Sunteți pe pagina 1din 13

STAMATIN căs.

CERU DIANA BIANCA


PIPP – ID, ANUL I, GRUPA 1
SEMESTRUL II, 2017- 2018

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII ȘI A VÂRSTELOR


(TEME DE CONTROL)
Tema 1

Comparați teoriile învățării (condiționare clasică, operantă și învățare socială) cu


cele psihodinamice (Freud și Erickson). Gășiți cel puțin 3 criterii comparative și
menționați asemănările și deosebirile.

Un prim criteriu de comparație se referă la existența unor structuri specifice omului,


care determina învățarea.
Ca o deosebire spunem că teoriile învățării susțin că ființa umană este un organism
care a învățat să se comporte într-un mod unic. Nou-născutul este văzut ca fiind un receptor
maleabil la stimulările mediului, pregătit să reacționeze la o stimulare din jurul său dar cu
foarte puține structuri personale.
Watson a afirmat că psihologii trebuie să se concentreze asupra relațiilor dintre
stimulii din mediu și comportamentele umane și nu asupra fenomenelor intrapsihice. În
opinia teoreticienilor învățării nu trebuie întrebați oamenii la ce se gândesc, ci ei trebuie
priviți ce fac. Psihologii învățării sunt concentraţi asupra stimulilor externi și a
comportamentelor umane și mai puțin sau chiar deloc asupra fenomenelor intrapsihice. Pe
când teoriile psihodinamice sunt preocupate pe o dezvoltare internă a omului, acesta fiind
stimulat de forțe interne și externe.
Teoriile psihodinamice susțin că există numeroase structuri interioare care influențează
omul în decursul existenței sale. Astfel, Freud vorbește despre inconștient- ca fiind acea
instanță interioară care influențează în mod constant și radical deciziile oamenilor.
Erikson, unul dintre continuatorii lui Freud, a realizat o teorie stadială complexă în
care descrie importanţa dezvoltării emoționale de-a lungul vieții. Erikson a văzut dezvoltarea
ca o rezolvare progresivă a conflictelor între nevoile copilului și cerințele sociale, în fiecare
dintre cele opt stadii conflictuale trebuiesc rezolvate măcar parțial înainte de a se putea realiza
un progres spre următorul set de probleme.
Ca o asemănare între cele două tipuri de teorii, în cadrul teoriilor învățării există totuși
structuri interne care ajută la producerea învățării și este evidențiată de A. Bandură care
susține că procesele cognitive ale individului au un rol central în reglarea învățării. Iar în
cadrul teoriilor psihodinamice structurile interne-forțele interne sunt considerate ca fiind
factori detrminanţi ai comportamentului uman.
Al doilea criteriu de comparație între aceste teorii este interacțiunea dintre om și mediu
sau realitatea exterioară.
Ca și asemănare, ambele teorii ale învățării susțin că omul se dezvoltă datorită
interacțiunii acestuia cu mediul sau stimulii din realitatea exterioară. Acești stimuli au
menirea de a influența omul în achiziția unui comportament. Și teoriile psihodinamice susțin
importantă influenței factorilor externi asupra omului. Dezvoltarea are loc prin interacțiunea
cu realitatea exterioară care îl transformă; iar prin maturizarea ulterioară el continuă să
interacționeze cu realitatea care îl transformă din nou.
Deosebirea se realizează prin prezența factorilor interni iraționali, pe care nu îi găsim
în teoriile învățării.
În teoriile psihodinamice, în viziunea lui Freud, de la cea mai mică vârstă, omul este
motivat de nevoile sale iraționale de plăcere. Comportamentul este guvernat nu doar de
procesele conștiente ci și de procesele inconștiente.
Cel de-al treilea criteriu de comparație se evidențiază ca fiind factorii ce determină
inițierea și desfășurarea unui comportament.
Ambele teorii susțin că oamenii inițiază și desfășoară un comportament datorită
influenței mediului înconjurător, concretizată prin experiențele trăite de-a lungul vieții. Aceste
experiențe dau posibilitatea oamenilor să-și construiască și reconstruiască așteptările lor
despre evenimentele ulterioare; de asemenea aceste experiențe ajută ființa umană să
stabilească care dintre comportamente sunt mai eficace decât altele.
Spre deosebire de teoriile învățării care susțin că experiențele anterioare influențează
acțiunile ulterioare ale ființei umane, teoriile psihodinamice susțin că acele forțe interne și
iraționale ce influențează comportamentul uman sunt determinante în vederea desfășurării
comportamentelor ulterioare ale ființei umane, deși experienţele individuale anterioare au o
mare influență asupra acțiunilor ființelor umane.
Tema 2
Gășiți și descrieți, utilizând resurse electronice (internet) 2-3 dileme (morale,
sociale) și menționați ce răspuns ar da la aceste dileme un preadolescent (12-14 ani).

