UNIVERSITATEA DE VEST ,,VASILE GOLDIȘ’’ ARAD

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

MODULUL I PSIHOPEDAGOGIC

PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI

Întocmit,
Cursant Modulul I Psihopedagogic
CIUREL IONELA ALINA

ARAD,
2020
 UNIVERSITATEA DE VEST ,,VASILE GOLDIȘ’’ ARAD
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC
MODULUL I PSIHOPEDAGOGIC

CARACTERUL COMPLEX AL ÎNVĂȚĂRII.

TEORII ALE ÎNVĂȚĂRII

Întocmit,
Cursant Modulul I Psihopedagogic
CIUREL IONELA ALINA

ARAD,
2020
 Introducere
Omul, ființă complexă, nu se poate dezvolta, nu poate trăi în absența capacității de a
reține informații despre ceea ce îl înconjoară, de a fi implicat în experiențe de viață care să îi
creeze pattern-uri de funcționare – fără a învăța.
Procesul de învățare al ființei umane este fascinant, complex și orientat pe durata întregii
vieți. Învățăm de la cuvinte, gesturi, limbaj, pattern-uri comportamentale, achiziționăm cunoștințe
felurite de-a lungul procesului de învățământ în cadrul școlii, însă esențial este faptul că toată
viața învățăm, iar experiențele de viață ne îmbogățesc cu noi lucruri învățate. Indiferent de modul
în care învățăm, capacitatea de a învăța este un dat al omului pentru că avem alături de ea și
rațiunea care ne permite să integrăm, analizăm și înțelegem lucrurile învățate.
Termenul ,,a învăța” are la bază sensul de ,,a transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și
deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc.” Alte
sensuri sunt “A sfătui, a povățui pe cineva să facă ceva (arătându-i cum să procedeze); A dobândi
cunoștințe prin studiu, a ajunge prin muncă sistematică să cunoști o meserie, o artă, o limbă etc.;
a studia; A-și întipări în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora; A trage o învățătură, a
căpăta experiență.” (DEX)
Învățarea este legată strâns de dezvoltarea psiho-socială a omului. Ea constă în
interiorizarea progresivă a normelor şi a valorilor ce conferă persoanei capacitatea de a participa
ca membru activ la viaţa şi activitatea socială, prin integrare în muncă, asumare de roluri maritale
şi parentale. Unele componente psihice ale personalităţii apar ca rezultat al interacţiunii dintre
dezvoltarea biologică, psihică şi psihosocială, cum este caracterul, ale cărui component esenţiale
sunt valorile, atitudinile şi trăsăturile voluntare de caracter. (Cocoradă, 2011, p. 19)
Învățarea este un proces complex care are mai multe paliere și perioade. El se desfășoară
pe tot parcursul vieții atât într-un mod voluntar, cât și involuntary – process prin care învățăm
foarte multe aspecte legate de viață, de conviețuire, de comportament. În lucrarea de față ne vom
referi la teorii ale învățării legate de școală. Perioada copilăriei și adolescenței sunt cele mai
propice învățării când creierul poate stoca foarte multe informații.

Învățarea – concept cheie care stă la baza Reproducției Culturale

 Conceptul de ,,reproductivitate culturală” se referă la modurile în care școala alături de
alte instituții sociale participă la perpetuarea unor pattern-uri sociale și economice de-a lungul
generațiilor. Prin învățare și școlarizare ne însușim informații, cunoștințe, deprinderi, valori,
atitudini, obiceiuri. Iar acestea se preiau de timpuriu de către copii și se transmit mai departe, din
păcate transmițându-se atât modele negative, cât și pozitive. (Giddens, 2001, p. 452)
Este esential ceea ce reușim să învățăm, cât de mult și cât de eficient, de asemenea cum
aplicăm, de aceea preocuparea de bază a Educației este cum aduce elevul aproape de Învățare,
cum facilitează procesul de învățare astfel încât procesul de învățare și educare șă se producă cu
success. Finalitatea învățării este ca elevul să poată asimila ceea ce învață, să poată înțelege,
reproduce și folosi în viața de zi cu zi.
Învățământul a suferit reforme care au presupus înlocuirea metodelor tradiționale de
predare cu metode noi bazate pe principii ale unei gândiri critice, active, în loc de o gândire
pasivă a elevului. Astfel elevul este pus în situația de a descoperi, experimenta și a reține mai
ușor informațiile primite, de asemenea, de a contribui semnificativ la dezvoltarea deprinderilor.
(Scheau, 2004, p.5).

