Sunteți pe pagina 1din 4

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Unitatea de învățare 10.


TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE. E. ERIKSON
10.1. Teoria dezvoltării psihosociale
10.2. Observaţii evaluative
10.3. J. Marcia – teoreticianul posteriksonian
al identităţii ERIK ERIKSON
(1902-1994)
teoretician şi psihoterapeut
10.1. TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE american de factură psihanalitică

E. Erikson, psiholog american de origine germană, este apreciat astăzi ca fiind cel mai citit
psihanalist din Statele Unite. Cariera sa complexă (artist plastic, educator, psihiatru, psihoterapeut,
profesor universitar) şi interesul pentru unele dintre aspectele speciale ale existenţei (patologia
psihiatrică infantilă, traumele de război, viaţa indienilor din rezervaţii, carierele excepţionale – Luther,
Gandhi) l-au făcut să aleagă problematica identităţii drept cheie explicativă a dezvoltării individuale.
Printre lucrările sale de referinţă se numără: Identity and the Life Cycle (1959); Childhood and
Society (1963); Identity: Youth and Crisis (1968); Toys and Reasons (1977). Este tradus în limba
română cu Psihanaliză şi istorie. Tânărul Luther (1958), Editura Trei, 2001.
După Freud, E. Erikson este considerat ca fiind teoreticianul psihanalist care a influenţat cel
mai puternic studiul dezvoltării. Erikson împărtăşeşte, în esenţă, principiile lui Freud, dar teoriile lor
prezintă unele diferenţe fundamentale. Pe de o parte, Erikson respinge importanţa centrală a pulsiunii
sexuale în favoare emergenţei progresive a identităţii. Pe de altă parte, deşi consideră ca şi Freud că
primii ani din viaţă au un rol crucial, el nu acceptă că procesul care duce la construirea identităţii este
complet la sfârşitul adolescenţei. Acesta se continuă şi la vârsta adultă, trecând prin alte etape de
dezvoltare. În tabelul 1 puteţi vedea că Erikson identifică opt stadii ontogenetice, dintre care trei sunt
atinse la vârsta adultă.
Pentru Erikson, maturarea joacă un rol relativ important în succesiunea stadiilor. Acestea se
succed conform unui program intern, ereditar. Principiul epigenetic (gr. epi – după; genesis – naştere) al
dezvoltării anatomo-fiziologice guvernează şi „calendarul” dezvoltării psihologice. Dar stimulările care
dau formă şi conţinut potenţialului de dezvoltare sunt de natură psihosocială. Aşteptările comune
existente în sânul unei culturi, referitoare la ceea ce trebuie sau nu să facă un copil la o anumită vârstă,
sunt extrem de importante: un copil trebuie să se menţină curat prin autocontrol sfincterian spre vârsta
de doi ani, trebuie să intre la şcoală spre 6-7 ani, să caute intimitatea unei relaţii de dragoste ca tânăr
adult etc. Fiecare stadiu cuprinde o miză, o sarcină socială specifică. De aceea Erikson privilegiază
noţiunea de stadii psihosociale faţă de cea de stadii psihosexuale.
Fiecare stadiu traversează o nouă criză de dezvoltare. Crizele de dezvoltare sunt perioade cu
resurse formative deosebite. Acestea au la bază potenţialităţile individuale care se confruntă cu
solicitările graduale, tot mai complexe, ale mediului socio-cultural. În forma lor concretă, ele se prezintă
ca autentice provocări, dileme: pot să fiu autonom?, ştiu cine sunt?, sunt capabil de exprimare
personală în diversele aspecte ale vieţii? etc. În funcţie de calitatea suportului social, dar şi de
capacităţile adaptative individuale, dezvoltarea psihosocială se orientează, în fiecare stadiu, într-o
direcţie optimă sau spre o alternativă mai puţin fericită. Capacităţile psihosociale pot lua un aspect
polar: încredere sau neîncredere, competenţă sau inferioritate, intimitate sau izolare etc.
Deoarece fiecare dintre aceste achiziţii oferă persoanei un alt adevăr despre sine, o nouă
dimensiune psihosocială, cele opt stadii ale lui Erikson sunt considerate tot atâtea etape identitare
distincte.
Astfel, pe măsură ce o persoană avansează în vârstă, ea se confruntă cu noi sarcini,
indiferent dacă le-a rezolvat fericit sau nu pe cele anterioare. Aspectele şi episoadele neizbutite vor

