Transactional Analysis Journal 2015, Vol.

45(2) 104-116
All the World’s a Stage: Games, Enactment, and Countertransference

Întreaga Lume e o Scenă:

Jocuri, Punere în Act și Contratransfer

Jo Stuthridge

Traducere: Magda Suslov

Rezumat
Acest articol se concentrează pe modul în care se desfășoară jocurile, ca drame
transferențiale, în cabinetul de terapie. Autoarea explorează modul în care contratransferul
terapeutului poate deveni o cale de a înțelege comunicarea nonverbală a clientului. Ideea
lui Berne că jocurile pot fi jucate în trei grade de intensitate este propusă drept cadru de
referință pentru a ne gândi la contratransfer și a lucra cu el. Autoarea sugerează că
încheierea unui joc necesită deseori o schimbare emoțională la terapeut.

Cuvinte Cheie
Jocuri, punere în act, contratransfer, grade ale jocurilor, intersubiectiv, transfer, inconștient,
Britton, Bucci

Întreaga lume e o scenă

Și toți bărbații și femeile doar actori
Shakespeare, Cum vă place, Actul II Scena VII

Berne (1964/1996) considera jocurile ca fiind omniprezente în interacțiunile umane:

”Cea mai mare parte a timpului în viața socială serioasă este ocupată cu jucarea jocurilor”
(p. 61). Cartea sa Jocurile noastre de toate zilele (Berne, 1964/1996), a captivat, în anii
1960 și 1970, imaginația a milioane de oameni care s-au regăsit în ea. În prezent, cartea
pare demodată și sexistă, iar termenul ’joc’ a dobândit conotații negative, care sugerează
vină și manipulare. Totuși, termenul colocvial al lui Berne transmite o idee despre lupta
interpersonală ce are loc în încurcăturile transferențiale care sunt adesea numite ’puneri în
act’ în literatura psihanalitică curentă.
Atât jocul cât și punerea în act descriu expresii comportamentale ale transferului și
contratransferului și, din acest punct de vedere, teoria lui Berne a anticipat conceptul
psihanalitic de punere în act cu câteva decenii. Ambii termeni sugerează reprezentația
(spectacolul, n.a.): modul în care ne jucăm rolul și în care îi atragem și pe alții să joace un
rol complementar, în încercarea de a ne împlini așteptările transferențiale. Berne
(1964/1996) a definit jocul ca pe ”o serie aflată în desfășurare de tranzacții ulterioare care
progresează spre un final bine definit și predictibil.” (p. 64) McLaughlin (1991) definește
punerea în act ca pe ”procesul bi(multi)lateral prin care se încearcă influențarea și
persuasiunea reciproce” (p. 605).
Jocurile și punerile în act se referă la elementele nonverbale, interpersonale și
inconștiente ale procesului terapeutic. Aceste idei, deși nu sunt sinonime, indică teritorii
similare și fiecare concept îl poate influența pe celălalt.
Ronald Britton (2007), într-o prelegere la conferința Asociației Internaționale de
Psihanaliză, sugerează că punerea în act transferențială poate fi folosită ca refugiu față de

1
realitatea analizei, ”transformând situația analitică într-un joc” (p. 8). Ca și Berne, Britton
folosește termenul pentru a sublinia funcția defensivă a punerii în act, însemnând că
servește la evitarea lucrului analitic și a unor realități inconfortabile. Berne (1964/1996, p.
19) sugerează că jocurile au patru funcții primare: eliberarea de tensiune, evitarea situațiilor
periculoase, gratificarea (stroke-uri) și stabilitatea psihică. Articolul meu are în vedere și o a
cincea funcție pe care ar putea-o avea jocurile ca modalitate de comunicare: jocurile pot
transmite sensuri care nu pot fi exprimate în cuvinte.

Teoria Jocului și Drama la Berne

Teoria tranzacțională a jocului trebuie înțeleasă în contextul mai larg al ideilor lui
Berne despre transfer și scenariu. În anii 1960, el scria despre transfer ca comportament și
dramă, în timp ce în psihanaliza clasică transferul era înțeles în termeni de percepții și
proiecții.

Jocurile apar ca segmente ale unor seturi mai mari și mai complexe de tranzacții,
numite scenarii. Scenariile aparțin domeniului fenomenului de transfer, adică sunt derivații
sau, mai precis, adaptări ale reacțiilor și experiențelor infantile. Dar scenariul nu are de-a
face numai cu reacția de transfer sau cu situația transferențială; este o încercare de
repetare într-o formă derivată a întregii drame transferențiale, deseori împărțită în acte,
exact ca... scenariile de teatru. (Berne, 1961, p. 117)

Un joc poate fi înțeles ca actul sau scena centrală dintr-un scenariu. Această idee,
că transferul e o punere în act și nu doar un set de reacții sau sentimente bazate pe niște
proiecții, e inovația cheie în gândirea lui Berne și constituie fundamentul teoriei jocului și
scenariului. Berne citează ideile lui Glover despre transfer ca fiind cele mai apropiate de ale
lui la momentul respectiv: ”Istoria dezvoltării pacientului... e repusă în act în cabinetul de
terapie” (Glover, 1955, citat de Berne, 1961, p. 129). Berne a fost interesat de modul cum
transferul e pus în act de-a lungul unei întregi vieți, transformând-o pe aceasta într-o piesă.
Un joc implică o secvență de evenimente în care o persoană o folosește inconștient
pe o alta nu numai pentru a percepe trecutul în prezent, dar și pentru a obține un răspuns
care să-i confirme așteptările transferențiale. Partenerul de joc devine un personaj în
scenariu.
Berne (1961) a dezvoltat teoria jocului în timp ce făcea terapie cu grupuri. El a
observat cum participanții se purtau ca directorii de casting, alegându-și inconștient, ”cu
perspicacitate intuitivă considerabilă”, parteneri de joc care să interpreteze rolurile din
scenariul lor. ”Când distribuția e completă, clientul începe să stimuleze apariția răspunsului
necesar de la fiecare persoană distribuită într-un rol.” (p. 119) Un joc apare când o
provocare subtilă de la o persoană (momeala) agață anxietatea defensivă a altuia
(stratagema), îmboldindu-l, împingându-l sau ațâțându-l pentru a obține răspunsul
emoțional și comportamental prevăzut. Schimbul ulterior de tranzacții creează o acumulare
de tensiune ce duce la un punct culminant (care poate include o schimbare bruscă a
rolurilor) și se încheie cu un moment de surpriză sau de ironie dramatică. Fiecare dintre
jucători se întreabă ”Cum am ajuns din nou aici?”.
Descrierile lui Berne (1964/1996) ale jocurilor din relațiile din viața reală presupun să
existe întotdeauna doi jucători, ambii fiind prinși în niște dinamici inconștiente, fiecare
jucând un rol în propriul scenariu. Totuși, când a scris despre jocurile din cabinetul de
terapie, el credea, în acord cu gîndirea generală a vremii, că dacă un terapeut e prins în joc
sau acționează din contratransfer, atunci asta este o greșeală serioasă (Berne, 1972, p.
352). Înseamnă că terapeutul are nevoie de mai multă terapie sau formare.

