MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ALE EDUCAȚIEI CATEDRA

PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Referat
“Teorii behavioriste”

Conducător științific: Irina CAUNENCO

Doctor, conferențiar universitar

Autor:Morari Maria, studentă la anul I,

specialitatea Psihologie

Chișinău 2018
Cuprins
Teoriile afectivităţii variază în funcţie de accentul pus de psihologi pe latura fiziologică, pe
comportament sau cogniţie. În funcţie de aceste trei criterii, teoriile afectivităţii se departajează
în:

 teorii fiziologice
 teorii behavioriste
 teorii cognitive
Teorii fiziologice
Cu toate că cele mai multe teorii ale afectivităţii recunosc importanţa factorilor fiziologici, unele
teorii le accentueză importanţa.

Teoria James-Lange. William James (1884) constată faptul că schimbările de tip fiziologic

precedă emoţiile. În acelaşi an, psihologul danez Carl Lange afirmă acelaşi lucru, motiv pentru
care, această teorie va fi cnoscută sub numele de teoria James-Lange. Ceea ce aduce nou în
epocă această teorie este infirmarea pe cale experimentală a prejudecăţii de bun simţ că
schibările de tip fiziologic ar fi o consecinţă a experienţei afective.
Una dintre cele mai mari implicaţii a teoriei James-Lange este faptul că evenimentele emoţionale
particulare stimulează patternuri specifice de schimbări fiziologice, fiecare dintre aceştia
evocând o experienţă emoţională specifică.

Această teorie a provocat un val de critici din partea psihologului american Walter

Cannon (1927). Considerând trei dintre cele mai importante acuze, notăm că una dintre acestea
plecă de la faptul că indivizii au abilităţi slabe în perceperea celor mai multe dintre schimbările
subtile ce au loc în plan fiziologic, induse de sistemul nervos simpatic. Psihologul se întreabă
cum poate perceperea schimbărilor fiziologice să stea la baza experienţelor emoţionale când
indivizii sunt incapabili să perceapă cele mai multe dintre aceste schimbări? În al doilea rând,
Cannon comentează ideea că diferitele emoţii pot fi asociate unui singur pattern la nivelul trăirii
fiziologice, întrebându-se cum pot fi evocate diferitele emoţii de acelaşi tip de trăire? În cel de-al
treilea rând, Cannon consideră că schimbările de tip fiziologic dependente de secreţia de
hormoni sunt prea lente pentru a fi baza tuturor emoţiilor, întrebându-se cum ar putea un proces
care durează câteva  zeci de secunde să stea la baza unor emoţii aproape instantanee?

Ca o consecinţă a criticilor aduse de Cannon, teoria James-Lange a căzut în dizgraţia

psihologilor timp de câteva decenii. Cercetări recente au găsit însă puncte de suport pentru
această teorie. Într-un astfel de experiment, subiecţilor li s-a cerut să umeze “muşchi cu muşchi”
intrucţiunile de construire a unor expresii faciale care au fost asociate cu emoţii specifice ce
imaginau experienţe emoţionale petrecute în trecutul subiecţilor. Patternurile fiziologice ale
subiecţilor au fost diferite pentru fiecare emoţie în parte.(Levenson, Carstensen, Friesen şi
Ekman, 1991).

Teoria Cannon-Bard. Walter Cannon (1927) împreună cu colegul său Philip Bard (1934) au
fondat o nouă teorie care acordă în mod egal importanţă schimbărilor fiziologice şi proceselor
cognitive. Această teorie afirmă faptul că o emoţie se produce atunci când un obiect sau un
eveniment este receptat la nivelul talamusului, etaj al creierului care ar conduce informaţia
concomitent la nivel cortical, la nivelul muşchilor scheletici şi către sistemul nervos simpatic.
Cortexul utilizează memoria experienţelor emoţionale trecute pentru a determina natura
evenimentului sau obiectului perceput, generând astfel experienţa subiectivă a emoţiei. Între
timp, muşchii şi sistemul nervos simpatic produc arousalul fiziologic şi pregătesc individul să
acţioneze pentru a se adapta la situaţia care a produs emoţia respectivă.
Teoria Cannon-Bard a eşuat însă în privinţa validităţii predictive, pentru că talamusul nu joacă
rolul cu care l-au înzestrat cercetătorii.Dar dacă ar fi înlocuit talamusul cu sistemul limbic, teoria
ar fi susţinută de rezultate şi la nivel experimental.

