Mărgăian Raluca

TEORII COMPARATE
Conform definiției date de National Psychological Association for Psychoanalysis,
“Psihanaliza este o forma specială de psihoterapie, în care terapeutul și pacientul
lucrează împreună asupra modului în care se simte, se vede, se raportează la alții și își
trăiește viața ultimul”.¹ Sigmund Freud a propus un model nou, prin care a explicat natura
psihicului uman, a schimbat modalitatea de a trata personalitatea, relațiile cu sine și cu
alții, cu limbajul și cu cultura în întregime. Etapele psihanalitice ale dezvoltării psihosomatice
sunt: primul an de viață- stadiul oral; între 1-3 ani- stadiul anal; între 3- 6 ani- stadiul falic;
între 6-12 ani- stadiul de latență; între 12-18 ani –stadiul genital: starea ede adult.( împărțită în
alte trei substadii: tinerețe, matruitate și a stadiul târziu ) Dezvlotarea normală a personalității
este bazată pe derularea cu succes și integrarea acestor stadii. Dezvlotarea defectuoasă a
personalității este rezultatul dereglărilor unui stadiu specific. Sinele, ego și superego
constituie fundamentul structurii personalității. Defensele ego-ului sunt dezvoltate pentru a
controla anxietatea. Procesele inconștiente sunt în relație fundamentală cu comportamentul
prezent. ² Ca și obiective terapeutice se urmărește ca inconștientul să devină conștient, să
reconstruiască fundamentele personalității, clientul să- și retrăiască experiențele timpurii și să
lucreze asupra conflictelor reprimate și sa-și dobândească conștiena întelectuală. Thenicile
chiei sunt interpretarea, analiza viselor, asociașia liberă, analiza rezistenței, analiza
transferului. Toate acestea ajută clentul să câștige acces la conflictele inconștiente, ceea ce-l
conduce către insight și asimilarea de noi achiziții.
Terapia rogeriană sau centrată asupra pesoanei. Carl Rogers ( 1902-1987 ) este figura
centrală al psihologiei umaniste. Lansarea psihoterapiilor umaniste ar putea fi datată cu 11
decembrie 1940, când Carl Rogers, într-un discurs în care au fost criticate orientările
psihoterapeutice aletimpului [7], a prezentat o nouă paradigmă, considerată „a treia forță în
psihologie”. Concepția fundamentală asupra oamenilor este una pozitivă. În contextul relației
terapeutice , clientul trăiește simțăminte care i-au fost negate conștiinței. Clientul are
potențialul de a deveni conștient de problemele sale și de mijloace pentru a le rezolva.
Încrederea este plasată în capacitatea clientului de autodirecționare. Rogerienii se concntrează
asupra momentului prezent, experimentării și expirmării simțămintelor.
Rogers a formulat într-un limbaj științific șase condiții necesare și suficiente pentru
schimbarea personalității, atât în psihoterapie, cât și în alte situații [42]. Trei dintre
cele șase condiții se referă la modalitatea de comportament a psihoterapeutului.
Psihoterapeutul: (1) trebuie să fie congruent și integrat în relație, (2) să manifeste
atitudini de acceptare necondiționată pozitivă față de client, și (3), să împărtășească
experiență internă a clientului și să-l înțeleagă empatic. Rogers a dezvoltat modelul său
terapeutic – centrat pe client, în care a implementat toate condițiile terapeutice enunțate
anterior. Alte particularități oferă valabilitate modelului terapeutic centrat pe client: centrarea
pe persoană, nu pe problema cu care aceasta vine la terapeut; orientarea clientului spre a
atinge “maturitatea” psihologică, care va conduce la o adaptare superioară
(actualizare); accent pe “elementul trăit”; prioritate a stărilor emoționale față de cele
intelectuale; importanța situației trăite “aici și acum”.

