Erik Erikson(1902-1994), psihanalist german care a facut parte initial din cercul lui Freud de la

Viena, a modificat si a extins teoria freudiana, punand accentual pe influenta societatii asupra personalitatii
aflate in dezvoltare. Daca Freud sustinea ca experientele din prima copilarie modeleaza definitiv
personalitatea. Erikson afirma ca dezvoltarea ului continua toata viata.
Teoria lui Erikson cuprinde opt stadii ce acopera toata durata vietii. Fiecare stadiu implica ceea ce
Erikson a denumit initial criza la nivelul personalitatii- o tema psihosociala principala, deosebit de
importanta la momentul respictiv si care va ramane intr-o anumita masura o problema tot restul vietii. Aceste
probleme, care apar conform unui program de maturizare, trebuie sa fie rezolvate in mod satisfacator pentru
ca dezvoltarea eului sa fie sanatoasa.
In fiecare stadiu, este necesara gasirea echilibrului intre tendinta pozitiva si alta negativa,
corespondenta. Tendinta pozitiva ar trebui sa predomine, dar este necesara si cea negativa, intr-o anumita
masura. De exemplu, tema principaal a perioadei de sugar este:
1. Increderea fundamentala versus neincrederea fundamentala.
Acest stadiu incepe in perioada de sugar si dureaza pana la circa 18 luni. In aceste primele luni,
sugarii isi formeaza un sentiment al masurii in care persoanele si obiectele din lumea lor sunt demne de
incredere. Ei trebuie sa creeze un echilibru intre incredere(care le permite sa formeze relatii intime) si
neincredere( care le permite sa se protejeze). Daca predomina increderea, asa cum ar si trebui, la copii apare
virtutea sperantei: credinta ca-si pot implini nevoile si ca pot obtine ceea ce doresc. Daca predomina
neincrederea, copii vor vedea lumea ca fiind neprietenoasa si impervizibila si vor avea greutati in stabilirea
relatiilor.
Elementul critic pentru aparitia increderii este ingrijirea plina de sensibilitate, reactiva si
consecventa. Erikson considera situatia de hranire drept contextual pentru stabilirea combinatiei potrivite de
incredere si neincredere. Poate miza copilul ca va fi hranit cand ii este foame si poate el, prin urmare, sa aiba
incredere in mama ca reprezentant al lumii? Increderea ii permite sugarului s-o lase pe mama sa-i iasa din
raza vizuala, ,, fiindca ea a devenit nu doar o predictibilitate externa, ci si o certitudine interna.
Pediatrul i psihanalistul englez Winnicott a subliniat modul n care mama se adapteaz la copil n
primele lui sptmni i luni de via: la nceput, ea se adapteaz complet la micu, pentru ca, treptat, ea s
slbeasc adaptarea pe msur ce simte c deja copilul este pregtit s tolereze ntrzieri i frustrri. Noi
avem toat viaa nevoie de experiene care s ne confirme c lumea este un loc unde ne simim confortabil i
care s ne dea ncredere n capacitatea de a face fa la ceea ce urmeaz. Dar aceast sarcin, care este
permanent, este cu deosebire nevoie s fie rezolvat n aceast etap a vieii, cnd copilul are n mod
special nevoie de protecie. Separarea de mam sau de persoana care l ngrijete l tulbur puternic pe
copilul mic, chiar i cnd este de scurt durat. Putem vedea rezultatul cnd copilul ajunge la grdini.
2. Autonomie versus rusine si indoiala
Erikson a identificat perioada de la aproximativ 18 luni la 3 ani ca fiind al doilea stadiu al dezvoltarii
personalitatii, autonomie versus rusine si indoiala, stadiu marcat de trecerea de la controlul din exterior la
autocontrol. Iesind din pruncie cu sentimentul increderii fundamentale in lume si cu un mugur de constiinta
de sine, copii la varsta invatarii mersului incep sa inlocuiasca judecatiile ingrijitorilor cu judecati proprii.
Virtutea care apare in acest stadiu este vointa. Educatia sfincteriana este un pas important in directia
autonomiei si a autocontrolului. La fel si limbajul: pe masura ce sunt mai capabili sa-si anunte dorintele,
copii devin mai puternici. Intrucat libertatea nelimitata nu este nici sigura, nici sanatoasa, spunea Erikson,
rusinea si indoiala isi au locul lor necesar. Copiii mici au nevoie ca adultii sa traseze limitele
corespunzatoare, iar rusinea si indoiala ii ajuta sa recunoasca nevoia ca acele limite sa existe.
