REZISTENTA, REGRESIE SI SCHIMBARE

John S. KAFKA, M.D.

        Daca facem explicit faptul ca suntem preocupati de schimbarea terapeutica, tematica scolii de vara
("Despre rezistenta si regresie in tratament") devine atat de cuprinzatoare, incat nimic din psihanaliza ori
din cadrul tratamentului de orientare psihanalitica nu va ramane in afara acestui domeniu. Daca
intentionam sa ne orientam intr-un domeniu atat de cuprinzator trebuie sa ne focalizam atentia asupra unor
probleme de baza.
        Daca nu ar fi conceptualizati in sens transferential, rezistenta si regresia ar fi termeni lipsiti de inteles.
Exista rezistenta la transfer si transfer ca rezistenta. Data fiind natura transferului, exista regresie in
transfer si rezistenta la regresie, cum ar fi, de exemplu, un nivel foarte ridicat al anxietatii in transfer. Ne
vin usor in minte situatii in schimbare sau inghetare din punct de vedere clinic, ce corespund acestor
formulari. Abordarea tehnica a unei situatii este determinata de modul in care definim situatia respectiva.
        Una din diferentele cele mai izbitoare pe care am putut-o observa la analisti este reprezentata de
judecatile lor privind momentul cel mai potrivit pentru interpretarile transferului. Motivele pe care
analistii le invoca pentru a da seama de aceste diferente implica adesea explicatii potrivit carora o
interpretare "prematura" intr-o situatie particulara ar interfera cu dezvoltarea regresiei terapeutice sau, in
cazul in care exista o abtinere de la o astfel de interpretare - evident, nemaifiind vorba  despre una
"prematura" - aceasta ar favoriza o repetitie inutila in transferul experientelor de viata, intarziind sau
limitand schimbarea terapeutica. Ceea ce pentru un analist reprezinta o buna judecata din punct de vedere
clinic este privit de un altul ca evitare, determinata de contratransfer, a unor nivele profunde ale anxietatii.
        Nu arareori se naste intrebarea privind tipul de interventii - in termenii potentialului de mobilizare  a
anxietatii - adecvate in terapia analitica sau numai in psihanaliza.
        Pentru a spune lucrurilor pe nume, regresia implica intotdeauna o oarecare "dezorganizare", in sensul
ca o reorganizare a apararilor depinde de ea, dar nu acea dezorganizare este regresie terapeutica.
        Cand am inceput sa observ (retrospectiv, as adauga) variatii in ce priveste momentul propriilor mele
interventii la diferiti pacienti sau in cazul aceluiasi pacient, dar in diferite stadii ale tratamentului, am
constatat ca am fost influentat de perceptia faptului ca tipuri diferite de rezistenta erau active la pacienti.
Exista pacienti care par sa-si dirijeze rezistentele in transfer intr-un asemenea mod incat analistul isi da
seama ca poate fi relativ relaxat in ce priveste momentul interventiilor, intrucat pacientul, in ciuda marilor
fluctuatii afective transferentiale, va continua sa "munceasca" cu atentie, seriozitate si prudenta, tinand
seama de continutul a ceea ce ii comunica analistul. Acesta a fost in mod izbitor cazul unui pacient de-al
meu ce indeplinea functia de consultant managerial. In alte situatii si cu alti pacienti, pentru a decide
asupra momentului interventiilor, analistul trebuie sa acorde mai multa atentie fluctuatiilor subtile ale
climatului transferential.
        Rezistentele la aducerile aminte nu merg in mod necesar cu rezistentele la schimbare. Exista pacienti
care par a fi capabili sa acomodeze conform eului coexistenta unei schimbari radicale in perspectiva fara o
modificare evidenta a atitudinii sau modului de abordare a propriilor lor vieti. Ei au senzatia ca oricare ar
fi viata pe care o traiesc acum, oricare ar fi schimbarea care ar aparea, aceasta este doar o viata provizorie.
        Munca cu astfel de pacienti se poate dovedi extrem de frustranta, intrucat, in ciuda descoperirii
cauzelor ce dau nastere unei astfel de atitudini si retrairii ei in transfer, o analiza particulara - ca si
urmatoarea, de altfel - pot fi privite de catre pacient drept analize provizorii. Totusi, cand tratamentul
psihanalitic este reusit, este probabil ca pacientul sa constate o trecere de la unele caracteristici
"provizorii" ale vietii sale catre o viata "care conteaza".
        Observatiile si reflectiile asupra rezistentei la aducerea aminte si a rezistentei la schimbare, in special
la ce am numit schimbare "structurala", m-a condus la convingerea ca nu repetam ceea ce nu ne amintim,
ci repetam ceea ce ne amintim in repetate randuri in acelasi fel. Ceea ce Loewald a numit regresie
"adevarata" in tratamentul analitic corespunde unei modificari in formele de aparare, o retraire ce isi
gaseste adesea expresia intr-o modificare a perceptiei de la obiecte moarte la obiecte vii.
        In conexiune cu o serie de studii asupra organizarii "realitatilor" interne si externe, ca si asupra
schimbarilor ce apar intr-o astfel de organizare, am cautat elementele comune la pacientii care, intr-o
retrospectiva de cateva decenii de practica psihanlitica, pareau sa se fi schimbat "cel mai mult" in timpul
si, dupa parerea mea, datorita tratamentului psihanalitic. In faza initiala a acestei cercetari am incercat sa
ma eliberez temporar de preocuparile teoretice si sa observ daca ar putea rezulta o tema centrala de-a
lungul acestei priviri retrospective. Totusi, pentru scopurile prezentarii, voi arata pe scurt cateva notiuni
teoretice, fiind constient in acelasi timp ca o discutie cuprinzatoare asupra unei literaturi pertinente ar
exclude extrem de putine, daca nu chiar nici una din temele psihanalizei.
