1) Conflictul ca dimensiune esențială a comunicării

Oricine poate fi mânios, căci e lucru uşor; dar să te mânii pe persoana indicată, în gradul
potrivit, la timpul potrivit, pentru pricina potrivită şi în felul potrivi - aceasta nu se află
în  puterea oricui şi nici nu e uşor. (Aristotel, Etica Nicomahică)
Fiecare dintre noi comunică datorită unei varietăţi de nevoi şi scopuri: nevoi personale, scopuri
sociale, necesităţi economice şi expresie artistică. Abilitatea de a comunica presupune şi
abilitatea de a rezolva conflictele de comunicare. Conflictul nu presupune în mod obligatoriu
aspecte negative (ex.ceartă, tensiune), deci comunicarea eficientă nu înseamnă camuflarea
conflictului. Acesta trebuie acceptat ca o parte firească a procesului de comunicare.
Conflictul în sine însă nu este nici bun nici rău, el arată doar o incongruenţă de interese, o
ciocnire a unor interese divergente. Conflictele pot avea şi rezultate novatoare, aşa cum apreciază
M. Deutsch (1988), Ana Stoica Constantin (1998) sau Mariana Caluschi (2000). Conflictele apar
sub cele mai diverse forme, sunt diferite ca intensitate, putând să ia naştere dintr-o anumită cauză
şi stingându-se odată cu dispariţia acesteia (Dumitriță, 2015). Numeroşi specialişti consideră că
la baza tuturor conflictelor se află trebuinţele umane. Motivaţia principală a intrării în conflict o
reprezintă faptul că au nevoi care pot fi satisfăcute doar prin procesul conflictual sau de faptul că
le consideră ca propriile trebuinţe sunt incompatibile cu ale celuilalt. În definirea conflictului
psihosocial, M. Bayer preciza cele trei componente (cognitivă, afectivă şi comportamentală). La
acestea se adaugă alte două componente: voliţională şi de impact, iar în felul acesta, putem
contura astfel dimensiunile conflictului. Dimensiunea cognitivă presupune perceperea
conflictului şi interpretatrea situaţiilor conflictuale (procesarea informaţiilor despre conflict).
Dimensiunea afectivă (emoţiile şi sentimentele) – orice problemă, situaţie conflictuală
antrenează dispoziţii şi stări afective care generează tensiune. Această dimensiune include şi
dimensiunea valorică – valoarea de stimulare antrenată de conflict pentru persoanele angajate.
Dimensiunea facțională presupune satisfacerea trebuinţelor ce au determinat conflictul.
Comportamentul în conflict poate avea două roluri: acela de exprimare a conflictului, a emoţiilor
implicate şi de satisfacere a nevoilor. Dimensiunea voliţională este reprezentată de tendinţa în
antrenarea, escaladarea şi rezolvarea conflictului.
În definirea conflictului psihosocial, M. Bayer preciza cele trei componente (cognitivă, afectivă
şi comportamentală). La acestea se adaugă alte două componente: voliţională şi de impact, iar în
felul acesta, putem contura astfel dimensiunile conflictului. Dimensiunea cognitivă presupune
perceperea conflictului şi interpretatrea situaţiilor conflictuale (procesarea informaţiilor despre
conflict). Dimensiunea afectivă (emoţiile şi sentimentele) – orice problemă, situaţie conflictuală
antrenează dispoziţii şi stări afective care generează tensiune. Această dimensiune include şi
dimensiunea valorică – valoarea de stimulare antrenată de conflict pentru persoanele angajate.
Dimensiunea facțională presupune satisfacerea trebuinţelor ce au determinat conflictul.
Comportamentul în conflict poate avea două roluri: acela de exprimare a conflictului, a emoţiilor
implicate şi de satisfacere a nevoilor. Dimensiunea voliţională este reprezentată de tendinţa în
antrenarea, escaladarea şi rezolvarea conflictului. 1.1. Rolul comunicării în conflict Comunicarea
interpersonală reprezintă forma fundamentală de interacţiune psihosocială a persoanelor în care
au loc schimb de semnale, de mesaje. Analizată prin prisma teoriei comunicării, orice
comunicare orală reprezintă un transfer de informaţii de la o sursă emiţător la receptor.
Comunicarea nu este un panaceu; în absenţa dorinţei sincere de a rezolva conflictul, este la fel de
posibil să se intensifice dezacordul dintre părtile implicate. Ar fi o naivitate să considerăm
comunicarea ca fiind o soluţie în cazul conflictelor. Mai realist este să o privim ca pe un
instrument neutru, unul care poate transmite ameninţări sau care poate oferi reconcilierea, care
poate accentua situaţii tensionale, dar le şi poate dezamorsa.
 Pedagogia tradiţională a constituit sursa celor mai numeroase conflicte în planul
concepţiilor asupra educaţiei şi a generat multe situaţii conflictuale. Pentru a ilustra aceste
situaţii conflictuale este necesară cunoaşterea triunghiului pedagogic a lui Jhoussaye (1993,
p.14), unul din cele mai simple modele explicative bazat pe trei elemente: cunoaşterea,
profesorul şi elevul.

