Teoria şi terapia constructivistă

Noi suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem apare din gândurile noastre. Cu gândurile noastre noi
facem lumea. Budha (Boldt, 1999, p. 91)

Teoriile şi terapiile constructiviste urmăresc ajutarea clienţilor de a-şi reconstrui şi repovesti vieţile în
moduri mai adaptative şi mai satisfăcătoare. Interacţiunile terapeutice se focalizează în principal pe
prezent şi pe viitor. Procesul constructivist introduce mai profund în abisul lui „ca şi cum” lansat la
începutul secolului de Alfred Adler. Teoria constructivistă poate fi privită ca o reluare a finalismului
ficţional al lui Adler. În constructivism, totul este perspectivă şi perspectiva este totul. Constructivismul
este o filosofie postmodernă. Fiecare dintre noi priveşte realitatea prin lentilele proprii.
În interiorul curentului constructivist există diferenţe de viziuni. Unii constructivişti includ în
practicile lor abordările strategice şi bazate pe soluţii, în timp ce alţii le exclud. Terapia constructivistă
îşi are rădăcinile în terapia tradiţională a vorbirii. Cuvintele au puteri magice la Freud: cuvintele
provoacă efecte şi sunt în general mijloacele influenţării reciproce între oameni.
Printre filosofii care au precedat dezvoltarea teoriei constructiviste se numără I.Kant şi Hans
Vaihinger. Kant considera că realitatea nu poate fi cunoscută iar concepţia lui Vaihinger despre
realităţile ficţionale individuale stă la baza teoriei constructiviste contemporane. Constructivismul este
în opoziţie cu modernismul sau obiectivismul. Constructivismul susţine că indivizii percep şi îşi
construiesc realitatea pe baza propriilor experienţe, în timp ce obiectivismul susţine că indivizii cunosc
realitatea receptând pasiv informaţia senzorială direct din mediu.
În 1955 (The psychology of Personal Constructs), George Kelly a dezvoltat prima abordare
constructivistă de necontestat în psihoterapie. Kelly contura mai multe concepte constructiviste
fundamentale. Deşi a fost influenţat de filosofi precum Vaihinger şi alţii, teoria sa se bazează în
principal pe observaţii clinice. Kelly (1969) le oferea intenţionat clienţilor „interpretări preposterioare”.
Criteriile sale erau ca afirmaţiile interpretative să fie 1. integrate în perspectiva curentă a clienţilor, 2.
să aibă ramificaţii pentru abordarea viitorului într-un mod diferit. Spre surprinderea sa, Kelly a
descoperit că interpretările sale preposterioare determinau adesea la clienţi ameliorarea
comportamentelor şi emoţiilor lor viitoare.

Milton Erickson, hipnoterapia strategică şi abordările bazate pe soluţii

Erickson s-a focalizat pe modul în care putem deconstrui şi reconstrui deprinderi şi forţe cu care clienţii
vin în procesul terapeutic. Erickson construieşte o abordare bazată pe punctele tari ale clienţilor. Este
unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai hipnoterapiei scurte şi a abordărilor inovative pentru
lucrul cu cazuri individuale. Una dintre cele mai importante contribuţii la terapie este intervenţia
cunoscută drept utilizare (Erickson, 1954). Utilizarea este atât o intervenţie, cât şi un concept teoretic.
Erickson considera crucială utilizarea de către clienţi a forţelor lor în procesul terapeutic. Aceste forţe
includ umorul, experienţele de muncă, stilul de a vorbi, resursele personale şi comportamentele
nonverbale. Terapeutul în viziunea lui Erickson trebuie să fie optimist şi încrezător, inteligent şi
indirect şi colaborativ.

Proiectele Palo Alto şi terapia scurtă în Italia

În 1952, Gregory Bateson a început la Palo Alto (California) împreună cu J. Haley, J. Weakland, D.
Jackson Proiectul comunicării duble focalizat pe modelul comunicării în familiile schizofrenice. La
scurt timp după începerea acestui proiect, Haley şi Weakand au devenit interesaţi de modelul de
comunicare dintre hipnoterapeut şi client, au început să participe la atelierele de hipnoză organizate de
Erickson.
1
 În 1958, Jackson înfiinţa Mental Research Institute (MRI) împreună cu Virginia Satir şi Paul
Watzlawick în Palo Alto. Acest proiect şi Proiectul comunicării duble s-au focalizat pe puterea
comunicării verbale şi nonverbale în influenţarea comportamentului uman. Limitele dintre cele două
proiecte sunt destul de vagi pentru că Jackson s-a implicat puternic în ambele. Împreună, proiectele au
condus la apariţia a aproximativ 200 de publicaţii de specialitate.
În 1968, a fost creat Brief Therapy Center în cadrul Mental Research Institute. În acelaşi timp s-
a desfiinţat Proiectul comunicării duble s-a desfiinţat iar Haley şi Weakland s-au alăturat MRI. În
aceeaşi perioadă patru psihiatri italieni conduşi de Mara Selvini-Palazzoli s-au desprins de grupul de
orientare psihanalitică din care făceau parte şi au constituit Centrul din Milano pentru Studiul familiei.
Scopul lor era de a lucra cu sisteme familiale prin terapii scurte. Grupul din Milano a fost puternic
influenţat de grupul din Palo Alto. Watzlawick devine principalul consultant pentru grupul din Milano.
Haley şi Cloe Madanes formaţi în MRI şi au dezvoltat abordarea strategică a terapiei
individuale şi familiei. Esenţa terapiei strategice este de a construi o strategie unică pentru fiecare
problemă particulară a unui client sau a unei familii. Există numeroase tehnici de terapie strategică dar
cea mai relevantă este reetichetarea sau recadrarea pozitivă. Abordarea terapiei strategice este puternic
pozitivă. O tehnică similară a fost dezvoltată la centrul din Milano, de grupul lui Selvini-Palazzoli
(1974) – conotaţia pozitivă – o tehnică activ-directivă de terapie a familiei, în care simptomele sau
comportamentele negative sunt văzute într-o lumină pozitivă.
Efran şi Fauber (1995) au declarat că terapia strategică subestimează importanţa unor realităţi
construite. Doar pentru că sunt dependente de limbaj, aceasta nu înseamnă că sunt insubstanţiale şi că
pot fi modificate oricum printr-o reetichetare. Greşelile nu pot fi descrise ca virtuţi, eşecurile ca succese
şi egoismul ca altruism.

Descoperirea soluţiilor şi poveştilor

Activitatea lui Kelly, Erickson, Halley, Madanes, Bateson, MRI, a grupului din Milano sunt cei mai
direcţi predecesori ai teoriei şi terapiei constructiviste contemporane. Principalele două abordări din
paradigma constructivistă sunt: abordarea focalizată pe soluţii şi terapia narativă.