2
 Potrivit lui Berne (1964/1996), ”procedura terapeutică corectă” (p. 78) necesită
detectarea obiectivă a invitației clientului la joc, refuzul de a juca un rol complementar și
utilizarea confruntării pentru a expune dinamicile subiacente. Spre exemplu, în jocul
”Piciorul de lemn” cu un pacient care nu vrea să se simtă bine, mesajul ulterior al acestuia
este ”la ce te aștepți de la un nevrotic?”, iar antiteza este ”nu mă aștept la nimic, întrebarea
e ce aștepți tu de la tine?”
Metoda lui Berne face două presupuneri cheie: mai întâi, jocurile din cabinetul de
terapie sunt unilaterale (implicând numai scenariul clientului) și apoi, un terapeut competent
poate fi conștient atât de provocarea clientului, cât și de experiența contratransferențială
proprie. Aceste două presupuneri au fost însă contestate de teoria punerii în act.

Punerea în Act

Autorii americani de psihologia eului de la mijlocul anilor 1980 au început să

chestioneze ideea că numai clientul aduce transferuri în relație, în timp ce un terapeut
competent rămâne într-o poziție superioară, detașată. Ei au început să recunoască că chiar
și terapeuții bine formați se comportă deseori inconștient cu clienții (Jacobs, 1986;
McLaughlin, 1987). Renik (1998) notează că acțiunile noastre sunt uneori primul indiciu al
sentimentelor de contratransfer și că le observăm numai după ce evenimentul s-a
consumat. Spre exemplu, un terapeut își poate pune în act iritarea față de client începând
neintenționat ședința cu două minute mai târziu. În termenii lui Berne, această interacțiune
constituie un schimb de momeli și stratageme într-un joc bilateral.
Jacobs (1986) și McLaughlin (1987) folosesc termenul ‘punere în act’ pentru a
descrie aceste interacțiuni nonverbale inconștiente. McLaughlin (1991) îl definește într-un
sens larg pentru a se referi la orice gest nonverbal și în sens restrâns la evenimente ”pe
care fiecare parte le percepe ca fiind consecința comportamentului celuilalt” (p. 599). Ca și
Berne, McLaughlin înțelegea aceste tipare ca fiind omniprezente: ”Ne ocupăm viața cu
cuvinte și acțiuni menite să obțină un răspuns din noi înșine și din ceilalți pe potriva acestor
așteptări [transferențiale].” (p. 599). El a sugerat că cuvintele pot deveni acțiuni când sunt
folosite pe post de ”bețe și pietre” (p. 598) pentru a pune presiune pe alții.
În timpul anilor 1990, analiștii preocupați de relații au văzut punerea în act ca fiind
bidirecțională, inevitabilă și foarte valoroasă atunci când este analizată (Aron, 2003).
Ellman (1998), Jacobs (1986), McLaughlin (1991), Maroda (1998), Renik (1998) și Stern
(2010), toți citează exemple de puneri în act reciproce, în care comportamentul terapeutului
poate fi pus în legătură atât cu tiparele repetitive ale clientului, cât și cu istoria personală
unică sau cu scenariul propriu. Spre exemplu, Jacobs (1986) se descrie ascultându-l cu
respect tăcut pe dl. K., în același fel în care-și asculta tatăl perorând la masa de seară. El a
realizat că această tăcere era o punere în act care ascundea sentimente ostile de
competiție atât față de tatăl său, cât și față de dl. K.
Ellman (1998) a documentat schimbările din teoria punerii în act și a conchis că
rușinea și narcisismul terapeuților făceau dificile discuțiile despre punerea în act reciprocă
în perioada de început a psihanalizei.

Teoria Jocului de la Berne încoace

Berne s-a situat înaintea timpului său în înțelegerea semnificației acestor

evenimente intersubiective, deși teoria jocului n-a evoluat mai departe de a da doar nume
jocurilor, încă mulți ani post-Berne. De fapt, analiza tranzacțională s-a îndepărtat greu de
abordarea unilaterală a jocurilor din cabinetul de terapie, în ciuda dovezilor tot mai
consistente din literatura ultimilor 30 de ani care arată că punerea în act reciprocă poate
deschide o ușă către inconștientul clientului (Aron, 2003). Mă întreb dacă dezvoltarea

3
teoriei jocului n-a fost cumva întârziată din cauza asocierii cu ideea că implicarea într-un joc
este întotdeauna un semn al incompetenței terapeutului.
Mai recent, perspectivele relaționale din cadrul analizei tranzacționale (Cornell &
Hargaden, 2005; Hargaden & Sills, 2002), care susțin că jocurile și scenariul clientului sunt
puse în act, în prezent, între client și terapeut, au format baza pentru dezvoltarea
elementelor bidirecționale și inconștiente ale teoriei jocului.
În ceea ce-l privește, Woods (2002) a pus sub semnul întrebării accentul pus de
Berne pe confruntarea comportamentului clientului, sugerând că asta ar putea duce la
regresie, o alunecare în disperare sau chiar psihoză. El a evidențiat valoarea jocului ca
”comunicare codată inconștientă” (Woods, 2000, p. 94) și a dezvoltat o abordare
interpersonală a jocurilor în cadrul terapeutic prin folosirea teoriei identificării proiective
(Woods, 1996). Din această perspectivă, persoana A proiectează o parte nedorită din sine
asupra lui B, care se identifică cu proiecția și o pune în act, confirmând astfel așteptarea
transferențială. Woods a încetat rapid să mai vadă terapeutul ca pe un jucător al propriului
transfer activat. În schimb, l-a descris pe terapeut ca fiind prins în patologia clientului.
Hine (1990) a extins teoria jocului printr-o perspectivă pe de-a-ntregul bidirecțională,
în care ambii jucători sunt în mod egal prinși în joc. Însă ea și-a limitat aplicarea teoriei la
situațiile din viața reală, nu la cele terapeutice. Hunt (2011) și Shadbolt (2012) au dezvoltat
modelul bidirecțional al lui Hine folosind Formula G a lui Berne (1972) și aplicând-o diadei
terapeutice. Hine a descris supervizarea ca fiind cheia lucrului cu contribuția inconștientă a
teraputului la jocuri, iar Shadbolt (2012) a oferit un exemplu de auto-dezvăluire pentru
obținerea de noi sensuri din procesul unui joc.

