Terapia de familie: considerații generale

Obiective pentru cititor

 De a fi capabil să decidă ce participanți din familie trebuie incluşi în

tratament și să fie conștienți de liniile directoare pentru includerea copiilor,
adolescenților, bunicii și alții.
 Să cunoască avantajele și dezavantajele diverselor combinații terapeutice.
 Să fie conștienți de varietatea de cazuri în care terapia familială a fost
utilizată.
 Să fie capabil să gestioneze complexitatea combinării tratamentului
familial cu medicaţia sau cu alte psihoterapii.
 Să cunoască asemănările și diferențele între terapia de familie şi terapia
individual sau terapie de grup.

Într-o familie trăiești lângă oameni cu care de altfel nici măcar nu ai vrea să
vorbești. Peste timp, înveți cele mai mărunte, cele mai intime obiceiuri și
caracteristici personale. Astăzi, profesioniștii sunt preocupați de familia
disfuncțională. Dar într-o oarecare măsură toate familiile sunt disfuncționale, cele
mai multe având probleme grave. O familie este un microcosmos care reflectă
natura lumii; un loc în care se desfășoară atât virtutea cât și răul. Nu puteți schimba
acest lucru, puteți învăța să trăiți cu ea. – Thomas Moore, Care of the Soul

Introducere

Până acum, cititorul ar fi trebuit să înțeleagă cum funcționează familiile și cum

dificultățile lor pot fi conceptualizate. În plus, am prezentat materiale relevante
pentru evaluarea familiilor tulburate și a metodelor privind atingerea unor
obiective adecvate de tratament. În acest capitol, luăm în considerare trăsăturile

1
generale ale terapiei maritale și familiale, și anume, participanții, stabilirea,
programarea tratamentului și utilizarea terapiei de cuplu în combinație cu alte
metode de tratament și a organizațiilor de sprijin.
În cele din urmă, comparăm terapia de familie cu celelalte metode terapeutice.

Participanții familiei

În practică, este adesea preferabil să începeți tratamentul prin a vedea întreaga

familie împreună. Familia poate fi definită pe larg prin a include toate persoanele
care locuiesc sub același acoperiș; toate aceste persoane strâns legate una de
cealaltă, deși ei nu trăiesc împreună; sau chiar mai larg, toate persoanele
semnificative pentru familie, chiar dacă care nu sunt legate de ele - inclusiv
prietenii, persoanele care îi îngrijesc sau rețeaua socială a familiei.
Uneori, terapia familială se desfășoară prin întâlnirea terapeutului cu întreaga
familie și cu fiecare membru al familiei în mod individual. Această abordare,
numită terapie familială concomitentă, este neobișnuită astăzi. Alteori, doi
terapeuți care mențin un contact unul cu celălalt, dar care nu lucrează în comun,
pot vedea separat cu unul sau cu mai mulți membri ai unei familii în ceea ce se
numește terapie de familie în colaborare, care este si ea rară.
Terapia familială Conjoint a fost definită ca o terapie familială în care participanții
includ cel puțin două generații dintr-o familie, cum ar fi părinții și copiii, plus
terapeutul, toți întâlnindu-se împreună. Terapia de cuplu combinată este limitată
la cei doi soți plus terapeutul cu care se reunesc împreună. Modelul preferat pentru
terapeuții de familie este de a vedea întreaga familie împreună pentru majoritatea
sesiunilor, ocazional având sesiuni cu unul dintre subsisteme (de exemplu, numai
părinți, numai frați, tată – fiu) după cum este necesar. Terapeuții care sunt
interesați de activitatea familiei de origine vor avea, de asemenea, câteva sesiuni
cu unul dintre soți și părinții soțului / soției. Opinia este împărțită asupra faptului
dacă terapia individuală cu unul sau mai mulți membri ai familiei trebuie făcută
în timp ce terapia familială este în desfășurare și dacă terapeutul individual trebuie
2
să fie, de asemenea, terapeutul de familie. Concomitent terapia individuală este
uneori făcută de un alt terapeut, de la care se speră că are o anumită comunicare
cu terapeutul de familie. Frecvent, terapeutul unui copil sau al soțului va sugera
terapia familială și apoi continuă să-și trateze pacientul în timp ce terapia familială
este în curs de desfășurare.