Terapia scurtă focalizată pe soluţii

Steve de Shazer şi Insoo Kim Berg au fondat împreună Centrul de terapie scurtă a familiei în
Milwaukee în 1978 şi au dezvoltat terapia scurtă focalizată pe soluţii. Abordarea lor subliniază că
clienţii nu au nevoie să ştie nimic despre de ce şi cum a apărut problema şi despre cum a evoluat
problema – ei trebuie să ştie foarte puţin despre problema în sine. Terapia scurtă focalizată pe soluţii se
focalizează în principal şi adesea exclusiv pe ajutarea clienţilor să genereze soluţii. De Shazer (1985) se
referă la intervenţii terapeutice standard la sarcini tip. Intervenţiile pot genera schimbarea fără
înţelegerea preliminară şi în detaliu de către terapeut a ceea ce s-a întâmplat. Ulterior de Shazer (1993)
a fost influenţat de Wittgenstein cu jocurile de limbaj şi determinanţii interpersonali ai realităţii: pe
măsură ce terapeutul şi clientul vorbesc mai mult şi mai mult despre soluţii ei vor să construiască
împreună, ei ajung să creadă în adevărul sau realitatea lucrului despre care vorbesc. Acesta este modul
în care limbajul funcţionează natural.
La scurt timp după ce terapia scurtă focalizată pe soluţii a început să devină populară William
O’Hanlon şi Michele Wiener-Davis au construit terapia orientată pe soluţii. Această abordare are trei
principali precursori: 1. MiltonErickson, 2. intervenţia strategică şi tehnicile de rezolvare a problemelor
construite la MRI şi 3. terapia scurtă focalizată pe soluţii a lui de Shazer şi Berg.
Diferenţele dintre aceste două abordări bazate pe soluţii sunt mici dar importante. Abordarea
centrată pe soluţii a lui O’Hanlon se focalizează mai mult pe recunoaşterea şi validarea emoţiilor şi
experienţei clienţilor şi este mai puţin directivă, mai puţin bazată pe formule, mai colaborativă şi mai
deschisă la considerarea importanţei factorilor de gen, politici, istorici în apariţia problemei. O’Hanlon
2
crede că terapeuţii trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru urmărirea unor aspecte pe care clienţii
nu le exprimă – mai ales aspecte periculoase, dureroase, violente ale vieţii. Spre deosebire de acesta, de
Shazer afirmă că terapeutul trebuie să evite să citească printre rânduri şi să se lege pur şi simplu de ceea
ce clientul spune despre problemă.

Terapia narativă
Michael White din Australia şi David Epston din Noua Zeelandă s-au întâlnit în 1981 la o conferinţă de
terapia familiei şi au dezvoltat ulterior o abordare terapeutică bazată pe metafora narativă. Metafora
narativă personală este povestea care defineşte şi organizează viaţa fiecărui individ şi relaţia sa cu
lumea. Pe măsură ce trăim şi acumulăm experienţe construim o poveste sau naraţiune personală care dă
vieţilor noastre sens şi continuitate. Asemeni unei poveşti bine scrise, naraţiunea noastră include o
intrigă bine organizată, personaje, puncte culminante, început, mijloc şi sfârşit.
White a fost influenţat puternic de Michel Foucault, intelectual şi critic social francez. Foucault
acuza puterea dominantă de menţinerea opresivă a puterii şi controlului asupra grupurilor minoritare
prin eliminarea perspectivelor istorice alternative. Cultura dominantă îşi transformă eventual poveştile
istorice în adevăr obiectiv şi căile alternative de a fi sunt patologizate. Aplicarea dată de White gândirii
lui Foucault la procesul terapeutic permite indivizilor oprimaţi să deconstruiască şi să reconstruiască
poveştile personale într-un mod mai complet, mai adaptativ, mai plin de sens. Terapia narativă aşa cum
este formulată de White şi Epston ajută indivizii şi să se elibereze de opresiunea socială, culturală şi
politică interiorizată şi să-şi rescrie poveştile de viaţă dintr-o perspectivă a libertăţii individuale. Epston
(1994) a utilizat scrisorile către clienţi ca extensie a terapiei. În colaborare cu Stephan Madigan din
Canada, Epston a fondat Liga Anti-Anorexie/Anti-bulimie

PRINCIPII TEORETICE ALE TERAPIEI CONSTRUCTIVISTE

Postmodernismul

Principala poziţie a postmoderniştilor este antirealismul, cred că nu există lucru ca fapt obiectiv.
Această poziţie este în acelaşi timp ilogică, subiectivă, nelineară, esenţial imposibil de a fi demonstrată,
dar din perspectivă postmodernă, aceasta este inerentă naturii tuturor lucrurilor. De Shazer articulează
natura subiectivă sau antirealistă a simptomelor clienţilor.
Termenul de postmodernism derivă din artă şi literatură şi semnifică o reacţie împotriva artei şi
literaturii moderne. Modernismul este asociat cu paradigma ştiinţifică, obiectivă, deterministă a unei
realităţi externe. Arta modernă nu mai este de mult modernă în sensul că nu mai este contemporană, ci
reprezentativă pentru o perioadă statică de timp. Postmodernismul este opus la ceva care a fost odată
dar nu mai este modern. Postmodernismul este extrem de subiectiv, desemnat să sublinieze
subiectivitatea. Ce va urma după postmodernism? Un postpostmodernism sau un postmodernismII?
Milton Erickson se baza uneori pe tehnici terapeutice pe care le numea tehnici ale confuziei. În
efortul de a produce o schimbare pozitivă, vorbea clienţilor în moduri circulare, nonlineare, generatoare
de confuzie. Pentru Erickson, înainte de a ajuta clienţii să dezvolte credinţe mai adaptative şi mai
sănătoase, era necesar să-i ajute să-şi deconstruiască vechile credinţe. Una dintre metodele care
facilitează deconstrucţia este confuzia. Dacă Ellis îi ajuta pe clienţi să-şi deconstruiască credinţele
iraţionale printr-o disputare viguroasă, Erickson utilizează subtil cuvintele şi limbajul.