Dinamica Intersubiectivă a Jocurilor

Teoria jocului, văzută dintr-o perspectivă contemporană, oferă o cale unică de

înțelegere a dinamicilor intersubiective. Noțiunea de tranzacții ulterioare a lui Berne este o
încercare de a explica modul în care două minți comunică inconștient. În timpul unui joc,
două conversații pot avea loc simultan: una conștientă și verbală (tranzacțiile la nivel
social), iar alta non-verbală și non-conștientă (tranzacțiile la nivel psihologic). O tranzacție
utlerioară implică diferite sisteme de funcționare simbolică care sunt active în același timp,
cu sensuri incongruente. Tranzacțiile non-verbale pot include orice, de la acțiuni și
comportamente fățișe, la schimbări subtile de ton, ritm, expresii faciale care sunt
comunicate și preluate la nivel non-conștient. Bucci (2001), savant cognitivist, este de
acord că o mare parte din comunicarea emoțională este non-verbală, spre exemplu, prin
nuanțe ale gesturilor, mișcările ochilor și respirație, care pot acționa puternic sub nivelul
conștiinței. Ea sugerează că nu e nevoie să apelăm la ”percepția extrasenzorială sau alte
explicații obscure” (p. 44) pentru a înțelege cum poate o minte să comunice inconștient cu o
altă minte.
Un joc bilateral începe atunci când clientul îl scanează în mod inconștient pe
terapeut ca posibil partener de joc, căutând vulnerabilități care se potrivesc cu descrierea
personajului din scenariu. Întorcându-ne la metafora teatrală a lui Berne, tranzacția
ulterioară a clientului se întâlnește cu întreaga distribuție interioară de personaje a
terapeutului, care de-abia așteaptă chemarea unui regizor. Clientul, folosindu-se de
întreaga experiență de regizor, va evalua întreaga gamă de posibilități în căutarea unei
anumite caracteristici. Un aspect al minții terapeutului, cel mai potrivit cu rolul, va ieși apoi
în față pentru a fi în centrul scenei și drama poate începe. Distribuția poate include
personaje tenebroase care, în mod normal, evită lumina zilei sau unele care de-abia acum
găsesc un costum pentru prima dată (elemente încă neformulate ale psihicului).
În acest punct, are loc un schimb de tranzacții complementare ulterioare, fiecare
mișcare scufundându-i pe jucători tot mai adânc într-un impas. Ideile lui Sterne (2010)

4
elucidează aceste dinamici intransigente. El arată că în timpul unei puneri în act reciproce,
rolurile conflictuale din drama relațională există ca entități separate în cele două minți.
Părțile incongruente ale sinelui care nu pot fi ținute într-o singură minte fără a risca
dereglarea afectivă, sunt puse în act între două persoane. În termeni de analiză
tranzacțională, fiecare jucător exclude rolul complementar și îl provoacă în celălalt. De
regulă, jocurile se învârt în jurul complementarităților despărțite, cum ar fi acuzat și
acuzator, persecutor și victimă, seducător și sedus, trădător și trădat. Spre exemplu, clientul
se va purta ca un persecutor, inducându-și experiența de victimă în terapeut sau, invers, va
juca rolul de victimă și-l va recruta pe terapeut pentru rolul de persecutor.
Comutările din joc și escaladarea spre un grad mai serios pot fi înțelese ca încercări
disperate de a preveni emoțiile nesimbolizate să devină conștiente. Perspectiva mea în
acest punct coincide cu formularea lui English (1976), care se preocupă de schimbul de
tranzacții ulterioare. Ea vede comutarea ca pe o reacție de panică care se produce doar
atunci când unul dintre jucători se teme că celălalt va înceta să joace.
Rezolvarea unui joc necesită ca unul dintre jucători să conțină ambele jocuri în
conștiință. Pentru terapeut, asta poate însemna descoperirea unui aspect din experiența sa
nedorit sau necunoscut, un proces care deseori implică o întâlnire tulburătoare cu
onestitatea emoțională. Capacitatea terapeutului de a simboliza experiența și de a conecta
afectele incongruente poate oferi ocazia pentru sporirea capacității clientului de a conține
conflictul intern (Stern, 2010).
Apoi, jocurile pot fi înțelese atât ca repetiții ale trecutului, cât și ca porți pentru
experiențe emergente. Ele transmit experiențe neverbalizate, sensuri care fie au fost
reprimate, fie n-au fost formulate în gânduri, sentimente și cuvinte. Ele răsar la intersecția
dintre două scenarii unde terapeutul devine actor în scenariul clientului și își joacă,
simultan, rolul din propriul scenariu. Prin dramatizarea dintre două minți, experiențele
neverbalizate sunt transformate în gânduri și sentimente simbolice.
Din această perspectivă, jocurile servesc o importantă funcție de comunicare.
Personalitatea și procesele inconștiente ale terapeutului, mai degrabă decât să fie niște
contaminanți nefericiți, devin instrumente vitale (Slavin, 2010). Împreună, clientul și
terapeutul creează o experiență unică, iar contratransferul terapeutului devine un puternic
”canal” prin care se aude o poveste ce nu poate fi spusă în cuvinte.

Gradele Jocurilor
Propunerea lui Berne (1964/1996) că jocurile sunt jucate cu diferite grade de
intensitate (precum gradele arsurilor) furnizează un excelent cadru de organizare pentru a
ne gândi la diferitele niveluri de procesare simbolică implicate în jocuri și la experiența de
contratransfer a terapeutului. Berne a definit jocul de gradul 1 ca ”unul care este acceptabil
social în cercul agentului”, jocul de gradul 2 ca unul ”fără pagube permanente, iremediabile,
dar pe care jucătorii ar prefera să-l ascundă de ochii publicului”, iar jocul de gradul 3 este
”unul care se joacă pentru totdeauna și care se termină la spital, la tribunal sau la morgă”
(p. 64)
Aceasta idee e familiară pentru mulți care știu, spre exemplu, cum un joc din
căsnicie escaladează, de-a lungul anilor, de la schimbul de tranzacții ulterioare în situații
sociale, la scene care le sunt ascunse prietenilor și care culminează în cele din urmă cu
lupte în instanță sau cu violență, la un nivel de gradul trei. Definițiile oarecum abile ale lui
Berne descriu manifestările comportamentale ale unor procese mai puțin conștiente.
Cornell (2011) a interpretat aceste grade ca reprezentând nivelul social (gradul 1),
nivelul psihologic (gradul 2) și nivelul corporal (gradul 3) ale organizării intrapsihice, care
pot fi aplicate în toate domeniile experienței umane. El a adăugat că Berne ”n-a făcut
niciodată diferențierea între ce stiluri și niveluri de intervenție ar putea fi necesare pentru a
lucra eficient cu aceste niveluri de apărare” (p. 338)

