Teoria umanistă a învățării din perspectiva lui Carl Rogers

Reprezentanții teoriei umaniste au o viziune generală, susținând că omul este mai

mult decât o colecție de instincte, tendințe sau condiționări, fiecare persoană fiind
unică şi demnă de respect. Cele mai importante personalități sunt Abraham Maslow şi
Carl Rogers.

Carl Rogers s-a născut pe 8 ianuarie 1902 în Oak Park, Illinois, o suburbie a oraşului
Chicago, fiind al patrulea din cei şase copii ai familiei. Tatăl era un inginer de succes
iar mama era casnică şi o creştină devotată. A început şcoala direct din clasa a II-a,
deoarece putea citi încă dinainte de grădiniță.

Cu o educație strictă şi multe îndatoriri casnice, Carl Rogers se descrie ca fiind izolat
si visator, iar inclinația spre psihologie este dată tocmai de sentimentul său timpuriu
de singuratate.

A fost de mic fascinat de natură și preocupat de mici experimente pe care le urmărea la

ferma unde locuiau. Astfel că prima opțiune a fost studierea agriculturii la Universitatea
Wisconsin-Madison, apoi a istoriei și religiei. La 20 de ani pleacă in China la o
Conferință internațională pe teme religioase și, în urma acestei experiențe începe să se
îndoiască de alegerile sale. După 2 ani părăsește Seminarul și se înscrie la Universitatea
Columbia unde începe să studieze psihologia.

Pentru studiile doctorale începe să lucreze la Societatea pentru Prevenirea Cruzimii

asupra Copiilor în Rochester, New York, iar în 1930 devine directorul acestei instituții.
În 1936 îl invită pe Otto Rank să susțină o serie de conferințe aici și “se contaminează”
cu ideile lui, așa cum avea să recunoască mai târziu.

În 1939 îi apare prima carte “ Tratamentul clinic al copiilor problemă” și asta conduce
la primirea în 1940 a unei oferte din partea Universității de Stat Ohio pentru un post de
Profesor Universitar. În 1942 îi apare a doua carte “Consiliere și Psihoterapie:
concepte mai noi în practică”.

În 1945 a fost invitat să organizeze un Centru de consiliere la Universitatea din

Chicago. În timp ce lucra acolo, în 1951 îi apare opera majoră “Terapia centrată pe
persoană” în care prinde contur teoria sa. În 1956, Carl Rogers devine primul
Președinte al Academiei Americane a Psihoterapeuților.

În 1964 , Rogers a fost selectat “umanistul anului” de către Asociația Umanistă

Americană și a primit oferta de a se alătura conducerii Institutului Științelor
Comportamentale de Vest ( WBSI) pentru cercetare, pe care l-a părăsit în 1968 pentru a
pune bazele Centrului pentru Studii ale Persoanei în La Jolla, California. A rămas aici
făcând terapie, ținând prelegeri și scriind până la sfârșitul vieții în 1987.
Scrie de-a lungul vieții peste 200 articole de specialitate, face cerecetare în
psihoterapie, fiind primul terapeut care supune cerecetării și face publice interviuri cu
clienți pentru a-și testa ipotezele de lucru.

În ultima decadă a vieții s-a dedicat aplicării teoriei sale în domeniul conflictelor
sociale nțtionale și a calatorit în toata lumea pentru a realiza asta. În Irlanda de Nord a
avut față în față catolici și protestanți, în Africa de Sud, albi și negri, în SUA furnizori
și consumatori.

Între 1975-1980, împreună cu fiica sa, Natalie Rogers, a organizat în lume ( Japonia,
Europa, America de Sud) Work-shopuri cu Abordare Centrată pe Persoană pentru
comunicare interculturală, dezvoltare personală, schimbare socială.

În 1987 e nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace, însă se stinge din viață cu
câteva zile înainte de decernare.

Carl Rogers este considerat cel mai reprezentativ pentru orientarea umanistă deoarece
teoria lui a avut impact asupra multor specialişti chiar din alte discipline, iar ideile lui
au condus spre studii şi cercetări mai sistematice fiind mai validate decât a altor
psihologi umanişti.

Ideile lui Rogers despre teoria și practica învățării semnificative sunt o transpunere
directa a principiilor, strategiilor și regulilor celebrei sale terapii centrate pe client.

În concepţia sa despre învăţare el a propus o nouă viziune asupra rolurilor jucate de

primii actori ai scenei şcolare: profesorul şi elevul. Profesorului i se atribuie rolul de
facilitator, iar elevului cea de (auto)formator. Primul este responsabil de crearea
condiţiilor optime învăţării și dezvoltării, cel de-al doilea – de formarea sa proprie ca
personalitate şi profesionist în domeniul ales.

Pentru ca pedagogul să fie eficient în rolul său de facilitator, între el și elev se instalează
un tip special de relaţii care se bazează pe:
1) naturaleţea conduitei pedagogului ca facilitator al învăţării (congruență);
2) încrederea, încurajarea şi acceptarea necondiţionată a elevilor de către pedagog;
3) înţelegerea empatică.

Aceste condiţii determină elevul să devină conştient de sine şi să se accepte aşa cum
este, fapt ce constituie un punct de start în creşterea şi formarea sa ca personalitate
realizată și deplină.

Realizarea acestui obiectiv este condiționată de prezența unui număr de atitudini

pozitive în relația personala care se instaurează între cel care “facilitează” învațarea și
cel care învață:
-profesorul trebuie să fie o persoană autentică, bine informată în domeniul său;
-profesorul trebuie să-l aprecieze pe elev ca persoană, sa aibă încredere în capacitațile
lui, să-l accepte așa cum este;
-profesorul trebuie să creeze un climat cald, pozitiv, binevoitor, în care amenințările
sunt înlaturate și în care elevul dorește să se exprime.

Efectul facilitării în învăţarea semnificativă se caracterizează prin:

1) implicarea personală; subiectul este implicat integral în învăţare şi deţine controlul
asupra mersului şi orientării ei;
2) iniţiativa actului învăţării îi aparţine elevului;
3) autoevaluare: elevul este cel ce determină dacă învăţarea îi satisface sau nu
trebuinţele;
4) învățarea are efect atotcuprinzător, global: produce schimbări în comportament,
valori, atitudini şi personalitatea celui care învaţă;
5) învățarea este personalizată: când se produce o astfel de învăţare întreaga experienţă
capătă o semnificaţie proprie celui care învață.
Scopul final al acestui tip de educaţie e acela al pregătirii elevului să înveţe de unul
singur, fără ajutorul celor din jur, adică dezvoltarea capacităţilor şi tehnicilor de
învăţare.

În final, raţiunea de a fi a învăţării semnificative este aceea ca individul uman “să înveţe
să-şi valorifice întregul potenţial de dezvoltare cu care s-a născut pentru a deveni cât
mai bun posibil şi să-şi trăiască viaţa într-un mod satisfăcător şi plin de sens” (Rogers).

Rogers, C.R. A deveni o persoană. București: Editura Trei, 2008

Paloș R, Teorii ale învațarii si implicațiile lor educaționale, ediţia a II-a, revizuită,
Editura Universitații de Vest, Timișoara, 2012

Dumitru I, Educație și învațare, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2000