Modelul preferat pentru terapeuții de familie este pentru a vedea întreaga familie
împreună pentru majoritatea sesiunilor, ocazional având sesiuni cu unul dintre
subsisteme (de exemplu, numai părinți, numai frați, tată-fiu) ca necesar.

Deși adesea pare de dorit să se întâlnească cu toți membrii familiei prezenți, în

practică poate fi imposibil sau chiar contraindicat. De exemplu, copiii nu ar trebui
să fie prezenți când problemele sexuale ale părinților sunt discutate.
Des, terapeutul, va fi incapabil să includă anumiți membri ai familiei din cauza
unei membru bolnav, al divorțului sau a morții sau pentru că unul sau mai mulți
membri ai familiei refuză temporar sau permanent să participe. În cel de-al doilea
caz, trebuie luată o decizie, fie la începutul tratamentului sau după evaluare, cu
privire la faptul dacă merită și este posibil să continuați să lucrați cu familia
incompletă.
Reguli clare cu privire la momentul în care o astfel de terapie poate fi aplicată, nu
sunt ușor de dat, dar opinia noastră este că dacă părerile pro și contra sunt
aproximativ egale, este mai bine pentru a da tratamentului o şansă, chiar dacă
familia este incompletă.
Uneori, indivizii se vor simți inconfortabil vorbind despre anumite subiecte în fața
altora membri ai familiei. Terapeutul de familie trebuie să decidă atunci dacă
intervievarea individuală poate fi indicată. O astfel de abordare ar putea fi luată,
de exemplu, cu scopul de a ajunge în cele din urmă la aducerea materialului din
sesiunea individuală către întregul grup de familie. Totuși, acolo pot fi secrete de
familie care nu pot fi împărtășite în mod productiv cu alți membri ai familiei și
care ar trebui să fie private, între un membru al familiei și terapeut. De exemplu,
3
una dintre cele mai complexe probleme actuale este dacă copiilor ar trebui să li se
spună că sunt produse de însemnare artificială sau de sarcină asistată (de exemplu,
mame surogat). Gândirea actuală este că problemele emoționale pentru familie
cauzate de a nu ști sau de a avea un secret sunt mai rele decât problemele
emoționale asociate cu un secret, dar nu este reală dovada acestei concluzii.
(Discutăm mai complet problema secretelor din capitolele 12 și 25) În privința
problemelor cu secretele, nici o orientare rigidă nu poate fi stabilită. Luați în
considerare următorul exemplu a unui secret de familie neîmpărtășit:

Doamna A, pacient identificat, o femeie de 20 de ani cu schizofrenie. După

nașterea doamnei A mama ei a avut depresie post-partum, în timpul căreia a sărit
în fața unui tren, ducând la amputarea bilaterală a picioarelor, de la genunchi în
jos. Bunica Doamnei A a experimentat de asemenea, o depresie post-partum după
nașterea fiicei ei, mama doamnei A. Doamna A nu a avut cunoștință despre aceste
secrete. Tatăl ei a dezvăluit povestea într-o sesiune de familie care nu a implicat-
o pe doamna A. Nu a fost informată despre psihoza mamei sale, pe baza judecății
tuturor celor interesați că nu era capabilă psihologic să integreze aceste fapte la
vremea aceea. În orice caz, deoarece aceste informații ar afecta-o cu siguranță
profund pe dna A., terapeutul ar putea alege să- împărtășească când este într-o
stare mai compensată.