Limbaj şi vorbire

Terapeuţii constructivişti sunt preocupaţi de modul în care limbajul construieşte, menţine şi schimbă
concepţia despre lume a fiecărui individ. Hoyt (1998) afirma că limbajul şi vorbirea sunt căi prin care
3
noi construim sensuri şi schimbăm informaţii. În esenţă, limbajul determină realitatea. Efran şi Fauber
(1995) afirmau că oamenii trăiesc în limbaj. Limbajul permite oamenilor să aibă nume, să ştie cine
sunt, să delimiteze lucrurile în fluxul lor în univers. Fără limbaj, oamenilor le-ar fi imposibil să se
angajeze în gândire conştientă de sine, să respecte o agendă de lucru sau chiar să aibă probleme.
Având în vedere preocuparea pentru limbaj, constructiviştii sunt deschişi la un întreg domeniu
de intervenţii terapeutice potenţiale, incluzând reetichetarea, recadrarea, întrebările centrate pe soluţii,
repovestirea şi exteriorizarea problemei.
Multe alte intervenţii bazate pe limbaj sunt fundamentate de modelele psihologiei cognitive.
Terapia comportamentală raţional emoţională a lui Ellis şi terapia cognitivă a lui Beck se bazează pe
filosofia lui Epictet: oamenii sunt tulburaţi nu de ceea ce li se întâmplă, ci de concepţiile lor asupra
acestor lucruri. Dacă privim aceasta prin prismă constructivistă, se pare că atunci când terapeuţii
cognitivişti utilizează tehnici de restructurare cognitivă pentru a-şi ajuta clienţii să-şi modifice scheme
şi credinţe de bază despre ei înşişi, ei folosesc o tehnică de limbaj constructivistă. De fapt Ellis (1998) a
afirmat recent că TBRE este o abordare constructivistă.

Schimbarea este atât constantă cât şi inevitabilă

Pentru un copil şi pentru constructivişti schimbarea este constantă. Adaptarea este o cerinţă. În fiecare
zi un copil şi un constructivist fac noi descoperiri despre lumile lor. Conceptele psihologice piagetiene
de asimilare şi acomodare sunt foarte cunoscute. În viziunea lui Piaget, asimilarea şi acomodarea
conduc procesul de adaptare cognitivă. Prin urmare oamenii asimilează informaţie din mediul lor şi se
acomodează la această informaţie pentru a învăţa ceea ce au nevoie despre supravieţuire în lume.
Asimilarea este procesul potrivirii realităţii şi experienţei personale într-o organizare cognitivă
curentă. Când un copil de doi ani vede pe cer un fluture zburând şi îi spune tatălui său „Uite tată, o
pasăre!”, ea asimilează noua informaţie în vechea structură cognitivă. Pentru ea lucrurile care zboară
sau plutesc în aer sunt păsări. Dacă tatăl sau altă persoană disponibilă nu îi explică diferenţele dintre o
pasăre şi un fluture, fetiţa nu va putea să se adapteze cognitiv şi nu va învăţa nimic nou, în ciuda
experienţei sale perceptive noi. Dacă tatăl îi spune: „acesta este un fluture, nu o pasăre” se realizează
acomodarea. Acomodarea este modificarea sau ajustarea propriei organizări cognitive cerută de
realitate şi experienţa personală.
Copiii şi de asemenea adulţii au oportunităţi de a face noi descoperiri pe baza unor noi
experienţe. Terapia narativă ajută clienţii să se focalizeze pe experienţele lor de viaţă şi să le integreze
în povestiri personale. Acest proces este foarte asemănător acomodării lui Piaget. Schimbarea are loc
permanent, iar schimbările mici sunt paşi către schimbările mari.

Terapia este o conversaţie colaborativă, cooperativă, co-constructivă

Poziţia teoretică constructivistă respectă relaţia terapeutică egalitară. Terapeutul colaborează,

cooperează cu clientul. Terapeutul este considerat răspunzător de rezistenţa clienţilor la terapie.
Mutarea responsabilităţii pentru cooperare şi rezistenţă de la client la terapeut este o contribuţie majoră
a teoriei constructiviste. Abordarea pozitivă, colaborativă, gentilă pe care o susţine terapia
constructivistă, este recomandată când se lucrează cu clienţi care nu vin din proprie iniţiativă la terapie,
ci li se recomandă aceasta.
Un scop principal al terapiei constructiviste este de a construi împreună cu clientul o realitate
mai bună.

Terapia se focalizează pe soluţii, calităţi, puteri pozitive

Terapeuţii constructivişti luptă pentru o împărtăşire absolut egală a puterii în relaţia cu clienţii. Clientul
este respectat şi privit ca cel mai bun expert pentru sine. În acelaşi timp, terapeuţii constructivişti
4
direcţionează şi conduc clienţii într-o direcţie preplanificată – către puterile lor personale şi abilităţile
lor de rezolvare pozitivă a problemelor. Weakland (1993) afirma că aşa cum cineva nu poate să nu
comunice, tot astfel nu poate să nu influenţeze. Terapeuţii constructivişti dirijează clienţii către: 1.
soluţii, 2. excepţii de la punctele de vedere centrate pe probleme, 3. optimism şi eficienţă personală, 4.
noi versiuni ale poveştilor personale care promovează o mai bună sănătate psihică (Monk, 1997).
Această perspectivă este consonantă cu conceptul de utilizare al lui Erickson.

Teoria psihopatologiei
Teoria constructivistă nu sprijină sau nu utilizează modele tradiţionale ale psihopatologiei. Diagnosticul
clienţilor este privit ca o procedură inutilă. Simptomele clienţilor precum anxietatea şi depresia nu sunt
cu adevărat entităţi obiective, ci părţi ale unei experienţe emoţionale personale individuale aleasă din
ansamblul unei poveşti de viaţă. În loc să utilizeze categorii diagnostice, terapeuţii constructivişti se
întâlnesc cu clienţii, subliniind forţele unice pe care aceştia le aduc cu ei în procesul terapeutic.
Pe de altă parte, terapeuţii constructivişti sunt practici şi satisfac nevoia contemporană de
evaluare diagnostică şi categorizare. Diagnosticul şi etichetarea constituie un mijloc de comunicare
profesională şi constructiviştii respectă această formă de comunicare (punându-i totuşi sub semnul
întrebării utilitatea). Abordările constructiviste centrate pe soluţii şi narative sunt utilizate în tratarea
unor probleme psihologice tradiţionale: alcoolism, doliu, tulburări de alimentaţie, violenţă domestică,
tulburări disociative ş.a.
Indiferent dacă clientul este un individ, un cuplu sau o familie, principalii determinanţi ai
problemelor sunt utilizarea unor soluţii ineficiente, şi existenţa unor poveşti nesănătoase, patologice.
Terapeuţii constructivişti examinează simptomele, problemele şi psihopatologia clientului pentru
singurul scop de a le deconstrui. Terapia se reorientează foarte curând către soluţii. Oamenii încep să
aibă probleme atunci când construiesc poveşti în care se descriu ca inadecvaţi, rataţi. Clienţii vin la
terapie deoarece şi-au construit o poveste în care tema principală „problema personală” umbreşte o altă
temă secundară „puteri şi resurse personale”.