281
LUMINIȚA-MIHAELA IACOB, MIHAELA BOZA

atârna ca nişte "pietre de moară", făcând mai dificilă rezolvarea completă a dilemelor ce urmează.
Sarcinile iniţiale sunt prin urmare cele mai importante.

Tabelul 1. Stadiile psihosociale


Vârsta Factorii sociali
Miza identitară Dilema identitară Sarcini sau activităţi
(aprox.) determinanţi
Încrederea în mamă sau în persoana care se
încredere ocupă de noul născut şi încrederea în propria
versus îngrijirea maternă Sunt în siguranţă? sa capacitate de a acţiona asupra lucrurilor
0-1
neîncredere sunt elementele esenţiale pentru dezvoltarea
timpurie a unui sentiment de ataşament
securizant.
Noi abilităţi fizice duc la posibilitatea alegerilor;
autonomie în practica educaţiei sfincteriene copilul învaţă
2-3 versus părinţii Pot să fac şi singur? autocontrolul, dar poate resimţi ruşine dacă nu
ruşine este supravegheat şi ajutat în mod
corespunzător.
iniţiativă Organizarea activităţilor sale în jurul unui scop;
versus cadrul familial lărgit Pot să aleg? începerea afirmării şi a exprimării agresivităţii;
4-6
culpabilitate nerezolvarea complexului Oedip poate duce la
culpabilitate.
competenţă Asimilarea tuturor normelor culturale
versus şcoala şi familia Fac la fel de bine ca elementare, inclusiv a abilităţilor şcolare. În caz
7-11
inferioritate ceilalţi? de nereuşită, compararea cu covârstnicii poate
duce la sentimentul inferiorităţii.
Adaptarea percepţiei de sine la modificările
identitate modelele şi grupul Cine sunt? legate de pubertate, alegerea orientării
versus celor de aceeaşi profesionale, dobândirea unei identităţi sexuale
12-18
confuzie vârstă de adult şi aderarea la noi valori pot clarifica
miza identitară. Există şi riscul confuziei în a şti
cine eşti.
intimitate prietenii şi relaţia de Pot realiza mutualitatea? Construirea unei legături intime autentice care
tinereţe versus cuplu să permită regăsirea de sine în altul; fondarea
izolare unui cămin.
generativitate Am forţa şi “Generarea” copiilor şi educarea lor;
vârsta versus familia şi profesia responsabilitatea grijii faţă concentrarea asupra reuşitei profesionale în
adultă stagnare de altul şi a exprimării cheie creativă sau, în varianta neîmplinirii,
creatoare? rutinarea
integritate apropierea Integrarea stadiilor precedente, atingerea unui
vârsta a personală pensionării şi a Ceea ce am realizat mă sentiment de identitate fundamental şi
III-a versus sfârşitului vieţii reprezintă? acceptarea de sine pe baza retrospectivei
disperare asupra trecutului.