Teoria cognitiv- comportamentală. Albert Ellis este recunoscut ca fiind tatăl terapiei
congitiv- comportamentale. Și-a dezvoltat această abordare ca metodă de a face față propriilor
probleme din tinerețe. În jurul anului 1955, combină terapiile umaniste, filozofice și
comportamentaliste cu o formă de rationalemotive therapy cunoscută azi ca REBT.
Obiectivele terapeutice sunt să provoace clienții pentru aș-i confrunta convingerile eronate cu
dovezile contradictorii pe care le găsesc și le evaluează, să devină conștienți de gîndurile
automste și să le schimbe. Terapeutul funcționează ca profesor, înalt directiv și-l învață pe
client modelul ABC al schimbării cognițiilor, asistă clientul în identificarea convingerilor
disfuncționale, promovează experiențe corective care conduc la însușirea unor noi abilități,
clientul ca student câștigă insight asupra propriilor probleme și apoi trebuie să practice activ
schimbarea gândirii și acțiunii de tip autodefensiv. Este o terapie activă, directivă, limitată în
timp, centrată asupra prezentului și structurată. Diagrama propusă de Ellis pentru a întelege
componentele discutate este acesata: A- evenimentul activator, B- credinta, C- consecințe
emoționale și comportamentale, D- intervenția terapeutică, E- efect, F- simțăminte noi.
Bibliografie
1. About Psychoanalysis. In: National Psychological Association for
Psychoanalysis. http://212analyst.org/about-psychoanalysis/
7. Cain D.J. Defining characteristics, history, and evolution of humanistic
psychotherapies. In: D. J. Cain, J. Seeman (Eds.). Humanistic psychotherapies: Handbook
42. Rogers C. The necessary and sufficient conditions of therapeutic personality
change. In: Journal of Consulting Psychology, 1957, 21, p. 95-103.f research and practice.
Washington: American Psychological Association, 2002, p. 3-54.
2.Nye R, Three Psychologies: Perspectives from Freud, Skinner, and Rogers, ed.a V-a, Pacific
Grove, CA: Brooks/ Cole, 1996,
Cu toate că au fost numeroase critici creștine la adresa categoriei nevoilor psihologice,
conceptul psihologiei nevoilor9 în comunitatea creștină a rezistat. Un motiv pentru
persistența acestuia este faptul că majoritatea oamenilor simt acest sentiment al nevoii și este
greu de contrazis ce simt oamenii. Un alt motiv este că mulți credincioși cred că o teorie a
nevoilor a fost deja stabilită din punct de vedere biblic. Nu a fost stabilită prin găsirea
„nevoilor psihologice” într-o concordanță bibilică sau într-un text teologic. Dar ei cred că
aceste nevoi pot fi presupuse în categorii biblice proeminente: persoana-ca-trup-spirit-duh și
persoana-ca-și-creație-după-chipul-lui-Dumnezeu.

Omul ca trei părți. Perspectiva despre omul alcătuit din trei părți a fost prima categorie,
aparent biblică, căreia i s-a cerut să ducă încărcătura nevoilor psihologice. În esență, această
perspectivă susține că toată ființa constă din trei părți sau substanțe: trupul, duhul, și suflet.
Gândirea modernă susține că trupul fizic are nevoi fizice, sufletul are nevoi psihologice și
duhul are nevoi spirituale. Drept urmare, persoana cu nevoi fizice merge la un medic,
persoana cu nevoi psihologice merge la psiholog, iar persoana cu nevoi spirituale merge la un
pastor. Aceste trei categorii oferă o potrivire ca mănușa cu definițiile populare ale „nevoilor”.

Această formulă de bază, totuși, deși pare simplă și biblică, este plină de implicații
problematice. De fapt, a oferit permisiune psihologiei seculare să contureze o treime din om.
„Suflet” devine o categorie goală care are nevoie să fie umplută de concepte psihologice. Așa
cum medicina a contribuit cu o mulțime de detalii pentru categoria corpului, în același fel
psihologia seculară poate contribui (sau adăuga) la înțelegerea sufletului nostru. Mai mult, e
nevoie doar de o analiză biblică superficială a acestor informații, întrucât a fost deja realizată
„deschis” numind categoria „suflet”. Întrebarea însă este: avem noi de fapt un suflet care este
diferit de duh?