2) Factorii și cauzele generatoare de conflict.

Problema conflictelor în mediul educațional, actualmente a căpătat o importanţă deosebită.

Procesul democratizării, relaţiile sociale, educaţionale, politice, culturale provoacă agravarea
fenomenelor de criză şi extind situaţiile de conflict în mediul educațional. Astfel, conflictele în
mediul educațional necesită nu numai conştientizarea lor teoretică, ci şi cercetarea cauzelor,
consecințelor şi metodelor de rezolvare. Cauzele conflictelor în mediul educațional pot avea
caracter obiectiv şi subiectiv. La cauzele obiective se pot atribui particularităţile organizării
procesului educaţional, stilul de lucru al cadrelor didactice, studiile, nivelul calificării,
dezvoltarea intelectuală, diapazonul aptitudinilor şi posibilităţilor personalităţii, necesităţile etc.
La cauzele subiective se referă particularităţile individual-psihologice, ce ţin de particularităţile
caracterului, pretenţiile, aşteptările, interesele personalităţii, diferenţele de vârstă şi sex, poziţia
participanţilor la conflict. În afară de aceasta, cauzele conflictului pot fi divergenţa: cunoştinţelor
şi deprinderilor; stării emoţionale şi psihice; scopurilor, mijloacelor, metodelor activităţii;
motivelor; în înţelegerea şi interpretarea informaţiei; în apreciere şi autoapreciere; în urmările
culturii joase a relaţiilor.
Multitudinea cauzelor conflictelor în mediul educaţional, în accepțiunea mai multor
cercetători au fost grupate în:
I. Cauze generate de procesul activităţii în comun. - În cadrul acestei grupe se evidenţiază:
1. Factori ce împiedică atingerea scopurilor de bază ale activităţii;
2. Factori ce împiedică realizarea scopurilor secundare;
3. Divergenţa dintre comportamente şi valorile adoptate de colectiv.
II. Cauze provocate de particularităţile psihologice şi relaţionale. - Pe lângă simpatiile şi
antipatiile reciproce, acest grup include şi un sistem de factori materiali, sociali, etnoculturali şi
de personalitate. I
II. Cauze ce sunt generate de trăsăturile de personalitatea ale membrilor colectivului. În acest
grup se includ doar particularităţi individuale (agresivitate, subapreciere, frustrare, anxietate
etc.). IV. Cauze ce ţin de mediul educațional/şcolar
1. Metode rigide – ele pot deveni obstacol în abordarea creativă a conflictului.
2. Ierarhia relaţiilor în şcoală dintre profesor şi elev creează distanţă între ei şi provoacă
conflict.
3. Relaţiile dintre elevi-elev și elev-profesor adesea sunt urmate de conflict pe baza
valorilor, posibilităţilor materiale, intereselor şi simpatiilor personale şi antipatie.
4. Şcoala impune elevul să urmeze normele specifice (de exemplu, să prezinte la timp la
lecţii). Dacă elevul nu conştientizează necesitatea de a respecta normele şi regulile, aceste norme
pot aduce la conflict.
În concluzie conchid că comunicarea facilitează în cadrul interacţiunii interpersonale şi
exprimarea sentimentelor proprii şi recunoaşterea sentimentelor celorlalaţi. Atât la elevi, cât şi la
profesori, este necesară stimularea eliberării sentimentelor, fie ele pozitive sau negative, întrucât
reprimarea acestora poate provoca conflicte. În aceste cazuri, soluţia care să înlăture atât
nesiguranţa şi pasivitatea, cât şi aroganţa şi agresivitatea, este recunoaşterea deschisă a
comportamentului ce produce nemulţumirea şi încercarea de a găsi modalităţi de rezolvare a
situaţiilor conflictuale.
 Bibliografie
1. https://www.jsrpublishing.com/userfiles/files/archive_pages/81/22._deficienele_de_comu
nicare__conflictele_dn_cadrul_nstitulor_colare.pdf
2. Romiţă B Iucu,2006, Managementul clasei de elevi.Aplicaţii pentru gestionarea
situaţiilor de criză educaţională, Editura Polirom, Iaşi
3. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/85-89_17.pdf