5
 Britton (2007) propune un construct paralel, comparând discutarea, de către Klein
(1927), a terapiei cu trei copii dintre pacienții săi, cu diferitele niveluri de punere în act la
clienții adulți. El schițează lucrul lui Klein cu Gerald, pe care ea îl descrisese ca normal;
Peter, pe care îl descrisese ca nevrotic; și un băiat fără nume, pe care îl descrisese ca
delincvent. Toți cei trei băieți aveau fantezii violente similare, dar relațiile lor cu fanteziile
erau foarte diferite. Gerald punea în act fantezia prin joc în cabinetul de terapie. Peter era
atât de speriat de fanteziile sale, încât era inhibat și complet incapabil să se joace. Prin
intermediul lucrului în transfer el a învățat să-și simbolizeze experiența. Băiatul delincvent
își punea literalmente fanteziile în act prin furt și agresiuni sexuale asupra fetelor.
Britton (2007) leagă rapoartele de analiză a copilului ale lui Klein de trei niveluri de
punere în act la adulți: (1) punerea în act ca expresie inconștientă a gândurilor organizate,
(2) acțiunea ca alternativă la a gândi și a simți, și (3) ”evacuarea unei stări psihice” (p. 6)
sau eliberarea minții de un afect neformulat. Fiecare nivel reprezintă un grad diferit al
capacității reflexive sau al simbolizării în minte și al capacității de a conține un conflict.
Britton pornește de la ideea lui Bion (1963) că mintea conține mai multe niveluri de
funcționare simbolică, de la date senzoriale ”nedigerate” sau brute, până la procese
simbolice complexe care creează sens emoțional din percepții, inclusiv gânduri, sentimente
și vise.
Plecând de la această premiză de bază că gradele jocurilor reprezintă diferite
niveluri de organizare psihică, jocurile de gradul 1 pot fi considerate ca exernalizarea unui
gând simbolizat (similar cu primul nivel al lui Britton), în timp ce jocurile de gradul 2 și 3 au
în vedere experiențe care n-au fost niciodată simbolizate pe deplin (gândite sau simțite) sau
conținute ca conflict intern. Jocurile de gradul 1 se joacă în afara conștiinței, dar rămân
accesibile acesteia, în timp ce jocurile de gradul 2 și 3 implică sensuri mai greu de
descifrat. Diferența dintre fiecare din ele poate fi experimentată în contratransfer.
Metodele cognitive și obiective de analiză ale lui Berne sunt potrivite pentru jocurile
de gradul 1, în care e prezentă o măsură rezonabilă de funcționare simbolică.
Contratransferul e, de obicei, conștient sau preconștient și accesibil din punct de vedere
cognitiv. Știm ce simțim. Însă metodele lui Berne sunt mai puțin eficiente cu jocurile de
gradul 2 și 3 pentru că, la acele niveluri, experiența evocată în ambii participanți e probabil
să nu fie legată de capacitățile simbolice. Adică, putem simți ceva fără a ști ce anume. La
nivelul de gradul 2, contratransferul apare prin imagini și asocieri și deseori privește afecte
sau o cunoaștere pe care preferăm să le ascundem de noi înșine și de alții. Jocurile de
gradul 3 implică afecte neformulate foarte toxice, iar contratransferul e simțit visceral. Berne
(1972, p. 111) a asociat aceste beneficii și rezultate permanente cu ”scenariul corporal”,
termen pe care el l-a folosit pentru a descrie tiparele de scenariu care rezultă din trauma
timpurie și abuzarea copilului.

Contratransferul și jocurile de gradul 1

Contratransferul în jocurile de gradul 1 poate fi accesat prin atenția la gândurile

conștiente și la stările emoționale. Terapeutul știe că ceva e în neregulă. Spre exemplu, în
jocul ”De ce nu...? Da, dar...” terapeutul va fi conștient că se simte confuz și învins.
Odată ce identificăm starea emoțională, procesele cognitive pot fi folosite pentru a
înțelege tiparul jocului și a formula o intervenție, conectând dinamicile curente cu trecutul
clientului. Sau, așa cum se exprimă Berne (1961), ”Drama de viață curentă trebuie legată
de originile ei istorice, astfel încât controlul destinului individului să poată fi mutat de la
Copil la Adult, de la inconștientul arheopsihic la conștientizarea neopsihică” (p. 118).
Novellino (1984) arată că pasul crucial în lucrul cu contratransferul este ”permisiunea
de a avea un contratransfer” (p. 65). Sentimentele terapeutului îi pot oferi insight-uri asupra

6
propriului script și asupra rolului complementar neasumat din scenariului clientului. Cum
folosește apoi terapeutul această informație, va depinde de stilul preferat și creativitatea sa.

