Transactional Analysis Journal, Vol. 36. No.2.

April 2006
Roundtable on the Ethics of Relational Transactional Analysis

Masa Rotundă
Etica Analizei Tranzacționale Relaționale

William F. Cornell

Traducere: Magda Suslov

Sumar

Acest articol este transcrierea editată a discuțiilor de la masa rotundă cu tema ”Etica Analizei
Tranzacționale Relaționale” care a avut loc pe 9 iulie 2005 în timpul Conferinței Mondiale de Analiză
Tranzacțională de la Edinburgh, Scoția. Masa rotundă a fost prezidată de Helena Hargaden și Bill
Cornell; participanții i-au inclus pe Jim Allen, Richard Erskine, Helena Hargaden, Carlo Moiso,
Charlotte Sills, Graeme Summers, și Keith Tudor. *
______________________

Helena: Bun venit la discuțiile mesei rotunde cu tema ”Etica Analizei Tranzacționale Relaționale” și vă
mulțumesc pentru participare. Numele meu este Helena Hargaden și mă aflu aici împreună cu Bill
Cornell pentru a prezida discuțiile. După cum puteți vedea, nu e o masă rotundă, ci una pătrată și
lungă – nu, nu pătrată, ci alungită - și se pare că așa trebuie să stăm ca să putem face înregistrarea
întâlnirii. Am prefera, desigur, un cadru mai intim, pentru că suntem psihoterapeuți profesioniști!
Bill și cu mine tocmai am editat o carte numită From Transactions to Relations [De la Tranzacții
la Relații] (Cornell & Hargaden, 2005). În ea, trecem în revistă evoluția perspectivelor relaționale din
analiza tranzacțională și spicuim articole din Jurnalul de Analiză Tranzacțională din ultimii 25 de ani.
Unii dintre autorii acestor articole se află aici, iar alții fac parte din audiență. În carte, facem referință la
60 de articole care fac parte din evoluția acestei tradiții, așa că avem nu doar un comitet distins, ci și
o audiență distinsă. Acest tip de psihoterapie are solicitări deosebite pentru terapeut, așa că i-am
rugat pe membri acestui comitet să abordeze implicațiile etice ale lucrului în cadrul paradigmei
relaționale.
Pentru început, voi vorbi un pic despre perspectiva mea asupra analizei tranzacționale
relaționale. Veți descoperi astăzi că toți avem perspective diferite. Bill și cu mine am scris două
capitole ale acestei cărți și punctul meu de vedere cred că reflectă ambele aceste capitole și editarea
pe care noi am făcut-o, iar în unele părți reflectă ceea ce cred eu.
Analiza tranzacțională relațională nu e o teorie nouă. Nu e o perspectivă inedită, ci se întoarce
la binecunoscutele concepte ale analizei tranzacționale cu care suntem familiari, precum structura de
ordinul doi a stărilor eului, scenarii, jocuri și analiză tranzacțională propriu-zisă. Cred că aceste
concepte au fost subteoretizate până când teoreticienii relaționali au revizuit gândirea asupra lor.
Teoriile relaționale ne duc în inima proceselor inconștiente, prin transformarea relației tranzacționale
existente într-o multiplicitate de posibilități transferențiale și intersubiective. Analiza tranzacțională
relațională a trecut de la preocuparea pentru observarea eului și pentru insightul cognitiv ca modalități
primare de schimbare psihologică, la importanța interacțiunilor inconștiente, afective și relaționale ca
modalități principale de creștere. Astfel, analiza tranzacțională relațională va folosi probabil explicația
mai puțin și în schimb îi va cere clientului: ”spune-mi mai multe despre asta”. Clienții care vin cu
depresie, disociere sau trăsături narcisice, borderline, schizoide sau isterice – vă imaginați, de fapt,
oricine caută să facă psihoterapie – necesită un spațiu terapeutic în care să transforme experiența
*
Mulțumiri speciale lui Charlie King, administratoare a Institului de Analiză Tranzacțională al Regatului Unit, pentru
transcrierea atentă a casetelor audio ale grupului de discuții și Institutului de Analiză Tranzacțională pentru permisiunea
de a publica aceste discuții în Jurnalul de Analiză Tranzacțională

1
inconștientă în limbaj. Acesta e un spațiu în care ”cunoașterea negândită” (Bollas, 1987) și
”experiența neformulată” (Stern, 1997) pot fi transformate în conștientizare și li se poate atribui un
sens prin găsirea în sfârșit a unui cămin relațional.
Deși la un moment dat am fost mândri să folosim cuvinte pentru a revela și demistifica, am
ajuns să înțelegem că cuvintele pot să și ascundă. Teoriile relaționale recunosc că trebuie să căutăm
cuvinte, că sensul apare prin intermediul relației celor două subiectivități din cabinet (sau mai multe,
dacă se lucrează în grup) și că fiecare persoană va fi transformată de această experiență. Cu alte
cuvinte, propriile ”cioburi” [”bits and pieces”, în eng., în orig. – n.t.] ale terapeutului, așa cum le-am
numit odată Charlotte Sills și cu mine – toată patologia sau sănătatea noastră sau ce vreți voi – vor
face parte din acest proces și ne vom schimba. În esență, analiza tranzacțională relațională deschide
un spațiu teoretic în care putem lucra având în perspectivă găsirea, iar nu declararea sau simpla
cunoaștere, a unui spațiu care permite descoperirea unor stări de a fi inaccesibile anterior. Necesită
ca terapeutul să transmită implicit, și poate și explicit, mesajul ”Sunt dispus să fiu confuz și să fac
eforturi să nu știu”.

Bill: Din mai multe puncte de vedere, nu mă consider un psihoterapeut relațional, dar iată-mă aici!
Am niște semne de întrebare despre modelele relaționale, dar recunosc că e o perspectivă ce
reprezintă o schimbare majoră de paradigmă în raport cu modul în care ne gândim la lucrările noastre
și la practică. Procesul de trecere, împreună cu Helena, prin Jurnalul de Analiză Tranzacțională și de
selectare, de pe parcursul a 20 de ani, a 60 de articole care abordează și elaborează munca directă
cu relația terapeutică, a fost o experiență puternică.
Sunt un pic îngrijorat de idealizarea relaționării și sper că nu vom pierde din vedere faptul că o
parte enormă a creșterii și dezvoltării psihologice are loc, și în copilărie și la maturitate, atunci când
suntem singuri. Pe măsură ce pregăteam cartea, am avut un fel de teamă că de-acum va exista încă
o ”școală” de analiză tranzacțională, ”școala relațională”; nu avem nevoie de încă o școală. Când am
început cartea, l-am sunat pe Lou Aron (care e un fel de șef al psihanalizei relaționale în Statele
Unite), știind că el e cam ambivalent în legătură cu termenul ”psihanaliză relațională”. L-am întrebat:
”Dacă ar trebui să-i dai alt nume, care ar fi?”. A zis: ”E prea târziu. Piața e luată. Au fost două cuvinte
pe care m-am gândit să le folosesc dacă aș fi avut de ales. Primul era psihanaliză constructivistă.
Sunt atras de asta în mai multe moduri, deși constructiviștii sunt un pic ambivalenți față de
inconștient. Dacă ar fi să aleg, cuvântul pe care l-aș folosi ar fi dialectic: o psihanaliză dialectică care
scoate în evidență experiența diferenței. Doi indivizi unici într-un cabinet, lucrând la a se înțelege pe
sine și unul pe altul, dar interacțiunea dintre dialectici e cea care e unică în lucrul relațional.”
În același timp în care eu și Helena scriam la cartea despre analiza tranzacțională relațională,
am avut privilegiul de a lucra la Pittsburgh, de unde sunt eu, cu James McLaughlin (2005), un
psihanalist care a scris multe articole revoluționare de psihanaliză americană despre utilizarea
contratransferului. Un lucru remarcabil la activitatea lui Jim e evidențierea pe care o face autoanalizei.
Scrie deseori în lucrările lui despre cum rămâne el blocat în travaliul terapeutic, mai degrabă decât
cum rămâne clientul blocat. Demonstrează un ethos care cred că e esențial pentru lucrul într-o relație
terapeutică profundă, de la interacțiunea cu clientul până la nivelul adânc de autoinvestigare din
autoanaliza terapeutului. Sper că va fi unul dintre lucrurile pe care le vom aborda în întâlnirea de
astăzi.

Helena: I-am rugat pe membri să vorbească mai întâi despre perspectiva lor asupra lucrului în relația
terapeutică. Vom face apoi o a doua rundă, care va aborda implicațiile etice ale lucrului în relația
terapeutică.

