UMF Carol Davila – Bucureşti

Facultatea de Medicină
Disciplina Psihologie Medicală

SUPORT DE CURS 7
Comunicarea medicală (1)
Relaţia medic-pacient. Statusurile și rolurile presupuse ale medicului şi pacientului. Aspecte de ordin
etic. Comunicarea: funcţii, principii, elemente componente, tipuri de comunicare (verbală, non-
verbală).

1. Relaţia medic-pacient

1.1. Laturile relaţiei; statusuri și roluri presupuse ale medicului şi pacientului

Aspecte de ordin etic

- cognitivă (intelectuală): adesea asimetrică;

„Statusul social de medic”: calităţi intelectuale (analiză, sinteză etc.)

- emoţională: poate facilita simetrizarea.

- transfer;
- contratransfer = răspunsul medicului la emoţiile pacientului;
- empatie = strădania medicului de a se pune în situaţia pacientului + capacitatea
de a arăta acest lucru.
„Statusul social de medic”: facilitarea transferului pozitiv, limitarea
contratransferului, empatie.

- etică (morală):
- competenţa profesională;
- comunicarea adevărului;
- consimţământul informat;
- universalismul;
- păstrarea secretului profesional, confidenţialitate;
- specificitate funcţională;
- neutralitate afectivă;

1
 - altruism.
„Statusul social de medic”: exercitarea cotidiană a acestor exigenţe.

Rolul de medic:
- abilități intelectuale;
- calități morale (abnegație, dezinteres);
- calităţi empatic-relaționale (atitudine calmă, evitarea atitudinii critice, respectarea
drepturilor pacientului, respectarea a autonomiei acestuia, capacitatea de
influențare, negociere);
- abilități de comunicare (comunicare asertivă, ascultare activă), competențe
profesionale complexe.

Rolul de bolnav:
1. dreptul la ajutor;
2. dreptul la degrevare de responsabilități;
3. obligația de a se adresa medicului la primele simptome si de a coopera;
4. obligația de a considera indezirabilă situația sa de bolnav

2. Comunicarea: funcţii, principii

2.1.Funcţii:
- este un proces direct, simetric, bidirecţional, ȋn general nemediat, care
presupune schimbarea și integrarea continuă de informaţii.
- facilitează transferul cu succes al unui mesaj (și al unui sens) de la o
persoană sau un grup la altul.

2.2. Principii:
- este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm, chiar dacă nu o facem prin cuvinte);
- este un proces, iar componentele sale sunt interrelaţionate (comunicăm și
reacţionăm nu doar la nivel intelectual, ci ne implicăm și emoţional);
- se desfăşoară continuu (nu pot fi identificate strict puncte de pornire și de oprire a
comunicării);
- implică o dimensiune a conţinutului și o dimensiune a relaţionărilor (același
conţinut transmis este de fapt diferit ȋn funcţie de relaţia dintre cei ce comunică);

2
 - reprezintă un cumul de factori verbali, non-verbali, de context (care se pot afla
ȋn armonie sau, dimpotrivă, ȋn contradicţie);
- poate fi simetrică (persoanele se aseamănă, acţionează la fel) sau
complementară (cȃnd partenerul de comunicare are un comportament opus primei
persoane);
- folosește modalităţi de tip analogic (gradual), dar şi de tip digital (da/nu).

2.2.1. Aplicaţii

2.2.1.1. Comunicatorii de succes

- pot capacita pe termen lung o masă mare de oameni;
- nu au nevoie să repete sau să varieze mesajul transmis, deoarece acesta este
perfect calibrat destinatarului / destinatarilor;
- reuşesc să îşi îndeplinească scopurile, făcându-l adesea pe destinatar parte
activă a acestui proces (destinatarul ajută în a fi informat / influenţat / ascultat /
manipulat);
- prin participarea activă a destinatarului, construiesc o aderență implicită la
conţinutul comunicării. Această aderenţă poate că nu era prezentă de la începutul
comunicării, însă s-a edificat pe parcurs, prin ascultare, asumare şi participare.