        Apare imediat intrebarea:  daca selectam din materialul nostru cazuistic persoanele care s-au
schimbat "cel mai mult", ne referim in acest caz la persoane care au trait o schimbare "structurala"? Ce
intelegem prin acest termen? Exista vreo legatura intre modificarea structurala si trecerea de la insight la
schimbarea activa sau comportamentala?
        Cu toate ca si intr-un context psihanalitic termenul "structura" este utilizat in moduri diferite, pentru
scopurile noastre imediate ne vom axa pe intelesul pe care termenul l-a primit in cadrul teoriei structurale,
cum ar fi, de exemplu, schimbarea de la un supraeu sever la unul mai benign sau schimbari mai generale
in interiorul structurilor aparatului mental ori in relatia dintre "structurile" eului, supraeului si sinelui.
        Loewald (1960, p. 16) analizeaza schimbarile structurale in tratamentul psihanalitic cu urmatorii
termeni: "Daca schimbarile structurale in personalitatea pacientului inseamna ceva, aceasta trebuie sa
semnifice faptul ca noi presupunem ca dezvoltarea eului este reluata in procesul terapeutic din psihanaliza.
Pentru Loewald, analistul este un obiect nou in viata pacientului. Loewald il considera pe analist ca pe un
sculptor dar, trebuie sa specificam, un sculptor a carui viziune privind statuia este influentata de
caracteristicile marmurei. El elibereaza forma tinuta captiva in piatra. Intrucat analogiile spatiale prezinta
pericolul reificarii, prefer analogiile temporale cum ar fi, de exemplu, analogia crearii unei simfonii mai
degraba decat a unei sculpturi. David Rapaport (1960), in consideratiile sale privind natura "structurii" in
domeniul nostru, a dezvoltat ideea ca structura difera de functie prin rata schimbarii. Aceasta problema
este oricum periferica in cazul nostru. Accentele puse de Loewald pe o experienta cooperanta si pe
formarea unei structuri noi reprezinta elementele ce imi vor oferi cadrul pentru datele obtinute clinic
despre pacientii care s-au schimbat "cel mai mult". Formularea de catre Loewald a schimbarii structurale
ramane aplicabila: "interpretarea il determina pe pacient sa faca un pas inainte spre regresia adevarata,
spre deosebire de o formatiune nevrotica de compromis, clarificand astfel pacientului nivelul real al
regresiei ce a fost facut...de nerecunoscut datorita ... structurilor de aparare ... acest pas oferind pacientului
posibilitatea de a realiza un nivel interogativ mai ridicat". Interpretarea creeaza astfel posibilitatea unei
miscari mai libere intre sistemele inconstient si cel preconstient. Procesul analitic consta din anumite
experiente integrative care au loc intre pacient si analist, creand astfel fundalul pentru versiunea
internalizata a acestor experiente: reorganizarea eului, "schimbarea structurala"". (1960, p. 25).
        Rangell (1981) a incercat sa inteleaga din punct de vedere psihanalitic diferenta dintre pacientii al
caror raspuns la insight este "Si ce daca!" sau "Inteleg asta, dar ce sa fac acum?" si cei care trec in mod
independent de la insight la initierea schimbarii. Rangell se refera la afirmatia lui Welder, potrivit careia
analiza ofera pacientilor "posibilitatea de a gasi o solutie viabila, non-nevrotica", dar limitele
interpretarilor curente privind diferentele dintre cei ce actioneaza si cei care doar inteleg sunt ilustrate de
nevoia lui Rangell de a include factori constitutionali nespecifici in formarea unor "euri executive"
orientate, mai mult sau mai putin, spre actiune. In timp ce observatiile asupra copiilor ofera date asupra
variabilelor ce ar putea fi considerate drept precursori ai unor astfel de caracteristici, observatiile clinice
asupra pacientilor adulti m-au condus la unele reflectii privind trecerea de la posibile variabile
constitutionale la diferente insemnate ale unor caracteristici ale "eurilor executive" ce sunt orientate mai
mult sau mai putin spre actiune.Ma refer la diferentele dintre indivizii al caror comportament ilustreaza
sau nu, in situatii conflictuale particulare sau in general, o cunoastere a lor insisi ca fiind centre
generatoare de actiuni autonome. Am constata ca inclin sa consider ca pacientii au depasit "schimbarile
structurale" in masura in care au aparut schimbari in cantitatea si localizarea experientei personale a
posibilelor actiuni autonome. Ei au posibilitatea de a alege intre a realiza sau nu anumite schimbari in
viata lor, orice lipsa a actiunii fiind deliberata si nu rezultatul inhibitiei. Ann Haymann (1968), in articolul
"Ce intelegem prin sine?", aratand ca clinicienii utilizeaza termenul "sine" intr-un mod adjectival, a
demonstrat utilitatea examinarii folosirii curente a termenilor psihanalitici.
        Discutiile cu colegii mei au scos la iveala faptul ca atunci cand se refera la pacienti care au trait o
"schimbare structurala", interpretarea clinica pe care o dau ei termenului corespunde in mare parte celei pe
care o folosesc eu. O privire retorspectiva asupra cazurilor in care a aparut o schimbare semnificativa,
posibil o schimbare structurala, m-a condus la constatarea ca aceste cazuri erau caracterizate de o trecere,
in cursul terapiei analitice, de la trasaturi animate la cele lipsite de viata ale "obiectelor".