Keith: Una dintre provocările mele relaționale este să vorbesc rar, pentru că știu că atunci când sunt
pasionat – iar teoria mă pasionează – mă grăbesc. Așa că, ajutați-mă să relaționez semnalându-mi
dacă vreți să încetinesc! Printre diversele tradiții din analiza tranzacțională, avem câteva modalități
diferite de a înțelege AT ca psihoterapie relațională; cred că ele vor apărea în discuție. Aceste
diferențe sunt, de asemenea, reflectate în lumea psihoterapeutică mai largă, din afara analizei
tranzacționale. Din punctul meu de vedere, căile psihoterapiei relaționale pleacă de la Carl Rogers și

2
de la psihologii și psihoterapeuții umaniști de la începuturi. Într-o prezentare din 1940, Rogers s-a
referit pentru prima oară la propria activitate terapeutică ca la o ”terapie de relație” (Rogers, 1942),
termen derivat de la o colegă asistentă socială, Jesse Taft (1933). Ea fusese studenta lui Otto Rank,
ceea ce îl așează pe Rogers, poate în mod surprinzător, la trei strângeri de mână distanță de Freud.
Probabil mulți dintre noi am crede că Rogers era nițel mai departe de Freud, dar nu, atât de aproape
era.
În termeni de analiză tranzacțională, Graeme și cu mine am publicat un articol în 2000
(Summers & Tudor, 2000) despre analiza tranzacțională co-creativă; am oferit o recitire a AT dintr-o
perspectivă ce își are rădăcinile atât în teoria câmpului, cât și în constructivismul social și care are
atât o perspectivă asupra sănătății psihice, cât și asupra psihopatologiei. Astăzi, văd din ce în ce mai
mult psihopatologia ca pe o formă de alienare.
Ca parte a introducerii mele de aici, vreau să trec pe scurt printr-o serie de principii pe care eu
și Graeme le-am schițat în articol. Unul este principiul lui ”noi”, noi în loc de eu. De fapt, în lume,
există mai multe culturi ale lui noi decât ale lui eu și totuși, cred, avem o viziune foarte individualizată
a psihoterapiei. Pentru mine, psihoterapia relațională se bazează pe principiul lui noi și al
responsabilității comune în relaționarea terapeutică. Cel de-al doilea principiu e cel al dezvoltării
centrate-pe-prezent, adică ne dezvoltăm în prezent și nu avem nevoie să ne preocupăm atât de mult
de dezvoltarea centrată-pe-trecut. Voi vorbi mai mult despre asta când vom discuta despre etică. Cel
de-al treilea principiu este cel al naturii co-construite a relaționării terapeutice, a personalității, a
identității și a modalităților de relaționare. Ceea ce ne aduce asta – ceea ce cred că putem dezvolta în
termeni de teorie a analizei tranzacționale – e faptul că stările eului devin posibilități relaționale, iar nu
structuri. Tranzacțiile devin forme și combinații de relaționare centrată-pe-prezent sau centrată-pe-
trecut. Scenariile sunt modalități de înțelegere și co-creare a identității, iar jocurile devin confirmări co-
create ale unor tipare de relaționare satisfăcătoare sau nesatisfăcătoare. Deocamdată, am încheiat.

Charlotte: Ca și Keith, intenționez să vorbesc rar și, pe măsură ce iau viteză, vă rog să-mi faceți cu
mâna. Am putea să spunem că psihoterapia relațională e orice relație, chiar și una fără contact. Ideea
e aceea de a oferi o relație sau a fi într-o relație în care două ființe umane adulte se respectă una pe
cealaltă și în care clientul simte că e înțeles și că e întâmpinat cu empatie. Cineva ar putea numi asta
psihoterapie relațională. Toate cercetările întăresc și indică de fiecare dată că o relație de empatie și
înțelegere e centrală în schimbarea psihoterapeutică. Cu toate astea, dacă aș adopta această
definiție, pentru mine ar fi cam restrictivă. În aceste vremuri, și cu atâtea cercetări, oricine nu lucrează
cu înțelegere empatică este probabil neetic.
Prin urmare, dacă e să avem un termen precum psihoterapia relațională, trebuie să însemne
ceva mai specific de-atât. Psihoterapia relațională poate reprezenta folosirea relației dintre terapeut și
client ca vehicul ce ajută la înțelegerea de sine a clientului. Clientul vine și își joacă jocurile cu
terapeutul, își aduce scenariul și tiparele în cabinet, iar terapeutul, cu o înțelegere empatică din Adult
– folosindu-se de răspunsurile sociale, de contratransfer și așa mai departe – îl ajută pe client să
înțeleagă acele tipare, folosind acea relație și acele jocuri, în cabinet, în prezentul dintre ei.
Cred că asta s-ar putea numi psihoterapie relațională, dar și asta mi se pare prea îngust. Cred
că psihoterapia relațională apare atunci când terapeutul e conștient nu doar de jocurile și tiparele din
cabinet ale clientului, ci și de ale sale proprii. Presupune rememorarea faptului că nu avem doar o
persoană cu un scenariu, iar cealaltă persoană (terapeutul) s-ar afla doar în Adultul care oferă ajutor.
Ci sunt două persoane cu scenariile lor, cu jocurile lor, cu părțile lor scindate și încurcăturile proprii -
și toate astea se află în cabinet. E de sperat că terapeutul e mai mult în contact cu propriile ”cioburi”
decât clientul, pentru că terapeutul a făcut mult mai multă terapie personală. De asemenea,
terapeutul nu e invitat să-și expună cele mai profunde gânduri și sentimente în același mod ca
clientul. Asta face mai probabil ca clientul să aducă mai mult. Dar e vorba despre a fi conștient că
există doi oameni în cabinet, iar relația co-creată pe care ei o au este una care nu reprezintă doar
jocul clientului, ci este afectată într-un fel și de ceea ce aduce terapeutul. Cred că Keith nu m-ar
contrazice aici.

Keith: Nu încă!

3
Charlotte: Și-atunci analiza lor tranzacțională co-creativă merge într-o direcție. Spre ce ne îndreptăm
eu și Helena în munca noastră e luarea în considerare a nivelurilor de transfer pe care le aduce
clientul. Acestea includ transferurile introiective care vin din cea mai adâncă dorință inconștientă de a
fi vindecat; transferurile proiective care implică impulsul de a repeta, de a transfera și/sau de a
proiecta părți negate ale sinelui asupra terapeutului și de a le procesa; și, în cele din urmă,
transferurile transformaționale care presupun nevoia de a nega complet o parte a sinelui, a o expulza
și a lăsa pe altcineva să poarte acel sine rău, dezgustător, oribil, ”nu eu”, pe care terapeutul s-ar
putea să trebuiască să-l preia și să-l conțină. Așa că aș aborda ceea ce se întâmplă în cabinet
oarecum diferit de Keith.
Ceea ce-am descris până acum este, cred, partea ușoară. Cea grea este să ne dăm seama că
și terapeutul își aduce transferurile introiective și tânjește ca clientul să-l vindece. Și terapeutul își
aduce transferurile proiective și se luptă cu proiectarea unor bucăți de P 1 și P2 asupra clientului. Și
terapeutul vrea să evacueze niște părți neplăcute și să le vadă la client, ceea ce poate fi foarte
convenabil, pentru că clientul e cel care vine cu niște probleme. Așa că e ușor pentru terapeut să
spună ”Oh, da, iată părțile nasoale ale clientului. Această persoană mă plătește ca s-o ajut să-și
găsească și să-și asume părțile nasoale”. E un pic seducător pentru noi terapeuții, o ispită să ne
negăm propriile aspecte neplăcute.
Cred că e suficient pentru moment. Pe larg, din perspectiva mea, psihoterapeuții relaționali
oferă o relație Adult-Adult, în aici-și-acum, empatică și sunt disponibili să se ia la trântă cu propriile
cioburi și să se lase tulburați și să descopere acea bucățică care ne ajută să-l înțelegem și să-l ajutăm
pe client.