2.2.1.2. Liderul de succes

Are atât calităţi de ordin fizic, cât şi calităţi de ordin relaţional, între care se detaşează
capacitatea de a comunica şi de a negocia.

Liderul formal conduce în baza autorităţii conferite de poziţia pe care o ocupă, şi

care este clar definită (competenţe, atribuţii, obligaţii).

Liderul informal impune adesea ad-hoc, răspunzând unei nevoi intense, dar de moment
a grupului.
Deşi se poate considera că statusul liderului informal este mai instabil, în fapt
influenţa sa este mare, putând capacita mai uşor resursele unui grup, în baza carismei
pe care o are.

3
2.2.1.3. Bariere în comunicare – exemple:

Sursă Barieră

Incapacitatea de a (re)formula mesajul

Incapacitatea / lipsa de motivaţie de a învăţa noi abordări
Lipsa de încredere în sine
Lipsa plăcerii de a comunica
Existenţa unor prejudecăţi (implicite/explicite) faţă de destinatar
Comunicator Incongruenţa între laturile comunicării (verbală / nonverbală) sau
în interiorul aceluiaşi tip de comunicare (ex. mesaje verbale
contradictorii)
Incoerenţa, lipsa de structurare a comunicării
Deficienţe lingvistice, de vocabular, expresive
Lipsa analizei şi autoconştientizării
Atenţie fluctuantă sau selectivă. Lipsă de atenţie
Lipsă de interes pentru subiect
Existenţa unor prejudecăţi (implicite / explicite)
Destinatar faţă de comunicator
Deficienţe lingvistice, de vocabular, expresive
Lipsa plăcerii de a comunica
Spaţiu, sunet ambiental, temperatură inadecvate.
Factori externi
Interferenţe venite din partea altor persoane

2.2.1.4. Comunicarea coerentă – un deziderat

2.3. Tipuri de comunicare (verbală, nonverbală)

2.3.1. Verbală:
- caracter situativ; caracter adresativ; susţinere tematică; subtext.
- niveluri: fonetic, lexical, sintactic, semantic (poate cunoaşte o înaltă plasticitate,
funcţie de nivelul de educaţie, contextul cultural sau vârsta interlocutorilor).
- după direcţia în care se desfăşoară, are o latură expresivă, de transmitere a
mesajelor verbale, şi una impresivă, de recepţionare a acestora. Dintre cele două

4
 laturi, nivelul expresiv este mai pretenţios, pentru că necesită mai multă structurare
şi elaborare;
- după gradul de susţinere a comunicării, poate lua forma limbajului monologat sau
dialogat.
2.3.1.1. Comunicarea verbală şi stările Eului (Părinte, Adult, Copil) (Berne)
Luarea în considerare atât a propriei stări dominante, cât şi a stării dominante a
interlocutorului oferă comunicării verbale variate posibilităţi, ea putând fi, din
acest punct de vedere, autentică, tensionată sau manipulatorie.
2.3.1.2 Paralimbajul
Element Particularităţi

Poate fi esenţial în transmiterea emoțiilor si sentimentelor. La nivel

Tonul inconștient, el poate transmite mesaje subliminale de încredere,
competenţă şi experienţă.
Trebuie adaptat, în funcție de mărimea încăperii, numărul de persoane şi
zgomotul de fond. O voce puternică poate da impresia de forţă şi
vitalitate, dar, funcţie de context, şi de incapacitate de gestionare a unei
Volumul
emoţii sau situaţii. La polul opus, volumul redus al vocii poate transmite
ezitare, dar şi discreţie
O dicţie corectă (fără a fi excesiv de pedantă) are o mare valoare
Dicţia argumentativă şi persuasivă. Invers, articularea neclară lasă o impresie
de neglijenţă sau comoditate.
Poate juca rol în inducerea unor emoţii, orientarea atenţiei, şi, consecutiv
Accentul
acestora, în persuasiune.
Alternarea sunetelor joase cu cele înalte previne plictiseala auditoriului,
dar şi impresia de indiferenţă pe care o poate genera comunicatorul.
Modulaţia
Modificarea modulaţiei nu trebuie să fie haotică, deoarece este
generatoare de stress şi scade credibilitatea comunicatorului.
Are un efect important asupra elocvenţei mesajului. Un bun vorbitor
ajustează ritmul importanţei mesajului: ceea ce este banal şi/sau
Ritmul
nesemnificativ poate fi rostit mai repede, iar ceea ce este nou şi/sau
important este rostit rar şi apăsat.
Pot ajuta în sublinierea unui cuvânt sau idei. De asemenea, pot stimula
Pauzele
interlocutorul să reflecteze sau să intervină.