        Aceasta observatie ar fi una banala, daca ar fi doar o descriere, in termeni usor diferiti, a unor
"probleme moarte" ce devin "vii" si invers.
        Forma in care anumite probleme legate de viata si moarte au fost intalnite in unele dintre aceste
analize, perceptii de scurta durata, dar importante ale obiectelor animate si neanimate, a sugerat
posibilitatea unei reintoarceri la constientizarea timpurie a diferentierii lumilor animate si inanimate
datorita unor caracteristici ale experientei. Cu alte cuvinte, ar putea fi conectate experientele de schimbare
a obiectelor de la animat la inanimat si, mai mult, cu descoperirea de catre copil a acestei diferentieri?
Daca, intr-adevar, facilitarea unei astfel de schimbari in investirea reprezentarilor simbolice ale animatului
si inanimatului depinde de istoria experientelor perceptuale ale individului, atunci aceasta constatare ar
putea duce la o mai buna intelegere a vicisitudinilor dezvoltarii unor "euri-executive" orientate mai mult
sau mai putin spre actiune, chiar daca schimbarea perceptuala animat-inanimat a fost clara si explicita
doar in unele cazuri. O data ce am devenit constient de semnificatiile posibile ale schimbarilor legate de
discriminarea animat-inanimat in cadrul materialului clinic, am descoperit aceasta diferentiere in
productiile celor mai multi pacienti ai mei. In plus - si oarecum schematic - aceste schimbari ce pot fi
esentiale pentru "schimbarea structurala" apar in arii conflictuale specifice in cazul pacientilor nevrotici.
Derivate ale confuziei domeniilor animat-inanimat intalnim cel mai des in cazul pacientilor narcisici sau
borderline. Am ajuns la convingerea ca aceasta raspandire a confuziei este legata de dificultatile obtinerii
unei schimbari structurale. Manifestarile acestei probleme la pacientii psihotici vor fi doar pe scurt
discutate in aceasta prezentare. In orice caz, aceste diferente par a fi importante din punct de vedere
diagnostic. Cu rezervele obisnuite privind inevitabilele simplificari si incompletitudinea datelor ilustrative,
permiteti-mi sa revin la materialul clinic.
        Doamna A, in varsta de 40 de ani si mama a patru baieti, casatorita putin dupa ce implinise 20 de ani,
era foarte preocupata in ultimii ani de sanatatea sotului ei. Anxietatea ei pare sa fi fost, intr-o oarecare
masura, contagioasa, atat in cazul domnului A cat si pentru cativa medici; domnul A a fost spitalizat de
doua ori pentru investigatii clinice, care au dovedit oricum ca era sanatos.
        Investigatiile maritale recente - ea il gasea pe el mult mai agresiv si mai sarcastic decat inainte,  iar el
o gasea pe ea mai anxioasa, provocatoare si critica - i-au determinat sa caute o terapie de cuplu, in special
din initiativa ei. Tensiunea maritala a continuat oricum sa creasca, paternul de acuzare reciproca neputand
fi destramat si, in aceasta situatie, terapeutul le-a recomandat sa urmeze un tratament individual. Potrivit
doamnei A, sotul ei s-a opus vehement acestei recomandari; insa, accentuarea in timp a depresiei si
dificultatilor ei - acum si in relatiile cu baietii si prietenii ei - au determinat-o sa caute unele consultatii si
sa ia decizia de a incepe o analiza psihanalitica. Urmatoarea relatare a rezultat in timpul si prin intermediul
acestei analize. Pe masura ce parcurgeti povestirea, va imaginati probabil unde se afla ariile de rezistenta
majora si ii puteti, de asemenea, reconstitui desfasurarea aproximativa.
        Doamna A era cea mai tanara dintr-o familie cu multi copii, toti fiind fete. Cand avea intre 4 si 5 ani,
s-a nascut un frate, care a murit la varsta de 2 ani. Cand a devenit o adolescenta atragatoare, se intalnea cu
mai multi tineri pe care, in mod obisnuit, ii aducea acasa pentru a-i cunoaste familia. Viitorul ei sot studia
aceeasi specialitate din domeniul tehnic in care a lucrat si tatal ei. Dintre toti tinerii pe care ea i-a adus
acasa, el fusese singurul cu care tatal ei avea lungi conversatii si cu care a stabilit o relatie sincera, ce a
continuat si s-a imbunatatit dupa casatoria doamnei A. Cariera domnului A era plina de succes. Sotii A
aveau patru baieti care au crescut si s-au dezvoltat fara probleme.
        Doamna A, potrivit aparentelor, nu avea nici o insatisfactie legata de viata pe care o ducea.