Teorii ale învățării și aplicarea lor

Proces, activitate și rezultat multidimensional și interdisciplinar, învățarea poate fi
analizată din perspectivă biologică, filosofică, psihologică și pedagogică. Concepută de
psihologul elvețian Jean Piaget ca transformare a comportamentului prin adaptare, învățarea este
activă și intenționată prin exersarea comportamentelor dobândite și prin construcții
comportamentale proprii, rezultat al creativității. Sub formă de experiență cognitivă, afectivă,
volitivă și motrică, învățarea înseamnă însușirea și structurarea cunoștințelor, deprinderilor,
priceperilor, aptitudinilor, atitudinilor și a strategiilor de cunoaștere prin investigarea realității.
(Pintilie, 2000, pp.35-36)
Diversitatea situaţiilor, a formelor de învăţare a determinat cercetări şi abordări variate, a
creat dispute şi tabere, conducând în final la constituirea unei noi discipline Psihologia învăţării.
Se vor prezenta căteva teorii care s-au impus relativ în literatura de specialitate cu privire
la învăţare - abordări diferite ale mecanismelor generale care stau la baza procesului de învățare.

A. Perspectiva behavioristă (Thorndike, 1906, Skinner, 1974)

 Behavioriştii accentuează importanţa relaţiei stimul-răspuns în învăţare şi reduc la
minimum rolul procesărilor cognitive. Perspectiva behavioristă este o perspectivă asociaționistă.
Mecanismul responsabil de producerea învăţării este din aceasta perspectivă asocierea repetată
dintre stimul şi răspuns. Învăţarea se defineşte ca o modificare în comportamentul observabil
datorat exerciţiului, respectiv întăririi diferenţiate a legăturii dintre stimul şi răspuns (situaţie şi
comportament). Dacă activitatea de învăţare este văzută în maniera behavioristă, adică se
consideră că învăţarea se realizează prin repetare şi întărire a rezultatelor aşteptate, procesul
devine unul de transmitere-memorare de cunoştinţe, în care profesorul este cel care predă,
prezintă, transmite cunoştinţe şi creează condiţiile pentru întărirea rezultatele aşteptate, iar elevul
le repetă până la memorare.
Legile învăţării prin asociere (Thorndike, 1913):
 Legea exerciţiului sugerează că tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte
lent o dată cu repetarea asocierii acestora. De asemenea, tăria legăturii scade dacă
într-un interval mai mare de timp nu mai apare asocierea celor două componente
(situaţie şi răspuns).
 Legea efectului sugerează tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte dacă
asocierea este urmată de o stare satisfăcătoare şi scade, dacă asocierea este urmată
de o stare nesatisfăcătoare.
Aplicaţii educaţionale imediate ale legilor învăţării asociative:
- utilizarea repetiţiei ca bază a creşterii tăriei asocierilor dintre stimul şi răspuns
- utilizarea întăririlor

Educaţia din perspectiva asociaţionistă

În cadrul acestei perspective, predarea reprezintă o activitate de modelare a răspunsului

elevului și se folosesc procedee cum ar fi: demonstraţia, modelarea, întărirea răspunsului care
aproximează cel mai bine răspunsul dorit (există prin urmare un răspuns optim aşteptat). Sarcinile
şcolare sunt descompuse, iar curricula este secvenţată astfel încât să se asigure însuşirea
prerechizitelor înaintea trecerii la stadiul următor. Predarea este centrata pe profesor. Acesta are
rol activ şi directiv; menţine controlul asupra vitezei, succesiunii şi conţinutului predat. Reglarea
învăţării realizându-se din exterior: profesor, context, iar modalitatea instrucţională predominantă
este predarea directă.
Limitări ale perspectivei behavioriste în educaţie:
a) limite practice:
predarea directa este eficientă doar în cazul cunoştințelor factuale
instrucţia directă nu este eficientă în formarea deprinderilor cognitive
superioare (gândirea critică, rezolvarea de probleme)
nu oferă flexibilitatea necesară pentru aplicarea cunoştințelor în contexte
noi
b) limite teoretice:

nu oferă o explicaţie satisfăcătoare pentru mecanismele care stau la baza

învăţării.

