DISCIPLINA: PEDAGOGIE I. Introducere în pedagogie.

Teoria și metodologia
curriculumului

CONȚINUTURI – CURS

PROFESOR: LECTOR UNIV. DR. CĂLIN IULIANA

Educația și științele pedagogice. Tendințe și orientări ale educației contemporane.

Paradigme educaționale

1. Educația. Conceptul de educație

Etimilogic, noțiunea de educație provine din lat. „educatio” = creștere, hrănire, formare

Inițial, educația a fost percepută ca fiind o creștre sau o dezvoltare umană, conform forțelor
interne înnăscute, o modelare a ceea ce s-a primit prin fondul ereditar. Ulterior, a prinit
semnificația unei modelări a personalității potrivit scopurilor stabilite anterior.

Conceptul de educație s-a conturat și întregit pe parcursul dezvoltării societății, ținând cont
de cerințele acesteia. Astăzi, educația este privită din mai multe direcții și anume:

-ca proces psiho-social;

-ca acțiune de conducere;

-ca interrelație umană și socială;

-ca ansamblu de influențe exercitate asupra individului.

 Educția ca proces = o transformare pozitivă a individului, o modelare a structurii native

și dobândite, conform unui ideal educațional. Educația ca proces presupune plasarea
individului (a educatului) într-o poziție de subiect activ. Altfel spus, educția ca proces
presupune înzestrarea ființei umane cu cunoștințe, comportamente, atitudini, sentimente,
capacități necesare integrării în viața socială.
 Educația ca acțiune de conducere = dirijarea individului de la stadiul de ființă care are
nevoie de asistență spre stadiul de persoană formată, autonomă și responsabilă.
 Educația ca interrelație umană și socială = o acțiune a omului asupra omului.
Presupune efortul comun a doi subiecți (participanți), și anume EDUCATOR și
EDUCAT. Educația poate fi privită și ca o relație între generațiile adulte și generațiile
tinere, între un grup social și alt grup social.
  Educația ca ansamblu de influențe exercitate asupra individului = înglobează
întregul mediu de viață și de muncă. Educația poate fi definită din acest punct de vedere
ca fiind un ansamblu influențe organizate ale școlii sau a ltor factori educativi, infleunțe
deliberate și nedeliberate, nesistematice sau neorganizate, care contribuie la formarea
individului, la realizarea unor modificări pe plan fizic sau psihic ale omului și ale
colectivității din care face parte.
Așadar, educația reprezintă un proces complex prin care agenții specializați
acționează asupra individului, în raport cu cerințele impuse de societate, acțiune care are
ca scop transformarea individului în personalitate autonomă, creativă, capabilă să se
integreze în societate.
Complexitatea fenomenului educațional conduce la perspective multiple de abordare a
acestuia. Cele mai răspândite perspective sunt perspectiva societății și cea a copilului, respectiv
perspectiva sociometrică și cea antropocentrică.
Concepția antropocentrică parnește de la existența unei naturi umane universale și
invariabile, educația urmând să dezvolte calitățile generale ale speciei umane în limita
potențialităților date de natură. Oamenii educați își desfășoară activitatea în societate, educația
trebuie să fie racordată social, iar societatea trebuie să valorizeze educația, educatul.
Concepția sociocentrică definește eduacția prin prisma pregătirii omului pentru
exercitarea diferitelor roluri sociale.

2.Științele pedagogice

Pedagogia reprezintă stiința educației care studiază, conceptualizează, explică,

prospectează și prezintă în termeni descriptivi și normativi esența și trăsăturile fenomenului
educațional (organizat și desfășurat în vederea formării și modelării personalității umane, în
conformitate cu idealul educațional), finalitățile educației și sarcinile sale majore, valoarea și
limitele educației, conținuturile instructiv-educative, principiile pedagogice, strategiile
educaționale, metodele, formele de organizare și desfășurare a proceselor educaționale.

Pedagogia generală este o disciplină teoretică care studiază acțiunea educațională dintr-
un unghi general de vedere, urmărind să surprindă legități valabile indiferent de locul și timpul în
care se desfășoară. Pegagogia generală abordează trăsăturile esențiale ale educației din punct de
vere al relației dintre continuitate și discontinuitate. Ea abordează acțiunea educațională din
perspectiva continuității acesteia.