Practica terapiei constructiviste

Pregătirea terapeutului pentru practica terapiei constructiviste

Pentru a vedea dacă este pregătit să facă terapie constructivistă, terapeutul trebuie să răspundă la
următoarele întrebări:
Crezi într-o realitate construită social?
Vrei să te angajezi într-o relaţie terapeutică în care să co-construieşti împreună cu clientul sensuri prin
dialog şi conversaţie?
Te simţi confortabil renunţând la distincţia ierarhică în terapie pentru o relaţie mai egalitară oferind idei
şi respect faţă de diferenţe?
Eşti dispus să manifeşti empatie şi respect faţă de spuse clientului tău şi să crezi în puterea conversaţiei
terapeutice de a elibera voci sau poveşti nerecunoscute anterior, ignorate sau oprimate?
Vrei să co-construieşti scopuri şi să negociezi direcţia terapiei, plasând clientul în scaunul
conducătorului, ca un expert în propriile lui situaţii şi dileme.
Eşti dornic să cauţi şi să amplifici competenţele clientului, puterile şi resursele sale şi să eviţi să fii un
detectiv al patologiei sau să procedezi la reificarea unor distincţii diagnostice rigide?
Eşti dispus să eviţi un vocabular al deficitului şi disfuncţiei, înlocuind jargonul patologiei şi distanţa cu
limbajul cotidian?
Poţi să menţii o atitudine futuristă şi optimistă faţă de schimbarea clientului.

Pregătirea clientului pentru terapia constructivistă

5
Despre pregătirea clientului pentru terapia constructivistă s-a scris destul de puţin din mai multe
motive:
 Terapiile constructive sunt relativ noi;
 Rădăcinile istorice ale terapiei constructiviste sunt contribuţiile lui Erickson, şi a grupului MRI,
caracterizate adesea de caracter indirect. De aceea, un mesaj direct despre ceea ce se aşteaptă de
la terapie poate fi considerat contraproductiv;
 Abordările constructiviste subliniază importanţa întâlnirilor cu clienţii, prin urmare nu este
nevoie de o întâlnire preliminară pentru informarea clienţilor.
 Abordările focalizate pe soluţii se bazează pe faptul că concentrarea asupra punctelor tari,
acceptării, unui stil respectuos sunt o surpriză plăcută dar neaşteptată pentru clienţi.

Atât abordările bazate pe soluţii, cât şi abordările narative utilizează întrebările ca tehnici terapeutice
primare. La fel ca şi strategia intervievării, întrebările nu sunt lipsite de probleme, precum tendinţa de a
pune prea multe întrebări, de a controla persoanele intervievate dirijându-le în direcţii prestabilite.
Terapia constructivistă este o încercare de tip colaborativ. Acesta poate fi cel mai important motiv
pentru care teoreticienii nu au subliniat importanţa procedurilor de inducere a rolului. În loc să
introducă clienţii formal în procesul terapeutic, terapeuţi constructivişti colaborează continuu cu clienţii
pentru a identifica scopuri, strategii şi întreaga direcţie a terapiei.

Proceduri şi aspecte ale evaluării

Abordările terapeutice constructive utilizează proceduri minimale de evaluare formale. Principala

preocupare a terapiei constructive este de a identifica şi implementa soluţii (Shazer, 1985) şi de a
deconstrui poveştile despre probleme şi a construi alte poveşti mai satisfăcătoare (White şi Epston,
1990). Terapeuţii narativi şi terapeuţii posibilităţii acordă ceva mai multă importanţă evaluării şi
explorării problemelor clienţilor decât terapeuţii centraţi pe soluţii. În ansamblu, terapeuţii
constructivişti consideră că a insista prea mult timp pe discutarea problemelor clienţilor poate adânci
concepţia acestora focalizată pe probleme, or scopul terapiei constructiviste este de a ajuta clienţii să se
focalizeze pe forţele şi punctele lor tari şi să construiască poveşti personale mai adaptative.
Chiar dacă terapia scurtă focalizată pe soluţii urmăreşte să îi determine pe clienţi să-şi comute
discursul de la problemă la soluţii, este important ca la începutul terapiei să li se permită clienţilor să îşi
spună poveştile. Dacă terapeutul ignoră problemele clientului de la începutul terapiei, relaţia este
prejudiciată, iar terapeutul poate face presupuneri eronate despre client. Regula generală în terapia
scurtă focalizată pe soluţii este ca terapeutul să se lase condus la început de client.

Începerea sesiunii

Descoperirea viziunii clientului este principala preocupare iniţială a terapeutului constructivist. De

obicei terapeutul constructivist îi adresează iniţial clientului o întrebare precum: „ce vă aduce aici?”. O
astfel de întrebare îi permite clientului să prezinte concepţia sa asupra problemei şi să conducă în
continuare conversaţia terapeutică.
Având în vedere orientarea lor optimistă, terapeuţii centraţi pe soluţii adresează întrebări care
stimulează clienţii să înceapă să se orienteze către o cale pozitivă. De exemplu, terapeutul poate întreba
un client rezervat „ce s-ar putea întâmpla astăzi care să facă valoroasă vizita pe care mi-aţi făcut-o” sau
„dacă această şedinţă ar merge foarte bine, ce ar trebui să realizăm împreună” şi „cum v-aţi decis să
veniţi la consiliere?”. Când sunt puse aceste întrebări, clienţii sunt solicitaţi să identifice scopuri
specifice pe care îşi doresc să le îndeplinească prin terapie. Identificarea sau construirea unor scopuri
rezonabile este o componentă esenţială a evaluării în terapiile bazate pe soluţii.

6
 Terapiile narative urmăresc să cunoască construcţia originală a problemei. Aceasta implică
culegerea de informaţii despre cum a început problema şi cum a afectat aceasta iniţial concepţia
clientului despre sine. Terapiile narative mai includ întrebări iniţiale de tipul: cum va continua viaţa
dumneavoastră dacă problema persistă? Şi Cum va continua viaţa dumneavoastră dacă problema se
diminuează sau dispare definitiv? Un concept important în terapiile narative, ce trebuie luat în
considerare când se construiesc întrebările de evaluare este de a lucra la exteriorizarea problemei de
către individ sau familie. Aceasta se realizează prin referirea consistentă la problemă ca entitate
separată şi nu ca ceva ce ţine de individ.

Întrebările de scalare
În terapia focalizată pe soluţii, întrebările de scalare sunt principala tehnică de evaluare (Skidmore,
1993). Acest tip de întrebări cere clienţilor să evalueze problemele, progresul sau orice tip de aspect
legat de terapie pe o scală de la 1 la 10. În general, 1 este considerat cel mai puţin, cel mai rău posibil,
iar 10 cel mai mult, mai bine. Acest gen de întrebare se utilizează pentru a evalua concepţia iniţială a
clientului asupra problemei, a monitoriza progresul clientului, a identifica scopurile intermediare ale
terapiei, a face planuri specifice de ameliorare.