B. Perspectiva învăţării sociale

Învăţarea socială reprezintă o altă perspectivă asociaţionistă. Această abordare a
învăţării pune la baza procesului de învăţare mecanisme ca:
- modelarea (directa, indirecta, simbolica),
- facilitarea, inhibarea-dezinhibarea unui comportament.
Perspectiva învăţării sociale extinde behaviorismul centrându-se pe influenţa pe care
observarea consecinţelor comportamentelor celor din jur o are asupra comportamentului
persoanei. Eficienţa modelului depinde de:
- similaritatea percepută (Schunk, 1987)
- competenţa şi statutul modelului.
Implicaţiile acestei perspective asupra procesului educaţional se referă în special la
înţelegerea rolului de model al profesorului.
Teoria socială a învăţării accentuează rolul pe care îl are în procesul de învăţare
experienţa socială a unei persoane. Procesul educaţional este bazat în exclusivitate pe procesul de
învăţare (cunoştinţe, atitudini, deprinderi, comportamente). Sarcinile şcolare sunt însă foarte bine
circumscrise de domenii academice conturate care impun un anumit specific procesului de
învăţare.
 Există două nivele diferite de analiză ale procesului de învăţare şi a impactului pe care
teoriile evidenţiate îl au asupra procesului educaţional:
a) primul nivel de analiza vizează mecanismele generale ale învăţării identificate de
teoriile învăţării şi impactul lor asupra procesului educaţional în ansamblu,
b) al doilea nivel de analiză vizează învăţarea pe domenii specifice, cu conţinuturile şi
mecanismele sale particulare.

C. Perspectiva cognitivă (Brunner, 1990)

Perspectiva cognitivă are la baza teoria procesării informaţiei şi reprezintă o perspectivă

activă asupra învăţării.
Cognitiviştii acordă un rol major procesărilor informaţionale care au loc între “input”
şi ,,output”, punând astfel un accent mare pe ceea ce se întâmplă în ,,cutia neagră”.
Dacă învăţarea este văzută din perspectiva cognitivistă, respectiv ca o activitate de
procesare a informaţiei, transformare şi construire a sensului propriu al cunoştinţelor predate,
actorii devin parteneri în învăţare, profesorul având un rol facilitator, iar procesul va fi unul de
colaborare.
Conform teoriei procesării informaţionale, procesul de învăţare se referă la receptarea
informaţiei din mediu şi utilizarea unor strategii cognitive pentru transferul acesteia din memoria
de scurtă durata în memoria de lungă durată. Aceste două procese: atenţia şi utilizarea strategiilor
constituie mecanismul fundamental al învăţării în teoria procesării informaţiei.
Capacităţile atenţionale şi strategice se dezvoltă o dată cu vârsta, copiii devenind nişte
procesori de informaţie mai eficienţi. Aceste abilităţi îi ajută să depăşească limitările impuse de
registrul senzorial şi memoria de scurtă durată, astfel încât achiziţia cunoştinţelor (declarative,
procedurale şi strategice) se realizează mai rapid şi mai eficient (Byrnes, 2001).