Carlo: Fiind italian, mă voi rezuma la cele zece minute. Nu sunt la fel de vorbăreț ca englezii. Care e
rolul relației în analiza tranzacțională? Vorbim despre relații în practica clinică a analizei
tranzacționale sau despre relații în psihoterapie? În ceea ce mă privește, eu vorbesc despre analiza
tranzacțională relațională. Acum, aceasta ar putea fi o formă de psihoterapie pe care am ales-o cu
mai bine de 30 de ani în urmă din două motive: primul, pentru că puteam s-o aplic în cadrul
spitalicesc psihiatric în care lucram și apoi pentru că eram psihiatru social asistent și era concordantă
cu implicarea mea politică și cu valorile mele. Ceea ce o face să fie relațională este, cred, faptul că
avem strategii și tehnici de analiză a relațiilor dintre terapeut și pacient, astfel încât această analiză e
utilă în ajutarea pacientului să meargă spre vindecare și autonomie.
Desigur, trebuie să fim dispuși să fim în relație și să ne sondăm propriul sine. Nu există relație
terapeutică fără contratransferul terapeutului și transferul pacientului. Uneori, atunci când există
suferință, există terapie, dar când la suprafață iese mizeria, atunci începe analiza. Așa că noi ca
psihoterapeuți trebuie să fim dispuși să ne acceptăm mizeria, să lucrăm știind că ea e acolo, că
reprezintă partea noastră întunecată. Mizeria noastră și cea a pacientului, procesând-o nu ca să ieșim
curați, pentru că ceva tot rămâne, ci ca s-o folosim cu scopul de a fi noi înșine. Analizând succesul
terapiei, ne gândim întotdeauna la doi parametri: unul este metodologia, iar celălalt este congruența
cu teoria din spatele ei. Cred că analizarea nivelului inconștient al tranzacțiilor dintre pacient și
terapeut e un bun mod de a face terapie, iar metodologia e congruentă atât cu teoria analizei
tranzacționale, cât și cu teoria terapiei relaționale.
Cred că poziția lui Berne ne poate ajuta în sensul că trebuie să aducem la lumină acele lucruri
de care pacientul și noi înșine nu suntem conștienți în schimburile normale dintre noi. Așa că ceea ce
facem e asta: cu fiecare comportament, cu fiecare bucată tranzacțională, analizăm structura
semantică, întrebându-ne ce înseamnă. După ce înțelegem sensul tranzacțional al schimburilor dintre
noi, analizăm sensul relațional: Ce fel de relație procreăm prin ceea ce facem? În cele din urmă,
analizăm și sensul simbolic a ceea ce se întâmplă.

Richard: Stând aici și ascultând în această dimineață, nu mă percep ca analist tranzacțional

relațional sau psihoterapeut relațional. Eu sunt psihoterapeut. Plec de la formarea mea în analiză
tranzacțională și psihanaliză și mă concentrez asupra centralității relației terapeutice care presupune
lucrul în aici-și-acum cu tipare de contact și de întrerupere a contactului. Privesc întreruperile

4
interpersonale de contact curente ca pe o modalitate de a înțelege întreruperile interne de contact.
Întreruperile interpersonale de contact sunt, metaforic vorbind, ca vârful unui aisberg. Ele dezvăluie
întreruperile intrapsihice, care sunt mai semnificative și pe care clientul și cu mine le descoperim
împreună, cu ajutorul investigării fenomenologice – adică investigând cu persoana cum este
experiența ei subiectivă. Pentru a face asta, vorbim în aici-și-acum, deseori cu întrebări precum ”Cum
e pentru tine să-mi spui asta acum? Simți că te ascult?” Deci căutăm să-l ajutăm pe client să intre în
contact cu gândurile, cu sentimentele, cu senzațiile, cu amintirile și cu dorințele care au fost deseori
împinse în afara conștiinței, așa cum ne-a descris Carlo.
Când lucrăm cu contactul, ne uităm la cum a fost el întrerupt în trecut și la cum e întrerupt în
prezent. Investigarea fenomenologică îmbunătățește conștientizarea de către client a perturbărilor
relaționale trecute, a apărărilor folosite pentru a le face față și a modului cum sunt ele puse în act cu
mine, în prezent. De asemenea, îmi pun întrebarea: ”Cum creez eu situația care pare să facă
necesară activarea de către client a acelor apărări arhaice?” Deci, nu numai apărarea clientului, ci și
ceea ce co-creăm prin interacțiunea cu personalitatea mea face posibil ca persoana să dezvăluie
acele apărări – care par atât de necesare. Țintesc spre crearea unui mediu terapeutic în care
persoana să-și relaxeze acele mecanisme defensive, uneori lucrând interpersonal. Dar nu lucrez
numai în aici-și-acum. Pot lucra transferențial, ceea ce aduce trecutul în prezent, dar folosesc și o
modalitate de lucru regresiv care aduce prezentul în trecut. Deci, lucrăm în aici-și-acum, lucrăm
transferențial și lucrăm regresiv cu scopul de a crea în fantezie contactul care n-a fost prezent în
trecut, permițându-i persoanei să coboare barierele ridicate în trecut.
Toate acestea se fac din perspectiva nevoilor relaționale, uitându-ne atât la nevoile relaționale
arhaice care n-au fost recunoscute sau satisfăcute în trecut și care au creat mecanisme de apărare,
cât și la nevoile relaționale curente care nu sunt satisfăcute. Sarcina terapeutului e să fie sensibil la
nevoile relaționale, deși nu neapărat să le satisfacă. Nu putem hrăni un copil căruia i-a fost foame
acum 40 de ani. Acea persoană rămâne flămândă. Dar putem lucra cu procesul defensiv prin care a
făcut față acelei înfometări. Putem fi sensibili la nevoile relaționale acum, ca în cazul în care clientul
spune, în ultimul minut ”Vreau să-ți spun ceva important”, în timp ce un alt client e în așteptare și tu
trebuie să mergi la toaletă. Nu ai timp să-i împlinești nevoia de a-ți spune povestea, dar îi poți
recunoaște semnificația. Spre exemplu, poți spune ”Știi că consider asta important, și o vom discuta
data viitoare.” Această recunoaștere a importanței nu o satisface neapărat. Așa că centrală e
preocuparea pentru ceea ce a avut nevoie copilul și ceea ce are nevoie persoana astăzi. Gândindu-
mă la centralitatea relației, cred că e vorba despre a face terapie atât din cap, cât și, dacă nu chiar
mai mult, din inimă.

Jim: Aș putea să spun doar ”ditto” pentru că sunt de acord cu tot ce s-a spus până acum. Deci,
”Ditto!” Cu toate astea, văd toate aceste lucruri într-un fel oarecum diferit. Poate că unii dintre noi văd
unde, iar alții văd particule. Încerc din ce în ce mai mult să înțeleg ce se întâmplă între mine și alți
oameni – sau în mine și în alți oameni – în termeni de procese neurofiziologice subiacente. Spre
exemplu, cred că există un avantaj în a considera stările eului în termeni de probabilitatea sau
posibilitatea ca anumite rețele neurale să fie activate în anumite condiții.
La un moment dat, foloseam deseori termenul ”dialog” sau ”dialogic” pentru a descrie relația
terapeutică. Acum cred că e prea cognitiv. Aceste cuvinte descriu o parte din proces, dar nu tot
procesul. În relația terapeutică există un element emoțional extraordinar de important, dar eu folosesc
termenul ”emoție” oarecum diferit de cum e folosit adeseori. De obicei, atunci când oamenii vorbesc
despre relații – așa cum o facem noi aici – ei pomenesc despre cognitiv și emoțional într-o manieră
dihotomică și fac o deosebire între ele. Aceasta e o paradigmă veche și poate fi folosită cu succes în
practică, dar poate fi înșelătoare. Există, de asemenea, diferențe majore între modurile în care o
scoatem în evidență pe una sau pe alta. Cred că importanța pe care o acordăm factorului emoțional
va varia în funcție de pacient, în funcție de mine și în funcție de context. De obicei, când oamenii
vorbesc despre emoție, ei vorbesc despre sentimente care pot fi etichetate ”trist, bucuros, furios,
speriat”.
Dar într-un context neurofiziologic mai larg pare că există cel puțin patru faze ale procesării
emoționale. Una este orientarea, care apare atunci când ceva îți atrage atenția: ”Chestia asta e