Preadolescenţa este un prag important prin care trebuie să treacă fiecare copil.
Psihologii spun că în această perioadă se produc destul de multe și mari modificări în viața
copilului, atât din punct de vedere psihic, emoțional cât și fizic. De aceea, el are mare nevoie
de susținere și înțelegere din partea părinților.
Întreaga viață este un ciclu de etape în dezvoltarea bio-psiho-socială. Ideal ar fi ca
oamenii să crească pe măsură ce înaintează în viață, să cunoască tot mai bine, să fie tot mai
maturi și mai pregătiți în a-și stăpâni și gestiona emoțiile, gândurile, și mai apoi de a lua
decizii bune. Problema este că, cel mai adesea, nu se întâmplă așa. Ba dimpotrivă, cu cât
înaintează în vârstă parcă devin tot mai distrați, superficiali și parcă renunţă prea repede la
idealurile lor din adolescență. Nu sunt numai ei de vină, societatea are o influență negativă
destul de mare.
Una din nevoile principale ale omului este cea de socializare, de comunitate. Prin
interacțiunea cu celălalt, învață să se cunoască pe sine însuși, pe ceilalți, să facă față și să se
descurce în diferite situații dificile pe care i le oferă viața. Dacă grupul sau grupurile sociale
din care face parte vor înclina spre distracții superficiale și fără rost, se vor vedea "siliți" (deși
nu sunt!) să-și sacrifice unele nevoi, păreri, idealuri, pentru a se adapta la "cerințele" grupului.
Aceasta este sau va fi și una din tentațiile preadolescentului.
Deși omul crește în vârstă, de cele mai multe ori, maturizarea emoțională se oprește
undeva în jurul vârstei de 15, 16 ani. Acest lucru se întâmplă, cel mai adesea, pentru că nu a
trecut complet și "corect" prin fiecare vârstă. Pentru a-l ajută pe copil să facă acest lucru, este
nevoie ca părintele să înțeleagă bine ce presupune și cum se manifestă preadolescenţa din
punct de vedere fizic, psihic și afectiv, și mai ales cât și cum anume îl poate ajuta.
Preadolescenţa este o fază timpurie a adolescenței, care se desfășoară între 10-14 ani,
perioadă a transformărilor profunde fizice și fiziologice, a unor conturări a intereselor,
aptitudinilor și concepțiilor morale ale copilului.
În ceea ce privește dilema, această presupune existența unei situații problemă în care
se află o persoană. Această problema are 2 alternative de aceeași intensitate, amplitudine și de
aceeași categorie (fie ambele pozitive, fie ambele negative). De asemenea, persoana este
obligată să aleagă una dintre alternative având ca și consecință pierderea celeilalte.
Exemplu de o dilema morală este:
Cazul unui preadolescent de 12 ani din Ucraina (având în vedere situația politică din
2014) care are rude (frați mai mari) în România și dorește să plece de acasă din cauza situației
politico militare existente care i-a provocat teamă de moarte. O alternativă ar fi să plece din
țară în România- în cazul acesta și-ar pierde familia rămânând fără părinți, și o a două situație
ar fi să rămână alături de familie existând pericolul ridicat de a-și pierde viața.
Cred că preadolescentul ar încerca prin toate mijloacele să-și convingă familia să
părăsească țară, dar nu cred că ar fi în stare să plece de unul singur dat fiind vârsta fragedă.
Un alt exemplu de dilemă:
Preadolescentul fumează împreună cu prietenii săi. Anturajul în cadrul căruia își
petrece tot timpul liber are reguli proprii de comportare și existență. Aceste reguli stricte,
nescrise, sunt obligatorii pentru a face parte din cadrul grupului. Orice alterare sau abatere de
la normele proprii de existență ale grupului sunt sancționate prin excludere. Părinții află de
existența acestui anturaj la care fiul lor ia parte și că fumează de câteva luni. Această
întâmplare produce o întreagă serie de discuții în care copilului i se cere în mod radical să
renunțe la grupul de prieteni. Tânărul este foarte nesigur și nu știe cum să reacționeze având
următoarele alternative: în primul rând el poate să se oprească din fumat, ceea ce ar atrage
excluderea din grupul de prieteni, pierzându-și astfel identitatea care și-o formase până atunci.
Cea de- a două alternativă este să fumeze în continuare, lucru care ar antrena un val de
conflicte, neînțelegeri în relația cu părinții; în timp, situația degenerând și existând
posibilitatea de a se ajunge la delincvență dat fiind comportamentul deviant.
Consider că preadolescentul poate renunţa la fumat și la influenţa grupului în favoarea
părinților, în cazul în care are o relație solidă cu părinții bazată pe comunicare și dragoste. În
cazul în care acesta nu are o relație închegată cu părinții, va alege să continue pe acest drum
alături de anturajul său renunțând la influența familiei.
Dezvoltarea morală este un aspect esenţial al socializării. Fiecare societate are regulile
sale morale care orientează comportamentul membrilor săi în diferite situaţii. Prin procesul de
dezvoltare morală copilul interiorizează normele morale ale societăţii în care trăieşte, învaţă
ce este corect şi ce este greşit.
Dezvoltarea morală a copilului a fost studiată şi de Kohlberg. Ei au ajuns la concluzia
că dezvoltarea morală este strâns legată de dezvoltarea cognitivă a copilului. Kohlberg,
pentru a studia dezvoltarea morală, a prezentat subiecţilor de diferite vârste povestiri care
implicau câte o dilemă morală, şi le-a cerut să arate cum ar fi soluţionat ei problema.
Analizând mii de răspunsuri, Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltării morale, fiecare
având câte două substadii.
Luând în calcul teoria lui Kohlberg, dilemele propuse mai sus descriu comportamentul
copilului care se află în stadiul moralității preconventionale, substadiul 2 al relativismului
instrumental. În acest stadiu, corectitudinea comportamentului este apreciată în funcţie
de consecinţele sale.
Preadolescentul apreciază caracterul moral al unei acţiuni în funcţie de consecinţele
acţiunii, dar pentru el este esenţial modul în care este apreciat de cei din jur, recunoştinţa celor
din jur.
Tema 3
Explicați comparativ rolul cadrului social în teoriile lui Erikson, Wallon și
Vîgotski și exemplificati cum se produc schimbările la nivelul achiziției limbajului
verbal din perspectiva celor 3 teoreticieni.