Principalele aplicaţii ale perspectivei cognitive în educaţie:

Teoria cognitivă accentuează rolul activ al elevului în învăţare, utilizarea de strategii de
memorare, care strategii pot fi simple, cum ar fi repetarea materialului (ceea ce presupune de cele
mai multe ori o prelucrare superficială) sau strategii complexe, de elaborare şi organizare
(însoţite de o prelucrare de adâncime). Este foarte importantă autoreglarea în învăţare. În cadrul
acestei teorii se înţeleg mai nuanţat diferenţele individuale. O eroare în rezolvarea unei sarcini
poate să se datoreze nu doar lipsei anumitor structuri cognitive (Piaget), ci unei varietăţi de
factori: de la neatenţie, capacitate redusă a ML, lipsa unor strategii eficiente de memorare, la
capacitatea redusă de reactualizare, sau de monitorizare şi control al învăţării. Din această
perspectivă, rolul profesorului este de facilitare a învăţării prin: organizarea materialului: scheme
de organizare (Advance organizers, Ausubel, 1978), modele conceptuale (Mayer, 1987), modele
ierarhice (Gagne, 1975. Elevii sunt implicați activ în sarcini autentice de învăţare: problematizări,
întrebări care solicită prelucrarea superioară a materialului, furnizare de exemple şi aplicaţii,
testarea cunoştințelor pe baza de proiecte.

D. Perspectiva socio-constructivistă (Cobb, 1994, Brunning, 1995) -

curentul din cel mai modern din psihologie
Constructivismul este o teorie bazată pe observaţie şi cercetări ştiinţifice despre modul în
care oamenii învaţă. Curentul care a stat la baza acestei abordări a învăţării este
postmodernismul. La nivelul constructivismului, curentul postmodernist aduce o modificare a
ideii că locul cunoştinţelor se afla în interiorul persoanei. Învăţarea şi procesul de construire a
sensului sunt procese sociale prin excelenţă, la aceasta contribuind activităţile şi instrumentele
culturale, de la sistemele de simboluri la limbă şi arte (Palincsar, 1998).
Constructivismul favorizează şi declanşează curiozitatea înnăscută a elevilor privitoare la
lumea înconjurătoare şi la modul în care fenomenele apar şi funcţionează. Învăţarea are la baza
interacţiunea dintre procesele cognitive individuale şi cele sociale (accentul fiind pus pe
procesele sociale). Mecanismele implicate sunt:
a) conflictul sociocognitiv (bazat în mare parte pe teoria lui Piaget şi a discipolilor).
Rolul interacţiunilor sociale este doar de a genera conflictul cognitiv, care generează o stare de
dezechilibru şi forţează individul să-si modifice schemele existente.
Studii care investighează teoria conflictului socio-cognitiv aduc o serie de nuanţări. Bell & all.
(1985) respectiv Forman & Kraker (1985) au demonstrat importanţa participării active şi
influenţa statutului social în cadrul grupului asupra beneficiului pe care interacţiunea cu copii de
aceeasi vârstă o are asupra învăţării. Ei trebuie să fie activ antrenaţi în activitatea de rezolvare de
probleme şi să existe o interacţiune verbală între ei. De asemenea dacă diferenţa de expertiză este
prea mare copiii tind să preia necritic soluţia fără a participa la procesul de construcţie.
 b) construcţia cunoştintelor (internalizarea având la bază teoria lui Vagotsky).
Funcţionarea cognitivă individuală nu este doar derivată din interacţiunea socială, ci este un
produs al acestei interacţiuni dezvoltarea individuală şi funcţionarea mentală superioară îşi au
originea în interacţiunile sociale. Participarea la activităţi comune de rezolvare de probleme duce
la internalizarea efectelor activităţii comune astfel încât persoana acumulează noi strategii şi
cunoştinţe despre lume şi cultură. În acest sens interacţiunile productive sunt cele care orientează
instrucţia spre nivelul de ZPD.
Funcţionarea atât în plan social cât şi individual este mediată de simboluri (semne, limba,
mnemotehnici, scheme, diagrame, produse artistice) care facilitează co-construcţia cunoştințelor
şi în acelaşi timp sunt mijloace internalizate care vor sta la baza activităţilor individuale ulterioare
de rezolvare de probleme.
Înţelegerea relaţiei complexe dintre aspectele individuale şi cele sociale trebuie privită din
perspectiva developmentală (filogenetică, culturală/antropologică, ontogenetică şi
microgenetică).
Dependenţa învăţării de contextul sociocultural în care se desfaşoară, separarea
individului de influenţele sociale este imposibilă. În acest sens şcoala trebuie privită ca un sistem
cultural, iar şcolarizarea ca un proces cultural (de culturalizare), în care elevii şi profesorii
construiesc şi îşi internalizează cultura şcolii (Matusov, 1997).
Constructivismul este înţeles ca o descriere a ceea ce fiecare receptor (cel care învaţă)
experimentează, învaţă, fiind concentrat pe construirea unor artefacte într-un mediu social.
Din acest punct de vedere, procesul de educare este cel mai bine realizat prin crearea de
experienţe care vor fi foarte utile pentru procesul de învăţare pornind de la punctul de vedere al
receptorilor (elevilor), mai degrabă decât prin expunere şi evaluarea informaţiei pe care
educatorul crede ca receptorii trebuie să o asimileze.
Fiecare participant la un curs poate să fie de asemenea şi profesor şi elev. Un profesor în
acest mediu este doar un element de influenţă şi joacă rolul unui model şi nivel de cultură,
conectând cu alţii într-un mod personal care se adresează necesităţilor acestora de a învăţa,
moderând discuţiile şi activităţile într-un mod care conduce studenţii către obiectivele de învăţare
ale clasei.
 Constructivismul social este un termen ce defineşte o vedere particulară a educaţiei.
Conceperea şcolilor sub forma unor comunităţi de învăţare (Brown, Campione, 1994), în
care responsabilitatea pentru învăţare este individuală, dar ea se realizează practic prin participare
la rezolvarea în grup a sarcinilor, prin interacţiune, negociere şi colaborare (Billet, 1995).
Evaluarea ia forma evaluarii dinamice, luând în considerare influenţa socială, spre
deosebire de evaluarea tradiţională care încercă să reducă la minim, prin practicile utilizate,
contribuţia socială la determinarea produselor învăţării.
Constructivismul susţine ca învăţatul este „în mod special de succes” când se construieşte
ceva din experienţa altora. Acesta poate fi orice, de la o propoziţie vorbită, sau un mesaj pe
internet, până la lucruri mai complexe precum un tablou, o casă sau un pachet software.
Constructivismul social extinde aceasta idee de mai sus într-un grup social, construind
lucruri unul pentru celălalt, creând în colaborare o mică cultură de lucruri comune ce au înţelesuri
comune. Când cineva este absorbit în cadrul unei astfel de culturi, acest cineva învaţă mereu de
cum să fie parte a acestei culturi, la mai multe nivele.

