Abordarea psihanalitică

(după John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan 2004, Counseling and Psychotherapy

Theories in Context and Practice. Skills, strategies and techniques, John Wiley and Sons, New
Jersey)

Abordarea dinamică a psihologiei umane este cunoscută şi ca teoria instinctului. Freud considera
că oamenii sunt încărcaţi cu energie mentală sau psihică provenită din două surse esenţiale: Eros
(energia asociată cu viaţa şi sexul) şi Thanatos (energia asociată cu moartea şi agresiunea).
Abordarea dinamică se bazează pe ideea determinismului psihic. În minte, ca natură
fizică, nimic nu are loc din întâmplare, în mod aleator. Fiecare eveniment psihic este determinat de
altele care îl preced (Brenner, 1973). Determinismul psihic al lui Freud propune explicarea
psihologică a oricărei emoţii, a oricărui gând, impuls sau comportament. Din perspectivă
psihanalitică nu există accidente. Dacă un tânăr merge la petreceri excesiv, îşi exprimă probabil
opoziţia faţă de exigenţele prea dure ale părinţilor de a fi responsabil. Dacă cineva uită numele
unui profesor, probabil că undeva în adâncul său are un impuls agresiv faţă de acesta, sau îi poate
reaminti inconştient de cineva faţă de care a avut sentimente erotice şi astfel se apără împotriva
impulsului său sexual faţă de acesta. Conceptul de determinism psihic este poate principalul motiv
pentru care oamenii se simt inconfortabil să vorbească cu un psiholog sau consilier. Se tem că în
timp ce vorbesc sunt analizaţi de acesta.
Eros (libido-ul) şi Thanatos sunt cele două impulsuri care energizează comportamentul.
Fiecare impuls este caracterizat prin origine, scop, obiect şi intensitate. Un impuls se originează
întotdeauna într-o anumită parte din corp. La copiii foarte mici plăcerea (libidoul) îşi are originea în
regiunea orală. De aceea, copiii mici bagă totul în gură. Scopul este de a obţine satisfacţie
(mulţumire) orală. Intensitatea plăcerii îl împinge pe copil să caute acel obiect care să-i permită să-
şi descarce tensiunea şi să obţină plăcerea. În multe cazuri, pentru bebeluş, obiectul va fi sânul
mamei sau un biberon. Identificarea unei nevoi orale, apariţia tensiunii de a satisface acea nevoie,
descărcarea tensiunii orale şi obţinerea mulţumirii este un ciclu care se repetă foarte des în viaţa
bebeluşului. Pentru Freud, dacă acest ciclu nu se desfăşoară lin, din cauza unei indulgenţe prea
mari a părinţilor sau a unui refuz, poate apărea o fixaţie, şi manifestări inconştiente ulterioare, sau
repetări compulsive a ciclului patologic în timpul vieţii de adult.

Abordarea topografică

Din perspectivă psihanalitică, mintea umană este împărţită în trei zone care interacţionează:
inconştientul, preconştientul şi conştientul.

În 1963, Freud le descria astfel: putem compara sistemul inconştientului cu un hol de intrare larg în
care impulsurile mentale se ciocnesc unul cu altul ca nişte indivizi separaţi. Lângă acest hol de
intrare există o a doua cameră mai îngustă, un fel de cameră de oaspeţi, în care constă conştiinţa.
În pragul dintre cele două camere un supraveghetor îşi îndeplineşte funcţia: examinează diferitele
impulsuri mentale, cenzurându-le, şi nu va admite în camera de primire pe cele care îi displac.

Freud considera că conştiinţa umană este mai curând un atribut excepţional decât obişnuit
(Brenner, 1973). Cu alte cuvinte oamenii funcţionează mai mult în baza nivelului inconştient decât
conştient.
Deoarece conştiinţa impusurilor noastre agresive şi sexuale bazale, primitive ne poate tulbura
vieţile cotidiene, creierul ne protejează de acestea. Principalul scop al terapiei psihanalitice este de
a ne ajuta să devenim în mod lin conştienţi de impulsurile inconştiente. Aducând impulsurile
inconştiente în conştiinţă, vom deveni mai capabili să le gestionăm, deoarece chiar dacă ele sunt
în afara conştiinţei, impulsurile primitive pot acţiona asupra noastră într-un mod indirect şi
distructiv. De exemplu, dacă un tânăr are un complex Oedip nerezolvat cu tatăl său poate fi peste
măsură de agresiv şi competitiv în relaţiile sale cotidiene. Lipsa de conştiinţă asupra originii,
scopului, intensităţii şi obiectului acestor impulsuri permite escaladarea lor. Ca o consecinţă, ieşind
într-o noapte cu prietenii acelaşi tânăr poate fi agresiv faţă de un ofiţer de poliţie, motiv pentru care
poate ajunge la închisoare. În schimb, dacă tânărul urmează o formă de terapie psihanalitică,
poate recunoaşte sursa şi natura impulsurilor sale competitive şi combative, şi îşi poate controla
manifestările, evitând închisoarea.

