ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA PUCHENII MARI

Puchenii Mari - Str.DN 1 nr. 1 -Prahova

Tel/fax 0244-477 306 e-mail: scoala_pucheni@yahoo.com

Profesor : ION OANA ROXANA

Disciplina: EDUCAŢIE PLASTICA

Comisia : ARTE ŞI SPORT

ETIC SI ESTETIC IN ACTUL DIDACTIC

„Etica e făcută să guverneze acţiunea, şi nu doar opinia. Încercând să rezolvăm

problemele etice încercăm de fapt să aflăm cum ar trebui să trăim şi cum să ne reglementăm
instituţiile sociale... Deoarece întrebările eticii se referă la modul cum ar trebui oamenii să
trăiască... pentru a avea efect, răspunsurile trebuie acceptate şi interiorizate de cât mai mulţi,
chiar dacă sunt simpli paşi într-un proces continuu.” (Thomas Nagel)
În procesul asimilării informaţiilor ştiinţifice ale diferitelor discipline şcolare, înţelegând
principiile, legităţile şi explicaţiile ştiiţifice din diferite domenii, elevii dobândesc treptat şi
capacitatea de trăire şi înţelegere a semnificaţiilor valorice ale cunoştinţelor. În raport cu natura
şi particularităţile informaţiilor asimilate prin studierea diferitelor obiecte de învăţământ, tinerii
devin capabili să-şi exprime acţiunile valorice ştiinţifice, filosofice, morale, religioase, politice,
ideologice, economice, ecologice, estetice etc. Acestea se sprijină pe motivaţia cognitivă a
elevilor, care se conving treptat că abordarea sistemică este o metodă generală „hermeneutică” de
obţinere a adevărului obiectiv, de relevare a legităţilor naturii şi ale vieţii sociale aşa cum există
şi se manifestă ele în realitate, este metoda esenţială care stă la baza formării şi exprimării unei
concepţii ştiinţifice şi umaniste privind realitatea fizică şi socio-umană. Pe baza cunoaşterii
declanşate şi susţinute de motivaţia cognitivă, tinerii conştientizează faptul că nici ştiinţa şi nici
filosofia, nici ideologia şi nici tehnica, tehnologiile şi artele etc. nu se pot desprinde de aspectul
de subordonare faţă de social, nu pot rămâne indiferente, neutre, faţă de idealurile omenescului,
ale umanismului autentic şi toate trebuie puse în slujba omului, căci numai aşa au sens.
Etica este disciplina care are ca obiect un aspect fundamental al acţiunii omeneşti care
este desemnat, de obicei, cu termenul de „morală”. Morala priveşte preocuparea noastră pentru
realizarea de acţiuni „bune”, pentru luarea deciziilor „corecte”. Ea face apel la distincţia esenţială
dintre bine şi rău. Morala poate fi considerată drept o dimensiune constitutivă a umanităţii
omului.
Moralizarea fiinţei este una dintre sarcinile educaţiei dintotdeauna. Obiectivele educaţiei
morale se situează pe următoarele linii: formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei
morale. Prin procesul educaţiei morale se urmăreşte încorporarea şi punerea în act a valorilor
morale ale societăţii. O persoană este educată din punct de vedere moral atunci când realizează o
trecere de la stadiul heteronomiei morale, adică a urmării regulilor promulgate de alţii, la stadiul
autonomiei morale, la autoimpunerea unor reguli sau valori interioare. Prin intermediul acestei
educaţii valorile externe sunt interiorizate, acţionând cu de la sine putere, fără nici o forţare sau
presiune specifică regularizărilor externe.
Formarea conştiinţei morale se face acţionând asupra mai multor componente: noţiunile
şi reprezentările morale, ideile şi concepţiile morale, sentimentele morale, atitudinile morale,
convingerile morale, aspiraţiile şi idealul moral al personalităţii.
Formarea conduitei morale înseamnă acţiunea corelată asupra următoarelor structuri
comportamentale: deprinderile morale, obişnuinţele morale, voinţa morală, caracterul.