Pedagogia preșcolară se ocupă de problematica organizării și desfășurării acțiunii

educaționale cu copii de vârstă preșcolară.

Pedagogia școlară abordează problematica acțiunii educaționale în cadrul școlii, cu copii

normal dezvoltați din punct de vedere fizic și psihic.
 Pedagogia specială abordează problematica și tehnologia desfășurării acțiunii
educaționale privind copiii deficienți din punct de vedere fizi, psihic și psihomotric, în școli și
instituții speciale.

Pedagogia experimentală are ca obiect problemele legate de investigația experimentală

a educației.

Pedagogia comparată studiază comparativ sistemele de educație din diferite țări și etape
istorice.

Sociologia educației studiază relațiile sistemelor educative cu structurile sociale;

cindiționarea socială a actului educativ.

Filosofia educației se preocupă mai ales de finalitățil eeducaței, de obținerea unui anumit
tip de personalitate și procesul de formare a acestuia.

Metodicile predării diferitelor obiecte de specialitate se ocupă de problemele

organizării și desfășurării procesului de învățământ la un obiect determinat.

Există și multe alte discipline care studiază diferite aspecte ale fenomenului educativ:
istoria educației, economia educației, ergonomia educației, managementul educațional,
pedagogia educației în familie etc. Fiecare disciplină oferă date utilizabile în realizarea unri
funcții sau alteia în comtextul unei situații educative date.

Pentru înțelegerea mai profundă a mecanismului dezvoltării personalității, pedagogia

trebuie să valorifice rezultatele obținute de științe care se referă la personalitate și societate și
implicit au tangență cu educația. De aici rezultă relațiile pedagogice cu științele biologice, cu
cele psihologice, socio-umane etc.

Astfel, științele biologice furnizează pedagogiei date privind schimbările ce se produc în

corpul omenesc pe diferite trepte ale evoluției lui, ajută la înțelegerea fenomenelor legate de
maturizarea sistemului nervos și a celui endocrin ce se află la baza dezvoltării psihice. De
asemenea, aceste științe contribuie la o înțelegere mai profundă a rolului eredității și a raportului
acesteia cu educația.

Științele psihologice oferă date în legătură cu particularitățile de vârstă și individuale ale

copilului, cu evoluția lui de la un stadiu la altul, cu problemele psihologice ale procesului
învățării, cu particularitățile microclimatului în care se desfășoară activitatea instructiv-
educativă.

Legătura pedagogiei cu științele socio-umane (sociologia, etica, estetica, istoria,

literatura etc.) oferă pedagogiei date privitoare la societatea umană, ca sistem macro-social, la
diferite fapte, fenomene și manifestări concrete ale acesteia.
 Odată cu evoluția societății și datorită creșterii complexității fenomenului educațional,
procupările privind problematica acestuia s-au intensificat și diversificat, făcând posibile și firești
analize științifice complexe, înclusiv în maniere pluri-, inter- și transdisciplinare. Corpusurile
pedagogiei au început să devină tot mai complexe și mai cuprinzătoare și să dețină un caracter
interdisciplinar, ele incluzând atât discipline pedagogice, care aprofundează problematica
pedagogică tradițională , cât și discipline apărute la granița cu alte discipline științifice interesate
de formarea și modelarea personalității umane. Acestea sunt rațiunile pentru care s-a produs o
trecere lentă de la pedagogie/știința educației la sistemul științelor educației, care desemnează
ansamblul disciplinelor care studiază (parțial sau integral) situațiile, faptele și procesele
educaționale, condițiile lor de manifestare și desfășurare.

Științele educației au un obiect de reflecție, studiu, chestionare și teoretizare, un câmp de

acțiune aflat în strânsă legătură cu practica educativă, cu situațiile și acțiunile educaționale
concrete.

ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
ȘTIINȚELE PEDAGOGICE
ȘTIINȚELE PEDAGOGICE FUNDAMENTALE APLICATIVE

TEORIA TEORIA TEORIA DIDACTICA ȘTIINȚE ȘTIINȚE ȘTIINȚE

EDUCAȚIEI CURRICULUMULUI EVALUĂRII GENERALĂ PEDAGOGICE PEDAGOGICE PEDAGOGICE
APLICATIVE PE APLICATIVE APLICATIVE
DISCIPLINE DE PE DOMENII PE PERIOADE
STUDIU DE DE VÂRSTĂ
ACTIVITATE

DIDACTICA
ȘCOLARĂ

DIDACTICA DIDACTICILE
ȘCOLARĂ SPECIALE
GENERALĂ

Macropedagogia sau pedagogia sistemelor este preocupată de organizarea și

funcționalitatea întregului sistem educațional și de relația acestuia cu celelalte sisteme ale
societății.

Micropedagogia sau pedagogia învățării și autoînvățării vizează nivelul concret,

operațional, miconivelul.

3.Tendințe și orientări ale educației contemporane

Problema educației tinde să devină o problemă prioritară și toți cei care văd limpede
evoluția ființei umane, a ființei raționale și a umanității, în ansamblul ei, situează în centru
educația. Transformarea existenței contemporane are loc sub acțiunea a diverși factori, între care
o importanță particulară are dezvoltarea științei și tehnicii.

Dezvoltarea societății și a individului, puternic impulsionată de progresul științei și al

tehnicii, se află în legătură cu educația și cu producția. Dimensiunile producției, ca și cele ale
productivității muncii, se află sub puterea științei, și ambele sub incidența educației. Așadar,
știința însăși se află până la un punct sub puterea educației. Fiecare program internațional,
indiferent de conținutul problemelor (de apărare a mediului, sau a culturii, de promovare a
culturii, de promovare a științei și tehnologiei etc.) se exprimă sau se încheie cu recomandări
referitoare la măsuri educative specifice domeniului abordat.

Prin urmare, modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat, în mare măsură. De
modul în care educația poate să satisfacă cerințele acestei dezvoltări. În general, răspunsurile
educației se situează pe două mari planuri: unul al lărgirii ariei și conținuturilor educației și altul
constituit din inovațiile în conceperea și efectuarea proceselor educative.

După cum apreciază specialiștii, noile tipuri de conținuturi sau „noile educații” reprezintă
cel mai pertinent și mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de
problematica lumii contemporane. Aceste „noi educații” vizează:

-educație relativă la mediu;

-educație pentru pace și pentru cooperare;

-educație pentru participare și pentru democrație;

-educație în materie de populație;

-educație pentru o nouă ordine economică internațională;

-educație pentru comunicare și pentru mass-media;

-educație pentru schimbare și dezvoltare;

-educație nutrițională;

-educație economică și casnică modernă;

-educație pentru timpul liber.

Dacă unele din noile educații sunt destul de bine conturate, altele fac obiectul unor
discuții în vederea precizării și delimitării lor; Oricum, abordarea noilor educații sau a noilor
conținuturi rămâne o problemă deschisă.
 Noile educații reprezintă încă o problemă deschisă precizării și delimitării lor, stabilirii
metodologiei de realizare. În prezent, specialiști în domeniu evidențiază faptul că ele sunt
valorificate și au implicații profunde la nivelul celor cinci dimensiuni ale procesului de formare-
dezvoltare a personalității, ceea ce impune a se aborda noile educații ca demers intelectual,
moral, estetic, tehnologic și fizic.

Noile educații sunt noi obiective și noi tipuri de conținuturi generate de "problematica
lumii contemporane". Ele corespund unor trebuințe de ordin sociopedagogic fiind integrative și
cumulative. De asemenea, ele mai figurează ca fiind cel mai pertinent și mai util răspuns ale
sistemelor educaționale generate de problemele lumii contemporane.

4.Paradigme educaționale

Paradigma clasică a educației ca activitate socio-umană

Raportându-se la formareaa conștiinței individulului, ca scop și efect al acțiunii

educaționale, unii cercetători (Demers, 2008) sintetizează dintre posibilitățile ei în umanizarea
individului prin: efectuare de acte conștiente, rezolvare de evenimente neobișnuite, cultură, artă
sau experiențe profund spirituale, raportare la mediul uman, transmitere de valori, dezvoltare a
dimensiunii ereditare, introducere în etica vieții, schimbare a paradigmei instruirii cu cea a
priorității educației, eliberare ca ființă și manifestare a libertății, influențare a echilibrului uman,
micșorare a influenței negative a sistemelor școlare nereformate.