5
importantă, fii atent”. Următorul aspect este evaluarea: ”Ce înseamnă asta? E o chestie sigură? Sunt
în siguranță sau nu?” Cea de-a treia este activarea neurologică din creier. Aceasta se exprimă în
termeni de niveluri de energie și tensiune musculară, ritm respirator, schimbări ale presiunii sângelui
în zona feței și în întârzieri ale răspunsului. La final, sunt experiențele emoționale distincte pe care le
etichetăm cu termeni precum ”trist” sau ”furios”, pe care cei mai mulți dintre noi le folosim atunci când
vorbim despre emoții. Astfel, emoțiile au un efect integrator semnificativ, atât pentru individ cât și
pentru relație, iar acestui fapt nu i se acordă considerația cuvenită dacă ne limităm la o simplă
separare între cognitiv și emoțional; relaționalul le include întotdeauna pe ambele.
Un al doilea parametru care a căpătat importanță în gândirea și în munca mea este
constructivismul. În esență, acesta se referă la a înțelege lucrurile și a le găsi o semnificație.
Întrebarea aici – și cred că devine și o problemă etică – este ce sens dau eu acestor fenomene din
fața mea și care sunt consecințele acestui sens anume pe care îl dau? În dimineața asta am venit cu
niște notițe pe care le-am scris aseară și am fost uimit să văd, când m-am uitat la ele, că nu erau
deloc notițele pentru conferința asta. Erau cele pentru Tulburarea de Deficit de Atenție la Adulți, de
care avusesem nevoie acum două săptămâni și nu le găsisem [râsete]. Ce sens putem să dăm la
asta? Interpretez asta ca pe un simptom al deficitului de atenție la persoana adultă? E un mesaj de la
mine către mine, ceva din inconștientul meu care îmi poate fi util și la care să fiu atent? E un semn că
am fost de acord să fac prea multe lucruri într-o perioadă prea scurtă de timp? Cum decidem care e
semnificația cea mai corectă și mai utilă?
În al treilea rând, e important să observăm că în relația terapeutică, ca în toate relațiile, se
manifestă tipare vechi. Acestea e posibil să nu se afle în conștiința nici a pacientului, nici a
terapeutului; e posibil să fie din memoria implicită. În memoria implicită nu suntem conștienți că ne
amintim; doar trăim. Iar asta e adevărat atât pentru pacient, cât și pentru terapeut și aduce discuția
despre cât de mult e folositor să dezvăluie terapeutul despre sine – cel puțin atât cât e conștient.
Ținând cont de faptul că pacientul e cel care plătește pentru ședință și că ședința nu e pentru
terapeut, când e utilă autodezvăluirea? Când nu e utilă? Când e de-a dreptul distructivă? Aici intrăm
în niște arii interesante. Terapeuții ar putea vorbi despre intrarea în contact cu propria furie sau
concupiscență, presupus a fi declanșate de pacient; adică avem rețele neurale disponibile la a fi
activate de pacient. Când se întâmplă asta, unii terapeuți simt rușine sau vină.
Cum ne gestionăm răspunsurile emoționale pe care le avem în raport cu pacientul? Ieri am fost
prins în ceva ce m-a făcut să mă întreb cum mi-aș fi gestionat răspunsurile emoționale dacă chiar îl
aveam pe pacientul respectiv. Am mers la o întâlnire de grup care am crezut că o să fie pe tematica
acestei conferințe, ”Libertate și Responsabilitate”. Dar era despre atentatul din metroul Londonez din
ziua precedentă. M-am conectat cu suferința declanșată de atentatul din Oklahoma City și de
moartea soției mele. Cred că una dintre dificultățile legate de suferința traumatică e aceea că, pe de o
parte, suferi și ți-e dor și lași să treacă, dar pe de altă parte, la traumă este conectată evitarea. Sunt
dificil de gestionat amândouă.
În sfârșit, un cuvânt despre conștientizare și despre mintea conștientă. Am fost recent la o
conferință unde cineva a spus că înregistrăm 400.000 de stimuli pe secundă, dar că suntem
conștienți de numai 2000 dintre ei. Ei bine, cred că într-o zi bună sunt conștient cam de doi [râsete].

Graeme: Ce înțeleg eu prin relațional – în general, nu numai în sens psihoterapeutic – este că se

referă la disponibilitatea de a ne angaja în relații și de a ne ocupa de ceea ce se întâmplă între noi. O
influență puternică asupra mea, în elaborarea articolului despre co-creativitate pe care l-am scris cu
Keith, a avut-o teoria gestalt. Am fost multă vreme implicat în terapia gestalt și în ideile gestalt care au
condus la scrierea articolului. Există câteva concepte gestalt asupra cărora aș vrea să reflectez în
discuția despre perspectiva relațională.
Primul provine de la teoria câmpului a lui Kurt Lewin (1952), o perspectivă teoretică generală
care sugerează că suntem toți interdependenți. Cel de-al doilea reprezintă scoaterea în evidență a
validității trăirii subiective; aceasta pleacă de la filosofia lui Husserl. Punând în evidență ceea ce
simțim și trăim, subiectivitatea noastră este la fel de validă ca orice fapt obiectiv. În al treilea rând,
putem concepe autodezvoltarea ca pe un proces aflat în desfășurare care e susținut de dialogul
nostru cu alte persoane și cu mediul. Un alt aspect gestalt care-mi influențează interpretarea co-

6
creativă a analizei tranzacționale este metoda dialogică. Din perspectivă gestalt, asta include patru
aspecte: incluziunea, care presupune disponibilitatea de a gândi în termeni de tu și eu în dialog,
separați și împreună; prezența, care se referă la ideea că eu, în calitate de terapeut, aduc prezența
mea în relație și că subiectivitatea mea e importantă; angajamentul față de dialog, angajament pe
care eu îl aduc ca terapeut și îl aștept și de la client; și, în sfârșit, sublinierea vitalității momentelor
prezente din aici-și-acum pe care le co-creăm împreună.
Una dintre îngrijorările mele legate de analiza tranzacțională, care m-a făcut să fiu coautor la
co-crearea articolului, a fost recunoașterea faptului că uneori am văzut analiza tranzacțională folosită
prost – fie am folosit-o eu prost, fie i-am văzut pe alții folosind-o reciproc într-o manieră negativă. Mă
refer la folosirea unor termeni precum Părinte, Adult, Copil, jocuri, blah-blah-blah, ca etichete care
împiedică gândirea mai aprofundată în raport cu experiența noastră și chiar mai rău, împiedică
experiența însăși.
O altă îngrijorare legată de analiza tranzacțională a fost ceea ce eu am considerat a fi o
exagerare a psihopatologiei. Uitați-vă la cele patru concepte de bază: stări ale eului, analiza
tranzacțională propriu-zisă, analiza jocurilor și analiza scenariului. Cred că în special ultimele două –
analiza jocurilor și analiza scenariului – sunt deseori folosite în sens predominant patologic. Cred că e
important să avem și o psihologie a sănătății, care să completeze psihologia patologiei. Așa că o
parte din interesul meu în a dezvolta o abordare co-creativă a analizei tranzacționale a constat în
integrarea unora dintre aceste perspective gestalt, în care am fost absorbit nu numai teoretic ci și
relațional, cu forța și accesibilitatea analizei tranzacționale. Asta a condus la interesul nostru de a
reconceptualiza acele patru aspecte de bază ca concepte relaționale, în termeni de co-construcție.
În sfârșit, vreau să fac câteva observații asupra ideii lui Jim de a ne gândi la psihoterapie în
termeni de posibilități relaționale și probabilități relaționale. Consider că psihoterapia e un proces de
angajare în relații și de trăire a acestui angajament, experimentând tiparele transferențiale pe măsură
ce ele apar în relație, și experimentând de asemenea și ineditul, ceea ce e nou și diferit. Și cred că
există două aspecte ale psihoterapiei. Unul presupune susținerea noutății, susținerea posibilităților noi
și trăirea lor în relație. Celălalt presupune preocuparea pentru tiparele transferențiale care apar și
susținerea procesului de doliu în raport cu ceea ce a mers prost anterior în viață.

Helena [către audiență]: După cum ați auzit, prima rundă a discuțiilor noastre a reprezentat o
scoatere în evidență a relației, și întrebarea pe care vrem să v-o punem acum este: Care credeți că ar
fi implicațiile etice ale acestei atenții intense și preocupări legate de relaționare și interacțiune? Am
vrea să formați grupuri de câte patru și să vorbiți 10 minute despre asta.

Helena [10 minute mai târziu]: Vom trece acum la cea de-a doua parte a mesei rotunde-lungi. Fiecare
membru al comitetului va vorbi despre îngrijorările lui etice în lucrul cu perspectiva relațională. Apoi,
vrem să acordăm ceva timp comentariilor de la audiență, pentru că îmi imaginez că după discuțiile din
grupurile mici veți avea câte ceva de spus și poate veți avea chiar întrebări pentru membrii mesei.