Janet
Janet a ieșit dintr-un mariaj în care s-a simțit victimă vreme de 20 de ani, dar aflată
acum la 60 de ani a rămas deprimată cronic. Un lung și lent joc s-a desfășurat între noi, în
care orice intervenție a mea ajungea într-o fundătură negativă, pe o linie moartă. Janet
descria interacțiuni cu alții în care aceștia păreau reci și nepăsători. Simțea că viața e
nedreaptă. Aceeași poveste o spunea și despre trecutul ei într-un mediu familial care părea
un frigider emoțional. Contribuțiile mele erau deseori parate și combătute cu oftaturi grele:
”Înțeleg ce vrei să spui, dar... ” (de fapt, nu e chiar așa).
Retrospectiv, pot să-mi dau seama că eram hotărâtă s-o ajut pe Janet pentru că
simțeam că fusese dezamăgită de profesia noastră atunci când terapeutul anterior
încheiase brusc relația din cauza schimbării locului de muncă. În urma acestei pierderi,
Janet s-a simțit devastată și a căpătat tendințe de sinucidere. M-a abordat pentru a începe
din nou terapia, simțindu-se disperată și fiindu-i frică de un nou abandon. Inconștient, mi-
am propus să-i dovedesc competența mea lui Janet și probabil valoarea mea unei mame
internalizate. Scenariul meu a fost agățat de la bun început. Din cauza încăpățânării mele și
a fricii lui Janet de repetare a unei experiențe, tiparul jocului s-a tot prelungit.
În mod ironic, numai după ce am simțit și am acceptat sentimentul de înfrângere,
lucrurile au început să se miște. În acel punct, am devenit conștientă de jocul ”De ce nu...?
Da, dar...”, realizând că, în timp ce eu încercam cu îndârjire s-o ajut pe Janet, ea și-a
propus fără voie să mă înfrângă, re-creând experiența din copilărie cu mama sa inflexibilă.
Am început să văd că neîncetata negativitate a lui Janet formase o prăpastie de netrecut,
evocând în mine experiența ei de copil învins. Pentru că mă purtam ca o fanatică, mi-era
foarte greu să accept ceea ce simțeam.
Berne (1964/1996) a arătat că ”De ce nu...? Da, dar...” este, în esență, un joc care
apare din conflictul cu renunțarea. A trebuit să descopăr această luptă cu renunțarea în
mine însămi și, în cele din urmă, să renunț la agenda proprie înainte de a o ajuta pe Janet
să accepte părțile din sine pe care nu le voia. Din momentul în care eu am putut să conțin
ambele roluri ale dramei în minte – sentimentul de înfrângere și încăpățânarea de a fi un
terapeut bun – am fost capabile să ieșim din impas. Comentarii precum ”Mă întreb dacă
ceea ce-mi faci tu mie este ceea ce-ți făcea mama ta ție” au stârnit curiozitatea și o nouă
perspectivă pentru Janet. În loc de a-și investi energia în a mă înfrânge pe mine (ceea ce
era o opțiune mai sigură decât să riște să spere și să se simtă mai bine), raze de speranță
reală au început să apară în terapie.

Contratransferul și Jocurile de Gradul 2

Definiția lui Berne (1964/1996, p. 64) a jocului de gradul 2 evidențiază natura

ascunsă a acestor dinamici, sugerând că afectivitatea în aceste jocuri e contaminată de
rușine și vinovăție. Spre deosebire de jocurile de gradul 1, care sunt acceptabile social,
cele de gradul 2 sunt rezervate relațiilor intime precum căsnicia, familia și terapia. În
contextul terapeutic, ele pot include momente pe care uităm să le menționăm în
supervizare.
Cea de-a doua categorie de punere în act a lui Britton (2007) evidențiază modul în
care acțiunea poate funcționa ca alternativă la gândire, pentru a evita gândurile și
sentimentele nedorite. El a sugerat că există un element de reprezentare simbolică, dar nu
este prezent un subiect gânditor. Un exemplu este unul dintre clienții mei, care de două ori
a uitat să plătească ședințele. Actul de a nu plăti reprezenta un sentiment de răzbunare
neasumat, de care nu era conștient la momentul respectiv. Nu exista sentimentul unui ”eu”

7
asociat actului, cum ar fi fost în ”eu nu-ți plătesc!”. În mod asemănător, Peter, clientul lui
Klein, evita sentimentele sexuale și de agresiune nedorite inhibându-și joaca.
Contratransferul în jocurile de gradul 2 este mai puțin accesibil procesării cognitive și
e deseori experimentat ca o perturbare afectivă fără nume. Există senzația că ceva nu e
bine, fără a ști ce anume (Bucci, 2001). Sentimentele care intră în conflict cu identitatea
conștientă a terapeutului ca persoană bună, drăguță – cum ar fi lăcomia, ura, interesul
personal sau dezgustul – pot ușor evoca rușinea și vina. O senzație de anxietate și
defensivă poate semnala că ceva este evitat. Întrebarea cheie pentru terapeut nu e ce simt,
ci ce nu simt.
Soth (2013) a arătat că a fi conștient de contratransfer nu prea are sens când lucrăm
cu propriul proces inconștient. Cum reflectăm asupra sentimentelor care sunt în afara
conștiinței? Modelul de comunicare emoțională al lui Bucci (2001) și lucrările lui Ogden
(1994/2004) despre utilizarea reveriei oferă, ambele, ghiduri similare pentru lucrul cu
jocurile de gradul 2. Potrivit lui Bucci (2001), ”imageria este pivotul procesului referențial”
(p. 62) care leagă experiența subsimbolică (simțită în sistemele senzorial, somatic și motor)
cu sensurile simbolice verbale sau cuvintele. Imaginile care apar în mintea terapeutului prin
asociere liberă, amintiri, cântece sau vise pot reprezenta metafore pentru experiența
neverbalizată. Reflectarea asupra metaforei îi permite terapeutului să dea un sens la ceea
ce se petrece în relație. Spre exemplu, Jacobs (1986) a observat, în lucrul cu dl. K, o
asociere vizuală cu imaginea unui vorbitor în public care se adresa unei audiențe
hipnotizate. Reflecțiile detaliate ale lui Ogden (1994/2004) asupra reveriilor sale în timp ce
lucra cu un client urmează aceeași cale, de la simbol sau imagine non-verbală la simbolism
verbal conștient cum sunt cuvintele sau gândurile.
Eu fac rareori dezvăluiri în acest proces și deseori comutarea emoțională din
interiorul terapeutului este catalizatorul pentru schimbare, care produce o modificare în
câmpul interpersonal. Insightul vine deseori în urma acțiunii (Stern, 2010). Verificarea finală
a noilor sensuri care apar trebuie, în cele din urmă, să fie descoperirea clientului, sau
”diagnoza fenomenologică” a lui Berne (1961, p. 67).

