UNIVERSITATEA DE VEST ,, VASILE GOLDIS ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE ŞI EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

MASTER : MANAGEMENT EDUCATIONAL

CURS :

TEORII SI MODELE DE EDUCATIE SI INSTRUIRE

REFERAT :

DIMENSIUNILE ȘI COMPONENTELE TEORIEI EDUCAȚIEI

Prof. univ. dr. Teodor Pătrăuță

Masterand,

Florin Giurgiu

anul II M.E
 Dimensiunile educației reprezintă ansamblul valorilor pedagogice fundamentale: bine,
adevăr, frumos, util, sacru, care conferă activității de formare-dezvoltare a personalității umane
un cadru dimensional stabil realizat la nivelul sistemului şi al procesului de învățământ.
Finalitatile sistemelor educationale contemporane vizeaza, implicit sau explicit, formarea
unei personalitati armonios dezvoltate. Necesitatea dezvoltarii multilaterale a personalitatii
umane prin educatie a condus astfel la structurarea multidimensionala a activitatilor instructiv-
formative.
Caracterul polivalent si multidimensional al activitatilor de instruire si formare, caracter
determinat de necesitatea dezvoltarii multilaterale a personalitatii subiectului uman, se
obiectiveaza la nivelul fenomenului educational contemporan în diversificarea paletei
finalitatilor educatiei si implicit a modalitatilor sale concrete de realizare.