Metodele şi procedeele didactice se vor corela cu laturile ce urmează să se formeze, cu
particularităţile de vârstă şi individuale. Evantaiul metodologic este larg: supravegherea,
exemplul moral, povestirea, exerciţiul ( ordin, dispoziţie, rugăminte, avertisment, interdicţie),
aprecierea, aprobarea (acord, laudă, recompensă), dezaprobarea (somaţie, admonestare,
observaţie, mustrare, pedeapsă morală), convorbirea, dezbaterea, conferinţa etc.
Învăţarea unor atitudini şi valori generale se va relativiza şi la specificul domeniului de
manifestare a acestora. În procesul formării valorilor morale, de pildă, se va respecta o anumită
gradaţie, cerută de particularităţile de vârstă. La copilul preşcolar se va impune formarea unor
deprinderi şi obişnuinţe care vor fundamenta moralitatea de mai târziu. Se pot prefigura etape ale
educaţiei morale în funcţie de componentele comportamentului etic: formarea unor obişnuinţe
morale elementare, trezirea conştiinţei morale, cultivarea convingerilor morale, stimularea
comportamentelor afective, formarea atitudinilor etice, structurarea unor valori şi a idealului
moral.
În formarea şi cultivarea acestor componente se poate acţiona pe două căi: încurajarea
atitudinilor pozitive şi reducerea sau preîntâmpinarea celor negative. Educaţia pentru valori
morale este facilitată de prezenţa unui cadru afectiv pozitiv, stimulativ, generat de
comportamentul profesorului. Respectul pentru personalitatea elevilor, stabilirea unor relaţii
permisive cu copiii, promovarea unui discurs echilibrat, fără stridenţe sau sentimentalisme
argumentative, sinceritatea şi credinţa în disponibilităţile etice ale elevilor sunt pârghii
indispensabile pentru formarea conştiinţei şi conduitei morale. Racordarea la viaţa reală, la
istoria trecută sau prezentă a individualităţilor sau colectivităţilor, la experienţa elevilor, la
resursele imaginative ale acestora se poate transforma într-o strategie suplimentară pentru
cultivarea valorilor etice. Conştiinţa morală, după Louis Legrand, înseamnă cunoaşterea
valorilor, care se cer a fi integrate apoi în comportamentul persoanei, integrare ce presupune
chiar obligaţia, dacă voinţa individuală nu este în consens cu valorile promulgate. Educaţia
morală, cu dimensiunile cognitive şi afective, se va realiza pe următoarele direcţii:
- cunoaşterea valorilor;
- justificarea teoretică a valorilor;
- sădirea sentimentului obligaţiei;
- cultivarea voinţei de conformare a conduitei la valorile prevăzute;
- crearea obişnuinţei de acţiune în conformitate cu valorile alese.
Omul fiinţează şi se desfăşoară nu numai în conformitate cu mobiluri intelectiv-practice, ci şi
în concordanţă cu legile frumosului, ale armoniei şi coerenţei esteticului din natură, societate şi
opera de artă.
Viaţa cotidiană stă, în mare măsură, sub zodia esteticului. Ne întâlnim la tot pasul cu obiecte,
activităţi ce poartă pecetea lui. Chiar şi educaţia presupune un registru estetic. Nu în zadar se
vorbeşte despre o artă a învăţării şi educaţiei, de educator-artist, de scenariul şi ficţiunea
didactică, unde autor-profesor îşi „joacă” un rol bine definit. Expresia artistică se raportează în
mod esenţial la acele constante care apar în toate culturile: naşterea, moartea, căsătoria, războiul,
pacea şi alte momente ce marchează viaţa umanităţii.
Educaţia estetică nu vine să limiteze sau să afecteze libertatea alegerii sau aderării la
frumosul autentic. Dimpotrivă, prin intermediul ei, se pregăteşte terenul întâlnirii cu valoarea –
în cunoştinţa de cauză a subiectului – ce-şi transgreghează condiţia obişnuită într-o „ordine a
imaginarului şi simbolicului” ce nu limitează, ci luminează, deschide un evantai de alegeri,