Abordarea stadiilor de dezvoltare

Freud a subliniat că funcţionarea adultului depinde de experienţele din copilăria timpurie. P. Miller
(1983, p. 125-126) descrie astfel stadiile dezvoltării după Freud: fiecare stadiu este definit în
termenii unei părţi a corpului în jurul căreia se centrează impulsurile. Centrul se schimbă de la
regiunea orală la cea anală şi la cea falică în primii cinci ani de viaţă. După o perioadă de latenţă în
mijlocul copilăriei, urmează stadiul genital al adolescenţei. Fiecare stadiu prezintă noi nevoi care
trebuie să fie satisfăcute de structurile mentale. Modul în care sunt (sau nu) satisfăcute aceste
nevoi, determină nu doar măsura dobândirii satisfacţiei sexuale, ci şi modul în care copilul
relaţionează cu ceilalţi oameni şi cum se simte în raport cu sine. El dezvoltă atitudini, mecanisme
de apărare, fantezii caracteristice. Conflictele nerezolvate din orice stadiu pot urmări persoana de-
a lungul întregii vieţi.

Teoria dezvoltării propusă de Freud este relativ clară. Copilul trece prin patru stadii de dezvoltare,
şi o perioadă de latenţă. Trecerea prin aceste stadii este impusă prin maturizarea biologică, care
forţează individul să se confrunte cu exigenţele inerente fiecărui stadiu. În fiecare stadiu, dacă
părinţii sunt prea indulgenţi sau prea constrângători, copilul poate avea fixaţii sau complexe
corespunzătoare fiecărui stadiu. O fixaţie sau un complex este un conflict inconştient nerezolvat.
Stadiile dezvoltării după Freud sunt:
 Stadiul oral de la naştere la un an
 Stadiul anal de la unu la trei ani
 Stadiul falic de la trei la cinci ani
 Perioada de latenţă de la 5 la 12 ani
 Stadiul genital de la adolescenţă la perioada adultă
Numeroşi psihanalişti nu mai consideră ca valoroase stadiile de dezvoltare formulate iniţial de
Freud (Spitzform, 2003).
Pe de altă parte, rămâne valabilă în cercurile psihanalitice premisa lui Freud cum că indivizii au
fixaţii de dezvoltare specifice ce pot fi tratate prin terapie psihanalitică. În lucrul cu clienţii,
psihanaliştii contemporani iau în considerare o varietate de teorii ale dezvoltării (Erikson, 1963,
Mahler şi Pine, 1975, Stern, 1985).