Întrebările procentaj
Acestea sunt similare întrebărilor de scalare, permiţând măsurarea schimbărilor dezirabile „cum ar fi
diferită viaţa ta dacă ai fi cu 1% mai puţin deprimat?”, „dar dacă ai fi 10% mai puţin deprimat?” dar
„Dacă ai fi cu 100% mai puţin deprimat?”.

Evaluarea motivaţiei clientului

Scopul principal al terapiei este schimbarea. Deoarece schimbarea este un proces continuu, uneori
terapia este ceva ce ajută clienţii să observe schimbările care se întâmplă deja. Alteori este foarte
importantă producerea unor schimbări sau mişcări legate direct de problema declarată de client.
Nu toţi clienţii sunt la fel de interesaţi de schimbarea personală. Unii sunt puternic interesaţi de
schimbare şi prin urmare sunt consideraţi clienţi ai schimbării. Alţii vin la terapie doar pentru că o altă
persoană semnificativă insistă ca ei să participe. Alţii nu sunt deloc interesaţi de schimbare, fiind
numiţi vizitatori la tratament. Ideal, terapeutul constructivist poate convinge indirect clienţii trimişi sau
vizitatorii să devină clienţi ai schimbării.
Pentru a evalua motivarea şi angajarea pentru obţinerea schimbării, un consilier care practică
terapia narativă poate adresa următoarea întrebare la sfârşitul primei întâlniri: „sunteţi mai interesat în
găsirea unei căi de a depăşi depresia şi de a duce o viaţă normală sau sunteţi mai interesat de acceptarea
depresiei ca stare permanentă şi prin urmare căutaţi căi de a face faţă depresiei?”. Clientul motivat şi
angajat va fi motivat pentru prima opţiune, opusă celei de-a doua.

Abordarea credulă a evaluării

Kelly a iniţiat această abordare, rezumând-o astfel: „dacă nu ştiţi ce nu este în regulă cu o persoană,
atunci întrebaţi-o; ea poate să vă spună”. Abordarea lui Kelly şi orice abordare constructivistă în
consiliere subliniază că clienţii sunt cei mai buni experţi în propriile vieţi şi ar trebui trataţi ca atare.

Evaluarea formală este cu adevărat necesară pentru un terapeut constructivist?

Concepţia radicală focalizată pe soluţii priveşte evaluarea tradiţională ca nenecesară. De Shazer (1985)
afirma: pentru ca o intervenţie să fie de succes nu este necesar să existe o cunoaştere detaliată a
persoanei. Tot ceea ce este necesar este ca persoana implicată în situaţia dificilă să facă ceva diferit
7
chiar dacă acel comportament pare iraţional, irelevant, bizar sau comic. În ciuda poziţiei dispreţuitoare
faţă de evaluarea problemelor clienţilor, De Shazer are o metodă directă dar puternică de a evalua
problemele clienţilor şi de a le oferi repede soluţii potenţiale. Această abordare nu implică evaluare
tradiţională sau formală, dar oferă consilierului o listă de posibile formule de soluţii legate de
problemele clienţilor.

Sistemul de evaluare plângere-soluţie a lui De Shazer

Sunt identificate 12 probleme tipice.

Problema clientului Prescrierea formulei de soluţie
Clientul se plânge de o secvenţă de comportament: Prescrie următoarea sarcină: „în zilele când poţi
„când sunt deprimat nu mă pot ridica dimineaţa din să te dai jos din pat dimineaţa, care este primul
pat” lucrul pe care îl faci? Fă acel lucru în fiecare
dimineaţă!”
Clientul se plânge de sensurile atribuite unei situaţii: Utilizează recadrarea: „este clar că soţia ta te
„soţia nu încetează să mă cicălească să îmi găsesc o iubeşte foarte mult şi este preocupată de
slujbă mai bună. Ea crede că sunt un soţ leneş bun de fericirea ta”.
nimic”.
Clientul se plânge de frecvenţa unei probleme Prescrie următoarea sarcină specifică:
comportamentale sau experienţe: „mă îngrijorez „îngrijorarea dumneavoastră este importantă.
mereu de orice – sănătatea soţului meu, căsătoria Aş vrea să vă programaţi o jumătate de oră în
fiicei mele, situaţia noastră financiară” fiecare zi pentru a vă preocupa de îngrijorarea
dumneavoastră. Ce timp ar fi cel mai bun
pentru dumneavoastră?”.
Clientul se plânge de un loc unde apar problemele: Sugerează o nouă locaţie: „unde aţi putea merge
„beau numai vinerea cu prietenii când ies de la vinerea după muncă şi să nu mergeţi la băut?”
muncă ”
Clientul se plânge că problema este involuntară: „nu Prescrie simptomul, cere excepţii de la regulă
pot să mă opresc să îmi smulg sprâncenele” sau sugerează o nouă locaţie: „observ că ţi-au
rămas încă multe sprâncene; vrei să ţi le smulgi
săptămâna asta?”, „ce se întâmplă în perioadele
când nu-ţi smulgi sprâncenele?”, „unde eşti
când nu-ţi smulgi sprâncenele?”
Clientul se plânge de alte persoane semnificative Întreabă când va fi rezolvată vinovăţia sau ce
implicate în problemă: „soţia mea îmi sabotează diferenţă ar fi: „când va fi eliberată soţia ta de
complet dieta făcând toate aceste prăjituri” această vinovăţie de a contribui la îngreunarea
problemei tale?” „Ce ar fi diferit pentru soţia ta
dacă ai alege să nu mănânci checul şi
prăjiturile”.
Clientul se plânge de cine şi ce este vinovat pentru Întreabă când va fi vinovăţia rezolvată: „când
problemă: „această situaţie este din vina fratelui este probabil ca vinovăţia fratelui tău în această
meu. El este total insensibil şi egoist” problemă să fie rezolvată?”
Clientul se plânge de un factor sau o situaţie de Sugerează o nouă locaţie: „ai putea fie să îţi
mediu precum slujba, statutul economic spaţiul de părăseşti slujba, fie să petreci timp cu şeful şi cu
viaţă: „serviciul meu este mizerabil. Şeful meu mă colegii într-un loc unde să vă simţiţi bine
chinuieşte constant, nici unul dintre colegii mei nu împreună.
îmi place”
Clientul se plânge de o stare fiziologică sau de un Utilizează prescrierea simptomului. „primul

8
sentiment: am 90 de kilograme. Mi-ar place să am lucru pe care cred că trebuie să-l faci este să
60 sau 65. mergi acasă şi să începi să mănânci. Când
ajungi la 105 Kg întoarce-te şi pot să te ajut”.
Clientul se plânge de trecut: „Părinţii au fost abuzivi Vorbeşte despre un succes trecut: „ai fost
şi critici cu mine când eram mic. Ei au favorizat-o pe capabil să absolvi liceul cu rezultate foarte
sora mea” bune”.
Clientul se plânge de o situaţie viitoare pe care o Vorbeşte despre un succes trecut sau
crede catastrofală: Ştiu că voi pica testul la istorie. focalizează-te pe noi aşteptări: „Cum ai trecut
ultimul test?”, „ce ar trebui să faci pentru a
obţine un 5 la examen?”
Clientul are aşteptări excesiv de idealiste sau Focalizează-te pe noi aşteptări sau pe o
utopice: „ştiu că voi fi capabil să obţin o slujbă în schimbare minimală : „ce-ar fi dacă ar fi greu să
vara asta fără probleme” obţii o slujbă în vara asta? Cum ai suporta
asta?”, „spune-mi cum ar fi dacă ai depune cu
10% mai mult efort pentru a obţine o slujbă?”
După De Shazer, 1985

Tehnici terapeutice specifice

Următoarele tehnici sunt derivate din terapia scurtă focalizată pe soluţii, din terapia orientată pe soluţii,
şi terapia narativă.