Cadrul social este un factor important care participă la construcția, funcționarea și


dezvoltarea proceselor psihice umane. Cei trei teoreticieni, Erikson, Wallon și Vîgotski, pun
în evidență felul în care cadul social contribuie la dezvoltarea unei persoane unice și în același
timp îl sprijină pe individ să devină un membru activ și creator al societății.
Erikson, unul dintre continuatorii lui Freud, a realizat o teorie stadială complexă în
care este descrisă dezvoltarea emoțională de-a lungul vieții. În teoria psihosocială a lui
Erikson, personalitatea se dezvoltă urmând pași prestabiliţi de disponibilitatea organismului
uman de a fi conștient și de a interacționa cu lumea, o lume care inițial este doar imaginea
mamei terminând prin a fi întreagă omenire.
Rolul cadrului social în teoria lui Erikson își face simțită prezența încă din primele
stadii de existența ale copilului. Astfel, bebelușul își construiește sentimentele de încredere,
apoi de hărnicie datorită prezenței familiei, în special a mamei sale. Mama este cadrul social,
factorul esențial care concură la dezvoltarea copilului. În următoarele stadia, rolul cadrului
social este în continuare foarte important; astfel că sentimentele de automomie, apoi de
identificare cu părintele de același sex se construiesc exclusiv datorită interacțiunii sociale. În
funcție de influenţa mediului social, copilul are o dezvoltare sănătoasă sau dimpotrivă poate
atinge laturi patologice. În continuare, ajuns la adolescență, tânărul caută continuitatea și
similitudinea în interiorul său- își caută identitatea, iar în această căutare cadrul social-părinții
îl privește ca și adversar. Astfel, tânărul adult care și-a încheiat căutarea identității, este
doritor să-și fuzioneze identitatea cu cea a cadrului social- alții. El este gata de intimidate, de
relații cu alții, în care este destul de puternic pentru a face sacrificii în favoarea altuia.
Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că așa cum a arătat Erikson spre
deosebire de Wallon, nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescența, iar individul
trebuie să parcurgă și ultimele trei stadii pentru a progresa. Cu fiecare stadiu parcurs și prin
obținerea unei rezolvări, individul capătă o dimensiune a competenței sale.
Ca și Erikson, teoreticianul H. Wallon abordează dezvoltarea ontogenetică într-o
manieră stadială, dar unică, punând în valoare progresul de maturizare a raportului psihologic
fundamental, cel dintre obiect și subiect (cadrul social-individ). În conceptele walloriene
fundamentale emoția are statut particular explicativ pentru ontogeneză. Aceasta leagă
„‟natura‟‟ (nou-născutul) de cultură (mediul socio-familial), fiind primul program ontogenetic
funcțional comprehensibil reciproc. Apoi mișcarea ca principală formă de activitate, dar și de
exprimare reprezintă primul mijloc de acțiune asupra cadrului social. Imitația este o formă
foarte puternică care reprezintă o acomodare la cadrul social, apărând doar în prezența
modelului.
Vîgotski, un alt teoretician al dezvoltării, consideră că individul și capacitățile sale
intelectuale nu sunt înnăscute, ci sunt produsul instituțiilor culturale – cadrul social în care se
găsește individul. Acesta a prezentat dezvoltarea stadială a gândirii și limbajului într-un mod
deosebit față de ceilalți teoreticieni amintiți mai sus. Una din ipotezele sale este:‟‟activitatea
creează gândirea”. Altfel spus, formarea gândirii pleacă de la activități de producție, procesul
prin care copilul asimilează rezultatele tranzacțiilor sale cu cadrul social.
Dintre teoreticienii dezvoltării amintiți, Vîgotski este singurul care a acordat o
importantă deosebită achiziționării limbajului formulând stadiile dezvoltării limbajului. Acest
autor consideră că gândirea și limbajul la copil apar în mod independent și pot fi reprezentate
sub formă unor cercuri separate: gândirea non-verbală și cuvântul neconceptualizat. Pe
măsură ce copilul crește, cercurile se întâlnesc și întrepătrund. El estimează că educația
lingvistică formală și informală determină în mare măsură nivelul conceptual al gândirii pe
care îl va atinge copilul.
Primul stadiu al dezvoltării limbajului se caracterizează prin trei funcții neintelectuale
ale limbajului: sunetele, „‟reacțiile sociale‟‟și cuvintele propriu-zise. Cuvintele se învață prin
condiționare, prin asocierea lor repetată cu diferite obiecte. Apoi la 2 ani începe stadiul
psihologiei naive. Copilul descoperă funcția simbolică a cuvintelor și manifestă interes pentru
numele diferitelor obiecte. Învățarea noilor cuvinte este un process activ din partea copilului,
el nu se mai reduce la condiționare. Acest stadiu se caracterizează prin debutul inteligenței
practice, copilul începând o explorare activă a lumii înconjurătoare și o la fel de activă luare
în posesie a acesteia. În stadiul al 3 lea, limbajul egocentric constituie partea esențială a
limbajului prescolarului, mai ales în situații de joc. Acest limbaj se prezintă ca un monolog al
copilului care însoțește activitățile sale fie când este singur, fie în prezența altor copii și se
manifestă până în jurul vârstei de 7 ani când începe cel de-al 4-lea stadiu numit: stadiul
creșterii interioare sau al limbajului interior. În cursul acestui stadiu copilul manipulează
limbajul ”în minte” sub formă limbajului nearticulat, a memoriei logice și prin utilizarea
semnelor interioare în rezolvarea problemelor. Pe tot cursul vieții individul va utiliza limbajul
interior și pe cel exterior ca instrumente de gândire conceptuală sau verbală.
Referitor la schimbările achiziției limbajului verbal, H. Wallon susține în cel de-al 2-
lea stadiu al ontogenezei că limbajul apare odată cu activitatea postual-imitativă în intervalul
1-2 ani. După care, în cel de-al treilea an, mai mult mimează decât vorbește. Imitația susține
interiorizarea, forma sa amânată fiind deja o evocare, un raport de substituție a ceea ce a fost
cândva prezent.
În opinia lui Erikson, în stadiul 1-3 ani se dezvoltă sentimentul autonomiei: mers,
vorbit, hrănit singur. Prin stil parental liber-relaxat se dezvoltă autonomia și implicit limbajul
verbal. Prin stilul critic se dezvoltă îndoiala (îndoiala în sine = ascuns după fusta mamei,
timiditatea la contacte sociale noi, voce înceată), rușinea.
Tema 4