Preocuparea ei pentru sanatatea sotului, nemultumirile si simptomele care au condus-o catre o terapie de
cuplu si, apoi, catre analiza ei au aparut la cateva luni dupa moartea tatalui ei. Aceasta informatie a iesit la
iveala, trebuie sa adaug, destul de greu, din cauza unei serii de "erori" facute de doamna A in elaborarea si
redarea istoriei personale. Oricum, in cele din urma, ea a descris cum intr-o dimineata, la putin timp dupa
moartea tatalui, s-a trezit si, in timp ce-si privea critic sotul  care dormea, l-a simtit pentru o clipa ca pe un
strain si apoi i-a trecut prin minte: "Ce fac eu, maritata fiind, cu asta?" Va puteti imagina, pe baza acestei
relatari, ca in cele din urma s-a clarificat in cadrul analizei ca doamna A a dorit moartea fratelui ei mai
mic, care fusese atat de mult dorit - in special de tatal ei. Puteti anticipa o interpretare incluzand
sentimentele ei de vinovatie in legatura cu moartea fratelui, inlocuirea sau compensarea dorintei vinovate
prin alegerea maritala, locul central pe care il ocupa in viata ei emotionala relatia cu tatal - pentru care a
facut si crescut pe cei partu baieti ai sai - si, in cele din urma, prabusirea sensului existential al vietii sale
odata cu moartea tatalui. Va puteti, de asemenea, imagina gradul de rezistenta si complexitatea manevrelor
folosite pentru a evita prabusirea emotionala la moartea tatalui ei intrucat sotul, servind doar drept functie
de legatura cu tatal ei, era considerat un partener nepotrivit, o alegere nereusita in mod cert. In cele din
urma doamna A a divortat de sotul ei si, relativ tarziu in viata, si-a continuat studiile, pregatindu-se pentru
o cariera profesionala. S-ar fi putut ajunge la ideile pe care doresc sa le dezvolt si in cazul in care pacienta
ar fi descoperit ca mariajul ei era mai plin de sens acum ca niciodata, ca era casatorita cu un om cu care ar
fi putut acum sa aiba o relatie de iubire, din moment ce nu mai servea drept punte de legatura cu tatal ei.
Schematic prezentata, "actiunea" transferentiala din timpul analizei a inceput sa iasa la suprafata odata cu
remarca ce indica faptul ca pacienta ascundea sotului ei ora la care se desfasurase sedinta analitica. De ce?
Pentru ca el ar fi fost un barbat violent, ce nu dorea ca ea sa-si faca analiza. Dar el stie ca ea isi face
analiza pentru ca ea i-a spus si continua sa-i spuna. Care ar fi consecintele daca el ar cunoaste zilele si ora
la care ea se duce la sedinte? Ei bine, el ar fi in stare sa o omoare - ori (si variatii pe acesta tema au fost
folosite pe parcursul catorva sedinte) chiar sa-l omoare pe analist. Era clar, in orice caz, ca informandu-l
despre analiza, dar tinand in secret ziua si ora la care se desfasurau sedintele, ea intentiona sa-l provoace.
Explorarea asupra temei privind incitarea violentei (ea ar fi putut, de asemenea, sa-l omoare in legitima
aparare sau a-l apara pe analist - desigur, de un atac asupra lui, pe care l-ar fi provocat) a dus la vise si
asociatii legate de dorintele ei de moarte orientate, printre altele, impotriva sotului ei sau analistului (in
forme determinate de transferential, apoi in corectii si amplificari ale relatarii anterioare, in amintiri
incarcate de afectivitate privind moartea fratelui si, in cele din urma, in exprimarea dorintelor de moarte
fata de fratele ei).
        Amintirea incarcata emotional intr-un tratament in care o nevroza de transfer s-a dezvoltat si insight-
ul - in acest caz, conducand la o actiune specifica - sunt concepte utilizate in descrierea psihanalitica a
schimbarii.
        A existat o astfel de schimbare structurala? O mare parte din viata doameni A a fost organizata in
jurul sentimentului de vinovatie legat de moartea fratelui ei. S-ar putea spune ca realitatea ei psihica
consta in faptul ca ea era cea care il omorase, realitate psihica reactivata in conditia transferului si
exprimata in scenarii variate, de genul "cine va omori pe cine", legate de comportamentul ei provocator.
S-ar putea afirma, de asemeena, ca intr-un fel viata i-a jucat o festa cruda doamnei A, ca ea si-a organizat
in mod inconstient o buna parte a vietii sale (privind retrospectiv poate viata ei "provizorie"), ca si cand si-
ar fi omorat fratele si ca psihanaliza a ajutat-o sa se elibereze din rolul de victima al unei feste crude
iluminandu-i realitatea "matura" a faptului ca nu si-a omorat fratele. In analiza, ea a aflat, in contextul
variatelor aspecte nerefulate ale dorintelor sale, incluzandu-le pe cele sexuale legate de tatal sau, doar "cat
de mult" si-a dorit sa-si omoae fratele. Consider ca in analiza ea a aflat ceva despre intensitatea dorintelor
de moarte la diferite niveluri de dezvoltare, iar o asemenea cunoastere implica la randul ei contactul cu
niveluri diferite de dezvoltare a perceptiei.
        Unele studii asupra proceselor perceptive sunt relevante pentru o intelegere psihanalitica a constantei
obiectului. Exista argumente in favoarea ideii ca orice act de perceptie repeta ontogeneza perceptiei.
Westerlundh si Smith (1983) au facut cercetari amanuntite in acest domeniu. O astfel de reluare ar aduce
individul, in repetate randuri, intr-un contact de scurta durata cu procesele perceptuale timpurii, "micro-
regresii" repetate. Discriminarea animat-inanimat este, fara indoiala, un proces de acest gen. (Cu cativa ani
in urma Margaret Mahler - 1974 - mi-a atras atentia asupra descoperirii lui Sternman - 1947 - conform
careia capacitatea diferentiala a copilului "normal" de a intelege reflecta abilitatea de a discrimina in
primele ore ale vietii intre un deget, un deget inmanusat, o manusa fara un deget si un bat).