1. Dimensiunea psihologică

Are în vedere atât caracteristicile de ordin psihologic strict, cât şi pe cele care ţin de
psihologia educaţiei. Elementele centrale ale dimensiunii psihologice sunt: cunoaşterea,
respectarea şi exploatarea particularităţilor individuale ale elevilor.
În acest sens, trebuie analizată şi cunoscută capacitatea de muncă a elevilor, respectiv
potenţialul energetic şi funcţional, fizic şi psihic, de care trebuie să dispună elevul pentru
desfăşurarea la nivel optim de intensitate, ritm şi eficienţă a unei activităţi educaţionale date.
Psihologia: termen derivat din grecescul „psyche”- suflet şi „logos”- ştiință, studiază
fenomenele psihice, urmărind descrierea şi explicarea lor prin determinarea unui ansamblu de
legi determinative, fenomene ce reprezintă elemente constitutive ale psihicului uman. Aceste
fenomene psihice se manifestă în:
a. exterior – respectiv comportamentul uman, adică ceea „ce se vede” (de exemplu acțiuni
motrice, de comunicare etc.);
b. interior: sub formă de procese psihice (simple, senzoriale – senzații, percepții, reprezentări - şi
complexe – gândirea, memoria, limbajul etc.), de activități psihice (joc, învățare, muncă, sociale
etc.) şi însuşiri psihice de personalitate (temperament, caracter, aptitudini etc.).
Există, aşadar, o specificitate ireductibilă a psihologiei: putem afirma că obiectul de
studiu al psihologiei este omul, individul, adică personalitatea umană, iar psihologia contribuie
la construirea unei imagini despre om, imagine caracteristică unei societăți date şi unui moment
dat din istoria unei societăți.
Psihologia educației aduce contribuții semnificative în sfera învățământului şi a educației.
De aceea, multe din nereuşitele instituției educației sunt efectul nereuşitei planului psihologic în
acest câmp.
Optimizarea procesului educativ în şcoală şi în afară ei se datorează în mare măsură
psihologiei educației şi conexiunilor ei cu alte discipline socio-umane. Cercetarea în plan
psihologic poate modifica în sens pozitiv eficiența şi eficacitatea activităților de bază (predare,
învățare, evaluare) ale procesului instructiv educativ. În acelaşi timp, abordarea praxiologică a
procesului educativ nu poate face abstracție de mecanismele psihice care guvernează individul şi
procesele sale.
Aşadar, psihologia educației studiază:
- legile activităților psihice şi psihosoaciale ale celor supuşi influențelor educaționale (adică a
elevilor şi dezvoltarea acestora de-a lungul vârstelor şcolare);
- bazele psihologice ale instruirii şi educării (adică ale însuşirii cunoştințelor, formării
priceperilor, deprinderilor şi personalității lor - modelarea personalității umane);
- fundamentarea psihologică a metodelor de acțiune şi intervenței asupra dezvoltării psihice a
copilului;
- relațiile dintre educator şi educat, relațiile dintre actele comportamentale ale profesorilor şi
elevilor şi multitudinea variabilelor educaționale care intrevin în cursul proceselor interacționale
din şcoală (relații profesor – elev, studiul grupului şcolar, orientarea şi integrarea socio-
profesională).
În concluzie, Psihologia educației este o ştiință, un domeniu ce cuprinde noțiunile de
„psihologie” şi „educație”- într-un concept integrator; este şi va rămâne una dintre ştiințele
educației pentru că abordează sub unghiuri psihologice condițiile de existență şcolară ale elevului
şi toate procesele sale de învățare.
Psihologia educației nu poate fi însă ruptă de psihologia şcolară, de problemele propriu-
zise ale învățării şcoalre, ale asimilării cunoştințelor şi formării operațiilor mentale, ale stabilirii
erorilor tipice ale elevilor din cadrul diferitelor obiecte de studiu, precum şi de soluționarea
diferitelor dificultăți şi erori; problemele de evaluare a rezultatelor învățării, de asigurare a
învățării eficiente a unor tehnici şi procedee de acțiune practică. Subiectul psihologiei educației
nu este deci numai elevul, ci subiectul uman care se află nu numai sub influența învățării şcolare,
a învățării în general, cât mai ales sub influența orientărilor actuale şi de perspectivă ale educației
permanente.
Enumerăm astfel metodele cele mai frecvent utilizate de psihologia educației:
- Introspecția;
- Observația psihopedagogică;
- Experimentul psihopedagogic;
- Convorbirea;
- Ancheta;
- Biografia;
- Analiza produselor activității;
- Testele.
2. Dimensiunea sociologica
Cuvinte cheie:
Educaţia socială = transfer de informaţii de la societate la individ; dezvoltarea