Menționați, pentru primii 2 ani de viață ai unui copil, care sunt aspectele
dezvoltării pe care un părinte trebuie să le aibă în vedere (utilizați informații privind
perioadele critice și sensibile și orarul maturării, aspecte ale dezvoltării cognitive,
afective și sociale)
Stadiul senzoriomotor: 0-2 ani. Cunoasterea lumii se realizează prin manipularea
obiectelor care îi oferă copilului informatii senzoriale si perceptive - despre acestea. Perioada incepe
cu manifestarea reflexelor si se sfarseste cu coordonari complexe ale abilitatilor senzorio-motorii. In
acest stadiu copilul invata sa se diferentieze de lumea inconjuratoare, sa isi delimiteze contururile
propriei persoane. Tot in aceasta perioada incepe sa inteleaga cauzalitatea in timp si spatiu. Achizitiile
majore ale stadiului sunt reprezentate de dobandirea conceptului de obiect permanent (obiectul
continua sa existe chiar si atunci cand nu mai este direct perceput) si, la sfarsitul perioadei, de aparitia
reprezentarilor mentale interne (experientele putand fi reamintite sau imaginate), in forma jocului
imaginativ si a gandirii simbolice.
Procesul de creştere poate fi descris ca o serie de interacţiuni între organism şi mediul său. Ca
rezultat al acestui proces bebeluşul se dezvoltă, structura şi funcţiile corpului îşi măresc complexitatea,
apropiindu-se treptat de cele ale adultului. În nici o altă perioadă rata creşterii nu este mai mare
Diferite studii s-au referit la numeroase caracteristici fizice, motorii, de limbaj sau sociale.
Aceste investigaţii au dus la realizarea unor ghiduri care descriu cele mai importante progrese făcute
de copil şi vârstele la care acestea survin de obicei. Astfel de descrieri poartă numele de norme de
dezvoltare.
Folosind aceste norme putem rezuma modul de creştere şi dezvoltare a copilului în primii doi
ani de viaţă. În decursul primului an creşterea este deosebit de intensă. Lungimea corpului se măreşte
cu circa o treime iar greutatea se triplează. Un băieţel care avea 50 de cm şi 3,5 kg la naştere va avea la
sfârşitul primului an circa 70 cm şi 11 kg. În cursul primilor 2 ani, capul său va creşte mai lent decât
trupul şi membrele, oasele feţei se vor mări, astfel încât proporţiile se vor apropia de cele ale adultului.
În primii 2 ani de viaţă diferenţele de creştere între băieţi şi fete sunt foarte mici şi
nesemnificative, dar încă de acum structura lor corporală diferă. Fetiţele au mai mult ţesut adipos şi
mai puţină masă musculară şi apă decât băieţii (Falkner, 1966).
Observând cu grijă un număr mare de copii, cercetătorii au descris şi înregistrat sute de
achiziţii motorii mici dar importante care apar în primii doi ani de viaţă. Acestea ne permit să schiţăm
portretul bebeluşului în diferite momente de viaţă.
În primele trei luni de viaţă copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului dormind,
mâncând şi plângând. În această perioadă părinţii remarcă schimbări mici dar stabile în
comportamentul bebeluşului. Deşi volumul de timp cât doarme şi plânge un copil variază mult, în
medie el scade semnificativ spre 12 săptămâni. Acum creşte cantitatea de vocalize ale copilului şi
acordă o atenţie din ce în ce mai mare lucrurilor din jurul său.
În a treia lună de viaţă bebeluşul începe să arate o implicare vizuală crescută în lumea din jur.
El începe să răspundă la stimuli repetitivi, arătând semne de plictiseală (sau obişnuinţă), atunci când
acelaşi obiect este prezentat de mai multe ori şi apare prima percepţie tridimensională a lumii.
Între 4-7 luni apar alte transformări importante cum ar fi coordonarea ochi mână, care îi