Keith: Vreau să vorbesc despre două tipuri de etică: etica situațională și etica relațională. În etica
situațională – care este o perspectivă particulară a eticii, apărută în anii 1960 – standardele absolute
sunt considerate mai puțin importante decât necesitatea particulară a unei situații anume. Prin
urmare, standardele folosite pot varia de la o situație la alta și pot chiar să intre în contradicție. Acest
tip de etică a fost formulat ca răspuns la genul de etică instrumentală care modelează codurile de
etică și practica noastră, în care operăm potrivit unor principii date. Un exemplu este faptul ca unii
psihoterapeuți – probabil mulți dintre noi de-aici – considerăm confidențialitatea ca pe un principiu etic
absolut. Cu toate astea, în cele mai multe coduri de etică sunt încorporate noțiuni despre când putem
încălca confidențialitatea, de exemplu ca răspuns la amenințarea abuzului asupra unui copil. Așa că
atunci când avem un principiu al confidențialității și un principiu al încălcării ei, ne aflăm pe tărâmul
eticii situaționale.
Adoptarea unei poziții etice situaționale nu e o problemă decât dacă preluăm, sau susținem că
preluăm, în același timp, o poziție de absolutism moral. Cred că dezbaterea din cadrul comunității AT
din Regatul Unit dacă cei aflați în training ar trebui să îndeplinească cerințele de terapie personală ale

7
Consiliului de Psihoterapie al Regatului Unit, este, la un anumit nivel, un exemplu de etică absolutistă
vs. etică situațională. Cred că etica situațională ne conduce și spre ceea ce eu aș numi etică
contextuală și consider că am făcut o treabă interesantă la Temenos, Sheffield, cu dezvoltarea unui
cod de etică bazat pe principiile dezvoltării sustenabile. Acestea presupun luarea în considerare a
economiei, justiției sociale și atenției față de mediu, atât în mediul terapeutic, cât și în mediul mai larg.
Revenind, în ultimele 90 de secunde, la subiectul eticii relaționale: Carl Rogers, vorbind despre
terapia relației, observa că valoarea ei majoră constă în non-interferența terapeutului și încrederea în
tendința proprie de creștere a individului. Cred că aceste două poziții se află în centrul psihoterapiei
umaniste. Pentru mine, non-interferența se referă, pe de o parte, la conștientizarea de către terapeut
a modului cum ar putea fi perceput și trăit comportamentul lui de către clienți, și, pe de altă parte, la
atitudinea non-autoritară generală pe care o păstrează un terapeut a cărui intenție primă e să
înțeleagă experiența subiectivă a clientului. Pentru mine, această perspectivă e perfect compatibilă cu
interesul față de acordajul empatic, atât din punct de vedere al dezvoltării, cât și din punct de vedere
terapeutic. În ceea ce privește tendința persoanei de actualizare – care e reprezentată de conceptul
AT de physis – pentru mine, această tendință are două aspecte. Cel cu care suntem mai familiarizați
este autonomia, iar celălalt este homonomia, sau orientarea către sentimentul de apartenență. Acest
termen a fost propus de psihologul maghiar Andras Angyal (1941) în anii 1940 și cred că e implicat
într-unele dintre nevoile relaționale despre care vorbește Richard. Interesant însă, el nu apare ca
principiu etic sau moral care să modeleze niciun cod de practică. În cele mai multe coduri vedem
autonomia; n-am văzut niciunul care să spună că homonomia e importantă și cred că interfața dintre
homonomie și autonomie surprinde ceva din preocuparea lui Bill legată de echilibrul dintre relațional
și sentimentul solitudinii.

Charlotte: Gândirea mea despre etică și practica relațională se află în plină evoluție și schimbare în
acest moment, așa că ce am eu este o ”gândire în desfășurare”. Sunt și eu interesată, ca și Keith, de
diferența dintre etica înalt morală care a condus la un set de reguli despre principiile și regulile
comportamentale vs. ceea ce Robert Lee (2004) a numit etică relațională, în care fiecare relație și
context unice merită să fie tratate potrivit situației lor particulare. Spre exemplu, atingerea poate fi în
regulă pentru un client, dar în neregulă pentru altul; acest lucru trebuie explorat în acea relație. Așa
că am devenit foarte interesată de etica relațională care ne solicită să ne luam valorile și principiile și
să ne gândim la fiecare situație unică, explorând-o prin acele valori și principii, dar fără un set de
reguli.
Comitetul de etică al EATA privește pe aceeași linie și are în plan să schimbe codul nostru de
etică de la o listă de principii și reguli, la un set de valori și principii de boltă, invitându-ne astfel să
explorăm ceea ce ei numesc deontologie sau principii operante care pot proveni din aceste valori.
Cred că e mai folositor pentru ambele. Unul dintre principiile despre care vorbesc ei este
angajamentul în relație și dezvoltarea unui interes autentic față de binele clientului.
O întrebare importantă pentru noi este ce tip de psihoterapie relațională să facem cu fiecare
client în parte. Într-un anumit cadru, modul de lucru al lui Graeme sau Keith ar putea avea importanță
absolută și ar putea fi neetic să lucreze în schimb cu procesele inconștiente pe care eu le-am descris
mai devreme. Cu un alt client, ar putea fi potrivit lucrul cu aspectele subsimbolic, inconștient și
nonverbal. Urmând aceeași linie, am decis că dacă e să avem încredere să fim într-o relație reală cu
clientul – relație reală în care transferurile vechi și inconștiente urmează să fie abordate – atunci
poate că avem nevoie de niște reguli, ca să putem oferi un recipient conținător. Așa că sunt în poziția
de a mă gândi că poate e nevoie de niște reguli etice pentru a conține uriașul număr de posibilități, și
deci aici mă aflu: în mijlocul gândurilor despre toate astea.

Carlo: O să fiu scurt și la obiect. Etica e o ramură a filosofiei care investighează: (1) care e
semnificația lui bun și rău și (2) cum procedează oamenii ca să afle acea semnificație. Asta e etica.
Există diferențe majore între etică, morală și ontologie (în original, ”ontology” – probabil e o greșeală
și e vorba despre ”deontologie”; n.t.). Nu sunt interschimbabile. Etica poate fi doar relativistă, deși știu
că Papa ar obiecta la asta. Cred că etica trebuie să fie relativistă. Desigur, dacă etica e relativistă,
ontologia ar trebui să fie foarte substanțială. Nu ne permitem să avem de-a face cu etica relativistă

8
doar în cazul în care nu suntem siguri că înțelegem ce e ontologia. Așa cum a spus Charlotte, ce e
bine pentru un pacient, nu e bine pentru altul. Dacă vrem să vorbim despre stările eului, acesta e un
ethos, care e funcția parentală a Adultului integrator pentru că se schimbă constant. S-ar putea să
descopăr că ceva ce acum cinci ani părea corect, astăzi e greșit.
Moralitatea e foarte diferită. Moralitatea trebuie să fie constantă și prin această constanță ea
dă un sentiment de coerență. Acesta e motivul pentru care unii terapeuți adoptă o atitudine morală:
”Treaba asta e greșită și va fi mereu greșită, asta e corectă și va fi mereu corectă.” Asta e coerența.
Dar nu e etică, ci e morală; este P2 sau P3, Părintele parental sau Părintele social.
Deontologia e un set de reguli care se aplică în anumite condiții din cauza lipsei constantelor.
Am avut onoarea și plăcerea de a participa la un atelier cu Alastair Moodie despre Iluminarea
Scoțiană. E uimitor cum ceea ce-au avut în secolul X a fost o mare schimbare de la moralitate la etică
și un set de reguli bazate pe etică și nu pe moralitate; acestea au fost marile schimbări ale Iluminării.
Regulile, deontologia, erau bazate pe etică, nu pe moralitate și asta e grozav. Sunt foarte implicată în
asta, sper că mă înțelegeți. Ceea ce contează sunt două lucruri: N-ar trebui să existe lege fără rațiune
și, așa cum a scris Emmanuel Kant, vreau să mă întind în iarbă cu un cer plin de stele deasupra
capului și cu legea morală în inimă.