Chipul lui Dumnezeu în om. Cealaltă categorie folosită pentru contextul biblic al nevoilor
psihologic este chipul lui Dumnezeu în om. Aceasta este doctrina fundamentală pentru
înțelegerea omului. Dacă nevoile psihologice nu pot fi găsite aici, atunci ele nu sunt nevoi
oferite și create de Dumnezeu.

Teoreticianul creștin care a făcut cea mai clară și explicită legătură între sentimentul nostru de
nevoie psihologică și faptul că suntem creați după chipul lui Dumnezeu este Larry Crabb. El
este profund conștient că experiența nevoii, dacă ar fi să fie considerată esența ființei umane,
trebuie să fie încorporată într-o înțelegere biblică a chipului lui Dumnezeu în om. Exprimat
foarte clar în cărțile sale, „Înțelegând Oamenii” și „Pe dos”10 , Crabb indică faptul că
imaginea lui Dumnezeu în om are de a face cu ceea ce este similar între Dumnezeu și om.
Ceea ce este similar, sugerează Crabb, este că Dumnezeu este o persoană și noi suntem de
asemenea persoane. A fi persoană înseamnă a avea o năzuință profundă după relație: „Cu toții
tânjim după ceea ce Dumnezeu ne-a creat să ne desfete: relații lipsite de tensiune, pline de
acceptare profundă și dragoste și de oportunități de a putea face o diferență pentru
altcineva.”11

Năzuințele profunde, în modelul lui Crabb, sunt esența definitorie atât pentru Dumnezeu, cât
și pentru noi înșine. Aceste năzuințe sunt definite ca o experiență subiectivă care este mai
profundă decât sentimentele. Este o pasiune pentru relație. Pentru Dumnezeu acest lucru
înseamnă că El există între-o relație plină de bucurie cu Sine Însuși – Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt.
De asemenea, înseamnă că Dumnezeu are o „năzuință pentru restaurarea relației cu copiii
Lui.”12 Pentru noi, această năzuință este mult mai pasivă. Ea înseamnă că „fiecare dintre noi
vrem cu ardoare ca cineva să ne vadă exact așa cum suntem, cu defecte și calități, și totuși să
ne accepte.”13

La această năzuință după dragoste și acceptare, Crabb adaugă o a doua nevoie de bază. De
asemenea tânjim să facem o diferență în lume. Potrivit lui Larry Crabb, avem o „sete după
impact.” Aceasta este definită ca „dorință de a fi potriviți pentru o sarcină semnificativă, o
dorință de a ști că suntem capabili să punem mâna pe lumea noastră și, de asemenea, să facem
ceva valoros.”14 Este neclar felul în care acest lucru este similar cu Dumnezeu, iar Crabb nu
încearcă să ofere suport biblic pentru aceasta. Întrucât lipsește referința exegetică, acest aspect
particular al chipului lui Dumnezeu în om, pare să fie mai puțin vizibil în lucrarea teoretică
ulterioară a lui Crabb; năzuința după relație este singurul supraviețuitor. Astfel, un rezumat al
chipului lui Dumnezeu în om este că ființele umane sunt create pentru relație, iar astfel tânjesc
după ea. Fără ca năzuința aceasta să fie împlinită, suntem căni goale.

Aceste năzuințe esențiale sunt explicația finală pentru sentimentele și comportamentul uman.
Totul reiese din această esență centrală. Întrebarea fundamentală pentru existența umană este
cum ne vom adresa acestor năzuințe. Potrivit lui Crabb, vom răspunde la această întrebare în
două feluri. Oamenii fie acționează independent de Dumnezeu și caută să-și umple sinele cu
obiecte sau alte persoane, fie se vor uita la Cristos depinzând de El și găsesc împlinirea
năzuințelor lor după relații în El (vezi Figura 2). Acesta este modelul de bază al chipului lui
Dumnezeu în om pe care îl promovează cartea „Înțelegând Oamenii” și, totodată, prezentarea
structurii teoretice a modelului de consiliere utilizat de Crabb. Este, în același timp, teologia
care sprijină tot ceea ce se întâmplă în consilierea creștină contemporană.

