E. ERIKSON.

TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE

ERIK ERIKSON
a) Teoria dezvoltării psihosociale (1902-1994)
b) Observaţii evaluative teoretician şi psihoterapeut american de
c) James Marcia – teoreticianul posteriksonian al identităţii factură psihanalitică

a. Teoria dezvoltării psihosociale

E. Erikson, psihologul american de origine germană, este apreciat ca fiind astăzi cel mai citit psihanalist din Statele
Unite. Cariera sa complexă (artist plastic, educator, psihiatru, psihoterapeut, profesor universitar) şi interesul pentru unele
dintre aspectele speciale ale existenţei (patologia psihiatrică infantilă, traumele de război, viaţa indienilor din rezervaţii,
carierele excepţionale – Luther, Gandhi) l-au făcut să aleagă problematica identităţii drept cheie explicativă a dezvoltării
individuale.
Printre lucrările sale de referinţă se numără: Identity and the Life Cycle (1959); Childhood and Society (1963);
Identity: Youth and Crisis (1968); Toys and Reasons (1977).
După Freud, E. Erikson este teoreticianul psihanalist care a influenţat cel mai puternic studiul dezvoltării. Erikson
împărtăşeşte în esenţă principiile lui Freud, dar teoriile lor prezintă unele diferenţe fundamentale. Pe de o parte, Erikson
respinge importanţa centrală a pulsiunii sexuale în favoare emergenţei progresive a identităţii. Pe de altă parte, deşi
consideră ca şi Freud că primii ani din viaţă au un rol crucial, el nu acceptă că procesul care duce la construirea identităţii
este complet la sfârşitul adolescenţei. Acesta se continuă şi la vârsta adultă, trecând prin alte etape de dezvoltare. În tabelul
nr. 1 puteţi vedea că Erikson identifică opt stadii ontogenetice, dintre care trei sunt atinse la vârsta adultă.
Pentru Erikson, maturarea joacă un rol relativ important în succesiunea stadiilor. Acestea se succed conform unui
program intern, ereditar. Principiul epigenetic (gr. epi – după; genesis – naştere) al dezvoltării anatomo-fiziologice
guvernează şi „calendarul” dezvoltării psihologice. Dar stimulările care dau formă şi conţinut potenţialului de dezvoltare
sunt de natură psihosocială. Aşteptările comune, existente în sânul unei culturi referitor la ceea ce trebuie să facă/să nu facă
un copil la o anumită vârstă, sunt extrem de importante: un copil trebuie să se menţină curat spre vârsta de doi ani, trebuie să
intre la şcoală spre 6-7 ani, sau să caute intimitatea unei relaţii de dragoste ca tânăr adult. Fiecare stadiu cuprinde o dilemă, o
sarcină socială specifică. De aceea, Erikson privilegiază noţiunea de stadii psihosociale faţă de cea de stadii psihosexuale.
Fiecare stadiu traversează o nouă criză de dezvoltare. Crizele de dezvoltare sunt perioade cu resurse formative
deosebite. Acestea au la bază potenţialităţile individuale care se confruntă cu solicitările graduale, tot mai complexe, ale
mediului socio-cultural. În forma lor concretă, ele se prezintă ca autentice provocări, dileme: pot să fiu autonom?, ştiu cine
sunt?, sunt capabil de exprimare personală în diversele aspecte ale vieţii? etc. În funcţie de calitatea suportului social, dar şi
de capacităţile adaptative individuale, dezvoltarea psihosocială se orientează, în fiecare stadiu, într-o direcţie optimă sau
spre o alternativă mai puţin fericită. Achiziţiile bazale, ca dominare, se polarizează: încredere sau neâncredere, competenţă
sau inferioritate etc.
Deoarece fiecare dintre aceste achiziţii oferă persoanei un nou adevăr despre sine, o nouă dimensiune psihosocială,
cele opt stadii ale lui Erikson sunt considerate tot atâtea etape identitare distincte.
Astfel, pe măsură ce o persoană avansează în vârstă, ea se confruntă cu noi sarcini, indiferent dacă le-a rezolvat fericit
sau nu pe cele anterioare. Aspectele şi episoadele neizbutite vor atârna ca nişte "pietre de moară", făcând mai dificilă
rezolvarea completă a dilemelor ce urmează. Sarcinile iniţiale sunt, prin urmare, cele mai importante.
Tabelul nr.1 Stadiile psihosociale
Vârsta Calităţi ale eului ce Factorii sociali
Dilema identitară Unele sarcini sau activităţi în acest stadiu
(aprox.) se dezvoltă (miza) determinanţi
încredere versus îngrijirea maternă Sunt în siguranţă? Încrederea în mamă sau în persoana care se ocupă de noul născut şi încrederea
0-1 neîncredere în propria sa capacitate de a acţiona asupra lucrurilor este elementul esenţial
pentru dezvoltarea timpurie a unui sentiment de ataşament securizant.
autonomie versus părinţii Pot să fac şi singur? Noi abilităţi fizice duc la posibilitatea alegerilor; în practica educaţiei
2-3 ruşine sfincteriene copilul învaţă autocontrolul, dar poate resimţi ruşine dacă nu este
supravegheat şi ajutat în mod corespunzător.
iniţiativă versus cadrul familial lărgit Pot să aleg? Organizarea activităţilor sale în jurul unui scop; începerea afirmării şi a
4-6 culpabilitate exprimării agresivităţii; nerezolvarea complexului Oedip poate duce la
culpabilitate.
competenţă versus şcoala şi familia Fac la fel de bine ca ceilalţi? Asimilarea tuturor normelor culturale elementare, inclusiv a abilităţilor şcolare
7-11 inferioritate sau de utilizare a uneltelor. În caz de nereuşită, compararea cu covârstnicii poate
duce la sentimentul inferiorităţii.
identitate versus modelele şi grupul celor Cine sunt? Adaptarea percepţiei de sine la modificările legate de pubertate, alegerea
12-18 confuzie de aceeaşi vârstă orientării profesionale, dobândirea unei identităţi sexuale de adult şi aderarea la
noi valori pot clarifica miza identitară. Există şi riscul confuziei în a şti cine eşti.
intimitate versus prietenii şi relaţia de Pot realiza mutualitatea Construirea cel puţin a unei legături intime autentice care să permită regăsirea
tinereţe izolare cuplu investirii? de sine în altul; fondarea unui cămin.