aptitudinilor şi valorilor necesare în viaţă în rândul formabililor.
Sociologia educaţiei = se ocupă de originea socială a educaţiei, de conţinutul ei social, de
dezvolarea ei socială.
 Socializare = faptul de a socializa, trecere a mijloacelor de producţie şi a altor bunuri din
proprietatea privată în proprietatea socială, proces de devenire a unei individualităţi umane ca
fiinţă socială.
Educaţia ca fenomen social a fost abordată din numeroase perspective, una dintre cele
mai importante fiind abordarea sociologică. Termenul sociologie provine din latinescul socios =
societate iar logos = ştiinţă. Sociologia poate fi definită ca fiind ştiinţa care studiază socialul.
Sociologia educaţiei este o ramură a sociologiei care este structurată în jurul a două teme
fundamentale, diferite din punctul de vedere al conţinutului dar convergente ca sens: educaţia ca
fenomen social şi şcoala ca organizaţie. Sociologia educaţiei s-a născut la confluenţa sociologiei
cu pedagogia. Sociologia şi pedagogia sunt discipline autonome şi amândouă provin din
folosofie.
Faptele sociale au efecte formative asupra indivizilor, grupurilor sociale şi societăţii în
ansamblul ei, iar acţiunea educativă are caracter social prin obiectivele ei si prin faptul că ea
solicită prezenţa actorilor sociali şi a altor elemente structurale. Se consideră că între societate şi
educaţie există o legătură logică, stabilind o relaţie reciprocă. De aici rezultă că sociologia şi
pedagogia au termeni apropiaţi dar distincţi. Educaţia este un element indispensabil existenţei
socio-umane. Este un proces într-o continuă derulare, un element care nu poate lipsi din existenţa
fiinţei umane.
Ioan Nicola considera că educaţia este o acţiune socială, o relaţie între un subiect şi un
obiect, relaţie în care subiectul urmăreşte o transformare a obiectului în conformitate cu anumite
obiective şi cu un anumit scop. Relaţia dintre subiect şi obiect e una socială, deoarece atât
subiectul cât şi obiectul sunt de ordin uman, cei doi interacţionând activ.
Acţiunea educaţională este subordonată unui întreg social care dă consistenţă şi scop
acţiuni respective. “Sociologia educaţiei caută să determine natura mediului social şi psihologic
constituit de şcoală, să măsoare, influenţa pe care acest mediu o exercită asupra elevilor în tot
procesul formării lor: achiziţia de cunoştinţe, adaptarea atitudinilor sau elaborarea unor scări şi
valori. Ea comportă studiul sistematic al presiunilor externe care acţionează asupra şcolii însăşi,
avându-şi sursa în diferite profesiuni sau exigenţe ale societăţii” .
Sociologia educaţiei vizează educaţia ca pe un „fenomen social şi se ocupă de originea
socială a educaţiei, de manifestările ei sociale, de conţinutul ei social, de instituţiile ei sociale, de
dezvoltarea ei socială, de repercursiunile ei sociale, de funcţia ei socială, de obiectivele sei
sociale, de posibilităţile ei sociale şi de agenţii ei sociali”.
Sociologia educaţiei este preocupată de relaţia dintre societatea globală şi educaţie,
aceasta fiind privită ca un fapt social. Sociologia educaţiei este considerată ca fiind analiza
sociologică a educaţiei ca fapt social. Sociologia educaţiei susţine că relaţia educatorului cu
educatul se derulează într-un cadru social, deci problema educaţională este o problemă de ordin
social.
Educaţia ca obiect de studiu al sociologiei educaţiei, cuprinde macroeducaţia şi
microeducaţia. Sociologia educaţiei cercetează organizarea şi funcţionarea sistemului educativ
realizate în context macro şi microsocial.
 3. Dimensiunea genetica
'Nici una din stiintele acestui secol nu a generat poate, discutii mai contradictorii, temeri
mai profunde sau valuri de entuziasm mai mari decat genetica'
(Prof. Dr. Constantin Maximilian)
Din cele mai vechi timpuri, oamenii si-au dat seama ca desi copiii seamana cu parintii
lor, adica le mostenesc unele trasaturi, exista diferente care-i deosebesc si care fac din fiecare
flinta umana un unicat. Explicatiile au venit foarte tarziu, odata cu descoperirea legilor ereditatii
de catre Mendel, in secolul XIX.
Pedagogia contemporană acceptă că genetica este un prim factor care intervine în
determinarea dezvoltării psihologice. Ereditatea este un fenomen de natură biologică ce constă în
transmiterea de la părinţi la urmaşi a unor însuşiri morfofuncţionale, cu ajutorul codului genetic.
Codul genetic este un sistem de înregistrare în compoziţia nucleului şi citoplasmei din
celulele organismului a unor informaţii privind caracteristicile ce urmează să fie transmise