Figura 2. Modelul pentru chipul lui Dumnezeu-ca-relație

Când acest model este evaluat de experiența noastră, pare că se potrivește perfect. Precum alte
modele pline de influență, acest model pare că „funcționează”. Totuși, el prezintă o serie de
implicații care nu sunt evidente la prima vedere. De exemplu, acest model a făcut o afirmație
dramatică despre problema noastră cea mai profundă: năzuințele, în locul păcatului. Urmărind
cu atenție, modelul va sugera că Evanghelia, în cel mai profund mod, caută să împlinească
nevoile psihologice, mai mult decât să ne curețe de păcat. „Nucleul gol” al năzuințelor devine
problema noastră de bază. Urmărind firul logic, Cristos devine, mai întâi, un împlinitor al
dorințelor (al nevoilor noastre adânci), și apoi, un Salvator (pentru felurile greșite în care
reacționăm la cele mai profunde nevoi).

Este posibil ca noi să fim chemați să iubim nu pentru că cealaltă persoană ar fi goală și că ar
avea nevoie de dragoste, ci pentru că dragostea este modul prin care îl imităm pe Cristos, prin
care Îl arătăm în felul nostru de viață și prin care, astfel, aducem glorie lui Dumnezeu?

Twitter Facebook Email

Relațiile umane sunt de asemenea afectate de această bază teoretică. De exemplu, căsnicia și
relațiile devin împlinitoare-de-nevoi mutuale. Desigur, Crabb indică că oamenii nu sunt
capabili să împlinească ceea ce doar Dumnezeu poate împlini, așa că responsabilitatea de a
împlini năzuințele celor din jur nu se regăsește în noi înșine. Cu toate acestea, structura de
bază a căsniciei este că această ne prezintă două persoane cu nevoi psihologice a căror
împlinire-de-nevoi reciprocă este o expresie a împlinirii-de-nevoi mai perfectă a lui
Dumnezeu. Aceasta perspectivă pare să se potrivească experienței căsniciei și, de asemenea,
perspectivei Scripturii despre dragoste. Oamenilor le este poruncit să iubească pentru că cei
din jur au nevoie de dragoste.

Totuși, este posibil ca noi să fim chemați să iubim nu pentru că cealaltă persoană ar fi goală și
că ar avea nevoie de dragoste, ci pentru că dragostea este modul prin care îl imităm pe Cristos,
prin care Îl arătăm în felul nostru de viață și prin care, astfel, aducem glorie lui Dumnezeu?
De asemenea, este posibil ca centrul gravității în relația bazată pe nevoie să fiu eu însumi și
nu Dumnezeu, așa cum ar trebui să fie dacă am lua în serios identitatea de purtători ai chipului
lui Dumnezeu? În spatele angajamentului de a iubi cealaltă persoană și a recunoștinței față de
Dumnezeu, care ne împlinește nevoile în Cristos, se găsește esența năzuințelor noastre
disperate, care este așa de centrată în sine. Punctul natural de sprijin al teoriilor nevoii este
nevoia mea, nu perfecțiunea lui Dumnezeu, al Cărui chip am fost creați să reflectăm.
Diferența poate părea subtilă, dar teoriile nevoii se bazează mai degrabă pe individ, decât pe
Dumnezeu. Aceasta cu siguranță nu înseamnă că Crabb și alți teoreticieni creștini ai nevoilor
nu sunt interesați de gloria lui Dumnezeu. Însă aceasta înseamnă totuși că aceste teorii, din
cauza slăbiciunilor lor referitoare la înțelegerea imaginii lui Dumnezeu în om, duc la o
incertitudine în ce privește necesitatea ca un creștin să se concentreze pe Dumnezeu „de Sine
stătător” și nu doar ca o anexă la „nevoile mele”.

Teoria chipului lui Dumnezeu-ca-relație are puțin sprijin exegetic. Nici „Înțelegând Oamenii”,
și nicio altă expunere evanghelică a acestei înțelegeri despre chipul lui Dumnezeu în om nu
pot stabili o bază biblică evidentă. În schimb, după cum însuși Crabb admite, această
importantă categorie biblică este dezvoltată din inferențe biblice. Despre subiectul năzuințelor
de la creație, Crabb afirmă, „Scripturile, totuși, par a nu spune nimic despre acest subiect”.15
Datorită acestei lipse de sprijin exegetic, este esențial să reexaminăm tematica biblică a
chipului lui Dumnezeu în om.