Mike
Mike avea aproape 60 de ani și suferea de anxietate cronică, insomnie, depresie și
alte simptome ale stresului posttraumatic legate de o istorie de violență fizică și abuz sexual
din partea tatălui său. Înainte să vină la terapie, plănuise să se sinucidă. Viața lui adultă era
plină de obsesii și compulsii care îi limitau în mod sever procesele gândirii și activitățile
zilnice. Spre exemplu, transforma, în mod compulsiv, plăcuțele de înmatriculare ale
mașinilor în acronime. Dar dacă îi răsărea unul negativ în minte, trebuia să găsească alte
10 pozitive înainte de a putea face orice altceva.
Copil fiind, Mike se adaptase tiraniei tatălui său controlând cu grijă fiecare
interacțiune dintre ei în încercarea disperată de a evita să-l provoace. Își repeta în minte
cum fusese ziua la școală, pregătindu-se de interogatoriul obișnuit, care deseori tot cu
bătaie se termina, în ciuda tuturor eforturilor lui Mike. Nebunia tatălui său formase o pătură
de negare a realității lui Mike. Supraviețuirea depindea de un aranjament foarte elaborat de
gânduri, comportamente și discurs.
În prima parte a terapiei, Mike își aducea notițe și citea de pe ele. Dacă îi ceream să
se abată vreun pic de la ele, se supăra. Mike era un bărbat politicos, gentil, foarte plăcut și
complet nesolicitant. Totuși, mă simțeam ușor inutilă cu el, ca și cum nimic din ceea ce
spuneam nu părea să aibă vreun impact. La un moment dat, am încercat să vorbesc
despre acest proces cu el. Am făcut observația că părea ca el să experimenteze
comentariile mele ca fiind tulburătoare. A răspuns că îi era teamă ca nu cumva să uite ceva
important și și-a cerut scuze că nu lăsa loc și pentru mine. La sfârșitul ședinței, amândoi
ne-am simțit neînțeleși.

8
 Pe parcursul următoarelor câteva ședințe, Mike a încetat să-și mai aducă bilețelele.
O distanță subtilă s-a instalat între noi, deși la suprafață terapia părea să meargă destul de
bine. Venea regulat și nu mai avea tendințe suicidare. Într-o zi am întrebat despre absența
notițelor și a mărturisit că le memora înaintea fiecărei ședințe. A fost un moment dureros. I
se părea că ar fi încălcat o regulă prin aducerea lor și se purta ca și cum represaliile ar fi
fost iminente. Pe măsură ce discutam, Mike realiza că se purta exact ca atunci când era
copil. Era deosebit de atent să nu-mi greșească, în ciuda sentimentului conștient de
încredere.
Câteva săptămâni mai târziu, a trebuit să pregătesc raportul către firma de asigurări
care deconta terapia lui Mike și m-am descoperit făcând însemnări în timpul ședințelor. Asta
era neobișnuit pentru mine, dar mi-am spus că eram sensibilă față anxietatea lui Mike în
legătură cu detaliile și informațiile din raport. Mike a cerut o declarație scrisă de la sora sa
pentru a putea fi verificat. Era foarte preocupat ca totul să fie bine la asigurator și îi era
teamă că ar putea să nu fie crezut. I-am spus că nu e necesar să aducă nicio dovadă și am
încercat să-l reasigur că solicitarea lui era validă. Cu toate astea, el simțea că eu nu acord
credit poveștii sale. A devenit din ce în ce mai distant, în timp ce păstra o deosebită politețe.
Mă simțeam exasperată, ca și cum tot ce făceam ne lega cu mai multe noduri de
neînțelegere.
Situația a atins un punct critic în momentul în care raportul de la evaluatorul
asiguratorului a sosit cu unul dintre faptele critice consemnat greșit. Persoana care făcuse
evaluarea a răspuns că toate faptele erau corecte și avea un e-mail de la Mike drept
dovadă. Mike s-a simțit neauzit, lipsit de speranță și s-a resemnat în fața unei lumi care nu
ascultă. În acest timp, mi-a povestit despre un vis în care zbura cu un avion care s-a
prăbușit. Inspectorii aviatici au sosit și au început să ia notițe. Au tot vorbit despre ceea ce
credeau ei că n-a mers bine. În vis, Mike se simțea frustrat, ignorat și disprețuitor față de
inspectori. Se gândea, ”Da, da, ce știu ei?”
M-am văzut dintr-odată purtându-mă ca un astfel de inspector, cu luatul meu de
notițe și încercările de a-i spune lui Mike că scrisorile lui doveditoare nu erau necesare. Iată
că stăteam printre ruinele vieții lui Mike, cu un clipboard în mână, notând calm pagubele.
Am putut să mă văd prin ochii lui Mike, purtându-mă de parcă eram un expert, iar versiunea
lui a adevărului era irelevantă. Devenisem, într-o oarecare măsură, puternicul tată
atotștiutor și m-am întrebat (cu oarece dificultate), dacă îmi plăcea să mă simt responsabilă
și importantă după săptămânile în care mă simțisem neimportantă.
Frustrarea mea a făcut repede loc curiozității și compasiunii, și am renunțat la caietul
de însemnări. Tiparul jocului a reieșit mai clar din ceața neliniștilor. Mi s-a părut că Mike și
cu mine făceam cu schimbul în încercarea furioasă de a controla relația. Un tipar diadic era
pus inconștient în act. Inițial, Mike controla ședințele cu bilețelele sale, în timp ce eu mă
simțeam ignorată și lipsită de putere; apoi, eu am controlat ședințele cu notițele mele, în
timp ce Mike se simțea neputincios. Când am sugerat că însemnările sale n-ar fi necesare,
s-a simțit ignorat, de parcă nu exista loc pentru realitatea sa.
Furia care pândea dedesubtul acestor interacțiuni era mai greu de văzut. A trebuit
să-mi simt frustrarea de a fi ignorată și gratificarea subtilă oferită de putere înainte de a
putea înțelege ce i se întâmpla lui Mike. Însemnările păreau să creeze o bandă izolatoare
birocratică care ascundea furia pe care niciunul nu și-o asuma. Pe măsură ce discutam
despre asta, am început să mă întreb dacă Mike se folosea de obsesiile sale ca de o bandă
izolatoare, pentru a evita ieșirea la suprafață a furiei.
Pe parcursul următoarelor luni, Mike a avut sentimente profunde de mânie și a
început să-și asume riscul de a-și exprima furia și a se afirma pe sine. Acest proces a fost
încărcat de anxietate, pentru că asumarea furiei îl făcea să simtă că își ura tatăl. A realizat
că manierele sale tăcute și supuse și filozofiile budiste acționau ca pelerina invizibilă a lui
Harry Potter, pentru a ascunde un copil furios. Aceste sentimente de mânie ar fi putut să-i

9
facă rău în relația cu tatăl său. Am început să văd jocul dintre noi ca pe un derivat al dramei
originale a unui copil neputincios, forțat să se supună unui părinte violent. După eliberarea
furiei, a urmat un val de tristețe și amărăciune, apărut întâi în vise acvatice și, în cele din
urmă, în lacrimi.
Acest exemplu ilustrează o mișcare tipică prin procesul de contratransfer din jocul de
gradul 2: de la o neliniște neclară și o senzație că ceva nu e bine, la schimbarea emoțională
din interiorul terapeutului, via interpretarea unei imagini simbolice (inspectorul aviatic) care,
în acest caz, a fost produsă de visul clientului.