generativitate familia şi profesia Am forţa şi responsabilitatea “Generarea” copiilor şi educarea lor; concentrarea asupra reuşitei profesionale
vârsta
versus grijii faţă de altul şi a în cheie creativă sau rutinarea
adultă
stagnare exprimării creatoare?
integritate apropierea pensionării Ceea ce am realizat mă Integrarea stadiilor precedente, atingerea unui sentiment de identitate
vârsta a
personală versus şi a sfârşitului vieţii reprezintă? fundamental şi acceptarea de sine pe baza retrospectivei asupra trecutului.
III-a
disperare

b. Observaţii evaluative
v. 11.2009
1
 Erikson şi-a edificat teoria în cheie psihanalitică pe baza practicii de educator, consilier şi psihanalist terapeut. A lucrat
bazându-se pe tehnicile de analiză a discursului la care a adăugat interviul. A vizat edificarea unei teorii care să se refere la
traseul dezvoltării normale, urmărită ascendent şi în medii culturale diferite (Europa, America; moderne sau tradiţionale –
Sioux, Yrok). Schiţată încă din 1959, teoria sa a fost reluată şi reformulată cu prilejul tuturor aspectelor pe care Erikson le-a
aprofundat: jocul infantil, crizele identitare, emergenţa responsabilităţii, istoricitatea personalităţii etc. Ultima revizuire o
oferă cartea sa din 1982 – The Life Cycle Completed în care transpare experienţa sa octogenară.
În ciuda audienţei şi internaţionalei recunoaşteri a contribuţiei lui Erikson în psihiatrie, psihologie, educaţie şi la teoria
activităţii sociale, nu toate formulările sale au fost acceptate fără critică. Se afirmă că teoria sa asupra identităţii (stadiul al
cincilea) poate fi valabilă pentru băieţi, ea nu se aplică la fete. Afirmaţia se bazează pe constatări care sugerează că fetele
amână consolidarea identităţii lor până după căsătorie. O asemenea decalare are loc - susţin autorii care completează teoria
eriksoniană - deoarece identitatea unei femei este definită parţial prin identitatea bărbatului cu care se căsătoreşte.
Erikson a fost de asemenea criticat pentru opinia sa prea optimistă cu privire la umanitate şi la forţele de autovindecare
ale omului. Se poate replica, însă, că punctul de vedere eriksonian este o compensare a opiniei prea negative despre om din
concepţiile psihanalitice clasice. În opera lui Erikson psihanaliza a atins o vigoare pe care nu o cunoscuse multă vreme.
El şi-a extins aplicaţia teoretică cercetând edificarea personalităţii adulte în corelaţie cu determinaţii socio-istorici. Este
cazul monografiilor pe care le-a dedicat lui Martin Luther (1958) şi lui Gandhi (1969). În aceste lucrări a încercat să
surprindă în ce măsură o conjunctură istorică reclamă naşterea unui anumit tip de lider. Prin natura acestor preocupări, E.
Erikson este revendicat şi de cercetătorii din domeniul psihoistoriei.