Cercetările efectuate recent asupra victimelor unor accidente la nivelul măduvei spinării acordă
credit acestei teorii, în timp ce contrazic teoria James-Lange. Studiile au arătat că până şi
persoanele cu traumatisme ale coloanei vertebrale, traume care le împiedică să-şi perceapă
arousalul corporal, au experienţe emoţionale distincte, chiar mai intense decât înaintea
traumatismului (Bermond et al., 1991; Chwalisz, Diener, şi Challagher, 1988 ). Acest fapt
contrazice ipoteza teoriei James-Lange că experienţa emoţională ar depinde de perceperea
arousal-ului corporal, şi susţine ipotezele teoriei Cannon-Bard că experienţa emoţională depinde
de perceperea, la nivel cortical, a evenimentelor în derulare.

Teoria proceselor oponente ale afectivităţii. Susţine faptul că mamiferele sunt înzestrate cu

mecanisme ce contracarează  emoţiile puternic pozitive sau puternic negative prin declanşarea
unor răspunsuri emoţionale oponente, care au drept scop menţinerea homeostaziei. Conform
opiniei psihologului Richard Solomon (1980) fondator al teoriei, emoţiile de contracarare
debutează după declanşarea primei emoţii şi durează mai mult decât prima emoţie. Dacă prima
emoţie se repetă, emoţiile oponente devin mai puternice, iar emoţia rezultantă devine un
compromis între cele două stări emoţionale oponente.
Prin această teorie poate fi explicată depresia post-natală, care urmează adesea bucuriei de a da
naştere unui copil sau euforia ce urmează sindromului de sesiune.

Teoria proceselor oponente ale afectivităţii promovează ipoteza conform căreia creierul uman ar
fi programat împotriva hedonismului, pentru că cei ce  trăiesc plăceri intense ar fi condamnaţi să
experimenteze neplăceri la fel de intense.

Teorii behavioriste
Teoria feedback-ului facial. Această teorie creditează ideea că expresia facială a unei persoane îi
afectează acesteia trăirile afective. Cu alte cuvinte, expresii faciale particulare induc trăiri
emoţionale particulare. Pentru că se consideră că experienţa emoţională ar fi cauzată de
perceperea schimbărilor fiziologice, teoria James-Lange a inspirat teoria feed-back-ului facial.
Bazele acestei teorii au fost puse în 1907 de fiziologul francez Israel Waynbaum,  iar în prezent,
această teorie este reluată în diferite variante. Waynbaum considera că anumite expresii faciale
influenţează circulaţia sângelui în anumite zhone ale creierului, fiind evocate astfel emoţii
particulare.

Conform opiniei lui Paul Ekman (1992), teoreticienii contemporani adepţi ai acestei teorii,
consideră că evoluţia l-a înzestrat pe om cu expresii faciale care furnizează creierului diferite
modele de feedback senzorial ale nivelului de tensionare a muşchilor, în felul acesta fiind
evocate diferite emoţii.

În acord cu rezltatele obţinute de multe studii în domeniu, feedback-ul dat de expresiile faciale
este considerat a fi doar unul din multitudinea de factori care guvernează experienţele
emoţionale.

Teorii cognitiviste
Cele mai recente teorii ale afectivităţii acordă o importanţă deosebită cogniţiei. Aceste teorii iau
în considerare dependenţa existentă între experienţele emoţionale şi interpretarea subiectivă a
situaţiilor în generatoare.

Teoria Schachter, a celor doi factori. Staneley Schachter, autorul acestei teorii, consideră
emoţia ca pe un rezultat a doi factori: arousal-ul fiziologic şi atribuirea unor cauze acetor trăiri la
nivel fiziologic. Atunci când individul trăieşte emoţia la nivel fiziologic acesta este tentat să
identifice şi sursa acestei generatoare a acestei stări. Atribuirea unei cauze acelei trăirii
fiziologice particulare determină emoţia. Conform acestei teorii, atracţia interpersonală este
explicată astfel: dacă cineva experimentează un intens arousal fiziologic în prezenţa unei
persoane atrăgătoare, acesta poate să-i atribuie arousal-ul respectivei persoane, şi ca rezultat, să
se simtă puternic ataşat de acestă persoană.
Teoria celor doi factori reia teoria James-Lange, prin considerentul că experienţa emoţională este
consecutivă arousal-ului fiziologic. Dar diferă de această teorie susţinând că toate emoţiile
implică patternuri similare de arousal fiziologic, asa cum sustine dealtfel si teoria Cannon-Bard.
Însă în timp ce teoria Cannon-Bard presupune ca experienţa emoţională şi arousalul fiziologic se
întâmplă simultan, teoria celor doi factori afirmă că emoţia este consecutivă atribuirii unei cauze
arousalului fiziologic respectiv.