Abordarea structurală
Abordarea structurală în teoria lui Freud implică interrelaţionarea între binecunoscutele concepte
id, eu şi supraeu. Forţele inconştiente puternice curg între corp şi minte. Dacă nu ar exista
componentele structurale, comportamentul uman, în viziunea lui Freud, ar fi complet dictat de
impulsurile primare sexual şi agresiv. Deoarece forţele primare trec prin id, eu, supraeu, oamenii
învaţă să-şi stăpânească constructiv dorinţele: învaţă să aştepte, să observe, să se controleze.
Id-ul este sediul dorinţelor biologice. Ca entitate structurală în personalitatea umană
acesta funcţionează pe principiul plăcerii şi a gândirii primare (primary-process thought). Freud
descria id-ul ca un „haos, cazan plin de dorinţe clocotitoare” (Freud, 1964, p. 73).
În cea mai mare parte, impulsurile id-ului sunt în afara conştiinţei sau inconştiente. Totuşi
este posibil să se ivească şi în societate – în cazuri precum cele în care oamenii caută satisfacţii
sexuale sau agresive imediate. În plus putem recunoaşte impulsurile id-ului în noi înşine, în vise,
fantezii, flash-uri ale dorinţelor instinctive, dorinţe puternice pentru un comportament de căutare a
plăcerii. Gândirea primară, o altă faţetă a funcţionării id-ului, este caracterizată prin imagini
asemeni halucinaţiilor ale unor dorinţe sexuale sau agresive împlinite.
Id-ul este sursa eului. Deoarece este imposibil ca dorinţele să fie satisfăcute în
permanenţă, trebuie să înveţi să faci faţă frustrării, să aştepţi ceea ce doreşti. Deşi id-ul este un
cazan cu dorinţe în fierbere, eul are puternice resurse proprii. Funcţiile eului includ memoria,
abilitatea de rezolvare de probleme, procesele de gândire logică sau raţională. Aceste funcţii sunt
definite ca procese cognitive secundare şi ne ajută direct în a ne stăpâni sau în a ne apăra
împotriva puternicelor instincte sexuale şi agresive.
Supraeul se dezvoltă în jurul vârstei la care copilul îşi rezolvă aspectele Oedipale şi începe
puternic să se identifice cu părinţii şi cu cerinţele şi aşteptările parentale. Există două părţi ale
supraeului. Prima este conştiinţa. Conştiinţa se dezvoltă ca funcţie a interdicţiilor parentale. Când
mama, tata sau alte figuri adulte ale autorităţii îi spun Nu, nu mai face asta!, sau îi administrează
pedepse severe, acestea sunt interiorizate în psihicul copilului şi mai târziu sunt utilizate de către
pentru a se autopedepsi sau pentru a interzice impulsuri inacceptabile. În esenţă, conştiinţa devine
sursa internă a pedepsei, care explică de ce copiii cu părinţi foarte stricţi şi punitivi ajung să aibă la
vârsta adultă vinovăţie nevrotică.
A doua parte a supraeului este eul ideal. În contrast cu calitatea negativă de pedepsire a
conştiinţei, eul ideal este o dorinţă pozitivă de a intra în competiţie cu standardele şi dirijarea
adultului. De exemplu, când părinţii modelează comportamente sănătoase, raţionale şi funcţionale,
copilul încearcă să devină ca figurile parentale. Utilizând limbajul psihologiei behavioriste,
conştiinţa este o prezenţă interioară care utilizează un ”băţ” sau o pedeapsă ca motivator, în timp
ce eul ideal este similar prezenţei care utilizează o recompensă ca motivator principal.
În principal, eul acţionează ca motivator în structura personalităţii umane. Acesta trebuie
să se lupte nu doar cu impulsurile primitive, ci şi cu admonestările şi expectanţele supraeului şi cu
realitatea lumii externe. Aceasta nu este o sarcină uşoară şi de aceea eul trebuie adesea să
utilizeze mecanisme de apărare ca mijloace de a face faţă instanţelor cu care se luptă.
Mecanismele de apărare resping impulsurile inacceptabile ale id-ului care sunt inconforme
cu standardele supraeului sau care rezultă din problemele din lumea reală. Mecanismele de
apărare au patru caracteristici principale:
 Sunt automate: indivizii învaţă să utilizeze reflex diverse mecanisme de apărare,
 Sunt inconştiente,
 Luptă împotriva impulsurilor inacceptabile,
  Într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de mecanismul folosit) deformează
realitatea.
Multe terapii sunt ego-suportive, având ca scop să ajute eul – o entitate a gândirii logice şi
raţionale – să facă faţă mai eficient dorinţelor primitive, standardelor parentale şi societale
interiorizate şi lumii reale.

Mecanismele de apărare ale eu-lui

 Reprimarea – implică uitarea unei amintiri emoţionale dureroase. Atunci când cineva îşi
reprimă o amintire, există dovezi comportamentale ale acesteia, dar clientul are în mod
autentic absenţa amintirii. „nu-mi amintesc nimic neobişnuit din copilăria mea. De fapt nu-
mi amintesc mai nimic”.
 Negarea – spre deosebire de reprimare, negarea este exprimată de obicei cu mai multă
forţă. Clientul poate spune „nu, nici într-un caz, nu este adevărat” şi repetă această negare
cu putere.
 Proiecţia – are loc când clienţii îşi exprimă gândurile, sentimentele, sau impulsurile
inacceptabile atribuindu-le altor persoane. Un client poate acuza pe cineva de furie în
condiţiile în care el îşi neagă propria furie: „eu nu sunt supărat de nimic: tu eşti cel care şi-
a ieşit din fire”.
 Formațiunea reacțională – dacă este prea periculos să se exprime agresiunea faţă de
cineva, individul poate să se exprime într-un mod extrem de iubitor. Exemplul invers apare
atunci când este imposibil să se exprime atracţia sexuală şi de aceea individul se
comportă în moduri care sugerează ura sau dezgustul faţă de persoana de care se simte
în realitate atras.
 Înlocuirea – are loc când individul îşi schimbă scopul impulsurilor sexuale sau agresive de
la o persoană sau activitate mai periculoasă la una mai puţin periculoasă. Înlocuirea
agresivă este caracterizată prin colocvialism. Înlocuirea sexuală are loc când sentimentele
sexuale sunt trezite de obiecte interzise şi manifestate faţă de obiecte mai acceptabile.
 Raţionalizarea – are loc când oamenii utilizează explicaţii excesive ale comportamentului
său. De exemplu, dacă un student face un comentariu impulsiv, ostil faţă de cineva din
clasă, poate consuma mult timp explicând şi justificând comentariul.
 Regresia – presupune întoarcerea la o metodă mai veche, mai nesofisticată de a face
lucrurile. Copilul traumatizat regresează adesea la udarea patului, în loc să folosească
deprinderi de toaletă mai avansate. Adulţii care ştiu bine să comunice pot să regreseze la
altercaţii fizice sau lovire, decât să-şi controleze impulsurile.
 Sublimarea – este unul dintre cele mai constructive mecanisme de apărare. Are loc când
energia agresivă sau sexuală primară este canalizată spre activităţi vocaţionale sau de
iubire pozitive. De exemplu, energia sexuală este adesea sublimată în sarcini creative, iar
agresiunea în muncă grea (curăţenie, muncă în curte).