A. Înfluenţe constructiviste asupra învăţării

În şcoală, punctul de vedere constructivist asupra învăţării stă la baza unor tehnici de
predare diferite de cele tradiţionale.
În general, această abordare înseamnă încurajarea elevilor pentru utilizarea unor tehnici
active (experimente, rezolvarea unor probleme întâlnite în viaţă de zi cu zi) care să conducă la
crearea de noi cunoştinţe.
Aceste cunoştinţe vor fi supuse unui proces de reflecţie individuală dar şi discuţiilor
colective cu scopul de a observa modul în care elevii progresează în realizarea sarcinilor şi în
înţelegerea sensurilor.
Profesorul înregistrează concepţiile preexistente în mintea copiilor referitoare la temele
studiate, apoi ghidează activităţile care se adresează acestor concepţii şi încearcă să construiască
noile cunoştinţe pe baza lor.
BIBLIOGRAFIE:
1. Giddens, Anthony – Sociologie – Editura BIC ALL, București, 2001
2. Buzdugan, Tiberiu – Psihologia pe înțelesul tuturor – Editura Didactică și Pedagogică,
R.A., București, 1999
3. Pintilie, Mariana – Metode Moderne de Învățare-Predare în învățământul preuniversitar –
Editura Facil, Cluj-Napoca, 2000
4. Scheau, Ioan – Gândirea critică – Metode active de predare-învățare – Editura Dacia
Educațional, Cluj-Napoca, 2004