        Ar fi corect, dar insuficient si simplificat, sa vorbim despre descoperirea pacientei noastre, intr-o
situatie incarcata de afect transferential, a faptului ca dorinta si fapta nu sunt identice, diferentiere ce nu
era ferm stabilita in momentul in care fratele ei a murit. Greenspan (1982) a sustinut ca, in timpul
tratamentului psihanalitic, sunt integrate mai multe niveluri ale cunoasterii. El vorbeste despre cunoasterea
somatica, cunoasterea consecintelor si cunoasterea structural-reprezentationala. Aceste niveluri ale
cunoasterii implica niveluri diferite ale dezvoltarii perceptuale; exista, prin urmare, o starnsa conexiune
intre reluarea in procesul de perceptie a ontogenezei perceptiei si integrarea diferitelor niveluri de
cunoastere. Doresc sa va reamintesc pe scurt ce a admis pacienta, si anume acceptarea la nivel constient a
gandului: "Ce fac eu, maritata fiind cu asta?" Intelesul literal este important: "asta" reprezinta ceva
inuman, ceva "inanimat". "Asta" reprezinta un lucru. Activitatea frenetica ce a urmat, ipohondria "pentru"
sotul ei reprezinta de fapt incercarea de a insufleti aceasta situatie.
        Schimbarea din viata doamnei A este usor sesizabila chiar si in cazul unei scurte prezentari a cazului,
intrucat ea a "actionat" - dupa realizarea insight-ului - pentru a-si modifica situatia. In ciuda importantei
pentru schimbare si a aparitiei posibile in punctele nodale ale acesteia, materialul legat de diferentierea
animat-inanimat poate sa nu fie observata deloc sau, in orice caz, nu va necesita o atentie deosebita in
analiza pacientilor nevrotici cu o istorie "relativ" neproblematica a dezvoltarii acestei diferentieri.
        Asa cum Loewald (1960, p. 25) a pus aceasta problema: "Analistul, in interpretarile sale,
reorganizeaza, reintegreaza materialul inconstient atat pentru sine, cat si pentru pacient". Teama
analistului de "de-animare", teama cea mai puternica de pierdere a eului il poate duce spre o rezistenta
puternica contra-transferentiala. Strategiile motivate inconstient de catre analist pentru a limita regresia
pot rezulta din aceasta rezistenta, insa strategiile mai mult sau mai putin constiente de limitare a acestui tip
de regresie pot fi, de asemenea, in unele situatii ale terapiei orientate analitic, rezultatul unei judecati
clinice intemeiate. Cred, oricum, ca doamna A, similar altor pacienti fara majore "deficiente ale eului", a
fost impinsa spre actiune in tratament si apoi in viata nu doar printr-o confruntare activata transferential cu
dorintele sale distructive, ci - in acest context - si printr-o confruntare regresiva de scurta durata, cu
prabusirea stranie a granitei dintre animat si inanimat in momentul in care sotul ei a fost transformat in
"obiectul asta". In masura in care el fusese, intr-un sens profund, un instrument cvasi-inert de legatura cu
tatal ei, care reprezenta obiectul real al investirii ei emotionale, perceptia sotului ca fiind "acest obiect" a
fost, desigur, corecta.
        Zona de ambiguitate dintre animat si inanimat este zona straniului - atinsa, mai mult sau mai putin
explicit, pentru scurt timp in tratament de unii pacienti, ca doamna A - ca si o zona de confruntare repetata
sau prelungita in timpul tratamentului pentru alti pacienti.
        Urmatorul exemplu ilustreaza, de asemenea, o importanta confruntare cu distinctia animat-inanimat
in tratament. In timpul unei sedinte, un tanar om de stiinta, inteligent si foarte creativ, vorbea despre
indoielile sale privind casatoria cu prietena sa, despre faptul ca ea ar putea fi insarcinata si despre alte
probleme inrudite ce ar fi putut justifica nivelul ridicat al tulburarii sale emotionale. Cu toate acestea,
agitatia si uneori starea sa confuza din timpul sedintei pareau a fi rupte de continut. Am facut o remarca
asupra acestei impresii si m-am interesat de alte elemente din viata pacientului meu. Ca raspuns, pacientul
a izbucnit brusc in lacrimi si si-a amintit un vis. Zbura deasupra unui oras frumos, pe care l-a descris in
detalii foarte fine. In timp ce zbura din ce in ce mai aproape deasupra orasului in cautarea unor semne de
viata, a descoperit ca orasul era complet "mort". Nu se desfasura nici o activitate in oras, nu existau copii
in curtile scolilor, nu exista nici un semn de viata in zonele de locuit. Asociatiile l-au condus apoi la
munca sa.
        Aflat intr-o activitate intens creatoare, lucrand zi si noapte, tocmai rezolvase o problema
fundamentala, o problema recunoscuta de peste un secol, despre care se scrisesera multe carti si in
legatura cu care existau inca multe controverse. El gasise o solutie simpla si eleganta acestei probleme;
acum putea zbura deasupra orasului, dar viata intensa din jurul problemei stiintifice, la care el fusese un
participant activ, incetase acum brusc. Problema murise acum. Importanta descoperirii facute de pacient a
fost curand recunoscuta si a determinat un salt urias in cariera sa. De asemenea, colegii sai au observat ca
stilul lui de a scrie se modificase radical. Cu toate ca lucra intr-un domeniu stiintific riguros si cu un grad
inalt de abstractizare, era adesea complimentat pentru trecerea de la un stil sec, similar cu cel uzual in
domeniul sau, la un stil animat si abordabil ce exprima cu eleganta cresterea si desfasurarea gandirii sale.