Constatăm că acțiunea educativă tinde să acopere variatele sensuri ale acestei dezvoltări
umane, rezultând și diferite categorii de acțiuni: de socializare, de câștigare a moralității, de
profesionalizare, de culturalizare, de autocunoaștere și educație, de spiritualizare, de
autodezvoltare continuă.

Anumite referințe (Bauldouin și Friedrich, 2001) sugerează chiar analize, perspective din
care poate fi abordată educația în raport cu câteva paradigme și modele interpretative ale acțiunii:
cea teleologică, cea multidisciplinară, cea praxiologică, cea a câmpului real, cea a cercetării-
acțiune.

-Paradigma și modelul teleologic sprijină înțelegerea sensului acțiunilor educative, dacă sunt
orientate spre scopuri și obiective, au o funcționalitate dată de sistematizarea, corelarea și
coordonarea lor.

-Paradigma și modelul multidisciplinar sprijină interpretarea acțiunii educaționale din

perspectiva varietății cauzelor care o determină, a implicării multi- sau interdisciplinare, a
corelării lor diversificate în desfășurarea faptelor, actelor ei și a efectelor emergente, care se
intercondiționează, sunt complementare în dezvoltarea personalității.

-Paradigma și modelul praxiologic apropie interpretarea actelor, a faptelor puzzle (Kuhn) ale
educației, de criteriile științei acțiunii (praxiologia), ceea ce mărește gradul de obiectivitate și
făcând ca educația să nu mai beneficieze doar de prescripțiile clasice, ci să poată primi explicații,
argumente, interpretări paradigmatice.

-Paradigma și modelul câmpului real pot fi aplicate și câmpului educativ școlar, unde se pot
formula continuu reflecții asupra activităților specifice, a situațiilor concepute și desfășurate, a
acțiunilor educatorului și ale educaților, a interacțiunilor promovate de instruirea constructivistă
ș.a.

-Paradigma și modelul cercetării-acțiune reamintesc că educația este și un câmp de cerecetare

intenționată a diferitelor ipoteze-problemă, care caută soluții mai eficiente și care nu se pot
rezolva decât tot în cadrul acțiunii directe, în câmpul practic educațional, în condițiile reale ale
desfășurării ei, spre deosebire de cercetarea de laborator.

Praxiologia și paradigma educației ca acțiune eficientă

Acțiunea educativă se produce în interesul unor precticide transformare, intenționate,

conștiente, raționale, eficiente, de succes, generatoare de satisfacții, ca răspuns la condițiile de
mediu în care se manifestă, la situațiile date. Ele pot fi adecvat proiectate cu antrenarea strategică
a elementelor componente.

În interesul valorizării schimbărilor de paradigme din metodologia educației, putem să

deosebim aici ca sensuri:

-Acțiunea educațională să o analizăm sau să o proiectăm ca fiind faptul concret desfășurat, iar
practica ei să o abordăm ca ansamblul condițiilor, demersurilor în desfășurarea faptelor de
influențare formativă, unde apar diferite probleme de soluționat și trebuie făcut apel la concepția
asupra praxisului.

-Praxisul constă în interpretarea, conceperea, proiectarea optimizării acțiunilor și ale practicii.

-Praxisul reflectă intervenția raționalității și mai ales cercetarea-acțiune, pentru că sesizează

problemele acșiunii și ale practicii, formulează ipoteze, cere documentare, oferă alternative,
efectuează experimente, provoacă reflecții asupra acțiunilor și a practicii, în complexitatea lor.

-Educatorul, ca cercetător și practician reflexiv, înainte, în și după intervenția educativă, este

continuu în dialog cu acțiunile, cu practica realizării lor, cu proiectarea, cu adaptarea și
dezvolatrea lor, cu decizia ș intervenția conștientă, rațională, autonomă, eficientă și efficace,
adică face apel la știința acțiunii educative reale – praxiologia (educațională).
-trecerea de la paradigma educației ca acțiune, la paradigma praxisului educațional, fiind
expresia unei relații între general (teoria, știința despre educația ca acțiune) și particular (situația
concretă, faptul, actul component).