Richard: Asta ar fi o manieră minunată de a aborda un client, cu sentimentul moral în inimă, nu

numai în minte. Când mă gândesc la etică, mă gîndesc la binele clientului și la principiul etic superior
din care operăm – grija constantă față de binele fiecărui client. Asta se bazează pe angajamentul
nostru de a-l respecta pe acel om și de a-l vedea în termeni nepatologici. Oricât de ciudați ar părea,
de scenarizați, de plini de jocuri – să privim comportamentul clienților ca pe încercarea lor disperată
de a face față vieții și a o organiza. Așa că o parte din etica mea e să am o privire non-patologică.
Asta pornește cu presupunerea că nu știu nimic despre experiența clientului. Nu știu nimic
despre sentimentele lui, despre cum construiește sensuri, despre fantezii. Așa că o mare parte din
terapie constă în investigare, investigare, investigare. Fiecare client mă formează de la zero, așa că
fiecare devine o nouă experiență de formare. Asta însemnă că principiile mele etice vor fi flexibile cu
fiecare persoană. Stilul de terapie pe care o practic e determinat de client și de nevoile și istoria lui.
Sunt modelat diferit, sper, de fiecare client în parte.
Un alt principiu etic important la care mă gândesc e fraza pe care am scris-o în articolul meu
despre rușine, care e probabil cea mai relațională frază pe care am scris-o în tot ce-am publicat. De
fapt, e o întrebare simplă: ”Care e efectul propriilor mele emoții, comportament și personalitate asupra
clientului?” Treaba asta necesită o senzație de vigilență interioară constantă. Deși nu exprim neapărat
cu voce tare – deseori nu dezvălui prea multe – mă folosesc de această vigilență interioară
introspectiv pentru a-mi ghida investigarea. Această vigilență care spune ”care e efectul emoțiilor și
comportamentului meu asupra acestui client?” e cea care mă conduce către ultimul principiu:
conceptul de prezență.
Graeme a menționat deja prezența. O modalitate de a ne gândi la prezență provine de la
autorii intersubiectivi care o descriu ca pe o descentrare din sine, o eliberare a minții de dorințe pentru
client, de rezultate proprii, de speranțe proprii, de teoria proprie – în esență, o întâlnire cu clientul într-
un spațiu gol și aproape meditativ. Aducând foarte puțin din sine în terapie, spațiul psihologic deschis
de terapeut îi permite clientului să aibă un impact asupra noastră, să ne dea formă, să ne stimuleze
până la punctul în care începem să ne formăm o imagine primară, acea senzație când gândurile vin
sub formă de imagine. Apoi folosim senzațiile pe care le avem, imaginile și gândurile, împreună cu
propria istorie, ca pe o bibliotecă care ne ajută să-l înțelegem pe client. Cred că n-ar trebui să evităm
niciodată să ne folosim de propriul istoric, de formarea noastră, de supervizare și de experiența cu
foști clienți. Toate astea sunt o resursă bogată spre care să ne îndreptăm – ca să știm ce să
investigăm mai departe, ce să-i spunem clientului sau când să păstrăm tăcerea – astfel încât să
creăm un spațiu emoțional viabil din punct de vedere terapeutic. Cred că un angajament etic major e
cel față de terapia noastră personală, față de formare și supervizare, așa încât să rămânem niște
instrumente sterile în procesul terapeutic.

9
Jim: Dacă ar fi să aleg un singur aspect, aș alege necesitatea ca terapeutul să fie pe deplin conștient
– sau cât de conștient poate – de implicațiile construirii de sensuri, pentru că indiferent de ceea ce se
dezvoltă între terapeut și client, va fi o construcție. Unele dintre aceste construcții – de sperat că
majoritatea – vor fi folositoare, dar chiar și când sunt folositoare, ar putea exista întrebări despre cât
de valide sunt. Cred că există moduri în care putem lucra pentru a ne asigura împotriva acestor
potențiale probleme. O modalitate e aceea de a obține un contract de proces cu clientul. Cred că
uneori e util ca terapeutul să-și împărătășească trăirea interioară, dar asta va depinde de pacient, de
stadiul terapiei și de alți factori contextuali. Mai presus de toate, e important să ne amintim că ședința
e pentru pacient.
O a doua preocupare etică e dată de necesitatea ca terapeutul să aibă propria terapie
personală, supervizare și consultare permanentă. Cred că e important în tot travaliul terapeutic, dar în
special în lucrul din cadrul relației terapeutice. Uneori e important să spui: ”Nu, în acest moment n-ar
fi deloc potrivit pentru mine să lucrez cu tine”. Mi-am împărtășit mai devreme experiența de ieri, în
care am fost prins între mâhnire și evitare, trebuind să fac față unei suferințe traumatice. Mai târziu în
cursul zilei de ieri, am participat la un workshop foarte bun, în care un pacient a lucrat cu doliul. N-aș
fi lucrat cu acel pacient și i-aș fi explicat: ”Nu voi lucra cu tine, pentru că nu pot, în contextul de azi, să
mă descentrez de propriile dificultăți, care ar distorsiona relația noastră într-un mod ce cred că nu ți-ar
fi de ajutor.”
O a treia preocupare care cred că are un aspect etic e necesitatea cercetărilor. Pentru mine e
foarte important să ne bazăm activitatea, atât cât este posibil, pe cercetări bune.

Graeme: Vreau să leg această discuție de conferința cu tema ”Libertate și Responsabilitate”.

Suspectez că orice principiu poate fi folosit bine sau rău, dat fiind că vedem oameni omorând alți
oameni în numele libertății sau al dreptății. Ca persoană și ca practician, în mod ideal, aș face eforturi
pentru a promova libertatea și responsabilitatea la mine și la alții, dar asta e o intenție și nu e atât de
directă. Cred că chiar și interpretarea pe care o dau eu libertății și responsabilității ar putea fi resimțită
ca opresivă sau iresponsabilă de către alții, și viceversa. Cred că, în cazul ăsta, intrăm pe tărâmul
intersubiectivității, unde avem realități diferite ce coexistă. Acesta e motivul pentru care cred că ideea
dialogică a incluziunii e importantă, pentru că cred că oferă un cadru conceptual care să conțină
simultan realități diferite și să permită explorarea tensiunii dintre ele.
În procesul psihoterapeutic, terapeutul și clientul crează o întreagă gamă de experiențe
relaționale și deseori nici nu dăm seama în acele momente că asta facem. Numai după o oarecare
reflecție, după o privire aruncată înapoi, după supervizare, ne dăm seama de ceea ce am făcut. O
parte din ceea ce facem este o punere în scenă a experienței transferențiale sau a unei experiențe
traumatice. Ceea ce cred eu că poate oferi perspectiva co-creatoare este ajutorul pe care îl dă în
crearea cadrului care permite existența și recunoașterea acelor experiențe, conținerea lor și învățarea
de pe urma lor.
Desigur, relația client-terapeut nu e o relație complet reciprocă. Ceea ce aduc eu ca terapeut e
responsabilitatea profesională pe care clientul n-o are. Cred că una dintre provocările etice într-o
metodologie relațională reciprocă e să mă ocup de modurile subtile în care am fost deja neetic în
relația cu clientul meu – modurile subtile în care poate l-am exploatat, l-am desconsiderat sau n-am
reușit să-l protejez; și apoi să fiu dispus să mă ocup de asta în propria mea dezvoltare, în
supervizare, cât și cu clientul.

Helena: Bill și cu mine ne întrebam dacă membrii ar vrea poate să își ceară unul altuia mai multe
explicații despre un punct sau altul care a fost adus în discuție.

Keith: Eu aș vrea să vorbesc despre ceva ce-a spus Richard în prezentarea de dinaintea pauzei,
despre lucrul în aici-și-acum, lucrul transferențial și lucrul regresiv. Ideea mea e că, în termenii teoriei
tale, Richard, nu e nevoie să lucrăm regresiv. Parțial pentru că eu nu cred că putem duce prezentul în
trecut. Nu putem face asta filosofic sau fenomenologic; trecutul există doar în trecut. Mai cred și că
ridică câteva potențiale întrebări etice și morale despre lucrul regresiv, cu care suntem familiari în
termeni de istorie a comunității analizei tranzacționale, în special cu privire la tradiția Cathexis. Așa că

10
sunt interesat de ce susții un model tripartit în loc de unul bipartit al modelului transferențial aici-și-
acum.

Richard: Bănuiesc că ar trebui să încep cu întrebarea ”Ce crezi că înseamnă cuvântul ’regresiv’?”
Poate că nici nu vorbim despre același lucru.

Keith: Da, cred că am fost surprins de ideea de a duce prezentul înapoi în trecut.