        Acest pacient fusese, practic, crescut de tatal sau in lupte teribile de sah, care erau strans legate de
intensitatea stiintifica ulterioara. Materialul analitic bogat ne-a ilustrat ca descoperisea stiintifica era legata
de probleme oedipiene si de abilitatea sa de a obtine o victorie in acest plan. Aceasta informatie nu ma
impiedica, in orice caz, sa cred in semnificatia pentru - si in momentul unei schimbari profunde -
confruntarea lui cu limita stranie a neinsufletitului si probabil cu diferenta "structurala" dintre animat si
inanimat. Freud discuta despre aceasta confruntare in special in studiile sale culturale si antropologice, cu
toate ca aceste abordari nu sunt, din punctul sau de vedere, separate de investigatiile clinice. Aceasta tema
este centrala in lucrarea sa Stranietatea (1919), dar in Totem si tabu (1912) el insista deja asupra legaturii
dintre experienta straniului cu limita animat-inanimat: se pare ca noi atribuim calitatea de "straniu"
impresiilor care cauta sa confirme omnipotenta gandurilor si a modului de gandire animist in general,
dupa ce am atins stadiul la care, in judecatile noastre am abandonat astfel de convingeri (Freud, vol. XIII,
p.86).
        As putea sa ma refer doar pe scurt la o pacienta ale carei dificultati includeau starile de fuga (fugue);
ea retraia mici stari de fuga si avea multe experiente de deja-vu in timpul sedintei. Aceste stari erau
caracterizate de un pseudo-animism, manifestat printr-o insufletire a obiectelor din camera analistului.
Acestea se dovedeau a fi o forma de aparare impotriva retrairii unei confruntari neasteptate cu moartea,
confruntare ce avusese loc intr-o situatie in care ea intrezarise un potential pericol.
        Doresc acum sa va descriu si sa analizez situatia in care problema animat-inanimat apare in mod tipic
si cel mai frecvent in analiza si psihoterapia psihanalitica, si anume cazul pacientilor cu pronuntate
trasaturi narcisice. Intrucat notiunile pe care le folosesc au consecinte directe privind tehnica folosita cu
acesti pacienti, voi pune, in continuare, accentul pe cateva consideratii de ordin tehnic.
        O tanara divortata isi incepe sedinta de luni dimineata cu o serie de lamentari legate de incapacitatea
ei de a se descurca cu un bebelus care plange toata noaptea, de un prieten fata de care ea arata mai mult
interes decat el fata de ea si de incapacitatea de a face fata ("fara nici o diferentiere" in tonul ei) lucrurilor
care se intampla si lucrurilor pe care le "face". Ea continua sa se planga de sofatul ei prost, de faptul ca
mananca prea mult si de dorinta ei de a-si omori copilul. Totul este prezentat ca un atac asupra analistului,
care nu a ajutat-o in nici una dintre aceste probleme. Continua cu "Conducerea nu este ceva sigur pentru
mine. Am avut unele ganduri vagi de a ma sinucide, iar masina parea sa fie de acord cu mine. Nu a vrut sa
porneasca".
        Veti recunoaste in aceasta scurta prezentare trasaturile pentru care unii clinicieni ar folosi eticheta
aplicata frecvent cand rezultatul unei actiuni, intentionate sau nu, nu este diferentiat de evenimentele
externe, evenimente ce nu depind de intentionalitatea cuiva. Problema analistului in astfel de situatii este
legata de confruntarea eului pacientei cu aceasta lipsa de diferentiere, de exemplu, ca ei i se pare atat de
natural sa nu distinga intre faptul ca se plange ca fumeaza prea mult, ca masina nu a pornit sau ca a auzit
un tunet. Sartre a facut distinctia dintre actiune (ce are la baza o anumita intentionalitate) si proces (legat
de o materie inerta, lipsita de intentionalitate). O directie importanta in care se produce schimbarea, daca
eforturile terapeutice au succes, este legata de constientizarea de catre pacient a diferentei dintre
rezultatele unei "actiuni", pe de o parte, si procese inerte sau hazard pe de alta parte.
        O privire atenta asupra desfasurarii sedintei analitice poate ilustra o aplicatie tehnica directa a unor
idei dezvolate mai sus. Intrucat masina pacientei nu a pornit, ea a luat un taxi. Prietenul ei fiind nu de mult
jefuit, ea a avut experienta unei anxietati acute in momentul in care soferul a dus-o pe o ruta nefamiliara ei
si printr-o parte a orasului mai putin populata. In acel moment, fiind de cativa ani in analiza, aflasem deja
ca o confruntare cu faptul ca ea trata evenimentele pe care le "cauza" in aceeasi maniera in care trata
evenimentele cu care, in mod evident nu avusese nimic de-a face era neproductiva. Asa ca, tinand cont de
ce stiam deja, am intrebat-o daca se gandise la jaf in timp ce se afla in taxi. Pacienta mi-a relatat ca facuse
intr-adevar acest lucru si ca se gandise de asemenea la niste criminali despre care citise in ziar.
Urmatoarea mea interventie s-a bazat pe ideea ca trebuie acordata mai multa atentie pericolului din
atmosfera, ca sa spun asa, decat localizarii sursei pericolului, intrucat realizasem deja ca dificultatile
pacientei isi aveau radacinile intr-o incompleta diferentiere intre cine sau ce initiaza in actiune, ceea ce
inseamna, in cele din urma, o incompleta diferentiere intre ce este animat si ceva asupra caruia se
actioneaza, adica ceva inanimat. I-am spus: "De la ultima noastra intalnire ai avut o multime de sentimente
distructive. Ai avut sentimente distructive fata de copilul tau si, de asemenea, ai avut ganduri distructive
orientate impotriva ta." Mentionez din nou ca ceea ce cred ca a fost important a fost faptul ca nu mi-am
confruntat pacienta cu propria mea diferentiere intre actiune si proces, cu nediferentierea ei intre actor si
obiectul asupra caruia se actioneaza, ci am urmarit cu atentie dezvoltarea de catre pacienta a acestei
diferentieri. (Observati de asemena diferentierea pe care am facut-o intre "sentimente", pe de o parte, si
"ganduri despre sentimente" pe de alta parte.) Analiza nu evolueaza in cazul in care analistul, simtindu-se
pe nedrept acuzat si facut responsabil de tot ceea ce nu merge in viata pacientului, raspunde cu aceeasi
moneda (spunand ca pacienta ar trebui sa fie suficient de matura pentru a diferentia intre ceea ce face si
ceea ce i se intampla).