opţiuni, asimilări.
Valenţele emoţional-estetice pot fi potenţate nu numai prin intermediul disciplinelor de
profil, ci prin toate activităţile instructiv-educative, fapt ce reclamă pregătirea tuturor
educatorilor în direcţia formării propriei sensibilităţi, dar şi pentru formarea sensibilităţii elevilor,
în vederea receptării semnificaţiilor estetice.
Instruirea prin ştiinţe şi formarea estetică prin arte sunt activităţi complementare care se
stimulează reciproc. Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop, cât şi mijloc. Frumosul
ca scop stă la baza educaţiei pentru artă, adică permite realizarea premiselor pentru înţelegerea,
receptarea şi integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educaţia prin artă,
care vizează realizarea unei instruiri morale, intelectuale, fizice etc. prin intermediul frumosului
artistic.
Literatura de specialitate propune două grupe de obiective urmărite de educaţia estetică:
a) obiective privind formarea capacităţii de a percepe, a însuşi şi a folosi adecvat
valorile estetice;
b) obiective privind dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice.
Metodele şi formele de realizare a educaţiei estetice sunt aceleaşi, în cea mai mare parte,
ca şi cele activate în întregul proces educativ. Ca metode specifice reţinem exerciţiul, explicaţia
şi demonstraţia. Exerciţiul poate să îmbrace mai multe forme: exersarea unor capacităţi
perceptive (ascultare, discriminare a formelor şi culorilor), exerciţii de traducere reciprocă a
limbajelor artistice (de trecere de la limbajul muzical – de pildă- la cel literar sau plastic, printr-o
„povestire” sau „vizualizare” a fluxului sonor) sau exerciţii tehnice (receptarea la instrumente,
exersări cromatice, mişcări coregrafice etc.). Explicaţia intervine ca moment introductiv în
achiziţionarea de cunoştinţe teoretice sau în dobândirea de deprinderi artistice specifice.
Demonstraţia este mai la îndemâna cadrului didactic specializat într-un domeniu al artei.
Printre modalităţile de realizare a educaţiei estetice, putem releva educaţia literară,
muzicală, coregrafică, plastică, cinematogarafică etc.; toate acestea pot fi realizate atât în cadre
formale de educaţie, cât şi nonformale şi informale. Ca forme de realizare în şcoală a acestui tip
de instruire, reţinem lecţiile la toate disciplinele de profil (literatură, muzică,desen etc.), precum
şi exploatarea valenţelor emoţional-estetice ale tuturor lecţiilor predate la celelalte discipline
şcolare. La aceste forme mai putem adăuga vizitarea muzeelor şi expoziţiilor, vizionarea
organizată de spectacole, cercuri şi concursuri artistice, excursiile tematice, discuţiile cu artişti
etc. Experienţa astetică a elevului nu se acumulează numai în şcoală. Mediul informal abundă în
stimuli estetici care, integraţi de către profesori în cadrul lecţiilor, se pot constitui într-o bază de
susţinere şi de realizare a educaţiei estetice. Chiar dacă nu există coordonare sau un acord
axiologic între ceea ce se desfăşoară în şcoală şi ceea ce se întâmplă în afara ei, profesorul
rămâne în continuare, factorul modelator principal, care va integra experienţele întâmplătoare şi
variate ale elevilor, corelându-le şi interpretându-le împreună cu ei, în conformitate cu
standardele axiologice autentice.

Bibliografie:
1. Ioana Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, Educaţia –
2001
2. Paul Kun, Adela Kun, Etica aplicată. Material auxiliar pentru clasele de liceu,
Humanitas Educaţional, 2002
3. Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica modernă, Cluj-Napoca, 2001
4. Constantin Cucoş, Pedagogie, Polirom, 2006