Richard: Când Otto Rank a folosit pentru prima oară conceptul de aici-și-acum (înainte ca Fritz Perls
să-l fure de la Otto Rank), el vorbea despre modul cum trecutul e re-creat în aici-și-acum. Acesta e cu
siguranță prezentul, relația transferențială. Ceea ce a fost esențial în terapia mea personală n-a fost
doar procesarea transferului, ci și ocazia de a mă întoarce înapoi și a lucra cu figurile reale ale istoriei
mele personale, din reprezentările mele mintale. Acestea nu erau proiectate pe terapeut, ci proiecția e
luată înapoi; înseamnă să merg în interior, să mă uit la indivizii din mintea mea și să mă ocup de asta
într-o manieră regresivă. În esență, în acest proces nu eram Adult. Am putut apoi să exprim ceea ce
aveam nevoie să exprim și să desfac retroflecțiunea de-acolo. Am avut nevoie de sprijin, de grijă și de
o relație cu un terapeut de încredere pentru a face asta.

Keith: Cred că unde n-am fi de acord - și sunt conștient că vreau să leg asta de etică – e că atunci
când practici asta, clientul se află în Adult și observă. Bănuiesc că, dacă presupunem că nu se află în
Adult, atunci asta aduce în discuție o etică diferită față de preluarea unei datorii aproape parentale –
cu p mic – de grijă față de adultul regresat.

Richard: Aș vedea-o mai degrabă ca pe un ghid terapeutic, nu ca pe un părinte, deși am clienți care
cred că ei au inventat cuvântul reparentare și spun ”M-ai reparentat”. Chiar și când fac numai travaliu
relațional, clienții spun asta uneori.

Carlo: Keith, cred că ai spus că nu lucrăm regresiv ca în modelul Cathexis, asta ai spus? Cred că în
lucrul clinic cu regresia trebuie să ne uităm la două forme diferite. Există o modalitate care pare o
regresie spontană, pe care o pot avea unii pacienți, și există o inducere a regresiei, printr-un exercițiu
de regresie, sau orice altă metodologie folosim, pentru a pune persoana în starea de Copil a eului. În
primul caz, pacientul regresează pentru că ceva declanșează trecutul, cum ar fi o bandă de cauciuc
sau o psihoză sau orice altceva; în cel de-al doilea, pacientul regresează pentru că terapeutul a indus
regresia. Oricare ar fi stilul, trebuie să ai niște principii în spate. Principiul nu e numai acela de a nu
face rău – și, deci, de a găsi reguli și tehnici care nu produc vătămare – ci să faci de fapt ceva ce e
sănătos și eficient din punct de vedere clinic. Cred că asta e relativist, așa cum ai putea spune, dar
cred că există principii în spatele alegerilor noastre clinice.

Keith: Aș vrea să dau un exemplu pentru clarificare. Luați exemplul tranzacției de permisiune din AT,
reprezentată tradițional în diagramă ca plecând de la Părintele terapeutului către Copilul clientului.
Am trecut deseori prin situația în care clienții au spus ”Apreciez sincer permisiunea pe care mi-ai dat-
o”. De fapt, eu nu dau niciodată permisiuni, dar sunt foarte permisiv. Așa că ceea ce se întâmplă,
cred eu, e că lucrez în cea mai mare parte din Adultul integrator, orientat aproape exclusiv către
Adultul integrator al clientului și ajutându-l să-și dezvolte și să-și extindă acest Adult. Clientul trăiește
asta ca permisivitate și permisiune, dar eu nu creez asta dintr-o stare a eului arhaică din mine însumi.
Dacă aș face-o, atunci am avea mai multe probleme etice grave, pentru că aș lucra arhaic în loc să
lucrez într-un mod centrat pe prezent.

Richard: Pentru cei care nu l-au citit, Keith (Tudor, 2003) a scris probabil cel mai bun capitol despre
starea de Adult a eului din cartea lui Charlotte și Helena, Ego States [Stările Eului] (Sills & Hargaden,
2003), și sunt de acord cu el. Când lucrez, sper că clienții primesc Adultul meu și nu starea mea de
Părinte. Nu merită asta; merită să aibă Adultul.

11
Bill: Audiența, vreți să ne împărtășiți câteva gânduri venite de la grupurile mici sau să faceți
comentarii sau să puneți întrebări vreunuia dintre membri? Și numai gândurile voastre personale în
legătură cu acest subiect sunt binevenite.

Alice Stevenson: În grupul nostru ne-am concentrat cel mai mult pe terapeut. Primul aspect pe care
l-am discutat a fost că terapeutul trebuie să-și descopere propriile probleme sau dificultăți
transferențiale, adică ceva ce nu suntem de obicei învățați în formarea în AT. Prima oară când îmi
amintesc că am avut de-a face cu asta a fost când îmi ascultam înregistrările cu care mă pregăteam
pentru examen. Auzeam dintr-o dată că spusesem ceva ce nu-mi aminteam să fi spus și nu mă
gândeam să fi spus. Treaba asta m-a băgat în sperieți, pentru că nu înțelegeam cum se poate.
Credeam c-am înțeles ce-am spus, dar nu. Deci noi credem că dacă această atitudine relațională e
adoptată ca o nouă abordare terapeutică, va trebui să vedem cum îi ajutăm pe terapeuții aflați în
formare să se înțeleagă mai întâi pe ei.
Asta a condus la o altă problemă pe care am văzut-o: ceea ce s-ar putea întâmpla, ar fi ca
nevoile timpurii ale terapeutului să-l transporte pe acesta în propriile lupte inconștiente. Ceea ce
înseamnă o groază de probleme, pentru că nimeni nu-l vede pe terapeut în acțiune, nu se află nimeni
în cabinet, nu știm ce se întâmplă, clientul nu știe ce ar trebui să se întâmple. E responsabilitatea
terapeutului și avem încredere în el că e etic.
Iar partea cea mai bună: am vorbit despre atracția sexuală, știam că sunteți toți interesați de ea
[râsete] și, desigur, și noi suntem. Ce-am putut vedea este că, probabil, n-ar fi niciodată dezvăluită
într-un mod adecvat, pentru că: care e modul adecvat de a-i dezvălui asta clientului? Cine știe cum s-
o facă cum se cuvine sau din ce stare a eului? Ce știm e că se întâmplă adesea și că rămâne
nediscutată.

Charlotte: Mă bucur să vă răspund și sunt complet de acord cu tine și cu grupul, Alice. Acestea sunt
cu adevărat provocările cu care avem de-a face dacă ne aducem subiectivitatea în cabinet. Dacă
lucrăm în acest mod, dându-ne voie să fim conștienți de stările noastre de Copil și să ne lăsăm
influențați de ele, sau dacă încercăm să înțelegem ce se întâmplă între noi și client, atunci pericolul e
că am putea să folosim ședința pentru propriile noastre nevoi. Aș spune că pericolul e acolo indiferent
de cum lucrăm. Chiar dacă credem că facem terapie cognitiv-comportamentală, pericolul tot e acolo.
Vă amintiți ce-a spus Jim despre pericolul sensului constructiv; chiar dacă credem că lucrăm cu o
înțelegere Adultă completă, suntem acolo cu totul. Nu lăsăm stările de Copil ale eului în afara
cabinetului, indiferent ce model teoretic adoptăm. Nu avem cum să fim doar în Adult. Suntem și Adult
și Copil și Părinte. Cred că a lucra conștient într-un mod relațional nu arată altfel decât a lucra în orice
alt mod, dar există o recunoaștere și o luare în considerare a ceea ce aducem cu noi, iar asta e o
poziție etică.

Richard: Cu mai mulți ani în urmă am creat o oportunitate de introspecție în formarea în analiza
tranzacțională, pentru că aveam nevoie de terapie constantă în primii ani de formare. O astfel de
terapie oferă oportunitatea pentru introspecție ca parte esențială a formării terapeutului și a
responsabilității lui permanente. Când am renunțat la asta ca cerință, am renunțat la oportunitatea ca
oamenii să se angajeze în propriul proces introspectiv [aplauze]

Carlo: Am auzit o întrebare despre atracția sexuală și sunt surprins că a fost evitată. Cred că uneori
pretindem că suntem terapeuți perfecți în loc de terapeuții suficient-de-buni care suntem, pentru a-l
parafraza pe Winnicott. Există un loc pentru a gestiona lucrul ăsta, și acela e supervizarea. Am o fiică
foarte frumoasă, e de-a dreptul extraordinară. N-am avut niciun interes sexual față de ea. Și chiar
dacă aș fi avut, slavă Domnului și mulțumiri lui Freud pentru frica de incest, nici ea n-a avut niciun
interes sexual față de mine. Atunci când noi, terapeuții, suntem excitați sexual de pacienți, poate fi
vorba de mai multe. Poate fi o retroflecție spre noi înșine; poate fi un răspuns emoțional la o momeală
și un joc inconștient. Poate fi multe alte lucruri, și nu e o problemă de etică, ci o problemă de lucru
clinic. Singura legătură cu etica este să nu acționezi pe baza atracției; dar chiar așa, de ce nu? Pentru
că nu avem un contract! Legea, regula și principiul sunt acolo dintr-un motiv clinic foarte întemeiat: va

12
distruge buna relație clinică. Doi adulți care consimt la asta, se pot bucura de sex, dar în cazul de față
există un motiv în spatele legii. Nu cred că ar trebui să adoptăm o poziție morală, spunând că nu
trebuie s-o facem pentru că e greșit în sine; n-ar trebui s-o facem pentru că rănește, nu pentru că e
greșit.