Întrebările privind schimbarea înainte de tratament

Cercetările arată că clienţii încep să îşi amelioreze starea în perioada dintre programarea primei întâlniri
cu consilierul şi consumarea acesteia. Pentru a ajuta clienţii să se focalizeze deja pe punctele lor tari şi
resursele pe care le folosesc deja, la începutul primei întâlniri se întreabă: „Ce ameliorări ale situaţiei ai
observat între momentul în care ai programat această întâlnire şi prezent?”. În terapia scurtă focalizată
pe soluţii se raportează că un număr mare de clienţi au început să facă schimbări înainte de prima
întâlnire.

Contul unic şi întrebările de redeschidere

Michael White (1988) a dezvoltat contul unic şi întrebările de redeschidere ca instrumente terapeutice
specifice. Aceste întrebări de tipul „cum te descurci cu aceasta?” constituie punctul central al multor
abordări terapeutice narative sau orientate pe soluţii. Aceste întrebări puse în diferite moduri şi însoţite
de un interes autentic, pot fi utilizate ori de câte ori clienţii spun ceva care poate fi interpretat ca
progres. În terapia narativă aceste puncte de speranţă sunt numite ca rezultat unic sau moment de
sclipire.
Întrebările de acest gen includ: cum ţi-ai învins frica şi ai mers la cumpărături?, Cum ai reuşit să
te ridici din pat pentru această întâlnire în ciuda depresiei? Cum ai reuşit să nu bei în ultima săptămână?
Ce ţi-ai spus când te-ai simţit un pic mai bine în ultima lună?
Din perspectivă narativă, povestirea clientului nu poate nicicând să se potrivească cu
profunzimea şi bogăţia experienţelor trăite de client. Din nefericire, ceea ce se omite din povestirea
clientului sunt punctele sale tari şi momentele când a reuşit, curajul în faţa factorilor vitregi, deciziile
bune luate în viaţă. În consecinţă, pentru consilier este crucial nu doar să evidenţieze aceste momente
de sclipire, ci şi să ajute clientul să repete apariţia lor, folosind cuvinte,imagini şi chiar mişcări. Foarte

9
importantă este recunoaşterea şi nu ignorarea acestor momente pozitive trăite. Monk (1997) compară
alimentarea acestor momente de sclipire cu aprinderea unui foc. Terapeutul trebuie să fie atent la
evidenţierea momentelor de sclipire dar să nu fie prea entuziast când acestea apar prima dată. Dacă
terapeutul este prea entuziasmat de progresul clientului, acesta poate să se retragă din nou în povestea
sa de viaţă nesatisfăcătoare dar sigură.

Conversaţii de exteriorizare

Potenţial, oricine recunoaşte tendinţa altor oameni de a se blama sau de a blama pe alţii când lucrurile
nu merg bine. Blamarea este un fenomen uman natural dar nefolositor.
Conversaţiile de exteriorizare sunt destinate să ajute clienţii, cupluri sau familii să înceteze să se
blameze pe sine sau pe ceilalţi. Prin exteriorizarea problemei, clienţii se pot disocia de aceasta, pot să o
privească de la distanţă, şi să dezvolte strategii de a o elimina. Exemple de întrebări în cadrul
conversaţiilor de exteriorizare sunt: „cât de mult timp ai luptat împotriva acestei probleme a
drogurilor?” sau „V-am observat că tu Franco nu vorbeşti de teama criticismului Mariei, în timp ce tu,
Maria, devii div ce în ce mai furioasă când Franco se retrage şi nu spune ceea ce gândeşte. Ce aţi făcut
fiecare dintre voi pentru a lupta împotriva acestui model de relaţionare?”.
Când clienţii individuali şi cuplurile se angajează în conversaţii terapeutice de exteriorizare,
trăiesc de obicei o uşurare considerabilă. Aceasta deoarece când vin la consiliere, clienţii sunt
îngrijoraţi că consilierul vede tot şi cunoaşte tot şi va pătrunde scutul lor de apărare, făcându-i
responsabili în întregime de problemele lor. În loc de aceasta, conversaţiile de exteriorizare
îndepărtează sentimentul de responsabilitate al clienţilor şi reduce apărarea, făcând astfel posibilă
munca constructivă împotriva problemelor pe care ei le semnalează.

Reetichetarea
Din perspectivă constructivă, reetichetarea şi recadrarea sunt miezul terapiei. Clienţii sunt cumpărători
ai schimbării şi terapia este conversaţie. Unii terapeuţi nu sunt terapeuţi deloc, ci antrenori şi
consultanţi. Constructiviştii reetichetează şi recadrează sistematic fiecare dintre aceste aspecte ale
terapiei pentru a face procesul mai prietenos pentru client şi mai egalitar.
Tinerii rezistenţi la terapie devin rapid mai cooperanţi dacă se reetichetează procedul terapeutic.
Când un tânăr spune „Eu cred că terapia este o prostie” „Nu poţi să mă faci să vorbesc aici” se
calmează şi devine deschis când i se spune: Bine, hai să nu facem terapie astăzi. Ce aţi spune dacă în
loc de terapie am face o şedinţă de consultaţie astăzi? Eu nu voi fi terapeutul dumneavoastră, ci doar
consultant.
Limbajul utilizat este un fundament pentru recadrare, sau reetichetare pozitivă, aşa cum afirma
Haley (1976). În lucrarea sa de consiliere focalizată pe soluţii la adolescenţi, Selekman (1993)
recomanda utilizarea unei recadrări prin forţa echipei, în activitatea cu un adolescent trimis la consiliere
de ofiţerul de probaţiune. Selekman, mărturiseşte că el şi clientul său au făcut echipă împreună pentru a
surprinde ofiţerul de poliţie că adolescentul poate să evite tulburarea şi să se comporte adecvat. Această
abordare atrage atenţia băiatului şi îl surprinde, motivându-l să lucreze intens alături de consilier.
Mulţi părinţi nu utilizează întăririle pozitive cu copilul lor pentru că le consideră corupţie. În
lucrul cu adolescenţi dificili s-a dovedit însă foarte folositor ca părinţii să redefinească premiile ca
stimulente pozitive şi nu corupţie.