Implicaţiile teoriei freudiene în psihoterapie şi consiliere.

 Clienţii nu sunt pe deplin conştienţi de efortul depus pe parcursul stadiilor de dezvoltare
psihosexuală. Cu toate acestea, clienţii sunt afectaţi zilnic de urmele amintirilor
inconştiente rămase din copilărie.
 Amintirile inconştiente sunt manifestate în comportamente mai curând decât reamintite
propriu-zis. Dacă un client are dificultăţi în stadiul oral de dezvoltare, atunci poate fi auzit
 frecvent vorbind despre aspecte legate de zona orală: mâncat, muşcat, vorbit, ţipat, băut,
supt. Această persoană se va comporta de asemenea în funcţie de natura specifică a
fixaţiei orale fie în moduri dependent orale, fie oral-agresive.
 Deoarece clienţii aduc cu ei bagajul dezvoltării în procesul terapeutic, ei vor proiecta
invariabil vechea dinamică relaţională cu părintele în terapeut. Această tendinţă este
numită transfer.
 Deoarece terapeuţii aduc cu ei în procesul de terapie propriul bagaj al dezvoltării, acelaşi
proces de proiecţie poate avea loc în direcţie opusă. Când terapeuţii proiectează modelele
de relaţionare din copilărie în clienţi, are loc ceea ce se numeşte contratransfer.
 Similar mecanismelor de apărare, transferul şi contratransferul tind să fie inconştiente,
repetitive şi automate. Ele sunt caracterizate de asemenea de intensitate, frecvenţă şi
durată neadecvată.
 Repetarea aplicării neadevate a modelelor de relaţionare din copilărie este descrisă
adesea ca repetiţie-compulsie. De exemplu, un bărbat care s-a simţit criticat în copilărie de
mama sa va încerca continuu să repete situaţia din copilărie astfel încât să poată obţine
eventual aprobarea. Din nefericire, eforturile sale sunt adesea sortite eşecului, deoarece
alege în mod repetat să reactiveze această dinamică cu femei care sunt asemănătoare
mamei sale şi prin urmare are puţine şanse să i se ofere aprobarea.
 Deoarece terapia este ameninţătoare, clienţii rezistă adesea la terapie. Tradiţional,
rezistenţa este definită ca orice ar face clientul pentru a se opune scopurilor psihanalistului
şi ia frecvent forma unor mecanisme de apărare. O apărare obişnuită în terapie este
regresia, care se manifestă ca o formă intensă de transfer.
 Pentru ca terapia să aibă succes trebuie ca rezistenţele şi transferul să fie înţelese, de
obicei prin aceeaşi formă de interpretare. Când acest proces are loc lent, eul clientului sau
sinele sunt întărite şi datorită unui mai bun control al eului poate fi tolerat un nivel mai înalt
al înţelegerii.

Terapia psihanalitică nu este cea mai bună formă de terapie pentru orice persoană şi pentru
tratarea oricărei probleme. Psihanaliştii au propus o serie de criterii de selecţie a clienţilor în
terapia psihanalitică:

 Pacienţii descriu prezenţa unei relaţii intime satisfăcătoare în trecut? Relaţia trebuie să
includă intimitate împărtăşită, implicare emoţională şi încredere.
 Pacientul are o inteligenţă peste medie (reflectată în abilitatea de a învăţa lucruri noi
despre sine)?
 Pacientul este capabil să tolereze anxietatea, vinovăţia, furia şi depresia fără să se
exprime cu agresivitate faţă de el şi faţă de alţii?
 Pacientul este capabil să acorde atenţie cauzelor psihologice şi emoţionale ale
problemelor comportamentale şi fizice?
 Cum răspunde pacientul interpretărilor pentru selecţie? Deoarece terapiile analitice scurte
implică interpretări active şi uneori agresive ale comportamentului clientului, clientul trebuie
să demonstreze abilitatea de a gestiona aceste interpretări fără a deveni excesiv de furios,
deprimat sau defensiv.
 Pacientul şi-a circumscris o problemă centrală pe care doreşte să o rezolve prin terapie?
Dacă problemele sunt vagi sau dificil de definit, pacientul nu trebuie acceptat.
  Pacientul are o puternică motivaţie pentru schimbare şi resurse pentru a o realiza? Terapia
psihanalitică cere angajare financiară şi de timp.
 Pacientul este dispus să se angajeze în procesul terapeutic în care comportamentul şi
cuvintele sale vor fi observate, analizate, confruntate, interpretate de către terapeut?