Teribila varsta de 2 ani constituie un semn firesc al dorintei de autonomie. Copii la varsta invatarii
mersului trebuie sa testeze ideea ca sunt persoane individuale, ca au un grad de control asupra lumii lor si ca
au puteri noi, . Se simt indemnati sa-si puna la incercare propriile idei, sa-si exercite propriile preferinte si sa
ia singuri hotarari. De regula, acest impuls se manifesta sub forma negativismului- tendinta de a striga Nu

doar de dragul impotrivirii fata de autoritate. Aproape toti copii vadesc un anumit grad de negativism: el
apare, de obicei, inainte de 2 ani, tinde sa atinga apogeul in jur de 3 -4 ani si dispare spre 6 ani. Ingrijitorii
care considera exprimarea vointei proprii la copii drept o cautare normala, sanatoasa a independentei, si nu
drept incapatinare ii pot ajuta sa deprinda autocontrol, pot sa le stimuleze sentimentul competentei si sa evite
excesul de conflicte.
3. Initiativa versus vinovatie
Nevoia de a face fata sentimentelor conflictuale cu privire la propria persoana se afla in centrul celui
de-al treilea stadiu al dezvoltarii personalitatii identificat de Erik Erikson; initiativa versus vinovatie.
Conflictul decurge din dorinta tot mai puternica de a planifica si executa activitati si framantarile de
constiinta tot mai intense pe care le-ar putea avea copilul cu privire la aceste planuri.
Copii prescolari pot sa faca- si vor sa faca- tot mai multe. In acelasi timp, ei invata ca unele din
lucrurile pe care vor sa le faca sunt aprobate social, pe cand altele nu. Cum isi impaca copii dorinta de a face
cu dorinta de aprobare?
Acest conflict marcheaza un clivaj intre doua parti ale personalitatii: partea care ramane copil, plina
de exuberanta si de dorinta de a incerca noi si de a testa puteri noi, si partea care devine adult si examineaza
constant caracterul adecvat sau inadecvat al motivelor si al actiunilor. Copii care invata sa regleze aceste
doua impulsuri opuse isi dezvolta virtutea orientarii spre scop, curajul de a-si imagina obiective si de a
incerca atingerea lor, fara ca vinovatia sau teama de pedeapsa sa-i inhibe nejustificat de mult.
4. Harnicie versus inferioritate
Potrivit lui Erikson, un factor determinant major al stimei de sine consta in conceptia copiilor despre
capacitatea lor de munca productiva. Acest al patrulea stadiu al dezvoltarii psihosociale se concentreaza pe
harnicie versus inferioritate. Copilaria mijlocie este perioada cand copiii trebuie sa deprinda aptitudini
valorizate de societatea lor. Baietii arapesh din Nuoa Guinee invata sa confectioneze arcuri si sageti si sa
puna capcane pentru sobolani; fetele arapesh invata sa planteze, sa pliveasca si sa recolteze. Copii din Alasca
invata sa vaneze si sa pescuiasca. Copii din tarile industrializate invata sa citeasca, sa scrie, sa socoteasca si
sa foloseasca computerul.
Virtutea care apare din parcurgerea cu succes a acestui stadiu este competenta, conceptia despre sine
ca persoana capabila sa deprinda aptitudini si sa indeplineasca sarcini. Daca se simt inadecvati in comparatie
cu cei de aceeasi varsta, copii se pot retrage in bratele protectoare ale famliei. Daca, pe de alta parte, devin,
prea harnici, pot sa neglijeze relatiile sociale si sa devina dependenti de munca.
5. Identitate versus confuzia identitatii
Principala sarcina a adolescentei consta in confruntarea cu criza Identitate versus confuzia
identitatii sau identitate versus confuzia de rol, pentru a deveni un adult unic, cu un sentiment de sine
coerent si un rol valoros in societate. Conceptul de criza de identitate s-a bazat pe experienta de viata a lui
Erikson. Crescand in Germania ca fiu nascut in afara casatoriei al unei evreice din Danemarca, despartita de
primul ei sot. Erikson nu si-a cunoscut niciodata tatal biologic. Desi a fost adoptat la 9 ani de al doilea sot al
mamei sale, un evreu german, medic pediatru, se simtea confuz in privinta identitatii sale. S-a zbatut o
vreme inainte sa-si aleaga profesia. Cand a venit in SUA, a trebuit sa-si redifineasca identitatea ca imigrant.
Toate aceste problematici si-au gasit ecoul in crizele de identitate pe care le-a observat la adolescenti cu
dificultati, la soldati combatanti si la membrii grupurilor minoritare.
Dupa Erikson, identitatea se formeaza pe masura ce tinerii rezolva trei probleme majore; alegerea
unei ocupatii, adoptarea valorilor dupa care se vor calauzi si conturarea unei identitati sexuale
satisfacatoare.
Adolescentii care rezolva in mod satisfacator criza de identitate isi dezvolta virtutea fidelitatii:
loialitate sustinuta, credinta sau sentimentul de a apartine unei persoane dragi sau prietenilor. Fidelitatea mai

poate fi si identificarea cu un set de valori, o ideoologie, o religie, o miscare politica, o activitate creativa sau
un grup etnic.