urmaşilor. Sistemul este identic pentru toate organismele; informaţia genetică transmisă este
diferită în funcţie de specia, familia, părinţii cărora le aparţine individul.
Pe cale ereditară se transmit :
 caracteristici ale speciei ( Ex. constituirea anatomofiziologică specifică, tipul de
metabolism etc.)
 caracteristici ale familiei căruia îi aparţine subiectul (pigmentaţie, compoziţie chimică a
sângelui s.a.);
 caracteristici ale părinţilor (caracteristici funcţionale ale analizatorilor, particularităţi ale
motricitătii, memoria brută, temperament, inteligenţă s.a.).
Există :
- ereditate generală, a speciei, ce se transmite genetic (de exemplu: bipedismul,
conformaţia corporală, elemente generale legate de structura şi funcţionarea analizatorilor
etc.)
- ereditate specială, ce presupune transmiterea anumitor caractere individuale urmaşilor.
Trebuie observat faptul ca mostenirea ereditară se referă mai degrabă la un complex de
predispozitii, decât la o transmitere a însuşirilor antecesorilor. De exemplu, anumite caracteristici
funcţionale ale analizatorului auditiv, nu reprezintă condiţia suficientă pentru ca un copil sa se
afirme ca un talent muzical, fiind nevoie de identificarea acestor predispoziţii şi de o stimulare
educativă adecvată. Altfel, nedescoperită şi needucată, moştenirea ereditară rămâne un potenţial
nevalorificat. In plus, aceleaşi predispoziţii ereditare pot fi valorificate în mod diferit: de
exemplu o bună motricitate poate sta la baza obţinerii unor performante deosebite în domeniul
sportului, dar la fel de bine conditionează reuşita în arta coregrafică, sau în profesii care
presupun fine coordonări ale mişcărilor.
Nu există particularităţi psihice ale unei persoane despre care să se poată afirma că ar fi în
intregime determinate ereditar. De exemplu, cercetările pe gemenii monozigotici, cu potenţial
ereditar prezumat identic, dar pe care viata i-a separat de la vârste foarte mici şi i-au făcut sa
trăiască în medii sociale diferite, au scos în evidenţă că la vârsta maturităţii, atunci când au fost
supuşi unor teste de inteligenţă, au obţinut scoruri care se situau la nivele apropiate, dar nu
identice. In consecinţă nu se pune problema care dintre însuşirile psihice ale unui om sunt în
întregime datorate eredităţii şi care sunt datorate influenţelor mediului si educaţiei. Ar fi ca şi
cum s-ar discuta dacă aria unui romb depinde de înălţimea lui sau de lăţimea pe care o are. In
mod similar, dezvoltarea psihică este determinată de mai mulţi factori şi se pune doar problema
măsurii în care intervin unii sau alţii din aceşti factori.
Trebuie precizat că fiinţa umană poate depăşi limitele unei eventuale mosteniri ereditare
mai puţin favorabile pentru realizarea performantă a unei anumite activităţi. Prin motivaţie,
voinţă, determinare o persoană poate să compenseze, într-o anumită măsură, absenţa unor calităti
cu alte calităti, la fel cum este posibil ca o altă persoană, cu o mostenire genetică favorabilă, să
obtină performanţe mai scăzute într-un domeniu pentru care are înclinaţii native, dar de care nu
se simte atras, nu perseverează, nu exersează etc. Moştenirea ereditară nu poate fi aşadar
considerată o predeterminare biologică fatală a dezvoltării viitoare a unei persoane în planul
psihologic. Ea face doar ca învătarea să se producă mai uşor în anumite domenii, reuşitele să fie
obtinute cu mai puţin efort, iar nivelul performanţelor posibil de atins în urma unei educaţii
adecvate să fie foarte înalt.
Să ne imaginăm doi înotători care au de parcurs aceeaşi distanţă. Unul însă trebuie să
înoate împotriva curentului apei, celălalt, purtat de cursul apei. Si unul şi celălat vor parcurge
distanţa: primul depunând mai mult efort, cu voinţă, mai încet; celălalt, cu mai puţin efort, mai
repede şi cu resurse de a ajunge încă şi mai departe. Lucrurile se petrec în mod similar cu cei mai
puţin dotaţi pentru un domeniu, dar hotărâti, sau cu cei pe care o moştenire ereditară favorabilă îi
poate purta spre realizări deosebite, căci le va înlesni eforturile de învăţare.
Ereditatea este esenţială în orice proces formativ (de instruire – educare a individului).
Exemplificăm sumar doar:
 capacitatea senzorio-perceptivă depinde de particularităţile anatomo-fiziologice ereditare
şi înnăscute ale analizatorilor;
 memoria, depinde de însuşirile biofizice şi biochimice ale celulei nervoase, de însuşirile
acizilor nucleici (mai ales ARN) precum şi alte elemente determinate de particularităţile
SNC;