permite copilului să apuce obiectele. Deşi nou născutul poate apuca un obiect, coordonarea oculo-
motorie dispare spre sfârşitul primei luni reapărând la circa 5 luni. Acum el îşi poate coordona mâinile,
iar cele mai multe obiecte apucare de copil vor sfârşi în gura sa, indiferent de mărime, formă şi igienă.
Spre 6 luni copilul poate să se rotească complet de pe spate pe burtă şi invers. La această
vârstă el îşi descoperă propriile picioare devenind fascinat de acestea, mai ales că nu posedă un control
muscular precis asupra lor. În cele mai multe privinţe el este din ce în ce mai “uman”, răspunzând la
oameni şi evenimente prin zâmbete, alintări şi mişcări ale extremităţilor care prefigurează progresele
sociale şi emoţionale.
La 7 luni, copilul începe să stea aşezat fără ajutor. Jocul său favorit devine “aruncatul şi
ridicatul”. El aruncă obiectele iar părinţii le ridică. El pare să nu se plictisească sau obosească repetând
acest joc la nesfârşit ceea ce îi epuizează pe părinţi cu mult înaintea sa.
Pe la 8-9 luni copilul începe să meargă în patru labe, acţiune diferită de târâre, care apare de
obicei cu o lună înainte. Unii bebeluşi nu se târăsc sau merg în patru labe, ci dintr-o dată se ridică în
picioare şi merg.
În a doua jumătate a primului an, majoritatea copiilor (dar nu toţi) fac primii paşi.
Consecinţele acestui progres pentru copil şi părinţi sunt incalculabile. Ocaziile pe care mersul i le
oferă copilului, dar şi situaţiile periculoase în care îl pun, sugerează importanţa mobilităţii. Din fericire
pentru părinţi, la această vârstă copilul începe să răspundă la comenzi simple, fiind de asemeni capabil
să-şi exprime vocal necesităţile. Când părinţii reacţionează pozitiv la cererile sale, copilul devine
fascinat de numirea obiectelor. Faptul că natura oferă simultan dezvoltarea mobilităţii complete, a
înţelegerii şi a unor rudimente de limbaj expresiv, joacă un rol în supravieţuirea speciei umane.
Spre 18 luni, copilul poate alerga, uneori neîndemânatic, putând trage sau împinge o jucărie.
În următoarele 6 luni apare o creştere dramatică a vocabularului copilului.
La atingerea vârstei de 2 ani, copilul va fi capabil să meargă corect şi să alerge rezonabil. El
este capabil să utilizeze 200 de cuvinte diferite, să-şi arate părţile corpului şi să se joace singur scurte
perioade de timp. Copilul a ieşit din faza de copilărie mică (infancy).
Fiecare nouă achiziţie (şezutul, mersul în patru labe sau mersul) măreşte considerabil lumea
perceptivă, socială şi emoţională a copilului. Atunci când bebeluşul devine capabil să îşi ridice capul
deasupra leagănului, el îşi măreşte enorm capacitatea de a iniţia şi păstra contactul social, de a explora
vizual mediul, obişnuindu-se cu acesta. Statul în şezut demonstrează evident un control al muşchilor
abdominali, dar, cel mai important, permite eliberarea mâinilor pentru explorare. El poate acum studia
lumea tactil şi poate iniţia un contact fizic cu alte fiinţe umane, prin întinderea mânuţelor către acestea.
Târâtul şi mersul în patru labe îi permit bebeluşului să-şi satisfacă toate curiozităţile,
deplasându-se pentru a atinge, împinge, trage diverse obiecte, dar şi pentru a iniţia şi menţine
interacţiuni sociale. El poate în sfârşit să caute o anumită persoană şi să o urmeze. Curiozitatea şi
comportamentul de explorare sunt esenţiale pentru învăţare, pentru dezvoltarea limbajului şi a
relaţiilor sociale, pentru formarea conceptelor. De fiecare dată când abilităţile fizice crescute îi măresc