10.2. OBSERVAŢII EVALUATIVE

Erikson şi-a edificat teoria în cheie psihanalitică pe baza practicii de educator, consilier şi
psihanalist terapeut. A lucrat bazându-se pe tehnicile de analiză a discursului la care a adăugat
interviul. A vizat edificarea unei teorii care să se refere la traseul dezvoltării normale, urmărită
ascendent şi în medii culturale diferite (Europa, America; moderne sau tradiţionale – Sioux, Yrok).
Schiţată încă din 1959, teoria sa a fost reluată şi reformulată cu prilejul tuturor aspectelor pe care
Erikson le-a aprofundat: jocul infantil, crizele identitare, emergenţa responsabilităţii, istoricitatea
personalităţii etc. Ultima revizuire o oferă cartea sa din 1982 – The Life Cycle Completed în care
transpare experienţa sa octogenară.
În ciuda audienţei şi internaţionalei recunoaşteri a contribuţiei lui Erikson în psihiatrie,
psihologie, educaţie şi la teoria activităţii sociale, nu toate formulările sale au fost acceptate fără critică.

282
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Se apreciază că teza sa asupra conştientizării identităţii (stadiul al cincilea) poate fi valabilă pentru
băieţi, dar nu se aplică, pe deplin, la fete. Sunt constatări empirice care sugerează că fetele amână
consolidarea identităţii lor până după căsătorie. O asemenea decalare are loc - susţin autorii care
completează teoria eriksoniană - deoarece identitatea unei femei este definită parţial prin identitatea
bărbatului cu care se căsătoreşte. Teză greu de contestat în culturile tradiționale.
Erikson a fost de asemenea criticat pentru opinia sa prea optimistă cu privire la umanitate şi la
forţele de autovindecare ale omului. Se poate replica, însă, că punctul de vedere eriksonian este o
compensare a opiniei prea negative despre om din concepţiile psihanalitice clasice. În opera lui Erikson,
psihanaliza a atins o vigoare pe care nu o cunoscuse de multă vreme.
El şi-a extins aplicaţia teoretică cercetând edificarea personalităţii adulte în corelaţie cu
determinaţii socio-istorici. Este cazul monografiilor pe care le-a dedicat lui Martin Luther (1958) şi lui
Gandhi (1969). În aceste lucrări a încercat să surprindă în ce măsură o conjunctură istorică reclamă
naşterea unui anumit tip de lider. Prin natura acestor preocupări, E. Erikson este revendicat şi de
cercetătorii din domeniul psihoistoriei.

10.3. JAMES MARCIA – TEORETICIANUL POSTERIKSONIAN AL IDENTITĂŢII

Una dintre cele mai productive provocări lansate de stadialitatea eriksoniană viza criza
identitară a adolescenţei. Teza sa referitoare la o structurare identitară cristalizată versus confuzie a
incitat o întreagă serie de cercetători. „În general, mai întâi incapacitatea de a-şi edifica o identitate
profesională este cea care îl perturbă pe adolescent. Pentru a se regăsi, el se identifică cu eroii grupului
său, până la a ajunge, temporar, la o pierdere a identităţii aparent completă … El devine excesiv de
sectar, intolerant, crud: exclude persoanele care sunt „diferite” din orice punct de vedere şi chiar după
aspecte insignifiante ca îmbrăcămintea sau mimica lor… Este important să se înţeleagă că o astfel de
intoleranţă este o apărare necesară contra difuziunii identităţii, inevitabilă în această perioadă a vieţii.”
(Erikson, 1968, p. 97).
Psihologul american James Marcia este cel care, în urma unor cercetări empirice susţinute
(1966, 1980), a sistematizat principiile eriksoniene într-o teorie a edificării identităţii în adolescenţă. El s-
a centrat pe aspectele procesuale: Cum se produce şi Ce presupune această nouă criză de dezvoltare?
Varianta sa pune accent pe două activităţi: autochestionarea (cine sunt?) şi angajarea (fac, acţionez şi,
astfel, constat ce activităţi mă reprezintă).
Prima, autochestionarea, reclamă o perioadă de verificare, mai mult sau mai puţin conştientă,
a vechilor opţiuni. Sunt repuse în discuţie, reflexiv sau participativ-constatativ (de exemplu, prin
copierea unor modele, trăirea unor experienţe inedite etc.), valorile şi alegerile din perioada anterioară.
Acest exercițiu personal, introspectiv, direcţionează şi susţine viitoarele asumări de roluri sau valori. Ea
se poate instala progresiv sau brusc, dar poate să şi lipsească.
Cea de a doua, angajarea, este dimensiunea efectivă, practică, a validării identitare (de
exemplu, devin student, şofer, artist de circ etc. şi constat dacă activitatea în cauză mi se potriveşte sau
nu). Analiza felului în care se conjugă cele două dimensiuni are pentru psiholog valoare diagnostică. El
ia în calcul, pentru un adolescent sau altul, formele şi intensităţile cu care autochestionarea şi angajarea
se combină, într-o etapă sau alta a acestei vârste. Acest model de analiză (vezi fig. 2) conduce la o
tipologie identitară cu patru stări: identitatea realizată (persoana a traversat etapa autochestionării,
concomitent cu angajarea sa fermă într-o serie de roluri), identitatea în moratoriu (autochestionarea
există, este în plină derulare, autoangajarea nu), identitatea acceptată (adolescentul nu a parcurs, cel
puţin vizibil, etapa autochestionării, dar este deja angajat pe o anumită linie; el a adoptat pur şi simplu
opţiunile mediului său familial, - „dai la contabilitate!”); identitatea difuză (nici autochestionarea şi nici
angajarea nu sunt încă prezente). Aceasta din urmă poate fi o stare precoce, caracteristică debutului
procesului de clarificare identitară, fie o stare post eşec. În acest caz, ea apare în urma unor angajări