O Examinare Biblică a Nevoilor

Jay Adams a făcut asta … a construit din nimic, nu pe vreun model uzitat, ci doar pe Cuvântul
lui Dumnezeu.3

Lumea evanghelică era saturată de psihologie și derapaje teologice în privința consilierii, însă
cu toate acestea bisericile locale nu făceau nimic în privința aceasta. Jay Adams, într-una
dintre primele lui scrieri, accentua relația inseparabilă dintre teologie și consiliere, declarând:

Orice fel de consiliere, prin natura ei, implică angajamente teologice din partea consilierului.
El nu poate așa, pur și simplu, să se implice, încercând să schimbe credințele, valorile,
atitudinile, relațiile și comportamentul fără a se scufunda adânc în apele teologice … Aceste
consacrări teologice pot fi conștiente sau inconștiente, biblice sau eretice, sau pot avea o
teologie bună sau rea, însă, oricum ele au o natură teologică … De aceea, relația dintre
consiliere și teologie este naturală; consilierea nu poate fi făcută fără angajamente teologice.
Fiecare acțiune, cuvânt (sau lipsa acestora) implică loialități teologice.4

Cine a fost Jay Edward Adams? Dr. Adams s-a născut pe 30 ianuarie 1929, în Baltimore, într-
o familie fără interese și rădăcini religioase. La colț de stradă, într-o conversație neobișnuită
cu un evanghelist stradal, Jay Adams, adolescent fiind, a fost provocat să citească Biblia. Mai
târziu, după două luni, s-a apucat să citească NT, lecturare care l-a condus la credința în Isus.
Dr. Adams a început să frecventeze o biserică prezbiteriană, unde a fost provocat de pastor să
se înscrie la Seminarul Episcopal Reformat din Philadelphia, lucru pe care l-a și făcut. A
terminat studiile cu o licență în teologie și una în arte, cea din urmă de la Johns Hopkins. La
Hopkins a fost și primul lui contact cu psihologia, parcurgând câteva prelegeri introductive în
domeniu. După terminarea studiilor, dr. Adams nu a pierdut vremea și s-a implicat imediat în
slujire. Pentru început, timp de aproape doi ani, a fost director al organizației „Youth for
Christ” (în română, „Tineri pentru Cristos”) din Baltimore, perioadă în care a slujit și în
câteva biserici conservatoare prezbiteriene. Pe 10 octombrie 1952, a fost ordinat de cultul
prezbiterian (The United Presbyterian Church). Prima biserică locală pe care a păstorit-o a
fost „Mount Prospect” din Pittsburg, între anii 1952-1954. După ceva frământări, Dr. Adams a
ajuns pastor la o biserică din New Jersey – „Covenant Bible Presbyterian”, însă pentru o
perioadă relativ scurtă de doi ani. În perioada acesta a finalizat și un program de masterat în
cadrul universității „Temple University School of Theology”. De aici avea să facă pasul, în
1958, spre poziția de secretar executiv al misiunii domestice din cadrul uniunii
prezbiterienilor biblici (The Bible Presbyterian Church).

În toată această perioadă universitară și post universitară, trei persoane i-au influențat
gândirea și practica: Robert Rudolf, președintele departamentului de teologie sistematică din
cadrul seminarului, Orval Hobart Mowrer, un psiholog secular popular al vremii aceleia și
Cornelius Van Til, un filozof pansiv și influent de la Westminster Theological Seminary.
Despre influența lui Van Til asupra lui Adams, John Frame nota următoarele:

Cred că „consilierea noutetică” a lui Jay Adams, care continuă să fie dezvoltată de CCEF are
o influență puternică de la Van Til, în mod special în relația de antiteză cu psihologia seculară
și în hotărârea ei de a respecta afirmațiile biblicele reformate în toate teoriile de consiliere și
practică.5
Dintre toți trei, dr. Mowrer a fost cel care a avut, poate, un impact cu consecințe semnificative
pentru tot restul vieții. Dr. Mowrer a fost psiholog și profesor de psihologie la Universitatea
din Illinois. A rămas cunoscut în istorie pentru terapia comportamentală în două etape. Dr.
Mowrer a studiat la universitatea Yale, acolo unde a fost influențat de Clark Hull, un discipol
a lui William James. William James este considerat de unii ca fiind părintele filozofic al lui
B.F. Skinner. Se pare că Mowrer și Skinner aveau, într-o anumită măsură, aceleași rădăcini și
moșteniri conceptuale.

Dr. Mowrer, deși se pare că nu a dezvoltat niciun interes pentru creștinismul evanghelic, a
început prin anii 60 „să conteste teoria freudiană, să-i descrie pe oameni ca fiind responsabili
moral și să numească tulburarea sau unele tulburări comportamentale păcat.”6 Deși dr.
Mowrer nu i-a fost mentor lui Jay Adams, l-a ajutat pe acesta să se debaraseze complet de
Freud și amicii lui și să devină cu totul sceptic față de metodologia specialiștilor în sănătate
mintală.7 Jay Adams a corespondat cu dr. Mowrer, iar în vara lui 1965, s-a dus să facă
practică câteva săptămâni sub supravegherea acestuia. Legat de această interacțiune, Adams
spunea, „A fost o experiență de neuitat, pentru care voi rămâne veșnic recunoscător.”8 Jay
Adams a preluat toate întrebările și frământările lui dr. Mowrer cu privire la bolile mentale, la
responsabilitatea morală, la înțelegerea modelului medical și le-a aprofundat cu Scripturile în
față. Procesul acesta de aprofundare și de studiu i-au oferit lui Jay Adams contururile unui
șablon pionier de consiliere și l-au pus în mișcare. Între anii 1965-66, Adams a început să
implementeze experimental cele învățate în contextul bisericii lui locale. Toate orele de
consiliere l-au format și l-au ajutat să-și ajusteze înțelegerile teoretice cu privire la ceea ce
este consilierea și cum se consumă în contextul unei biserici locale.

În luna iunie a anului 1966, Jay Adams a fost desemnat profesor asistent de teologie practică
la Westminster, lucru care l-a împins și mai mult să-și profileze gândurile și principiile în
forme academice. Prin 1967, se descifra un sistem organizat și practic de consiliere, iar prin
1968, avea să iasă de sub condeiul lui Adams primul curs. În această perioadă de așezare
informațională și metodologică, providența lui Dumnezeu a ordonat lucrurile repede și la
nivel de centre de instruire și consiliere biblică. Tot în anul 1968 a luat ființă în Hatboro,
Pennsylvania, CCEF, iar unul dintre primii pastori instruiți a fost John Bettler, care avea să-i
devină lui Jay Adams, în anii următori, un ajutor și asistent de nădejde, jucând un rol vital în
progresul mișcării de consiliere nouthetică. CCEF s-a născut, în mod special, din preocuparea
lui Jay Adams de a oferi pastorilor o locație în care să învețe și să vadă cum se face consiliere,
iar mai apoi să se întoarcă în congregațiile lor pentru a pune în practică cele învățate.

În 1970, a fost publicată cartea „Competent to Counsel”, care s-a dovedit un stimul serios
pentru toată mișcarea de consiliere creștină. Personaje importante, din sfera a ceea ce avea să
devină consiliere integraționistă sau creștină, s-au văzut deodată stârnite la analiză. În
următoarea decadă s-au publicat și scris multe materiale ca răspuns la noua abordare propusă
de dr. Adams. Unii dintre oponenții cei mai însemnați a fost Larry Crabb, personaj foarte
celebru pe meleagurile românești. În 1975, acesta a scris o cartea intitulată „Basic Principles
of Biblical Counseling”, care ar fi trebuit să fie o reacție oficială la cartea lui Adams. Larry
Crabb s-a încăpățânat permanent să se autointituleze consilier biblic, însă tocmai propriile
scrieri stau martore, contrazicându-l.