universul perceptiv, capacitatea sa de a învăţa lucruri noi se măreşte.
Unii cercetători au arătat că, deşi părinţii îşi influenţează copiii, aceştia pot la rândul lor să
stimuleze anumite comportamente ale părinţilor. Ei au urmărit felul în care starea copilului
influenţează atitudinea mamei faţă de el.
Este destul de clar că un bebeluş care va răspunde la alintări cu plăcere nu va fi tratat la fel ca
acela care se agită şi ţipă când e luat în braţe. În plus, un copil care merge de timpuriu să zicem la 9-10
luni, dar care învaţă să răspundă la instrucţiunile părinţilor abia spre 14-15 luni, va necesita mai multă
răbdare din partea părinţilor, provocând mai multă iritare şi făcând mai multe boacăne decât unul care
învaţă să meargă mai târziu. Pe de altă parte, un copil care face primii paşi relativ târziu, va provoca o
mai mare anxietate parentală. Aceştia fie vor acorda copilului o atenţie mărită, uneori excesivă, fie că
vor vedea în “întârzierea” sa o ilustrare a propriei incompetenţe şi îl vor ignora.
Creşterea copilului poate avea consecinţe importante asupra vieţii părinţilor. Ei vor trebui să
îşi multiplice comportamentele protective: să-i interzică să atingă aparatele electrice, să astupe prizele,
să ascundă obiectele ascuţite sau periculoase.
La naştere creierul bebeluşului are circa 25 % din mărimea şi greutatea creierului
adult. La doi ani procentul ajunge la 75-80%. Cursul acestei dezvoltări este fixat genetic şi are loc într-
o ordine precisă.
Datorită creşterii sale extensive şi rapide la această vârstă, sistemul nervos al copilului este
mai plastic decât va fi în restul vieţii. S-a arătat că la un copil care s-a născut cu o defecţiune a unei căi
de conducere majore, structurile existente pot compensa şi corecta deficienţa, probabil prin
dezvoltarea unei funcţii similare într-o arie diferită. În plus, dacă un copil suferă leziuni cerebrale, el
este capabil să se refacă rapid, fără a manifesta sechele (Sealerman, 1977). De exemplu, dacă este
lezată porţiunea care controlează în mod obişnuit limbajul, copilul îşi va dezvolta totuşi capacităţile de
vorbire în mod normal.
În momentul naşterii activitatea electrică a creierului său (undele EEG) au un aspect caracteristic. La
2-3 luni el îşi începe fiecare perioadă de somn printr-o fază scurtă de somn normal (somn lent),
nemaintrând direct în somn REM, cum făcea anterior.
Deficienţele alimentare sunt o cauză frecventă a unor ritmuri de creştere anormale în copilăria
mică. Copiii a căror dietă este mai săracă în proteine vor fi mai mici şi vor avea muşchii mai puţin
dezvoltaţi.
Carenţa prelungită de proteine poate duce la boli severe, adesea fatale, întâlnite în ţările
subdezvoltate unde alimentarea copiilor este limitată la alăptat până la un an. Simptomele acestor boli
includ apatia profundă, diareea, umflarea membrelor şi a abdomenului şi degenerarea hepatică. Dacă
astfel de copii primesc o dietă proteică adecvată, ei vor demara o creştere intensă, dar nu vor mai putea
recupera complet întârzierile. Se observă astfel că alimentaţia este un determinant central al dezvoltării
fizice normale.
În cursul primelor luni de viaţă bebeluşul realizează faptul că el reprezintă o persoană diferită
de celelalte, o entitate distinctă, formându-şi aşa numitul concept de sine.
Freud: nou născutul trăieşte o relaţie de simbioză cu mama, în care el este fuzionat cu aceasta,
neputându-se imagina ca fiind separat.
Piaget: conceptul fundamental de permanenţă a obiectului este o condiţie prealabilă noţiunii de
permanenţă a sinelui, o concepţie a sinelui ca entitate stabilă şi continuă.
Tema 5