Conceptul de familie poate fi extins pentru a acoperi persoane care nu au legătură

cu acele persoane aflate în tratament. Acestea ar putea fi prieteni, vecini, asistenți
sociali sau tutori legali. Astfel de oameni de multe ori nu au același tip de impact
și influență emoțională ca unitatea familială naturală, dar există momente în care
pot fi și alții incluși ca semnificativi. Mulți terapeuți cu experiență în terapia de
familie consideră că probabilitatea de îmbunătățire crește odată cu creşterea
numărului membrilor nucleului familial implicați în tratament. Tind să fie de
acord.

4
Familia extinsă și semnificația altora

Terapeuții de familie includ bunicii sau rudele ca participanți atunci când acești
indivizi par a influența în mod semnificativ dificultățile familiei.
Bunicii și alți membri ai familiei extinse joacă roluri vitale în multe familii. În
unele familii pot oferi un ajutor important financiar și funcțional în îndeplinirea
sarcinilor familiei. Ele pot fi un depozit de sprijin emoțional și căldură, disponibil
în vremuri de criză și nevoie. Contribuțiile și participarea lor pot fi văzute uneori
ca interferențe sau infantilizare. Pot crea sau cere obligații în schimbul implicării
lor.
Bunicii pot oferi bani, cu obligații, care pot fi sub formă de norme și reglementări
privind îngrijirea animalelor de către nepoții lor; un astfel de ajutor poate implica,
de asemenea obligația ca familia să viziteze bunicii cu un program prescris. Filmul
din 1976, Lies My Father Told Me este un exemplu excelent de familie în care un
copil se poate simți mult mai aproape de bunicul său decât de tatăl sau mama sa.
În acest film, un băiat de 7 ani este crescut de o mamă care este total dedicată unei
relații destul de insensibile și unui partener necorespunzător. Băiatul își petrece
cea mai mare parte a lui cu bunicul său, care acționează ca un tată substituit
Întrebarea dacă un prieten, logodnic (ă), iubitul sau prietena ar trebui să participe
la o sesiunea de terapie este invocată ocazional. Uneori includerea este vitală, și
astfel de indivizi ar trebui să fie incluși în cazul în care implicarea lor este judecată
a fi importantă pentru progresul terapiei. Cu toate acestea, există dezavantaje
potențiale de a include asemenea outsideri. De exemplu, ei pot fi mai puțin
motivați să se schimbe decât membrii familiei, împiedicând astfel utilitatea
terapiei familiale; aceștia sunt mai susceptibili în a renunța la terapia familială; și
pot învăța mai multe cunoștințe intime decât este cazul într-o relație neangajată.

5
Îngrijitorii

Persoanele care îngrijesc (de exemplu, babysitter sau menajera) joacă un rol din
ce în ce mai important în funcția familiilor, în special în familiile în care lucrează
ambii părinți. Sunt uneori utile includerea în tratament.
Luați în considerare următorul exemplu de caz:

În familia B, domnul și doamna B s-au separat. Doamna B a avut o mare

dificultate în a funcționa ca mamă și, în general, secundară depresiei. Prin
urmare, domnul B avea custodia copiilor. Îngrijirea copiilor, în vârstă de 14, 12
ani, și 10 ani, a fost lăsată unei babysitter, care a fost sora de 21 ani, a prietenei
domnului B.
Simțindu-se deznădăjduită, doamna B a încercat să se sinucidă. În acel moment
au fost inițiate încercările de terapie familială, dar domnul B a refuzat să
participe pentru că era supărat pe soția lui. La începutul terapiei de familie,
doamna B a deplâns acest lucru ea neputând să-i facă pe copii să participe.
Erau cu toții de partea domnului B. Copiii au refuzat participarea atunci când
terapeutul i-a chemat, spunând că babysitter-ul nu i-ar lăsa să participe la
ședințele de terapie. Mai mult, după ce copiii au început să participe la terapie,
trimiși de tată, babysiter-ul a început să o critice pe mamă copiilor. Ei atunci ar
mustra-o la rândul lor pe mamă, care ar deveni din nou suicidală. Numai după
ce soţul, babysitter-ul și prietena soțului ar fost incluse în terapia familială ar
putea ca această secvență de interacțiuni să fie înțeleasă și modificată.