Jocurile de Gradul 3

Jocurile de gradul 3 sunt mai probabile la clienții care su suferit traume sau neglijare.
În asemenea situații, afecte foarte toxice sunt puse în act sau sunt induse în alții, având
rezultate serioase sau permanente, inclusiv crima sau sinuciderea. În cadrul terapeutic,
există deseori amenințarea unei încheieri bruște, iar uneori lucrul se poate termina la
morgă.
Britton (2007) citează cazul lui Klein, al băiatului care le agresa sexual pe fete și
fura, ca exemplu al acestui nivel tragic de punere în act. El sugerează că putem vedea
această formă de comportament la clienții adulți care funcționează la nivel borderline, ”prin
acțiuni care îl pătrund pe terapeut la nivel visceral” (p. 6). Britton susține că scopul primar la
acest nivel de punere în act este eliberarea minții de un afect neformulat care este de
nesuportat, nu doar nedorit.
Impactul asupra terapeutului implicat într-un joc de gradul 3 presupune, de obicei,
pierderea temporară a capacității reflexive. Devine imposibil să gândească în acel moment,
pentru că terapeutul, ca și clientul, e copleșit de acest afect tulburat. Lucrul cu
contratransferul în acest caz presupune activare fiziologică, deseori fără imagini sau
cuvinte care să-i dea un sens. Ca să înțeleagă de ce anume încearcă clientul să se
debaraseze, terapeutul, după ce se reinstalează echilibrul, trebuie să-și traducă experiența
somatică în imagini, metafore și, în cele din urmă, în gânduri și cuvinte.

Keri
Am lucrat cu Keri timp de 7 ani și în tot acest timp s-a dezvoltat un transfer intens
care includea sentimente atât de iubire cât și de ură. Într-o zi, la sfârșitul unei ședințe, Keri
a refuzat să plece. Am încercat diferite metode pentru a ieși din impas, dar fără succes.
Ajungând la disperare, având un alt client care aștepta, i-am spus că dacă insistă înseamnă
că alege să încheie terapia. Orice-ar fi fost ceea ce se întâmpla, m-am gândit, nu era
psihoterapie. În mijlocul unei furtuni de proteste, incluzând acuzații de cruzime și nepăsare,
Keri a plecat cu greu. M-am simțit copleșită și complet destabilizată. Eram foarte pregătită
să închei relația. Destul, m-am gândit. Incidentul venea în urma unor comportamente
similare, care includeau urmărirea casei și copiilor mei, precum și așteptarea lângă mașina
mea după ce îmi terminam programul.
Keri a crescut cu o mamă care o neglija emoțional și un tată sadic. La nivel
conștient, am experimentat acest ultim incident ca pe un atac ostil la adresa terapiei. Părea
că e hotărâtă să distrugă toate rezultatele bune pe care le obținuserăm și, în această
lumină, jocul putea fi înțeles ca punerea în act a cruzimii tatălui. Totuși, în supervizare, am
început să-mi pun întrebări în legătură cu senzația mea viscerală de completă neputință în
încercarea de a o face să plece. Mai degrabă decât gânduri și sentimente clare, era în mine
o senzație de bebeluș neajutorat agățându-se de o mamă nenorocită care era gata să
arunce copilul pe fereastră. Am simțit o schimbare tangibilă în interiorul meu când am
permis sentimentului îngrozitor de neajutorare să se așeze și, împreună cu asta, o nouă
senzație de compasiune față de Keri.

10
 În ședințele care au urmat, Keri a rămas furioasă că am îndrăznit să sugerez
încheierea terapiei și m-a amenințat cu o reclamație pe motive etice. Mi-am pus întrebări cu
voce tare în legătură cu agățarea și nevoile ei. A spus că nu simțea așa ceva, până câteva
zile mai târziu, când mi-a povestit un vis în care ”un copil bolnav s-a târât în pat lângă tine”.
A urmat o cascadă de conexiuni prin care Keri a început să-și dea seama că sentimentele
sexuale pe care le avea de multă vreme pentru mine ar putea avea mult mai mult de-a face
cu nevoia ei profundă de a se simți ținută în siguranță în brațele mamei. Puteam acum să
văd punerea în act ca pe o încercare de a evacua sentimentele intolerabile de neajutorare
infantilă și nevoie emoțională. Stările aflate într-un conflict imposibil, de bebeluș neajutorat
și mamă nenorocită au fost jucate între noi în loc de a fi conținute, ambele, în mintea
vreuneia dintre noi.

Concluzii

Teoria jocului a lui Berne a stabilit un model timpuriu de înțelegere a proceselor

intersubiective complexe și a modurilor în care îi recrutăm pe alții pentru a interpreta roluri
în istoria vieților noastre. Metodele lui se concentrează mai mult pe strategiile cognitive
conștiente, care sunt eficiente în jocurile de gradul 1 și în terapia de grup.
Sper ca acest articol să contribuie la o discuție aflată acum în desfășurare despre
modalitățile de a lucra cu aceste dinamici dureroase care se perpetuează. M-am concentrat
pe aspectele bidirecționale și neconștiente ale jocurilor, pe măsură ce acestea apar între
client și terapeut. Cadrul pe care l-am schițat propune trei modalități de a folosi
contratransferul ca sursă de date, prin apelul la: (1) sentimente și gânduri conștiente, în
jocurile de gradul 1; (2) simboluri non-verbale, precum imaginile, în jocurile de gradul 2; și
(3) activarea fiziologică, în jocurile de gradul 3. Tabelul 1 compară ideile lui Berne despre
gradele jocurilor cu modelul lui Bucci și cu nivelurile de punere în act ale lui Britton. Aceste
modele nu sunt echivalente, dar împreună pot oferi o ghidare în lucrul cu jocurile ca funcții
ale comunicării la mai multe niveluri.