 inteligenţa – ca predispoziţie (în dimensiunea ei aptitudinală) e determinată genetic.
 formula temperamentală individuală se bazează pe biotipul determinat de sistemul
cerebro-spinal, cel neurovegetativ, cel endocrin şi metabolism.
 kinestezia ca şi capacitate potenţială, este dependentă de particularităţile biofizice ale
materiei osoase, ale fibrelor musculare şi nervoase.
Dacă în ceea ce priveşte particularităţile analizatorilor şi ale SNC, evidenţa condiţionării
genetice este indiscutabilă iar implicaţiile asupra educaţiei sunt relevate, în raport cu sistemul
instinctual problemele sunt mai complicate. Cu toate acestea, s-a dovedit că instinctele – deşi
relativ rezistente la schimbare – nu au caracter fatal şi invariabil la om; ele pot suferi
transformări calitative sub influenţa structurilor psihice superioare, a condiţiilor e mediu (în
sensul general al termenului) şi a educaţiei.
Astfel instinctul de explorare, curiozitatea, trebuinţele de varietate şi nou, nevoia interioară de
satisfacţie/plăcere/bucurie sunt fundamentale în formarea – dezvoltarea capacităţii de creaţie.
Câteva aspecte privind condiţionarea genetică a evoluţiei personalităţii:
 fondul genetic limitează acţiunea factorilor educaţionali dar nu o anulează;
 ereditatea induce predispoziţii ale proceselor psihice structurate nu procesele şi trăsăturile
psihice;
 aceste predispoziţii sunt polivalente iar „polivalenţa acestor date ereditare constituite
premisa biologică a educaţiei şi educabilităţii (de aceea – în acest sens, dar numai în acest
sens – se poate spune că educabilitatea este înnăscută)“ ;
 în educaţie e important că receptivitatea maximă la influenţele educative este programată
genetic pentru anumite perioade ale vieţii.
Aceste observaţii sunt premise teoretice de la care trebuie să pornească orice act educaţional.
Deci, prin ereditate „se transmite îndeosebi capacitatea individului de a reacţiona plastic la
influenţele mediului“.
4. Dimensiunea filosofica
Termenul filozofie este de origine greaca „philos” – „iubitor” şi „sophia” –
„înţelepciune”. Ambiguitatea noţiunii de „înţelepciune”, apărute încă în antichitate, rezidă în
evocarea concomitentă a celor două dimensiuni cunoscute:
a) ştiinţă a adevărului;
b) o practică a moralei
Filosofia educaţiei reprezintă o disciplină care face parte din domeniul ştiinţelor
pedagogice /educaţiei/. Dacă pornim de la premisa că educaţia este o parte componentă a
existenţei socioumane, trebuie să menţionăm că aceasta se manifestă ca un proces continuu în
plină desfăşurare, ca un dat nemijlocit intrinsec propriu existenţei umane. Educaţia reprezintă un
fenomen ontic ce fiinţează în interiorul sistemului (I. Nicola, 1996). Acest fapt nu înseamnă că
educaţia se dezvoltă în conţinutul celorlalte elemente ale sistemului. Ea se implică activ în
transformarea, orientarea şi evoluţia întregului sistem social.
Educaţia nu este un fenomen izolat, ea nu poate fi scoasă din contextul social şi istoric.
Educaţia ca proces specific uman se realizează pe o traiectorie biopsihosocială, valorificând
potenţialul resurselor interne ale omului în cadrul unui mediu social concret.
Astfel, educaţia poate fi concepută într-un mod mai larg ca un transfer neîntrerupt de
informaţii de la societate la individ şi, într-un mod mai îngust, ca un tip particular de acţiune
umană ce modelează sociumul.
Dacă ne-am întreba în ce raport se află pedagogia cu filosofia educaţiei, consider că ar fi
binevenită formula: pedagogia ne oferă informaţii, iar filosofia educaţiei – înţelepciunea apli-
cării lor.
 Filosofia educaţiei face parte din sistemul ştiinţelor pedagogice. Ea foloseşte reflexia
filosofică în calitate de sursă principală a cunoaşterii pedagogice alături de practica educativă,
de documentarea şi de cercetarea de specialitate (G. Mialaret, 1991, p. 22-23).
Prin intermediul reflexiei filosofice pot fi definite conceptele de bază, care reflectă
specificul educaţiei (funcţiile/ structura educaţiei), orientările valorice care fundamentează
teleologic şi axiologic activitatea de educaţie (finalităţile educaţiei), agenţii (actorii) educaţiei cu
diferite statusuri şi roluri, angajate la nivel de sistem şi de proces, care evoluează în diferite
contexte interne şi externe de realizare a activităţii de educaţie (S. Cristea, 2000, p. 142).
Domeniul de cercetare al filosofiei educaţiei într-o abordare proprie ştiinţelor pedagogice/
educaţiei vizează activitatea de fundamentare epistemologică a conceptelor pedagogice de bază,