Principiile psihanalitice şi metodele terapeutice

Scopurile tehnicilor psihanalitice sunt:

 A face inconştientul conştient sau a creşte nivelul conştientizării clientului;
 A face clientul să-şi dezvolte un mai bun control al eului, un mai bun autocontrol al
impusurilor nesănătoase sau dezadaptative;
 A ajuta clientul să dispună de obiecte dezadaptative sau nesănătoare interiorizate şi să le
înlocuiască cu obiecte interiorizate mai sănătoase;
 A repara defectele personale prin oglindirea, prezentarea unui obiect idealizat potenţial
interiorizat şi exprimarea empatiei pe perioada eşecurilor terapeutice optime.

Regula de bază

Psihanaliştii tradiţionali încep fiecare sesiune la fel. Le spun clientului „spune orice îţi vine în
minte”. Aceasta este regula de bază care facilitează exprimarea impulsurilor şi conflictelor
inconştiente. Pentru a aplica această regulă, psihanalistul aderă la următoarele principii. Într-un fel,
condiţiile optime pentru analiză sunt similare celor pentru meditaţie.

 Toţi stimulii externi sunt minimalizaţi. Pentru a lăsa impulsurile şi conflictele inconştiente să
apară în conştiinţă, factorii de distragere trebuie minimalizaţi, inclusiv receptarea
expresiilor faciale ale terapeutului.
 Stimulii interni ai clientului trebuie minimalizaţi. Pentru ca asocierea liberă să fie optimă
este bine să nu existe senzaţii de foame, sete sau poziţii fizice incomode.
 Reducerea selecţiei cognitive şi a planificării conştiente. Asocierea liberă este proiectată
pentru a contracara procesele de gândire planificate şi intenţionate. Dacă clientul vine la
psihanalist cu o agendă în care are notate lucruri pe care doreşte să le discute,
psihanalistul va interpreta acest comportament ca rezistenţă. Planificarea conştientă este
un mecanism de apărare prin care se încearcă controlarea instinctelor sexuale şi agresive
primitive. Aceste impulsuri necontrolate afectează negativ clientul şi trebuie aduse în
conştiinţă. Pentru teoreticienii contemporani faptul că clientul îşi construieşte o listă poate
fi o strategie de control interpersonal care serveşte explorării colaborative.

Interpretarea
Analiza tradiţională consideră inconştientul uman atât de încărcat de material conflictual încât nici
asocierea liberă nu permite analistului să aibă acces direct. Mecanismele de apărare a eului
destinate să protejeze clientul de cunoaşterea propriului inconştient distorsionează informaţia care
apare din inconştient. De aceea, în termenii psihanalizei poate lucra în cel mai bun caz cu derivate
ale inconştientului. În funcţie de perspectiva terapeutului, derivatele pot reflecta în principal
conflicte instinctive sau în principal conflicte relaţionale sau de ataşament. Pentru a înţelege
interpretarea terapeutului, clientul trebuie pregătit prin următorii paşi:
 Dezvoltarea alianţei terapeutice. Zetzel (1956) credea că dacă pacienţii au avut în copilărie
relaţii cu părinţii bazate pe încredere şi afecţiune, ei au o mai bună abilitate de a dezvolta o
alianţă terapeutică
 Inducerea rolului. Dacă clienţii sunt lăsaţi fără informaţii despre felul cum procedează terapia
psihanalitică se pot simţi confuzi sau deranjaţi. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când se
utilizează interpretarea ca tehnică terapeutică. Pentru a utiliza interpretarea mai colaborativ, li
se poate spune clienţilor:
Pe parcursul terapiei voi urmări anumite aspecte. Aceste aspecte pot fi legate de copilăria
ta timpurie, de relaţiile tale cu mine sau de descrierile tale asupra relaţiilor din afara relaţiei
terapeutice. Este în regulă dacă menţionez ocazional aceste aspecte ca să le explorăm
împreună şi apoi să sperăm că putem înţelege mai bine modul în care acestea îţi
afectează viaţa.
 Încadrarea în timp. O dată ce relaţia terapeutică a fost stabilită şi a fost oferită informaţia
despre rolul inducerii, interpretarea devine un potenţial instrument de terapie pentru analist.
Fenichel (1945) sublinia că interpretarea presupune să ajuţi ca ceva inconştient să devină
conştient, numindu-l în momentul în care acesta stă să se ivească, interpretările eficiente pot fi
oferite numai într-un anume moment, atunci când interesul imediat al pacientului este centrat
pe acel aspect. Momentul în care este oferită o interpretare este esenţial: trebuie urmărit când
clientul se află la un pas de a deveni conştient de ceva nou; trebuie să aştepţi clientul să
manifeste o atitudine pozitivă faţă de tine; aşteaptă până când poţi să spui interpretarea clar
(dacă ea nu va fi clară, nu-i va fi de ajutor clintului); aşteaptă până vei avea suficiente date
pentru a argumenta interpretarea; altfel spus, trebuie să fii capabil să explici clar şi scurt, pe
baza observaţiei clientului şi a ceea ce a spus, de ce ai punctat anumite modele şi anumite
conexiuni.
 Ce trebuie interpretat. În perspectivă tradiţională, există trei principale aspecte de interpretat
între care se poate alege: mecanismele de apărare ale eului, dorinţele inconştiente şi conflictul
interior cu privire la dorinţe, relaţia de transfer.