Ce tipuri de activități (2 pentru fiecare abilitate) puteţi face cu un elev în şcoala


primară care să îl ajute să dezvolte logica inductivă, abilităţile de clasificare, şi să
crească stima de sine

A. Activităţi care ajută la dezvoltarea logicii inductive

O problemă de gândire apare atunci când nu putem face față unei situații noi prin soluții
existente în experiență dobândită, prin mijloacele învățate.
Activitatea de rezolvare a problemelor de matematică școlară constituie un cadru optim
pentru cultivarea creativității în special pentru dezvoltarea gândirii logice. Procesul de gândire
se declanșează ori de câte ori nu putem face față unei situații noi, situație-problemă, numai
prin mijloacele învățate.
Pentru a formula la elevii o gândire logică, ei vor fi învățați din ce și cum să creeze. Se
formează la elevi capacitatea de a sesiza probleme, de a pune și conștientiza problema.
1. La capitolul „Numere mai mici decât zece”, paralele cu predarea și învățarea fiecărui
număr natural, cu scrierea cifrelor respective, în fiecare lecție, se pot adaugă informații noi
referitoare la activitatea de rezolvare de probleme. După manual, elevii compun și rezolvă
probleme.
Exemplu:
„Într-un aeroport se aflau 7 avioane. A mai aterizat un avion. Câte avioane se află acum?”
Pentru a dezvolta gândirea creatoare la elevi trebuie să fie încurajați în activități, să fie
apreciat efortul depus și să fie stimulați chiar și atunci când acestea vor da răspunsuri complet
eronate.
Și se vor adresa întrebări de tipul:
„Mai gândește-te, cum mai putem socoti? Cum se mai poate judeca? Nu se poate și altfel ?
Cum mai putem spune?”
Dezvoltarea potențialului de gândire și creativitate se realizează prin activități care
solicită independența, inteligența, originalitatea.
De aceea învățătorul trebuie să fie receptiv la ceea ce interesează și le place copiilor la
ceea ce vor și pot realiza valorificand în activități toate forțele lor și satisfacandu-le toate
interesele.
2. La clasa I la „Adunarea și scăderea numerelor naturale” se poate orienta gândirea
elevilor spre situații problemă a căror soluție are un caracter inductiv, plecând de la ideea
posibilității găsirii optime de mai multe posibile, care au o valoare cognitivă constituind un
mijloc de creativitate.
Plecând de la exercițîi de tipul ? + ? = 10 sau ? + ? = 4 în care elevii erau puși în
situația de a gândi mai multe variante de scriere a unui număr, au calculat problema de acest
fel: „Pe lac sunt 5 gâște, mai vin 5 gâște. Câte gâște sunt pe lac?”
Jocurile între copii ce presupun identificarea trăsăturilor unei acțiuni prin
practicarea demonstrațiilor, a jocurilor de rol ce pesupun o activitate desfășurată de către un
model-reper fapt ce se constituie că o metodă utilă în devoltarea logicii inductive. Astfel copii
care văd că atunci când se adaugă un obiect într-o clasa de obiecte constată că acea mulțime
va crește sau atunci când se elimina un obiect dintr-o clasa de obiecte acea mulțime va scădea.
De asemenea este foarte folositor ca școlarilor să li se propună cât mai multe activități
în care să analizeze comportamentul unor oameni, animale și apoi să li se prezinte urmările
respectivelor comportamente. De exemplu: să se povestasca cum învață rândunică să zboare,
sau cum alăptează vacă puiul ei, etc. în acest mod copii înțeleg că păsările învață să zboare în
același mod; de asemenea că mamiferele își alăptează puii pentru a-i hrăni. Așadar, oferirea
unui exemplu concludent dintr-o clasa de situațîi se constituie că model de înțelegere pentru
întreagă clasa din care face parte.