c) James Marcia – teoreticianul posteriksonian al identităţii

Una dintre cele mai productive provocări lansate de stadialitatea eriksoniană viza criza identitară a adolescenţei. Teza
sa referitoare la o structurare identitară operantă versus confuzie a incitat o întreagă serie de cercetători. „În general, mai
întâi incapacitatea de a-şi edifica o identitate profesională este cea care îl perturbă pe adolescent. Pentru a se regăsi el se
identifică cu eroii grupului său, până la a ajunge, temporar, la o pierdere a identităţii aparent completă … El devine excesiv
de sectar, intolerant, crud: exclude persoanele care sunt „diferite” din orice punct de vedere şi chiar după aspecte
insignifiante ca îmbrăcămintea sau mimica … Este important să se înţeleagă că o astfel de intoleranţă este o apărare necesară
contra difuziunii identităţii, inevitabilă în această perioadă a vieţii.” (Erikson, 1968, p. 97)
Psihologul american James Marcia este cel care, în urma unor cercetări empirice susţinute (1966, 1980), a sistematizat
principiile eriksoniene într-o teorie a edificării identiăţii în adolescenţă. El s-a centrat pe aspectele procesuale: Cum se
produce şi Ce presupune această nouă criză de dezvoltare? Varianta sa pune accent pe două activităţi: autochestionarea (cine
sunt?) şi angajarea ( fac, acţionez si constat ce activităţi mă reprezintă).
Prima reclamă o perioadă de verificare, mai mult sau mai puţin conştientă, a vechilor opţiuni. Sunt repuse în discuţie,
reflexiv sau participativ-constatativ (de exemplu, prin copierea unor modele, trăirea unor experienţe inedite etc.), valorile şi
alegerile din perioada anterioară. Autochestionarea direcţionează şi susţine viitoarele asumări de roluri sau valori. Ea se
poate instala progresiv sau brusc, dar poate să şi lipsească.
Cea de a doua, angajarea, este dimensiunea efectivă, practică, a validării identitare (de exemplu, devin student, şofer,
artist de circ etc. şi constat dacă activitatea în cauză mi se potriveşte sau nu). Analiza felului în care se conjugă cele două
dimensiuni are pentru psiholog valoare diagnostică. El ia în calcul, pentru un adolescent sau altul, formele şi intensităţile cu
care autochestionarea şi angajarea se combină, într-o etapă sau alta a acestei vârste. Acest model de analiză (vezi fig. nr. 2)
conduce la o tipologie identitară cu patru stări: identitatea realizată (persoana a traversat etapa autochestionării, concomitent
cu angajarea sa fermă într-o serie de roluri), identitatea în moratoriu (autochestionarea există, este în plină derulare,
autoangajarea nu), identitatea acceptată (adolescentul nu a parcurs, cel
puţin vizibil, etapa autochestionării, dar este deja angajat pe o anumită
Nivelul autochestionării

linie; el a adoptat pur şi simplu opţiunile mediului său familial, - „dai la

contabilitate!”); identitatea difuză (nici autochestionarea şi nici angajarea
nu sunt încă prezente). Aceasta din urmă poate fi o stare precoce,
caracteristică debutului acestui proces, fie o stare post eşec. În acest caz,
ea apare în urma unor angajări discordante cu dorinţele sau posibilităţile
ridicat

individuale (sunt student la informatică, dar doream la psihologie; sunt

îndrăgostită de cine nu mă acceptă etc.).
Această manieră de a investiga construcţia identitară poate fi identitate în identitate
moratoriu realizată (criză
utilizată pentru fiecare dintre marile aspecte ale procesului: identitatea (mijlocul crizei) depăşită)
vocaţională, civică, ideologică, maritală, axiologică etc.
Ea poate fi la fel de valoroasă şi în caracterizarea dinamicii identitate difuză identitate
scăzut

adolescenţei, ca etapă a opţiunii şi schimbării. (pre- sau post- acceptată (absenţa

Figura nr. 2 Stările identitare criză) crizei)

scăzut ridicat
ACTIVITATE Nivelul angajării
Recitiţi fragmentul autobiografic semnat de F. Kafka (Scrisoare
către tata, rev. Secolul 20, 1964) prin prisma stadialităţii psihosociale a lui Erikson. Precizaţi stadiile pentru care
găsiţi referinţe certe.

v. 11.2009
2