        Cum are loc sau cum se produce schimbarea in analiza intr-o astfel de situatie? La cateva luni dupa
sedinta descrisa mai sus, pacienta mi-a vorbit din nou despre o serie de evenimente care au evoluat
nefericit in viata ei. Avusese o noapte proasta. Dintr-un motiv care nu-mi este suficient de clar, am avut
senzatia ca pacienta nu-mi relateaza un vis. Am intrebat-o: "in aceasta noapte teribila ai avut vreun vis?".
Pacienta a devenit agitata si a spus: "Da, dar nu mi-l pot aminti". Agitatia a crescut si, dupa o pauza destul
de mare, a continuat: "Ei bine, erau niste oameni, iar eu eram altfel decit ei. Nasturii de la bluza mea nu
stateau incheiati". "Prea multe solicitari care te tin de-o parte", am comentat eu. "Dar nu este chiar asa..." -
a continuat pacienta - "Era ceva neglijent in asta, de autojignire. Devin tot mai grasa." Observati ca
pacienta nu-l ataca pe analist, nu-l invinuieste pentru faptul ca ea se ingrasa. Exista unele semne ca se
simte stanjenita. Foloseste un mod neutru de exprimare, mod de exprimare caracteristic analistului: "A
fost ceva neglijent in asta". Trece apoi la "autoinjosire", urmata de un "devin tot mai grasa". Ea se afla pe
linia experientei autonome a faptului ca mananca prea mult si ca poate incepe sa manance mai putin.
Pacienta se dovedea a fi pe linia unei experiente mai autonome, in general. Ideile lui Strachey despre
schimbare, identificarile cu analistul, luarea de doze mici de realitate despre analist ar putea fi discutate
aici impreuna cu accentul pus de Loewald asupra facilitarii de catre analist a unei regresii adevarate si,
astfel, noul inceput cu consecintele sale distantindu-se de o formatiune de compromis. Oricum, tehnica
mea a fost influentata in primul rind de ideea ca dificultatile pacientei erau legate de o dezvoltare
problematica a diferentierii perceptuale.         Confruntarea cu aceasta problema a fost evitata. Aceasta a
facut inutila formatiunea de compromis care reprezenta raspunsul obisnuit al pacientei la atacurile pe care
comportamentul ei le provoca. Astfel, cercul vicios a fost rupt, in termenii lui Loewald, o regresie
adevarata catre o stare in care animatul si inanimatul nu erau in mod adecvat diferentiate a facut posibil un
nou inceput. "Procesul", in termenii lui Sartre, este gradual schimbat in "actiune".
        Permiteti-mi sa elaborez: pacienta spune ca a "dorit" sa vina la sedinta analitica si a crezut ca oprirea
motorului a fost un fenomen procesual, o greseala a materiei inerte. Se presupune ca, oricum, in timpul
analizei devine clar ca neglijarea masinii este legata de ambivalenta pe care o are in legatura cu
tratamentul. Apoi "procesul" a fost transformat in "actiune". In incursiunea sa, preconstientul transforma
mare parte din ce este "accidental" in secvente pline de sens. Lapsusurile nu mai sunt accidentale nici
chiar pentru pacient. (Consecintele epistemologice ale descoperirii noastre privind labilitatea granitei
dintre evenimente cu sens si evenimente aleatorii depasesc scopul acestei lucrari.)
       Pacientii borderline care se automutileaza ilustreaza de asemenea prezenta in psihopatologia lor a
problemelor legate de discriminarea intre animat si inanimat. Am descris cu alta ocazie cazul unei
paciente care prezenta o severa boala de piele in timpul invatarii limbajului si a carei simptomatologie de
mai tarziu includea raniri repetate ale pielii, in care se simtea lipsita de viata (inanimata) (Kafka, 1969).
       Am incercat sa ilustrez faptul ca aceasta confuzie, dintre caracteristicile animate si cele inanimate,
este prezenta atunci cand sunt activate conflicte majore la pacientii nevrotici si ca aceasta confuzie este
mai accentuata in cazul pacientilor borderline si narcisici. Dar am convingerea ca aceasta confuzie este
mai vizibila si mai raspandita in fenomenologia schizofrenica. Problema animat-inanimat pare a fi legata
de miezul autistic-psihotic. Searles (1960) a strins mult material clinic in munca sa despre mediul non-
uman. Voi oferi aici doar o scurta ilustrare. Un tinar, care fusese spitalizat ani de zile cu o evidenta
patologie schizofrenica, a avut, in mod vizibil, o insanatosire. Nivelul propriului insight si abilitatile
descriptive erau remarcabile. Si-a caracterizat primul moment tranzitoriu, cand s-a simtit din nou normal,
prin "aveam sentimentul ca simteam". "Aveam sentimentul ca nu simteam" era caracterizarea pe care o
dadea starii sale anormale. Ceea ce il inconjura in acea vreme - peretii, masinile, covoarele etc. - nu erau
lucruri reale; erau puse acolo probabil pentru a-l amagi, pentru a-l face sa creada ca exista ceva.