Cercetarea iniţială (1962) care a promovat teoria celor doi factori a evidenţiat că atunci când o
persoană experimentează arousalul fiziologic, aceasta caută să identifice sursa, care, în schimb,
va determina experienţa emoţională (Schachter şi Singer, 1962). Cercetările ulterioare au avut
rezultate neconcludente. Luând în considerare asumţia iniţială a teoriei şi anume că arousalul
fiziologic pentru care subiectul nu are o explicaţie poate pur şi simplu să determine atât bucurie
cât şi tristeţe, în funcţie de modul de interpretare a sursei arousalului, o serie de cercetări au
contrazis valabilitatea teoriei  celor doi factori. Într-unul dintre aceste studii subiecţilor li s-au
administrat injecţii cu epinefrină, o substanţă care activează sistemul nervos simpatic, fără a fi
informaţi despre efectele acestei substanţe (tremor al mâinilor, înroşirea obrajilor, palpitaţii,
accelerarea respiraţiei).Subiecţii au manifestat tendinţa spre emoţii cu negative în privinţa
anturajului. Chiar şi în prezenţa unei persoane care îşi manifesta bucuria, tendinţa s-a menţinut
(Marshall şi Zimbardo, 1979). O revizuire recentă asupra teoriei celor doi factori stabileşte că
singura supoziţie validă a acestei teorii este că arousalul fiziologic eronat-atribuit unui stimul
exterior va intensifica experienţa emoţională. S-a evidenţiat experimental (Reisenzein, 1983) că
eroarea de atribuire va cauza o experienţă emoţională.

Teoria evaluării cognitive. Cu toate că teoria celor doi factori a lui Schachter a obţinut din
partea cercetătorilor un suport relativ scăzut, aceasta a stimulat interesul psihologilor în domeniul
bazelor cognitive ale emoţiei.
Una dintre cele mai “pure” teorii ale emoţiei, din perspectiva cognitivistă, este teoria evaluării
cognitive a psihologului Richard Lazarus (1991).
Similar teoriei celor doi factori, această teorie consideră că emoţia unei persoane, la un moment
dat, depinde de interpretarea, de evaluarea făcută de acea persoană asupra situaţiei în care se află.
Evaluarea subiectivă a unei situaţii generează arousalul emoţional mai degrabă decât situaţia
obiectivă luată în sine. Dar, spre deosebire de teoria celor doi factori, elementul de noutate este
oferit de diminuarea importanţei arousalului fiziologic.

Perspectiva cognitivistă asupra afectivităţii nu este un element de noutate. Puşi în aceeaşi

situaţie, sau în faţa aceluiaşi eveniment, doi indivizi pot face evaluări diferite, evenimentele
căpătând astfel, pentru fiecare în parte, semnificaţii şi “coloraturi afective” distincte. Persoanele
care prin prisma meseriei lor se confruntă cu suferinţa umană, cu boala, durerea şi moartea
consideră că abilitatea cognitivă de a reevalua situaţiile generatoare de discomfort psihic şi
suferinţă, capacitatea de a căuta şi găsi o explicaţie chiar şi în cele mai teribile dezastre, le ajută
să facă faţă emoţional acestor situaţii, reevaluarea cognitivă servind în aceste cazuri drept
mecanism de coping emoţional (McCammon, Durham, Allison şi Williamson, 1988).

Cercetările de dată relativ recentă vin şi ele în sprijinul ideii că interpretarea unei situaţii
afectează starea emoţională (Smith şi Ellsworth, 1985), după cum există şi contestatari ai
acesteia.

Robert Zajonc (1984) insistă asupra ideii că evaluarea cognitivă nu ar fi esenţială pentru

experienţa emoţiei.Simpatiile sau antipatiile apărute instantaneu faţă de o persoană străină, sau
răspunsul emoţional la stimuli de care nu suntem conştienţi, susţin această idee, ceea ce indică
faptul că o persoană poate avea experienţe emoţionale şi fără o evaluare cognitivă conştientă a
stimulului sau situaţiei. Această ipoteză este susţinută de cercetări în domeniul neuro-psihologiei
şi neurologiei. Căile nervoase directe  talamus-sitstem limbic par a fi explicaţia acestor constatări
empirice. Aceste căi nervoase intersectează cortexul, motiv pentru care sunt posibile reacţii
emoţionale la stimuli inconştienţi (Le Doux, 1986).
Concluziile care s-ar putea desprinde analizând  varietatea unor teorii contradictorii ale
afectivităţii? Consider că nici una dintre aceste teorii nu oferă o explicaţie completă şi de
ansamblu asupra afectivităţii, cu toate că fiecare teorie descrie un proces care contribuie la
producerea emoţiei. Mai mult, considerate împreună, aceste teorii subliniază importanţa
componentelor fiziologice, expresive şi experienţiale ale  proceselor afective.