Transferul

Una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Freud este transferul. Pe această temă s-au scris
peste 3000 de articole ştiinţifice şi cărţi. În ipostaza strict clasică, transferul este o distorsiune a
clientului care implică retrăirea aspectelor oedipale în relaţia terapeutică (Kivlinghan, 2002). Gelso
şi Hayes (1998) oferă o definiţie mai modernă a transferului care depăşeşte aspectele oedipale:
„experienţa pe care o are clientul cu terapeutul, experienţă modelată de trecutul şi structurile
psihologice ale clientului, şi implică translarea în terapeut a sentimentelor, atitudinilor şi
comportamentelor provenind din relaţiile semnificative din copilăria timpurie”.
Transferul este caracterizat prin inadecvare. Potrivit lui Freud (1958), transferul depăşeşte orice ar
putea fi justificat pe baze sensibile sau raţionale. Aceasta deoarece transferul implică utilizare unei
hărţi vechi pentru orientarea pe un teren nou. Un mod de a detecta transferul este de a observa
atent percepţiile clientului care nu se potrivesc tratamentului tău. Pentru a monitoriza eficient
percepţiile inadecvate ale clientului, trebuie să te cunoşti suficient de bine pentru a identifica
situaţiile în care clientul te tratează ca pe altcineva.

Contratransferul
Original a fost definit ca tendinţa terapeutului de a privi clientul în termenii relaţiilor sale anterioare.
Freud a conceptualizat contratransferul ca un factor negativ în terapie. Freud (1957) recomanda
recunoaşterea contratransferului şi depăşirea sa deoarece nici un psihanalist nu poate merge mai
departe decât permit propriile complexe şi rezistenţe interne”.
Contratransferul reprezintă răspunsuri emoţionale, atitudinale şi comportamentale care
sunt neadecvate în termeni de intensitate, frecvenţă şi durată (Sommers-Flanagan, Sommers-
Flanagan, 2003, p. 116). Când lucrează cu clientul, terapeutul trebuie să fie atent la propriile
emoţii, gânduri, impulsuri şi comportamente. Dacă apare o stare de deranjare care este puternică,
frecventă, şi de durată atunci terapeutul suferă de contratransfer. Uneori transferul poate induce
contratransfer, ceea ce confirmă faptul că psihoterapia psihanalitică este un proces intersubiectiv
între două persoane. Psihanaliştii contemporani au lărgit definiţia contratransferului la ansamblul
reacţiilor emoţionale-cognitive- fizice faţă de client. Aceasta înseamnă că reacţia psihoterapeutului
trebuie privită ca un semn al unor conflicte nerezolvate. În această accepţiune, contratransferul
aduce cel puţin două beneficii (Beitman, 1987, Pipes, Davenport, 1999). Conştientizarea reacţiilor
de contratransfer pot ajuta terapeutul să obţină o înţelegere mai profundă a propriilor probleme.
Dobândind această conştientizare mai profundă, terapeutul poate dovedi mai multă compasiune
pentru client. Al doilea avantaj stă în faptul că dacă reacţia terapeutului faţă de un client este
neobişnuită, aceasta se poate datora mai mult clientului decât terapeutului şi poate constitui un
punct de pornire pentru interpretarea transferului. Spre exemplu, dacă terapeutul se simte speriat
de client, aceasta înseamnă că el spune sau face ceva care este în mod subtil ameninţător şi îi
oferă terapeutului informaţii despre felul clientul afectează de obicei alte persoane. Întrebarea
cheie pentru terapeut în astfel de situaţii este „Cum se cere să fiu în această situaţie?” (Spitzform,
2003)

Triunghiurile conştientizării

Terapeutul îşi focalizează interpretarea pe triunghiurile conştientizării. Acestea sunt bazate fie pe
conflicte primare, fie pe transfer.
Triunghiul conştientizării bazat pe conflict include:
1. dorinţa, scopul sau instinctul clientului;
2. ameninţarea sau ameninţarea imaginată care face imposibilă satisfacerea directă a
dorinţei.
3. compromisul defensiv.