Întrebările presupuneri

În sine şi în afara sinelui, stabilirea scopurilor este o forţă puternică de schimbare. Până în anii 1970
însă, stabilirea scopurilor nu a fost conceptualizată ca o cale directă prin care ar putea fi modificat

10
comportamentul individual şi de grup (Ryan, 1970). Locke şi Latham (1990, 2002) au arătat că
performanţele indivizilor sunt mai bune când ei au scopuri specifice şi dificile.
Terapeuţii constructivişti utilizează întrebările presupuneri pentru a crea împreună cu clientul
scopuri terapeutice şi de viaţă (DeJong, Berg, 2002). Aceste întrebări presupun că schimbările pozitive
sunt deja înregistrate şi cer descrieri specifice ale acestora. O’Hanlon şi Bertolino (1998) dau un
exemplu de astfel de întrebări presupuneri: Să presupunem că problema dumneavoastră s-ar fi rezolvat
şi că am vedea o casetă despre viitorul dumneavoastră când problema nu mai există. Ce aţi face în acel
film în care lucrurile merg mai bine?

Există multe versiuni creative ale întrebărilor presupuneri, de la utilizarea globului de cristal în care se
poate vedea viitorul, la primirea unor scrisori sau cărţi poştale din viitor. Esenţialul este să se
construiască o întrebare care să ajute clientul să audă, să vadă, să simtă, să picteze clar funcţionarea sa
într-un viitor fără problemele prezente. Unii terapeuţi cred că cu cât clienţii se vor concentra mai mult
timp în cadrul sesiunii pe un viitor pozitiv, lipsit de problema prezentă, cu scopurile realizate, cu atât
este mai mare probabilitatea ca acest viitor să se întâmple (Staton, 2002).

Sarcinile formulă
În plus faţă de întrebările-formulă vizând schimbarea înainte de tratament există alte sarcini formulă
bazate pe soluţii. De Shazer a creat mai multe astfel de sarcini originale.
Sarcina formulă pentru prima sesiune îi ajută pe clienţi să îşi schimbe focalizarea de pe trecut şi
aşteptări negative pe prezent şi viitor şi aşteptări pozitive. Această sarcină se bazează pe presupunerea
că în general există mai multe aspecte pozitive în familiile care vin la tratament. „Până data viitoare
când ne vom revedea mi-ar plăcea să notaţi ceva ce se întâmplă în familia dumneavoastră şi v-aţi dori
să continue să se întâmple.”. Selekman (1993) raporta că clienţii care se au primit această sarcină s-au
întors la terapie cu descrierea a 2-3 interacţiuni pozitive care le-ar fi plăcut să continue.
Întrebarea miracol este o altă întrebare presupunere care ajută clienţii să se focalizeze pe un
viitor pozitiv. Când clienţii răspund la această întrebare, este important ca terapeutul să obţină descrieri
clare, concrete ale comportamentelor specifice a ceea ce ar trebui să fie diferit. Astfel aceste întrebări ar
trebui să-i ajute pe clienţi să-şi formeze şi să-şi menţină o concepţie optimistă despre viitor, permit
ameliorarea relaţiei terapeutice: când terapeutul validează şi alimentează răspunsurile clientului, alianţa
terapeutică se adânceşte. Întrebarea miracol este o intervenţie flexibilă care poate fi adaptată în funcţie
de particularităţile clienţilor. Întrebarea miracol poate fi numită şi întrebare stranie sau magică în
funcţie de vârsta clientului. Oslag (1996) subliniază că este importantă utilizarea unor cuvinte cheie în
aceste întrebări: să presupunem, problemele care te-au adus aici au dispărut, observi. Să presupunem îl
determină pe client să accepte că schimbarea s-a produs deja şi nu este doar o speculaţie despre ceva
care poate să nu să se întâmple. Spunând problemele care te-au adus aici au dispărut se focalizează
întrebarea pe realitatea situaţiei. Utilizarea cuvântului observi către sfârşitul intervenţiei îi ajută pe
clienţi să utilizeze o arie largă de experienţe senzoriale.

Situaţiile excepţie
Sunt de asemenea formule standard pentru intervenţiile bazate pe soluţii (DeJong, Berg, 2002).
Conform poziţiei teoretice că doar schimbările mici duc la schimbări mai mari, întrebările excepţie
caută dovezi minore că problema clientului nu este enormă şi copleşitoare. Bertolino (1999) oferă mai
multe exemple de întrebări excepţie utilizate în lucrul cu adolescenţi:
Se pare că atunci când apare această problemă este foarte dificil. Când pare problema mai puţin
evidentă pentru tine? Ce face fiecare când problema este mai puţin evidentă?
Când pare problema să se manifeste mai puţin?
Ce face fiul sau fiica ta când problema este mai puţin evidentă?
Spune-mi cum este când problema este mai puţin evidentă?
11
Întrebările excepţie sunt destinate să construiască speranţa şi să identifice mici modele sau secvenţe
comportamentale când problema nu apare sau apare mai puţin. Se utilizează pentru ca terapeutul să
construiască o imagine a punctelor tari şi resurselor clientului. Aceste secvenţe pot fi utile pentru
construirea sau consolidarea unei naraţiuni mai adaptative a clientului prin comparaţie cu naraţiunea
saturată de viziunea problemei.
Sarcina de a face ceva diferit este o intervenţie directă dar nespecifică la care se apelează pentru
a preveni repetarea unor secvenţe de comportament nepotrivite. De exemplu, dacă un părinte vine la
terapie plângându-se de crizele repetate de furie ale copilului său i se poate spune să facă altceva atunci
când au loc aceste crize. La fel se întâmplă când terapeutul nu poate anticipa comportamentul pe care îl
va manifesta clientul. Această componentă necunoscută a intervenţiei alimentează atât creativitatea, cât
şi pericolul. Aceasta îi ajută să renunţe la comportamentul anterior inadecvat, dar totodată deschide
posibilitatea de a se comporta în alte moduri inadecvate şi chiar violente. Atunci când li se sugerează să
renunţe la comportamente anterioare, clienţii au tendinţa de a se comporta în moduri mai rele, mai
abuzive decât înainte.