În decada respectivă lucrurile s-au conturat și mai bine pentru mișcarea consilierilor biblici. În
1973 a luat ființă lucrarea de consiliere a bisericii baptiste „Faith”, în 1974 s-a născut
„Biblical Counseling Fundation” inițiată de John Broger, în 1976 s-a format prima asociație a
consilierilor biblici cu zece membri – NANC, iar în 1977 s-a demarat publicarea jurnalului
„Practica pastorală” (în engleză, „The Journal of Pastoral Practice”).

Ironic, ACC (Asociația Consilierilor Creștini) în America s-a dezvoltat relativ târziu
comparativ cu mișcarea consilierilor biblici. Pare că aceasta a apărut mai degrabă ca un
răspuns la nevoia de alternativă oficială și formală la mișcarea consilierilor biblici. Deși, în
toate aceste decade, majoritatea bisericilor evanghelice erau practicante de psihoterapie și
metode seculare, nu exista o asociație națională care să înglobeze toți adepții. Pe la sfârșitul
anilor 80 și începutul anilor 90, în Atlanta, Georgia, Gary Collins a organizat două congrese
de mare succes care au atras mii de specialiști în sănătate mentală. ACC America a rezultat
din acestea inițiativă disperată. Imediat, s-a început publicarea unui alt jurnal integraționist
intitulat „The Christian Counselor”.9 Lucrurile s-au mișcat repede pentru ACC, care în 1995
ajungea să depășească numărul de 17.000 de membri.10

În ultimele două decenii, în ciuda creșterii popularității psihologiei în rândul oamenilor de

rând, a progresat și mișcarea consilierilor biblici. O parte semnificativă a mișcării evanghelice
conservatoare din America a dezvoltat un apetit pentru centralitatea Scripturilor în așa zisele
probleme „psihice” ale oamenilor. John MacArthur, după o experiență neplăcută venită pe
fondul acesta al consilierii, a fost unul dintre cei care s-au înscris pe lista promotorilor
mișcării consilierilor biblici. El a scris numeroase cărți în mod special pe această temă vitală a
suficienței Cuvântului lui Dumnezeu în împlinirea nevoilor umane. Sub îndrumarea
partenerului și bunului său prieten Wayne Mack, în cadrul colegiului și seminarului „Master”,
a luat naștere un program solid de instruire în consiliere biblică. Pe la mijlocul anilor 2000,
apărea „Coaliția Consilierilor Biblici”, având ca director executiv pe Bob Kellemen, care
dorea a însuma toate asociațiile și slujirile din această zonă a consilierii. Astăzi, pe teritoriul
Statelor Unite, sunt cam șaptezeci de centre certificate de instruire în consiliere biblică și
aproape 1300 de consilieri certificați. Procesul nu este unul simplu, ceea ce descurajează
participarea și implicarea mai multor credincioși.

În această ultimă generația a consilierilor biblici, David Powlison a fost, probabil, unul dintre
cei care a început să evalueze mișcarea într-un mod realist. Un absolvent al școlii de
psihologie de la Harvard, un fost psihiatru în sfera privată pentru câțiva ani, Powlison,
deznădăjduit de sistemul de sănătate mental neputincios, L-a cunoscut pe Singurul care poată
să vindece sufletul uman. Dr. Powlison a ajuns, în scurt timp, să fie unul dintre pionii
importanți ai mișcării. Sub influența lui și a altora, s-a făcut un progres considerabil în
structura conceptuală, în filozofia practicii și în apologie. Dr. Adams construise un model care
nu intra sau dacă intra în dialog cu alte modele, o făcea cu dificultate. Ultima generație a
consilierilor biblici a devenit una mai apologetică și pe fondul deschiderii la conversație.

Heath Lambert, o voce a acestei ultime generații de consilieri biblici spunea despre Adams:
„Adams a fost unul dintre mai consecvenți oameni din istoria bisericii din ultimii 150 de ani.
Lucrarea lui a revoluționat modul în care mii de oamenii slujesc.”11