283
LUMINIȚA-MIHAELA IACOB, MIHAELA BOZA

discordante cu dorinţele sau posibilităţile individuale


ridicat (sunt student la informatică, dar doream la psihologie;
Nivelul autochestionării

identitate în identitate realizată


moratoriu (mijlocul (criză depăşită) sunt îndrăgostită de cine nu mă acceptă etc.).
crizei) Această manieră de a investiga construcţia
identitate difuză identitate acceptată identitară poate fi utilizată pentru fiecare dintre marile
(pre- sau post- (absenţa crizei) aspecte ale procesului: identitatea vocaţională, civică,
criză) ideologică, maritală, axiologică etc.
scăzut

Ea poate fi la fel de valoroasă şi în


scăzut ridicat caracterizarea dinamicii adolescenţei, ca etapă a
Nivelul angajării opţiunii şi schimbării.

Figura 1. Stările identitare

APLICAȚIE
Citiţi fragmentul autobiografic semnat de F. Kafka prin prisma stadialităţii psihosociale a lui Erikson.
Precizaţi stadiile pentru care găsiţi referinţe certe.
" […] aş fi avut nevoie de încurajare […] În calitate de tată erai prea puternic […] şi pentru aşa ceva eu
eram prea plăpând […] toată cugetarea mea se află sub pecetea grea a persoanei tale […] Până şi
aspectul tău fizic mă copleşea […] Eu eram slab, lipsit de vlagă, jigărit, tu - voinic, mare, gras […]
sentimentul că sunt un nimic […] îşi are originea în influenţa exercitată de tine […] Când mă apucam de
ceva ce nu-ţi era pe plac şi-mi prevesteai un eşec, respectul faţă de părerea ta era aşa de mare încât
[…] eşecul părea de neînlăturat. În faţa ta îmi pierdusem încrederea în mine şi în locul ei am căpătat
sentimentul unei neţărmurite culpabilităţi […] Neîncrederea faţă de […] lume, pe care încercai să o
provoci în mine […] s-a transformat în neîncredere faţă de mine însumi şi în permanentă teamă faţă de
restul lumii […] E drept că dragostea pe care mi-o arăta mama era neţărmurită, dar, în mintea mea,
dragostea ei era independentă de tine […] dragostea şi devotamentul ei faţă de tine erau prea mari şi o
împiedicau să fie o putere spirituală de sine stătătoare şi durabilă în lupta pe care o ducea un copil."
(F. Kafka, Scrisoare către tata, Revista "Secolul 20", 1964).

284