Deşi în analiza freudiană tradiţională, dorinţele clientului au rădăcini fie sexuale, fie agresive, în
modelul relaţiilor obiect, dorinţele clientului pot avea o focalizare interpersonală. De exemplu, un
tânăr poate dori o distanţă emoţională şi fizică mai mare faţă de mama sa. Totuşi, deoarece când a
crescut eforturile sale de individualizare s-au lovit de abandonul din partea mamei sale, se simte
prea anxios şi prea vinovat pentru a exprima direct nevoile sale de independenţă. Deşi se simte
confuz când mama sa îi cere diverse lucruri, el neagă şi minimalizează problema spunând:
„aceasta este mama. Nu-mi place, dar nu pot face nimic”. Folosind modelul triunghiului
conştientizării, interpretarea se poate focaliza asupra unuia sau mai multora dintre aceste aspecte:
1. ţi-ai dori să poţi avea un pic mai multă independenţă sau să fii puţin mai asertiv faţă de
mama ta;
2. dar tu nu spui sau nu faci nimic deoarece eşti speriat că o vei răni şi că te va părăsi
furioasă şi;
 3. încerci să reduci problema spunând că nu e mare lucru, dar rămâi în continuare anxios,
vinovat şi confuz mai adesea decât ţi-ar plăcea.
Triunghiul conştientizării bazat pe transfer include:
1. Observaţii bazate pe relaţiile de transfer,
2. Rapoartele clientului despre dinamica relaţiilor din copilăria sa timpurie;
3. Rapoartele clientului despre relaţiile sale actuale înafara terapiei.
Pentru exemplul de mai sus terapeutul (care s-a întâmplat ca să fie femeie şi să fie cu 20 ani mai
în vârstă decât clientul), poate spune:
1. uneori simt că mă respingi într-un mod şarmant; râzi, glumeşti, dar pari să mă ţii deoparte
pentru a nu cunoaşte lucruri mai personale şi mai intime despre tine;
2. mi-ai spus mai înainte despre cum s-a lipit mama ta de tine până când te-ai eliberat iar ea
te-a pedepsit fiind indisponibilă iar aceasta pare să aibă legătură cu
3. cât de greu îţi este acum să te deschizi faţă de o femeie, deoarece ţi-e teamă că te va
încleşta şi nu-ţi va mai da drumul niciodată.
Triunghiul conştientizării prin transfer poate apărea şi se poate repeta privitor la visele şi povestirile
clientului.

Interpretarea viselor

Freud considera visele ca fiind calea regală către inconştient, către impulsurile instinctive
inconştiente reprimate. Totuşi, pentru a produce conştientizarea ele necesită interpretare corectă şi
terapeutică. În interpretarea viselor clientului terapeutul poate fi tentat să proiecteze propriile
conflicte şi probleme în materialul simbolic ambiguu al viselor clientului. Se poate afirma că Freud,
din pricina propriului interes pentru aspectele sexuale, a fost înclinat să interpreteze greşit
imaginile din visele clienţilor ca reprezentând impulsuri instinctive sexuale. Demersurile
psihanalitice contemporane de interpretare a viselor nu mai sunt predominant autoritare, bazate pe
interpretarea simbolurilor şi pe terapeut, aşa cum se întâmpla în demersurile clasice freudiene.
Levy (1984) descrie pe scurt un proces de analiză a viselor:
Utilizarea optimă a viselor cere ca pacientul să facă asocieri libere cu elementele viselor. Pacientul
trebuie să fie un colaborator activ în interpretarea viselor pentru a evita speculaţia. De câte ori este
posibil, propriile idei ale pacientului trebuie spuse, astfel încât să devină familiar cu mecanismele
inconştiente care uneori se văd cel mai bine în materialul viselor.

Analiza viselor, aşa cum este practicată astăzi, este un proces interactiv, subliniind importanţa
reacţiilor clientului faţă de semnificaţia viselor. Deşi perspectiva şi interpretarea analistului sunt
importante, metoda implică solicitarea clienţilor să facă asocieri libere cu visele lor şi apoi să
exploreze împreună cu terapeutul răspunsurile apărute.

