Primul interviu psihanalitic

Primul interviu psihanalitic implică, în primul rând, o alegere. De fapt, o triere a

pacienților care solicită o psihoterapie.Tendința de a le recomanda tuturor o psihanaliză trebuie
controlată și la tipurile de personalitate și problematica cu care se confruntă persoanele care
solicită o psihoterapie. Nu toți paciennții sunt capabili să urmeze o psihanaliză. Astfel, în timpul
primului interviu, analistul trebuie să-și dea seama dacă persoana din fața lui este capabilă de
travaliu analitic sau nu. Pentru ca această decizie să fie lnuată în cunoștință de cauză, analistul
trebuie să identifice, folisind instrumentele sale, adică propriile cunoștințe cu privire la teoria și
tehnica psihanalizei, problemele cu care se confruntă pacientul. Astfel, interviul psihanalitic
devine, el însuși, un instrument care îi va furniza analistului datele de care acesta are nevoie.

Primul interviu psihanalitic nu este o cercetare biografică obiectivizantă care ar dori să

afle dimensiunile cauzale ale bolilor psihice analizabile după criterii clar stabilite. Acest
instrument îi permite analistului să tragă concluzii asupra informațiilor obiective, asupra stucturii
și funcționalității personalității sau simptomelor. Interesul principal este acordat semnificațiilor
subiective a problemelor cu care se confruntă pacientul.

Balint și Argelander (dar și alți psihanaliști) au pus accent,în această primă interacțiune
dintre medic și pacient, pe trăirea interacțiunii, a scenelor interacționale care reprezintă cheia
pentru înțelegerea conflictelor inconștiente ale pacientului. Unul dintre cele mai folosite
interviuri psihanalitice, în întrevederea preliminară, este interviul structural dezvoltat de
Kernberg. El reprezintă un amestec rafinat de chestionare obiectivizantă și un concept
interacțional despre interviu.

Mertens prezintă câteva tipuri de interviu psihanalitic care au importanță pentru

psihanaliză și explică semnificația lor pentru psihanaliză și explică semnificația lor pentru
diagnosticul și indicația psihanalitică.

Interviul psihanalitic pe care îl folosim în prezent, a cunoscut de-a lungul istoriei

psihanalizei, mai multe forme. Forma actuală s-a conturat în anii 60. Formele sale anterioare au
fost denumite în diferite moduri:

1
 -interviul psihiatric (Sullivan-1953)

-prim interviu în practica psihiatrică (Gill et all-1954)

-interviul diagnostic, dezvoltat de M. și Enid Balint la Tavistok Clinic (1961). În

elaborarea acestui interviu, autorii au pornit de la teoria relațiilor de obiect, ținând cont de relația
aici și acum, de transfer și de contra-transfer.

-Argelander, în 1966 și 1970 și-a adus și el contribuția la conceptualizarea primului

interviu psihanalitic

-Schultz-Hencke (1951) a sistematizat în Germania, anamneza orientată spre psihologia

abisală.

Nevoia pentru un astfel de instruments-a simțit încă de la începuturile psihanalizei. Freud

acorda o importanță deosebită etapei preliminare din demersul analitic. El acorda una-două
săptămâni de analiză de probă pentru a vedea dacă pacientul poate urma o psihanaliză sau nu.
Justificarea acestei analize de probă se afla în importanța diagnostiului. Freud considera că un
timp prea scurt duce la un diagnostic eronat. Astfel, în urma acestei analize preliminare erau
selectați pacienții considerați potriviți pentru psihanaliză.

În prezent, psihanaliza nu se mai adresează doar pacienților nevrotici, însă în anumite

patologii încă se mai pune problema dificultății de a fi psihanalizat sau chiar de a trece printr-o
psihanaliză. Dificultatea evaluării diagnostice nu este rezolvată, în întregime, nici până astăzi, iar
acest lucru pune în evidență importanța interviului preliminar.

Freud, în 1933, readuce în discuție dificultatea stabilirii unui diagnostic, susținînd că

foarte frecvent, în practica clinică, nu putem pune un diagnostic corect, decât retroactiv, adică
după un demers analitic lung și anevoios. Elevii lui Freud, Stekel, E. Deutsch au aderat la această
tehnică de a acorda o perioadă de probă. E. Deutsch a elaborat o tehnică specială a interviului
„anamneza asociativă”. În această tehnică, analistul devenea pasiv, asculta mai mult, oferind
pacientului posibilitatea de a-și desfășura conflictul interior.