Scrierea scrisorilor
În încercarea de a aprofunda procesul terapeutic şi de a stimula dezvoltarea unor naraţiuni alternative,
Epston (1994) a utilizat scrierea scrisorilor ca tehnică terapeutică narativă. Recomandă mai multe tipuri
de scrisori.
În scrisoarea rezumat, terapeutul scrie clientului imediat după conversaţia terapeutică. De obicei
scrisorile rezumat sunt scrise din perspectiva terapeutului, dar subliniază momentele de sclipire şi
utilizează cuvintele clientului pentru a produce o poveste mai plină de forţă şi de speranţă.
Scrisorile de invitaţie sunt scrise de obicei membrilor familiei care refuză să vină la şedinţele de
consiliere. Aceste scrisori evidenţiază rolul acestor persoane în cadrul familiei, focalizându-se pe
motivele pozitive ale participării la consiliere mai curând decât pe consecinţele şi implicaţiile negative
ale neparticipării.
Scrisorile redundante articulează observaţiile şi rapoartele clienţilor cu privire la roluri problematice în
familie. De exemplu, o fată se identifică puternic cu mama sa şi îşi asumă rol matern faţă de fraţii mai
mici. Prin observarea dinamicii acestei familii, scrisorile redundante subliniază impulsurile clientului,
utilizând propriile sale cuvinte, pentru a progresa şi a stabili o identitate a sa mai specifică. Acestea
sunt adesea însoţite de o scrisoare de eliberare, în care un membru al familiei îl eliberează pe un altul
de o sarcină redundantă (de exemplu, mama şi terapeutul lucrează împreună la o scrisoare prin care
fiica este eliberată de îndatoririle sale parentale).
În finalul terapiei sunt scrise scrisori de predicţie pentru a ajuta clienţii să continue în viitor
naraţiunile bazate pe punctele lor tari. Epston cere permisiunea clienţilor să facă predicţii pentru
viitorul lor şi să le trimită scrisori etichetate drept „private şi confidenţiale” însoţite de instrucţiunea de
a nu fi citite decât după un anumit timp, de exemplu, după şase luni de la finalul consilierii. Epston
utilizează scrisorile de predicţie din două motive: 1. acestea servesc ca o monitorizare şi o evaluare
interesantă şi de ajutor după şase luni şi 2. el suspectează clienţii că nu vor avea răbdare să le citească
după şase luni şi le vor deschide mai devreme, iar în acest caz ele vor funcţiona ca nişte posibile
profeţii pozitive.
Clienţii sunt surprinşi şi afectaţi de primirea unei scrisori din partea unui terapeut influent şi
preocupat. White (1995) estima că o singură scrisoare poate conţine în sine semnificaţia a patru-cinci
şedinţe de consiliere.

Echipele de reflecţie sau pauzele terapeutice

12
Conceptul contemporan de echipă reflectivă provine din contribuţia norvegianului Tom Andersen
(1987, 1991, 1995) la terapia familiei. Această abordare care subliniază diversitatea perspectivelor este
congruentă cu gândirea constructivistă.
Echipa reflectivă este o procedură de feedback mult diferită de tradiţionala oglindă falsă din
terapia familiei. În paradigma oglinzii false, supervizorul şi studenţii stau în spatele unei oglinzi false şi
observă şedinţele de terapie a familiei. Uneori supervizorul comunică cu terapeutul în timpul şedinţei
de consiliere prin intermediul unei căşti. În ansamblu, procedura standard subliniază intervenţia
consistentă din partea supervizorului şi discuţia bogată asupra cazului, atât în timpul şedinţei, cât şi
imediat după.
Congruentă cu gândirea constructivistă, echipa de reflecţie renunţă la limitele ierarhice ale
supervizării tradiţionale, introducând o echipă de reflecţie care oglindeşte lucrurile în ambele sensuri.
Procedurile echipei reflective constau în:
1. pe parcursul unui impas, când terapeutul este nesigur cum să procedeze, sau la un anumit
moment planificat, este iniţiată o întâlnire a echipei reflective.
2. şedinţa de terapie se opreşte când terapeutul şi familia se întorc către oglindă şi lumina şi
sunetul sunt inversate.
3. terapeutul şi familia privesc şi ascultă cum echipa reflectivă oferă spontan ipoteze despre
aspectele problematice ale familiei.
4. pe perioada întâlnirii echipei reflective există preocuparea de a vorbi despre familie într-un mod
respectuos şi nepatologizant.
5. când întâlnirea echipei reflective se încheie, lumina şi sunetul sunt din nou inversate şi membrii
familiei şi terapeutul au o conversaţie despre conversaţia echipei reflective.

Echipa reflectivă încearcă să onoreze familia şi în acelaşi timp să-i ofere noi perspective. Această
procedură încearcă să determine familia să se simtă importantă, ascultată şi acceptată. Este de
asemenea o procedură gentilă şi colaborativă, echipa vorbind cu incertitudine, într-un limbaj, în care
sunt acceptate ca posibile mai multe perspective, fără conotaţii negative.

Principii etice constructiviste

Giorgio Nardone a formulat următoarele principii etice care trebuie respectate în terapia constructivistă.

Toate patologiile sunt definite ca interacţiune disfuncţională a subiectului cu sine, cu ceilalţi şi cu

lumea. Din această perspectivă terapeutului i se cere în primul rând să fie respectuos cu orice fiinţă
umană, iar apoi să înţeleagă funcţionarea disfunţională a oamenilor, şi să aibă cunoştinţele şi
deprinderile necesare pentru a-i determina pe oameni să funcţioneze normal.
Principiile etice care trebuie să ghideze practica terapeutică:
 Formularea împreună cu pacientul a unei înţelegeri asupra obiectivelor terapiei; amândouă
părţile trebuie să îşi cunoască responsabilităţile.
 Evitarea etichetării patologice a clientului.
 Menţinerea vie a ideii că în timpul terapiei suntem în serviciul clientului şi nu altfel.
 Ar trebui să fim capabili să estimăm durata terapiei. Aceasta ar trebui să îi dea clientului
încredere în activitatea terapeutică.
 Evitarea complimentelor excesive, precum şi a denigrărilor continue. Complimentele sunt
plăcute dar nu rezolvă problemele; denigrările pot fi uneori utile, dar când sunt constante ele vor
face mai rău.
 Evaluarea schimbărilor clientului se realizează în termenii concreţi ai unor stări ale clientului şi
va fi continuată de către client, astfel încât acesta să înveţe să facă la fel.

13
 Când se oferă un sfat sau o prescripţie terapeutică să se evalueze critic împreună cu clientul
costurile şi beneficiile acesteia.
 Dacă starea pacientului nu se ameliorează în 3-4 luni trebuie să se opteze pentru schimbarea
strategiilor sau recomandarea clientului unui alt coleg mai adecvat pentru caz. Continuarea unei
terapii care nu dă rezultate poate fi periculoasă.
 Problemele pacientului trebuie tratate în primul rând prin strategii care au un grad mic de risc şi
cu cele mai scăzute costuri existenţiale. Dacă metodele cu un impact scăzut nu au dat rezultate,
trebuie utilizate metode cu un impact mai puternic. Rezultatele mari se obţin prin schimbări
mici.

14