În proiectarea acțiunilor educative, din perspectivă formativă, educatorul:

-să analizeze, mai întâi, scopurile acțiunilor, determinarea lor de către așteptările societății și de
către caracteristicile procesului educațional, apoi să precizeze categoriile de acțiuni necesare și
posibile pentru ele, în cele patru faze esențiale ale acestuia – pregătirea, realizarea, evaluarea,
reglarea;

-să stabilească categorii de obiective și sarcini concrete pentru fiecare scop, să identifice și alte
obiective corelate cu scopul;

-să detalieze elementele fiecărei acțiuni incluse și relațiile dintre ele, pentru a face ca sistemul lor
să funcționeze în practica activității.

-să precizeze particularitățile, experiențele acționale ale realizatorilor (educatori, educați, alți
factori) imlicați în paractica realizării acțiunilor proiectate și rolurile lor pe acțiuni, ca și
interactivitatea, parteneriatul la fiecare acțiune/sarcină;

-să precizeze și să aplice criterii de eficiență metodologică pentru parctica globală a activității și
pentru ecțiunile ei componente prin pregătirea și elaborarea proiectului/planului/programelor:
alternative de soluții prin identificarea și alegerea rațională de strategii, metode, instrumente,
resurse, timp, condiții ale contextului/mediului pedagogic practic, alternative de funcționare a
ansamblului pentru scop și obiective/sarcini. Soluții de prevenire sau corecție, soluții de abordare
diferențiată sau individualizată, soluții variate de corelații între elemente.

-să precizeze criterii de evaluare, pentru a completa latura rațională a abordării acțiunilor, a
practicii prin raportare la scop și obiective, a estima ce posibilități de realizare sunt, cum pot fi
eficientizate acțiunile în parte și în ansamblul practicm cu toate elementele lor.

-să formuleze și reflecții finale, pentru întreaga practică, toate acțiunile și elementele ei, nu
numai înainte ci și în timpul acțiunii, urmând reglarea.

Schimbări de paradigme în metodologia educației

Constatând că metodologia proiectării educative implică esențial probleme praxiologice,

sesizăm că tot mai mulți cercetători (Payette et al., 2004) insistă în formarea practicianului actual
pe valorizarea a trei metode:

1. Formarea prin acțiune (bazată pe participarea activă în situații care cer relații
interpersonale și intrapersonale);
2. Codezvoltarea (prin cooperare în grup);
 3. Praxiologia (metodă nouă pentru practicienii care doresc ca acțiunea lor să fie conștientă,
autonomă și eficace și să se bazeze pe utilizarea reflecției în acțiune, pe testul personal de
eficacitate prin autoanaliză și autoapreciere, pentru a gestiona relațiile inerente în practica
profesională).

Elementele regăsibile între semnele schimbării paradigmatice în practica educației:

 Pradigma schimbată reprezintă o nouă viziune asupra realității educaționale, rezultată din
interpretările asupra acumulării de date, iopteze asupra unei probleme, recunoscute ca
acceptată până atunci, dat devenită critică în noi condiții;
 Este o radicală cale de căutare a unui nou echilibru într-o problemă critică teoretic și
practic și generează o nouă viziune asupra realității respective, un nou model de abordare
și interpretare, aplicare;
 Unii cercetători consideră schimbarea (Demers, 2008) ca fiind un filtru care tranșează
modurile noastre de a gândi, evidențiind diferențe în percepția unei probleme a practicii
educative.
 Schimbarea de paradigmă este căutarea și implementarea unei căi care dă fundamental o
nouă gândire, concepție, practică, cu efecte pozitive sau negative, născută din opoziția
față de autoritatea paradigmei anterioare, devenind chiar inovatoare;
 Schimbarea de paradigmă este o dovadă a maturității unei științe, o modificare chiar
dramatică;
 Acceptarea și aplicarea unei noi paradigme sunt de durată, implicând procese progresive
de acomodare, de învongere a rezistenței, de convingere, pentru că cer schimbări în
procese, concepții, metode, structuri, nu numai în plan pedagogic, ci și filosofic, social,
psihologic, profesional, economic, de politică a educației.