Până în 1954 interviul diagnostic făcea parte din tratamentul propriu-zis. Ulterior, Gill,
Newman și Redlich au conceput primul interviu ca o entitate de investigație separată de

2
tratamentul în sine. Acest interviu este descris ca o situație social-psihologică, în care analistul
nu este doar un simplu evocator neparticipativ, ci devine un participant implicat în interacțiune.
Pentru Gill, relația analist-pacient, devine elementul central al interviului preliminar.
Recunoașterea importanței acestei relații evidențiază implicarea elementului terapeutică alături
de funcția diagnostică a primului interviu.

Argelander (1969) legat de problema selecției candidaților pentru formare, readuce în

discuție importanța interviului preliminar și posibilitățile sale de cunoaștere, din punct de vedere
psihanalitic. În același timp a fost utilizată și anamneza biografică sau abisală, influențată de
interviul psihanalitic.

Mertens face o paralelă între primul interviupsihanalitic și anamneza abisală. Anamneza

abisală folosește întrebări pe jumătate structurate prin care se obțin informații din viața trecută și
cea prezentă a pacientului în vederea stabilirii unui diagnostic:

- Motivul venirii în terapie

- Tulburări
- Particularitățile structurii personalității și vieții pulsionale.

Întrebările nu vizează doar viața pacientului, ci se extind și asupra „familiei

transgeneraționale”. (Alegerea partenerului, viața de familie, problemele ocupaționale,
apartenența la diferite grupuri, toate acestea sunt abordate în cadrul anamnezei abisale.)
Anamneza abisală are în prim-plan funcția diagnostică, iar considerațiile terapeutice se
estompează.

În concepțiile clasice, terapeutul rămâne un observator neparticipativ la situația

interviului. Sub influența perspectivei psihiatrice accentul se pune pe categorii nosologice, sau,
mai nou, pe deficitele structurale ale Eului și nu pe înțelegerea fantasmelor interacționale
inconștiente.

În interviul psihanalitic, analistul, lasă activitatea în mare parte, în seama pacientului.

Analistul urmărește predominant, intențiile pacientului, modul cum el a pregătit temele înainte de
interviu sau cum au rezultat acestea pe parcursul primei întrevederi. Aceste teme și succesiunea
în care apar, pot avea valențe diagnostice.

3
 Un punct important, care este atins în timpul interviului, este perceperea vieții relaționale
conștiente și inconștiente.(„Ce sentimente, imagini și idei declanșează în mne pacientul? Ce
așteptări am eu de la el?) Interviul psihanalitic are, mai degrabă, valențe terapeutice decât
diagnostice, iar analistul se comportă ca un actor care reflectează, nu ca un observator exterior.

Atitudinea pe care o presupune primul interviu psihanalitic, reflectează faptul că acesta

nu este doar o metodă printre alte metode, ci o metodă care a reflectat la gradul de adecvare al
procedeului ei în raport cu obiectul cunoșterii sale.

Balint subliniază importanța personalității analistului și influența acesteia asupra

comportamentului pacientului, punând astfel accentul pe relația analist-pacient. Atunci când ne
referim la formare, trebuie să menționăm faptul că primul interviu nu are loc în practică privată,
analizanzii fiind selectați de psihanaliști cu experiență, înaintea începerii formării propriu-zise.

Primul interviu reprezintă din punct de vedere psihanalitic, o situatie deosebită de

interacțiune poate fi descrisă ca o scenă între analist și pacient. Această scenă poate fi înțeleasă
încă din primele minute ale întrevederii, de către analist. Perceperea scenei de către analist este
un proces care îi cere analistului cele mai complexe elaborări ale impresiilor și îi solicită
introspecția și autoreflecția. Acest pas epistemologic presupune perceperea obiectivă a
semnificațiilor informațiilor primite de la pacient.

Scopul interviului este de a dobândi niște descrieri ale procesului intersubiectiv care să
conducă la enunțuri relevante din punct de vedere terapeutic. (Eckstaedt, 1991). Așa putem
înțelege câteva reflecții ale lui Danckwardt și Gatting, care sugerează “o variantă specială a
interviului inițial” pentru a obține câteva răspunsuri cu privire la cum se poate afirma indicarea
unui tratament psihanalitic foarte frecvent.