Pregătirea terapeutului pentru a face terapie psihanalistă informată

Pentru terapeuţii începători este nepotrivit dacă nu chiar neetic să se lanseze în conducerea unor
terapii psihanalitice tradiţionale. Pentru a-şi întemeia practica pe principiile psihanalitice,
începătorul trebuie să:
1. să acorde o importanţă cuvenită propriei terapii psihanalitice. Ellen McWhirter (2002),
profesor de consiliere la Universitatea din Oregon, interesată de abordarea proceselor
interpersonale în terapie a dat studenţilor în consiliere următorul sfat: „dobândiţi experienţă
în calitate de client. Aceasta este o modalitate de dezvoltare şi conştientizare, şi consider
 că nimic nu te ajută mai mult să asişti clienţii decât faptul de a şti ce înseamnă să fii client,
indiferent dacă terapeutul este excelent sau mediocru. În plus, terapia este un mod
minunat de a învăţa despre petele oarbe din noi, de a ne conştientiza slăbiciunile şi
punctele vulnerabile, şi de a învăţa umilitatea. Umilitatea vine din încercările noastre; nimic
nu ne poate ajuta mai bine să apreciem curajul şi forţa clienţilor noştri decât propriile
experienţe ale înfrângerilor şi ridicărilor”.
2. când suntem în dubiu, să nu uităm regula de bază. Din timp în timp, trebuie spus pur şi
simplu clientului să orice îi vine în minte: „ce-ţi trece prin minte în acest moment?” apoi
aşează-te în spatele său şi ascultă-i câteva minute luptele, dorinţele, sau alte teme
importante.
3. utilizează explorarea reciprocă, necritică ca tehnică generală. Această abordare este utilă
atunci când clienţii învaţă modelul psihanalitic şi când li se demonstrează că orice vine de
la client este valoros, chiar şi rezistenţele. Principalul lucru este să se facă aceasta în
manieră colaborativă, fără blamarea clientului pentru performanţa sa în terapie.
4. fii atent la bagajul copilăriei clientului şi la posibilele transferuri. Indiferent dacă discuţi
direct sau nu, comportamentul direct al clientului tău este puternic influenţat de
experienţele sale din copilăria timpurie. Fii atent la modul în care clientul interacţionează
cu tine. Dacă interacţiunea este intensă, repetitivă şi neobişnuită, poţi observa o reacţie de
transfer.
5. fii atent la bagajul propriei copilării şi la posibilele fenomene de contratransfer.
Conştientizează faptul că în relaţia interpersonală participi ca observator subiectiv.
Aceasta înseamnă că trebuie să te educi în privinţa felului în care vei răspunde clienţilor.
Obţinerea unui feedback din partea prietenilor, familiei, supervizorilor, cu privire la stilul
interpersonal este un aspect foarte important. Horney (1942) sugera în lucrarea sa Auto-
analiza că „se declară frecvent că analiza este singura mijloc de promovare a dezvoltării
personalităţii. Acest lucru nu este adevărat. Viaţa în sine este cel mai eficient ajutor pentru
dezvoltarea noastră”.

Pregătirea clientului pentru angajarea informată în terapia psihanalitică

Terapia psihanalitică nu este categoric pentru oricine. Pentru a fi eficientă, clienţii trebuie să fie în
mod real interesaţi de aspecte psihologice, interpersonale legate de familia de origine. abordările
terapeutice psihanalitice nu trebuie să înceapă înainte de a-i da clientului informaţii complete
despre procedurile generale la care va fi supus.
Obţinerea consimţământului informat al clientului este o procedură în care terapeuţii le
povestesc clienţilor despre felul în care funcţionează terapia. Acest lucru se întâmplă la începutul
procesului terapeutic, dar continuă intermitent pe parcurs. Clientului i se va explica rolul pe care îl
va juca terapeutul: sublinierea inconsistenţelor logice şi emoţionale în exprimările sale verbale. Tot
acum se pot explica proceduri specifice sau perspective teoretice utilizate de terapeut

Exemplu: visul, aşa cum ţi-l aminteşti poate fi considerat o reflecţie a unor anumite gânduri,
sentimente, dorinţe, provocate poate de experienţe recente, care sunt reprezentate în vis în moduri
mai acceptabile sau deghizate astfel încât să nu poată fi recunoscute. Putem învăţa multe despre
noi înţelegând ce sunt aceste tendinţe ascunse, precum şi cum şi de ce le deghizăm.

Proceduri şi aspecte legate de evaluare

Terapeuţii psihanalişti utilizează două proceduri principale de evaluare: interviul clinic şi testele
proiective (Testul Rorschach, TAT, asocierea liberă cu cuvinte specifice, desenul figurilor umane).
Evaluarea prin metoda psihometrice de tipul chestionarului nu sunt agreate de psihanalişti.
Aplicarea testelor proiective este recomandabilă numai după o formare specializată. Pentru
terapeuţii începători cea mai la îndemână tehnică este interviul pentru screening pentru a
determina dacă un client este sau nu adecvat pentru tratamentul psihanalitic.