Tabelul 1. Ghid pentru Lucrul cu Jocurile și Contratransferul

Berne (1961): Britton (2007): Bucci (2001): Fenomenologia
Gradele Jocurilor Niveluri de punere în act Sisteme de cunoaștere Contratransferului

Gradul 1 Punere simbolică în act Simbolic verbal: cuvinte A ști că ceva nu e bine;
a gândurilor organizate sentimente conștiente

Gradul 2 Acțiunea ca alternativă la Simbolic non-verbal: imagini A ști că ceva nu e bine;

a gândi și simți a nu ști ce nu e bine

Subsimbolic: sistemul Experiență viscerală și

Gradul 3 Evacuarea experienței somatic, pierderea
neformulate senzorial și motric capacității reflexive

Scurtele mele ilustrări ale acestui proces sugerează o ușurință mai mare decât
prezintă, de fapt, realitatea clinică. Imaginile nu se conectează întotdeauna precis cu
sensurile, noile sensuri pot fi profund neliniștitoare, experiența viscerală este întotdeauna
tulburătoare, iar identificarea sentimentelor nesimbolizate presupune de obicei o luptă
interioară cu părțile sinelui pe care nu vrem să le cunoaștem. În timpul acestui proces cu
clientul, am tendința de a renunța la multe răspunsuri satisfăcătoare, îndepărtând fiecare
strat așa cum un șarpe își pierde pielea, până ce găsesc ceva brut înăuntru. Răspunsul
onest vine deseori ”nepoftit” (Stern, 2010, p. 138), ca un oaspete neașteptat în miezul
nopții, mai degrabă decât să fie căutat conștient. În cel mai bun caz, putem fi receptivi și

11
deschiși la sosirea musafirului neașteptat. Putem ține ușile descuiate și putem învăța să
primim disconfortul din această muncă, sau măcar să-l lăsăm să apară. După cum a înțeles
Searles (1986/2004), voința de a ne asuma experiența subiectivă e poate cel mai de preț
bun al unui terapeut.
Experiența mea confirmă concluzia lui Boesky (1990): ”Dacă analistul nu se implică
emoțional, mai devreme sau mai târziu, într-o manieră pe care n-o intenționa, analiza nu va
ajunge la o concluzie corectă.” (p. 573). Ce facem apoi cu implicarea emoțională este cheia
pentru utilizarea jocurilor și a punerilor în act ca experiențe transformatoare. Abilitatea
terapeutului de a lega, în sine, afecte incongruente și neasumate, poate facilita coerența
narativă la client și, în cele din urmă, auto-gestionarea acestuia. Mai degrabă decât să
expună adevărul jocului, scopul e întărirea capacității clientului de a simboliza experiența
sau de a compune povești despre viață care au sens și sunt suportabile.

References
Aron, L. (2003). The paradoxical place of enactment in psychoanalysis. Psychoanalytic Dialogues,
13(5), 623–631.
Berne, E. (1961). Transactional analysis in psychotherapy: A systematic individual and social
psychiatry. New York, NY: Grove Press.
Berne, E. (1972). What do you say after you say hello? The psychology of human destiny. New York,
NY: Grove Press.
Berne, E. (1996). Games people play: The psychology of human relationships. New York, NY:
Ballantine Books. (Original work published 1964)
Bion, W. R. (1963). Elements of psychoanalysis. London, England: Karnac Books.
Boesky, D. (1990). The psychoanalytic process and its components. Psychoanalytic Quarterly, 59,
550–584.
Britton, R. (2007, 27 July). From analysis of children’s play to enactment in adult psychoanalysis.
Panel paper presented at the International Psychoanalytical Association Conference, Berlin, Germany.
Bucci, W. (2001). Pathways of emotional communication. Psychoanalytic Inquiry, 21, 40–70.
Cornell, W. F. (2011). Fostering the freedom for play, imagination and uncertainty. In H. Fowlie&C.
Sills (Eds.), Relational transactional analysis: Principles in practice (pp. 337–343). London, England: Karnac
Books.
Cornell, W. F., & Hargaden, H. (Eds.). (2005). From transactions to relations: The emergence of a
relational tradition in transactional analysis. Chadlington, England: Haddon Press.
Ellman, S. (1998). Enactment, transference and analytic trust. In S. Ellman & M.Moskowitz (Eds.),
Enactment: Toward a new approach to the therapeutic relationship (pp. 183–203). Northvale, NJ: Jason
Aronson.
English, F. (1976). Racketeering. Transactional Analysis Journal, 6, 78–81.
Hargaden, H., & Sills, C. (2002). Transactional analysis: A relational perspective. Hove, England:
Brunner-Routledge.
Hine, J. (1990). The bilateral and ongoing nature of games. Transactional Analysis Journal, 20, 28–
39.
Hunt, J. (2011). Exploring the relational meaning of formula G in supervision and self-supervision. In
H. Fowlie & C. Sills (Eds.), Relational transactional analysis: Principles in practice (pp. 287–303). London,
England: Karnac Books.
Jacobs, T. (1986). On countertransference enactments. Journal of the American Psychoanalytic
Association, 34, 289–307.
Klein, M. (1927). Criminal tendencies in normal children. British Journal of Medical Psychology, 7(2),
177–192.
Maroda, K. (1998). Enactment: When the patient’s and analyst’s pasts converge. Psychoanalytic
Psychology, 15(4), 517–535.
McLaughlin, J. (1987). The play of transference: Some reflection on enactment in the therapeutic
situation. Journal of the American Psychoanalytic Association, 35, 557–582.
McLaughlin, J. (1991). Clinical and theoretical aspects of enactment. Journal of the American
Psychoanalytic Association, 39, 595–614.
Novellino, M. (1984). Self-analysis of countertransference in integrative transactional analysis.
Transactional Analysis Journal, 14, 63–67.
Ogden, T. (2004). Subjects of analysis. Lanham, MD: Rowman & Littlefield. (Original work published
1994)

12
 Renik, O. (1998). The role of countertransference enactment in a successful clinical psychoanalysis.
In S. Ellman & M. Moskowitz (Eds.), Enactment: Toward a new approach to the therapeutic relationship (pp.
111–128). Northvale, NJ: Jason Aronson.
Searles, H. F. (2004). My work with borderline patients. Lanham, MD: Rowman & Littlefield. (Original
work published 1986)
Shadbolt, C. (2012). The place of failure and rupture in psychotherapy. Transactional Analysis Journal,
42, 5–16.
Slavin, J. (2010). Becoming an individual: Technically subversive thoughts on the role of the analyst’s
influence. Psychoanalytic Dialogues, 20, 308–324.
Soth, M. (2013). We are all relational, but are some more relational than others?: Completing the
paradigm shift toward relationality. Transactional Analysis Journal, 43, 122–137.
Stern, D. B. (2010). Partners in thought: Working with unformulated experience, dissociation and
enactment. London, England: Routledge.
Woods, K. (1996). Projective identification and game analysis. Transactional Analysis Journal, 26,
228–231.
Woods, K. (2000). The defensive function of the game scenario. Transactional Analysis Journal, 30,
94–97.
Woods, K. (2002). Primary and secondary gains from games. Transactional Analysis Journal, 32,
190–192.

13