Fidelitatea este o prelungire a increderii. In copilaria mica este important ca increderea in altii sa
cantareasca mai greu decat nencrederea; in adolescenta, devine mai important sa fii tu insuti demn de
incredere.
Erikson considera ca pericolul principal in acest studiu este confuzia de identitate sau de rol, care
poate sa intarzie foarte mult atingerea varstei adulte la nivel psihic.( el si-a rezolvat criza de identitate abia la
varsta de 25 de ani).
6. Intimitate versus izolare
. Daca nu se pot angaja personal si profund fata de altii, spunea Erikson, adultii tineri risca sa devina
excesiv de izolati si de preocupati de sine. Totusi au nevoie de un anumit grad de izolare ca sa reflecteze la
viata lor. Lucrand la rezolvarea cerintelor conflictuale de intimitate, concurenta si distantare, isi dezvolta un
simt etic, pe care Erikson il considera trasatura distinctiva a adultului. Relatiile intime cer sacrificiu si
compromis. Adulti tineri care si-au format un sentiment de sine puternic sunt pregatiti sa-si contopeasca
identitatea cu aceea a altei persoane.
Rezolvarea acestui stadiu duce la virtutea iubirii; devotament reciproc a doi parteneri care au ales sasi uneasca vietile, sa aiba copii si sa-i ajute pe acesti copii sa se dezvolte la randul lor sanatos.
7. Generativitate versus stagnare
Erikson considera ca anii din jurul varstei de 40 de ani sunt perioada cand oamenii intra in al saptelea
stadiu normativ, generativitate versus stagnare. Generavitatea pe care o definea Erikson, este preocuparea
adultilor maturi fata de crearea si calauzirea generatiei urmatoare, perpetuarea propriei persoane prin
influenta asupra urmasilor. Oamenii care nu gasesc un debuseu al generativitatii devin absorbiti de propria
persoana, toleranti cu sine sau stagneaza(sunt inactivi ori lipsiti de insufletire). Virtutea acestei perioade este
grija: un angajament tot mai puternic fata de ingrijirea persoanelor, a produselor si a ideilor pe care
individul le-a invatat sa le pretuiasca. Potrivit lui Erikson, generativitatea este un semn de maturitate
psihica si de sanatate psihica. Ea apare, de regula la varsta mijlocie, intrucat cerintele serviciului si ale
familiei in aceasta perioada cer reactii generative. Parintii foarte generativi tind sa fie mai implicati in
educatia scolara a copiilor decat cei mai putin generativi si tind sa aiba un stil de parentaj autoritar. Totusi
generativitatea nu se limiteaza la varsta mijlocie, ea variaza. In plus unii oameni sunt mai generativi decat
altii. Femeile declara, de regula, un nivel mai mare de generativitate decat barbatii, dar aceste diferente se
estompeaza spre sfarsitul varstei mijlocii.
8. Integritatea eului versus disperare
Adultii varstnici trebuie sa-si evaluieze si sa-si accepte viata, ca sa poata accepta moartea. Folosinduse de rezultatele celor sapte stadii anterioare, ei se lupta sa ajunga la un sentiment al coerentei si al
intregului, in loc sa cada prada disperarii din cauza incapacitatii de a-si retrai in alt fel trecutul.
Oamenii care indeplinesc aceasta ultima sarcina, una integrativa castiga sentimentul ca viata lor are
sens in contextul ordinii sociale. Virtutea care poate aparea in acest stadiu este intelepciunea.
Intelepciunea, spunea Erikson, inseamna acceptarea vietii traite, fara regrete majore: fara a starui
asupra tuturor acelor ar fi trebuit sa fac... sau ar fi trebuit sa fie... ea inseamna acceptarea imperfectiunii
proprii, a parintilor, a copiilor, si a vietii.
Desi integritatea trebuie sa cantareasca mai greu decat disperarea pentru ca acest stadiu sa fie
incheiat cu succes, Erikson afirma ca un anumit grad de disperare este inevitabil. Oameniii au nevoie sa
jeleasca- nu doar propriile nenorociri sau ocazii pierdute, ci si vulnerabilitatea si caracterul trecator al
conditiei umane.

Si totusi, credea Erikson, chiar pe masura ce funciile organismului slabesc, oamenii trebuie sa-si
pastreze implicare vitala in societate. Pe baza studierii istoriei vietii unoir oameni trecuti de 80 de ani, el a
conchis ca integritatea eului nu vine doar din reflectii asupra trecutului, ci si din stimulari si schimbari
permanent prin intermediul activitatii politice, al programelor de intretinere fizica, al muncii creative sau al
relatiilor cu nepoti.