5
2.3.2. Nonverbală:
- este continuă şi relativ puţin controlabilă („inconştientă”);
- într-un act tipic de comunicare, este responsabilă de vehicularea a 55% din
informaţie, doar restul de 45% fiind atribuibilă limbajului (7%) şi paralimbajului
(38%);
- este determinată cultural;
- cuprinde o serie de aspecte, precum expresia feţei şi a corpului, poziţia şi
mişcările corpului, distanţa şi orientarea faţă de interlocutor, amenajarea
spaţiului de comunicare.

Rol:
- poate accentua sensul comunicării verbale;
- poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală;
- poate să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale.

2.3.3. Alte aspecte ale comunicării :

- Proxemica (rolul în comunicare al spaţiului: intim, personal, social, public);
- Cronemica (rolul în comunicare al timpului: timpul biologic, personal, fizic, cultural).

2.4. Cele 4 mari competenţe comunicaţionale

2.4.1. Ascultarea activă = concentrarea intensă şi manifestă a atenţiei şi interesului

asupra spuselor şi limbajului nonverbal al unei persoane. Se poate realiza utilizând
variate procedee, precum folosirea încurajărilor, parafrazării, rezumării sau
limbajului nonverbal (gesturi de deschidere / aprobare).
Autenticitatea este un element-cheie al ascultării active şi care poate genera
încredere de durată.
Capcane:
- tendinţa de a judeca ;
- tendinţa de a întrerupe şi a sugera;
- tendinţa de a evita sau de a îţi lăsa atenţia distrasă.

2.4.2. Empatia = dezvoltarea abilităţii de a percepe sentimentele celorlalți, de a ne oglindi

propriile sentimente în ele, şi de a ne imagina de ce cineva s-ar putea simți într-un
anumit fel. Face parte integrantă din conceptul de inteligenţă emoţională.

6
 Este mult mai complexă decât simpatia şi implică, de multe ori, şi o motivaţie
subiacentă.
Dezvoltarea empatiei este lentă.
„Fully-realized empathy: la nivel cognitiv („Mă pun în pielea ta”) + afectiv („Simt
ce simţi”) + acţional („Stau de partea ta“).

2.4.3. Asertivitatea = „abilitatea de exprimare sinceră a emoţiilor şi trăirii personale, fără

a simţi teama de a încălca drepturile celorlalţi”.
Asertivitatea nu are nimic în comun cu agresivitatea.
Elemente componente:
1. exprimarea sentimentelor şi opiniilor proprii;
2. conştientizarea legitimităţii convingerilor personale;
3. specificitatea în oferirea feedback-ului sau în realizarea unor critici;
4. neutilizarea unui limbaj sarcastic sau cinic;
5. confruntarea cu situaţiile neplăcute, nu evitarea acestora;
6. onestitate în comunicare.

2.4.4. Competenţa culturală = capacitatea de comunicare cu un interlocutor dintr-un

areal cultural diferit.
Elemente componente:
- înțelegerea specificului relaţiei respective, din perspectivă culturală;
- dobândirea de informaţii despre diversele practici culturale și viziuni asupra
lumii;
- dezvoltarea abilităților de interrelaţionare interculturală;
- asumarea unei atitudini pozitive față de diferențele interculturale, cu
deschiderea către cultura de provenienţă a celuilalt („cultural humility”).