Richard: Mulțumesc, Alice, pentru că cred că întrebările puse se potrivesc foarte bine cu ceea ce
ziceam despre a cunoaște potențialele pericole ale construirii. Cred că putem să construim lucruri
într-un mod sexual, fără a fi deloc sexuale. În mod similar, putem construi multe alte lucruri care ar
putea fi interpretate ca sexuale. Cred că ceea ce vom vedea e o schimbare nu numai pentru analiza
tranzacțională, ci pentru toate terapiile. Noi terapeuții devenim din ce în ce mai interesați de
mentalizare – care înseamnă conceptualizarea și a mea și a altora ca entități gânditoare-simțitoare –
și de dezvoltarea deprinderilor de a gestiona asta. În acest punct, cred că ai dreptate; suntem, din
păcate, foarte limitați în conceptualizare, în formare și în deprinderi, dar cred că vom vedea o explozie
de interes în această arie în următorii 5 ani. De câte ori avem o discuție despre etică în organizația
asta, sau în orice altă organizație, ea include și sexul. De fapt, cred că e ușor de vorbit despre el. E
nevoie să vorbim despre etica supraidentificării cu clienții, sau despre etica sentimentelor noastre de
dispreț sau de dezgust față de clienți, sau despre etica travaliului cu propria noastră invidie și
păstrarea acesteia în afara procesului terapeutic. Cred că acestea sunt lucrurile despre care e greu
de vorbit: invidia, resentimentul, dezgustul. E mai ușor de vorbit despre sex, pentru că e atât de
evident și de limitat la corpul fizic.

Claude Steiner: Sunt un pic emoționat, pentru că voi vorbi despre ceva ce ar putea fi nepopular. Mai
întâi, vreau să menționez că Eric Berne avea un set etic foarte solid pe care și-l exercita și pe care ni
l-a predat și nouă. Mai întâi, el spunea că un analist tranzacțional nu-și atinge pacienții. Vorbea
deseori în metafore, așa că era vorba și despre sex și toate astea. A fost foarte explicit în a afirma că
nu te încurci cu clienții, iar asta provenea din etica lui medicală. Dar un alt lucru care cred că e crucial
pentru etică e să nu vorbești peste capacitatea cognitivă a clienților, să nu spui lucruri pe care clientul
nu le înțelege. Berne spunea că dacă un client nu înțelege ce-și spun doi profesioniști între ei, atunci
nu merită spus. Așa că asta mă aduce înapoi la ceea ce Graham Barnes a spus ieri. Cred că ideea lui
despre circularitatea terapiei care creează patologie și așa mai departe, e o idee genială. N-am fost
prea fericit în legătură cu ce-a spus despre Berne, pentru că nu cred că e adevărat, dar oricum, ideea
lui că poți crea patologie prin modul în care faci psihoterapie e foarte importantă. Așa că mă întrebam
dacă membrii comitetului s-au gândit la implicațiile promovării sau propunerii, către client, a unor teorii
și puncte de vedere care n-au fost dovedite; prin asta, înțeleg teoriile psihanalitice care n-au fost
dovedite.
Deci, cred că e foarte important, atunci când faci terapie, să spui ceea ce nu doar crezi că e
adevărat, ci și știi că e adevărat. Cel mai bun mod de a face asta e să lucrezi cu clientul chiar acum,
cu ceea ce el îți spune tranzacție cu tranzacție. Persoana cel mai aproape de a susține asta este
Richard, pentru că el acordă atenție sporită la ceea ce se întâmplă cu clientul și nu inventează idei
sau povești. Pe de altă parte, îl dezaprob pe Richard într-un punct, pentru că cred că Părintele meu
grijuliu e unul dintre cele mai puternice instrumente pe care le am ca terapeut, și-l folosesc atunci
când e necesar. Nu Adultul. E un Părinte curat, frumos, iubitor pe care-l folosesc atunci când oamenii
au nevoie. Dar am și un Adult care lucrează foarte bine și un Copil care lucrează foarte bine.

Carlo: Claude, amândoi suntem pe partea berniană. Tu ai avut privilegiul de a-l cunoaște personal pe
Eric. Eu am avut plăcerea de a începe cu Berne. Din câte îmi amintesc, ”nu-l atinge pe pacient” nu e
o regulă etică; e o declarație practică despre ceea ce ai de făcut ca să menții o relație Adult-Adult.
Fac și nu fac nu e întotdeauna o chestiune etică; poate fi foarte practică. Când faci chirurgie, folosești
un tip sau altul de antiseptic. Asta nu e o regulă morală sau etică, e o regulă practică. Deci, cred că
pentru tipul de analiză tranzacțională Adultă din cărțile lui Berne, chestiunea practică ”nu atinge
clientul” e evidentă. Nu văd de ce ar fi o problemă morală. Căci, dacă o considerăm morală, trebuie
să te simți într-un fel. Ești invitat să te simți vinovat dacă iei decizia de a atinge. Profesia noastră e
suficient de dificilă ca să nu ne dorim să-i adăugăm și un sentiment de vinovăție.

13
Richard: Claude, nu cred că avem un diferend. În înregistrarea video de la conferința din 1999 ai fost
unul dintre cei mai acordați, implicați și grijulii terapeuți pe care i-am văzut. Că tu îi spui Părinte, iar eu
îi spun Adult, e irelevant. Felul cum tranzacționezi în fiecare moment cu clientul e ceea ce m-a făcut
mândru când am văzut cum lucrezi. Sunt mândru să afirm că și tu și eu suntem amândoi analiști
tranzacționali.

Discuțiile dintre membri și audiență au mai continuat o vreme, mai mult decât permit paginile acestui
jurnal. Am decis să încheiem transcrierea în acest punct pentru că reflectă suficient diversitatea
perspectivelor din practica analizei tranzacționale, atât printre practicienii care se identifică într-un fel
sau altul cu paradigmele relaționale, cât și printre cei care nu se identifică cu ele. Discuțiile cu
audiența au fost vii și sperăm că publicarea acestor extrase va promova în comunitatea noastră
gândirea și discuțiile din diverse perspective.

REFERINȚE
Angyal,A. (1941). Foundations for a science of personality. New York: Commonwealth Fund.
Bollas, C. (1987). The shadow of the object: Psychoanalysis of the unthought known. NewYork:Columbia Press.
Cornell, W. F., & Hargarden, H. (2005). From transactions to relations: The emergence of a relational paradigm in
transactional analysis. Chadlington: Haddon Press.
McLaugWin,J.T. (2005). The healer's bent: Solitude and dialogue in the clinical encounter (W. F. Cornell, Ed.). Hillsdale,
NJ; The Analytic Press.
Lee, R. D. (2004). The gestalt of values/The values of gestalt: A next step. In R. G. Lee (Ed.), The values of connection: A
relational approach to ethics (pp, 3-34). Hillsdale, NJ; GestaltPress/The Analytic Press.
Lewin,K. (1952). Field theory in social science. London; Tavistock.
Rogers, C. R. (1942). Counseling and Psychotherapy: Newer concepts in practice. Boston:Houghton Mifflin.
Sills, C., & Hargaden, H. (Eds). (2003). Ego states (Key concepts in transactional analysis). London:WorthPublishing.
Stern, D. (2004). The present moment in psychotherapy and everyday life. New York: Norton.
Summers, G., & Tudor, K. (2000). Cocreative transactional analysis. Transactional Analysis Journal. 30,2340.
Taft, J. (1933). The dynamics of therapy in a controlled relationship. New York: Macmillan.
Tudor, K. (2003). The neopsyche: The integrating Adult ego state. In C. Sills & H. Hargaden (Eds.), Ego states (Key
concepts in transactional analysis) (pp. 201-31). London; Worth Reading.

14