Clasificare a pardigmelor

Microparadigme: pot fi asociate cu abordarea faptelor-puzzle, concepute în sistem, implicate în

rezolvarea unei probleme a practicii educative efective și în care este activat un element sau mai
multe ale proiectului conceput de formare-dezvoltare. Ele ar reprezenta acele idei, fapte,
elemente ale acțiunii, structuri primare care, prin semnificația realului exprimat, primesc tot mai
mult consensul comunității și prin corelare, relaționare cu alte asemenea fapte ajungându-se
progresiv la paradigma propriu-zisă, pe acea problemă.

Macroparadigme: au un grad mai mare de generalitate, rezultă din abordarea sistemică a faptelor,
a acțiunilor educative, a complexității educației și se deosebesc de paradigmele uzuale-
microparadigme, construite pe fapte-puzzle curente, pentru punerea în aplicare pe subprobleme
metodologice. Ea se construiește din generalizarea caracteristicilor unui sistem de
micrparadigme sau invers și este concretizată apoi, în plan metodologic, prin adaptarea la un
context pedagogic specific.
Metaparadigme: se conturează pe o interpretare a paradigmelor înseși, ca rezultat al abordării în
sistem a paradigmelor anterioare(micoparadigme---macroparadigme).

Exemplu: Un sistem al magroparadigmelor în practica educației (Joița, E., 2010)

Criterul pedagogic Macroparadigma nouă Schimbarea Macroparadigma veche

Finalitățile Paradigma priorității versus Paradigma transmiterii și
formării însușirii cunoștințelor
competențelor
Curriculumul Paradigma centrării pe versus Paradigma centrării pe
sistemul integrat al conținutul informal
elementelor necesare
în formarea
competențelor
Actorii Paradigma centrării pe versus Paradigma centrării pe
educat (învățare) educator (predare)
Metodele de învățare Paradigma priorității versus Paradigma priorității
metodelor metodelor clasice de
constructiviste în predare-învățare
învățare
Conceperea Paradigma proiectării versus Paradigma desgnului
activităților flexibile, educațional
constructiviste
Evaluarea Paradigma evaluării versus Paradigma evaluării
calitative (formativ- cantitative (standardizate a
constructiviste și randamentului)
sumativ-interative)
Conducerea educației Paradigma priorității versus Paradigma
leadershipului managementului
educațional
Perfecționarea Paradigma acțiunii- versus Paradigma experienței
educației formare-cercetare educaționale

BIBLIOGRAFIE
1.M. Bocoș, D. Jucan, Teoria și metodologii curriculumului. Elemente conceptuale și metodologice, Ed. Casa Cărții
de Știință, Cluj-Napoca, 2008.
2. Cristea, S. (coord.), Negreţ-Dobridor, I., Noveanu, E., Stănculescu, E., Oprea, C., Georgescu, E., Rafailă, E.,
Pânişoară, I.-O., Făt, S., Istrate, O., CURRICULUM PEDAGOGIC I, Bucureşti, EdituraDidactică şi Pedagogică,
R.A., 2006;
3. Galbează, A.E., Managementul de curriculum. Management educațional pentru instituțiile de învățământ, Bacău,
Rovimed Publishers, 2013
4.Joița, E., Metodologia educației. Schimbări de paradigme, Iași, Institutul European, 2010
5 . Nicola, I., Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, Editura Aramis, 2004;
6. Potolea, D. (coord.), Neacşu, I. (coord.), Iucu, B., R. (coord.), Pânişoară, I.-O. (coord.), Pregătirea
psihopedagogică. Manual pentru definitivat şi gradul didactic II, Iaşi, Editura Polirom, 2008;
7. Oprea, C.-L., Strategii didactice interactive, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 2009;
8. Pânişoară, I., O., Profesorul de succes. 59 de principii de pedagogie practică, Iaşi, Editura Polirom, 2015;
8. D. Ungureanu, Educație și curriculum, Ed. Eurostampa, Timișoara, 1999.