B.Activități care duc la dezvoltarea abilităţilor de clasificare

Piaget a fost preocupat de aptitudinile copilului de a clasifica obiecte-de a le grupa în


ansambluri sau categorii pe baza unuor proprietăţi abstracte sau concrete, cum ar fi culoarea,
forma sau doar etichetele lingvistice.
Activitățile pe care le putem desfășura cu copii din școală primară, în vedera
dezvolatrii capacităților de clasificare, depind de inventivitatea și de resursele fizice
deținute. În vederea dezvoltării acestor abilități trebuie să se folosească criterii de clasificare
cât mai accesibile pentru copii: culori, forme geometrice ( triunghi, pătrat, cerc…), diferite
corpuri geometrice: sfera, cub, cilindru… și aceste corpuri, la rândul lor, pot fi de diferite
dimensiuni.
Exemple de activitati în vedera dezvoltării capacităților de clasificare:
· Atunci când copilul se joacă trebuie să se ofere o gama largă de jucării: de culori
diferite, de mărimi diferite, de forme diferite.
· Este constructiv pentru copil să vadă alte persoane cum se comportă atunci când
au sarcina de a clasifică, fie o serie de obiecte sau diverse animale. De asemenea
este de folos să vadă diferite obiecte așezate într-o anumită ordine de clasificare.
- Clasificarea figurilor geometrice după formă.
- Scoaterea din propoziţie a cuvintelor ce conţîn un anumit grup de litere.

C.Activități care duc la creșterea stimei de sine

În vederea dezvoltării conceptului de stimă de sine la vârsta şcolarului putem


desfășura mai multe activități. Stima de sine se caracterizează printr-un cumul de opinii și
sentimente pe care le avem cu privire la propria persoană. Cu alte cuvinte, ea este tradusă prin
felul în care ne autopercepem, autoapreciem și ne autoacceptam și se reflectă prin acțiunile pe
care le întreprindem.
Stima de sine începe să se formeze din copilărie! Dezvoltarea stimei de sine este un
proces care durează o viață intregă, dar ale cărei baze sunt puse în copilăria timpurie. Ca
părinte, ai o influență extrem de mare asupra felului în care un copil se percepe pe el însuși
sau asupra formării părerilor cu privire la propria lui persoană din felul în care îl crești și îl
educi.
Părinții trebuie să aibă grijă la ceea ce zic în preajma copilului și mai ales la cum i se
adresează! Copiii sunt foarte sensibili la ceea ce spun părinții. Este important să lauzi și
apreciezi copilul nu numai când reușește ceva, ci și atunci când vezi că depune eforturi
intense pentru a face față unei situații. Părinții trebuie să fie optimiști și pozitivi. Ei sunt
modelul copiilor lor. Trebuie identificate și redirecționate convingerile negative sau iraționale
ale copilului despre el însuși! Este important să reacționeze mereu atunci când copilul are o
percepție defectuoasă cu privire la propria persoană sau la capacitatea lui de a face anumite
lucruri. Ajutând copilul să aibă standarde precise și realiste în a se autoevalua îl face să fie
mai puternic și îi dezvoltă încrederea în propria persoană. Iubirea și afecțiunea reprezintă
ingrediente bune la toate. Iar dezvoltarea stimei de sine necesită din plin aceste dovezi de
dragoste care dau putere copiilor de a trece peste orice probleme.
Activitățile interactive, de genul poveștilor puse în scenă, jocurilor în care să
construiască ceva împreună sau să realizeze ceva împreună la un loc cu alți copii sunt
esențiale pentru a creste stima de sine a copilului.
În cadrul acestora, fiecare participă cu ceva propriu, își aduce propria contribuție, iar
dacă rezultatele sunt încurajatoare și apreciate, micuțul mai pune o "cărămidă" la stima de
sine pe care a dobândit-o până acum.
În general, jocul ajută foarte mult la dezvoltarea încrederii în sine, cu condiția să nu fie
jocuri cu învinși și învingători, cu bine și prost, corect și greșit etc.
1.Jocurile de rol, în care copilului îi este permis să experimenteze roluri diferite, la
care de obicei nu are acces (să fie mare, să fie cineva puternic, să fie doctorul, învățătoarea)
sunt foarte utile în dezvoltarea stimei de sine.
2. Desenul sau pictura sunt esențiale nu numai în exprimarea personalității copilului, ci
și în creșterea stimei de sine.
3. Dacă un copil spune că nu poate face o problema de matematică și că nu este bun la
această materie, este nevoie să se reorienteze această judecată distructivă și negativistă. Este
nevoie să se spună o altă interpretare a realității: și anume că un elev silitor și sârguincios,
doar că trebuie să muncească mai mult pentru a găși soluția problemei.
4. Copilul trebuie îndrumat și spre activități care încurajează cooperarea, nu numai
spre cele care se bazează pe competiție și concurență. Acestea sunt mai utile în promovarea
respectului de sine. Sunt activități în care copilul își poate dovedi eficientă și capacitatea de a
ajută, precum acelea în care ajută alți copii să deslușească o problema de matematică sau se
dezlege un puzzle, precum și să dea de cap asamblării unei jucării.
Chiar dacă are o tema dată, copilul este important să fie lăsat să se exprime așa cum
dorește, fără a fi corectat, iar apoi să fie încurajat să povestească despre ce e acolo și la ce s-a
gândit el când l-a făcut.