îndeosebi, a celor implicate în elaborarea finalităţilor educaţiei la nivel macrostructural (idealul,
scopurile educaţiei). Astfel filosofia educaţiei se apropie de domeniul teoriei educaţiei, dar în
acelaşi timp cercetările acesteia evaluează la hotarul relaţiilor de interdisciplinaritate dintre
pedagogie şi filosofie .
În sens tradiţional, afirmat în mod convenţional până în anii 1960, filosofia educaţiei
abordează două categorii de probleme:
a) istoria ideilor pedagogice de la Platon la J. Dewey;
b) principiile educaţiei analizate la nivel general prin prisma obiectivelor învăţământului,
metodelor didactice şi organizarea instituţiilor de învăţământ.
Dezvoltarea filosofiei educaţiei în această ipostază tradiţională acoperă două câmpuri
distincte, dar totodată interconexe și complementare:
a) cel al istoriei ideilor despre educaţie ce traversează operele filosofilor (Platon, Im. Kant etc.);
b) cel al gândirii asupra marilor probleme sociale şi politice reflectate în educaţie – libertate,
egalitate, autonomie, civism, drepturi şi obligaţii, care tinde să rămână însă doar apanajul
filosofiei (Borderie Rene, 1998, p.104).
În sens modern, afirmat în mod convenţional după anii 1960, filosofia educaţiei
promovează o abordare mai disciplinată şi analitică, sprijinită pe filosofia generală şi pe ideile
despre educaţie şi învăţământ, dezvoltate de diferite şcoli filosofice (pragmatismul,
existenţialismul, esenţialismul, constructivismul etc.) Antony Flew susţine că problemele de
formare-dezvoltare permanentă a personalităţii sunt valorificate la nivelul a patru ramuri
principale ale filosofiei educaţiei (S. Cristea, 1999, p. 105).
1 Etica educaţiei care studiază valorile morale ce reglează relaţiile omului cu lumea şi cu sine;
2 Filosofia socială a educaţiei care studiază principiile de organizare a şcolii în spiritul libertăţii,
egalizării şanselor, respectării drepturilor civice;
3 Epistemologia educaţiei care studiază problematica fundamentării științifice și a structurării
planului de învăţământ la nivel integrativ, global, interdisciplinar. 4 Filosofia spiritului care
studiază procesele intelectuale în corelare cu cele de ordin afectiv şi comportamental implicate
în activitatea educaţională.
Cercetătorii din domeniul filosofiei educaţiei consideră că această problematică poate fi
lărgită din perspectiva următoarelor ramuri ale filosofiei: − filosofia artei poate fi implicată în
domeniul educaţiei în măsura în care sunt studiate valorile estetice, componentele atitudinii
estetice; gustul estetic, judecata estetică, idealul estetic, sentimentele şi convingerile estetice,
care formează conştiinţa armoniei dintre intelect şi imaginaţie; − filosofia istoriei poate fi
implicată în domeniul educaţiei în măsura în care este centrată asupra valorilor pedagogice
abordate din perspectivă istorică; − filosofia religiei poate fi implicată în domeniul educaţiei în
măsura în care este centrată asupra valorilor moral-spirituale, asupra credinţei religioase; −
filosofia ştiinţei poate fi implicată în domeniul educaţiei în măsura în care elucidează metodele
şi paradigmele cercetării în diverse contexte sociale.
În concluzie, problematica filosofiei educaţiei e atât de cuprinzătoare, încât nici o ramură
a filosofiei nu poate fi exclusă. Flew Antony, menţionând acest fapt, mai susţine că filosofia
educaţiei nu e în fond altceva decât filosofia generală consacrată preocupărilor educaţionale ce
apar în interiorul şi în afara instituţiilor de acest profil.
BIBLIOGRAFIE,

1. Prof. univ. dr. Teodor Patrauta, Teorii si modele de educatie in instruire, suport
de curs, Universitatea de Vest ,, Vasile Goldis” din Arad.2018.
2. Dan Potolea, "Curriculum", note de curs, Universitatea din Bucureşti, 1991
3. Constantinescu, C., Cristea, S., Sociologia educaţiei, Ed. Hardiscom, Piteşti, 1998
4. Nicola, I., Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992
5. Plugaru, L., Introducere în sociologia educaţiei, Ed. Psihomedia, Sibiu, Braşov,
2004
6. Popovici, D., Sociologia educaţiei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002
7. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2010
8.
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.douri=OJ:C:2010:135:0002:000
7:RO:PDF
9. Emil Paun , Pedagogie. Provocari si dileme privind scoala si profesia didactica ,
Editura: Polirom , 2017.
10. Aurel M. Cazacu , Didactica filosofiei, Editura: Fundatia Romania de
Maine ,2006.
11. Sorin Cristea, Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom, 2010