       Chiar si in cazul in care ele existau, nu exista posibilitatea de a exercita vreun efect asupra sa. Nu
exista nici o posibilitate, spunea el, ca ceea ce exista sa aiba vreun impact asupra a ceva ce nu exista. El
spunea, de asemenea, ca existau uneori sentimente in jurul lui, dar el nu stia cui apartineau acele
sentimente sau ginduri. "Cogito, ergo sum" nu se aplica in cazul lui. Interpretez aceasta stare drept o
absenta a unui sentiment "integrat" al propriei persoane ca fiinta insufletita (animata) si cred ca erau
incluse identificari proiective si proiectii ale nonexistentei. Pacientul spunea ca "ce i-a salvat viata" (de
fapt, "ceea ce l-a facut sa se simta viu") a fost remarca unui asistent psihiatric, si anume "Tu esti cineva,
poti face ceea ce vrei!". Nu stiu ce factori sunt responsabili de abilitatea pacientului de a "auzi" la un
moment dat, de a se experimenta pe sine intr-un moment particular drept un centru de actiune ce dispune
de posibilitatea de a se "conecta cu" sau de a avea un impact asupra mediului inconjurator. In situatia in
care doar el exista, iar existenta lucrurilor din jurul sau era "pretinsa", el nu era animat din punct de vedere
psihologic. Anima inseamna respiratie, animat inseamna miscare sau potentialul unei miscari care
conecteaza si care, prin aceasta conectare, stabileste daca celalalt este "materie inerta" sau "un alt centru
animat capabil de actiune autonoma".
       Oamenii de stiinta din multe domenii, incluzindu-l si pe fizicianul Prigogine, au analizat conceptul
fundamental de structura si diferentele dintre structurile animate si cele inanimate. Mai potrivit
consideratiilor clinice este obiectul tranzitional al lui Winnicott, tranzitional intre animat si inanimat.
Ambiguitatea sa, si Winnicott evidentiaza acest punct, ramane neschimbata. Copilul care dezmembreaza
in jocul terapeutic papusa-mama sau papusa-tata simte o oarecare anxietate din partea analistului si se
intoarce spunind: "Nu-ti face griji, stiu ca este o papusa!". In acel moment, copilul a integrat obiectul
tranzitional in domeniul sau neschimbat de actiune. Experienta nu este stranie. Starea de fuga a
pacientului, mentionata mai sus, impreuna cu componenta sa plina de stranietate marcheaza lipsa
integrarii. In mod schematic, animismul este o aparare impotriva confruntarii cu inanimatul. Iar cand
aceasta aparare  esueaza in fata dorintelor puternice de moarte si a temerilor de moarte, cand adevaratul
inanimat ameninta, poate fi activata disocierea ca mecanism de aparare. Winnicott (1958) a pus accent pe
importanta obiectelor tranzitionale pentru o dezvoltare normala.1
        Perceptiile tranzitorii gresite ale naturii animate si inanimate a obiectelor, ca si experientele stranii
asociate ale adultilor analizati m-au condus la ipoteza asupra posibilelor conexiuni dintre aceste
evenimente si vicisitudinile istoriei perceptuale a individului.
       Pe scurt, urmatoarea ipoteza este derivata din clinica si pare a fi utila din punct de vedere clinic:
animatul si inanimatul sunt "structuri reprezentationale" care servesc drept ancore in organizarea de sine
si, prin urmare, in reteaua interpersonala care face posibila comunicarea. Discriminarea principalelor
diferente structurale dintre animat si inanimat este printre primele sarcini perceptuale ale
copilului. Evolutia dezvoltarii perceptuale a individului reprezinta fundamentul pe care se bazeaza
integrarea graduala a diferitelor niveluri ale cunoasterii (somatica, a consecintelor si reprezentational-
stracturala conform schemei piagetiene a lui Greenspan - 1982). O astfel de integrare este necesara pentru
a respinge pericolul contaminarii actiunii prin contactul nostru ideatic cu inanimatul si prin utilizarea
acestuia. Regresia din analiza catre nediferentierea perceptuala a domeniilor animat si inanimat poate fi
constatata si poate juca un rol important in "schimbarea structurala". In unele cazuri, din cauza fie a
fragilitatii organizarii psihice a pacientului, fie a limitelor impuse in mod obiectiv asupra duratei
tratamentului si frecventei sedintelor, poate fi o buna judecata clinica evitarea intârzierii in zona potential
contaminata, chiar si atunci cand terapeutul a identificat-o. In alte cazuri, evitarea rezulta din rezistenta
contratrasferentiala a analistului, rezistenta declansata de teama profunda de "de-animare".
       In mod empiric, clincienii tind sa vorbeasca despre "schimbarea structurala" a analizatului in masura
in care au aparut schimbarile care privesc cantitatea si localizarea experientei de sine ca centru originar de
actiuni autonome, in tratamentul psihanalitic, problemele legate de diferentierea animat-inanimat apar in
mod tipic la pacientii nevrotici in legatura cu conflicte specifice si sunt mai accentuate in cazul pacientilor
borderline si narcisici. Acestea par sa ocupe o pozitie centrala in psihopatologia psihozelor.

Traducere din limba engleza

Ioana ENE si Patricia STAN

NOTE:
1. Vezi, de asemenea, studiul meu critic si reformularea privind teoria dublei legaturi si ipoteza conform
careia intoleranta ambiguitatii este un element patogenic mult mai important decit comunicarea
paradoxala.