Teoria psihogenetică a lui Jean Piaget

Biologul și psihologul elvețian Jean Piaget a pus bazele unei teorii care a revoluționat
cercetarea în domeniul psihologiei educaționale. Teoria psihogenetică a acestuia abordează geneza,
natura și stadializarea dezvoltării intelectuale.
Majoritatea studiilor lui Piaget au utilizat metoda clinică bazată pe observație (acțiunile și
performanțele unui subiect) și interviu semistructurat (chestionarea acestuia privind drumul parcurs
în rezolvarea problemei și explicarea soluției găsite). Aplicarea acestei metode s-a făcut în primul
rând asupra propriilor copii (Lucienne, Laurant, Jacqueline). Astfel, Piaget a identificat 4 stadii
esențiale în dezvoltarea cognitivă. Aceste stadii sunt ierarhice, cu trăsături caracteristice, cumulative.
Specificarea comportamentelor și achizițiilor specifice fiecărui stadiu cognitiv constituie un sistem
de referință pentru evaluarea nivelului de dezvoltare a fiecărui copil și pentru diagnosticarea
cazurilor de întârzieri în dezvoltare sau supradotare.
Teoria lui Piaget pornește de la premisa că oamenii se nasc cu două tendințe: de a coordona
si sistematiza acțiunile și ideile, cea de se adapta la mediu. Tendința de organizare este înnăscută,
astfel, prin coordonarea și combinarea ideilor și acțiunilor, oamenii reușesc să-și construiască
scheme cognitive despre obiecte, acțiuni, calități abstracte. Aceste scheme se pot forma la orice
vârstă, însă adulții dispun de mai multe scheme decât copiii. Adaptarea constă în ajustarea
individului la mediul său, iar inteligența reprezintă o formă superioară de adaptare. Aceasta se
realizează prin asimilare și acomodare.
Asimilarea este procesul de percepere și interpretare a informațiilor și experiențelor în raport
cu schemele de gândire preexistente. Acomodarea presupune restructurarea schemelor cognitive în
raport cu noile informații, pe măsură ce experiențele se diversifică și cu ajutorul celor din jur. Astfel,
conceptele se extind progresiv, vor fi cuprinse într-o schemă globală care va favoriza înțelegerea
mai abstractă a noilor experiențe.
Asimilarea și acomodarea se produc din primele momente de viață și se produc mereu.
Acomodarea este un moment de evoluție, de dezvoltare intelectuală. Noile scheme cognitive permit
o adaptare mai flexibilă la solicitările mediului.
Piaget considera că ideile, gândurile sunt de fapt acţiuni interiorizate; individul explorează şi
interacţionează cu mediul său înconjurător şi tocmai aceste interacţiuni fizice devin acţiuni
internalizate, idei. În momentul în care aplicarea schemelor existente devine imposibilă, se produce
o stare mintală de instabilitate, numită de Piaget dezechilibru. Această lipsă de echilibru este
resimţită de individ ca neplăcută şi se remediază prin procesul psihic de echilibrare, de ajustare a
schemelor prin asimiare şi acomodare, care, în final, conduc la adaptare.
1. Stadiul inteligenței senzorio-motorii (0-2 ani) are două trăsături importante: coordonarea
senzațiilor și acțiunilor, caracterul nesimbolic al inteligenței.
Pe baza reflexelor înnăscute, copilul își dezvoltă deprinderi și scheme de mișcare din ce în ce mai
complexe și adecvate scopului. El învață cu ajutorul cu ajutorul simțurilor și a acțiunilor motorii.
Dominantă e tendința copilului de a diferenția între sine și lume. El construiește în plan cognitiv
lumea reală, conștientizează permanența obiectelor. Tot acum se manifestă și primele tendințe de
imitație. Etapele acestui stadiu sunt:
 substadiul reflexelor simple (0-1 luni),
 reacțiile circulare primare (1-4 luni; tendința de a reproduce o experiență plăcută)
 reacțiile circulare secundare (4-8 luni; diferențiază acțiunea sa asupra obiectului și
rezultatul acestei acțiuni),
 coordonarea reacțiilor circulare secundare (8-12 luni; acțiunile copilului relevă
intențion-alitate),
 reacțiile circulare terțiare ( 12-18 luni; se constituie punctul inițial al curiozității și al
interesului pentru noutate),
 interiorizarea schemelor (18-24 luni; gândirea trece spre planul simbolic. Simbolurile
rudimentare pe care le utilizează permit copilului să gândească despre obiecte
concrete fără a le percepe sau a acționa cu ele).
2. Stadiul preoperațional (2-7 ani) e caracterizat prin gândire concretă, intuitivă, simbolică, dar
fără coerență logică.
Copilul își formează concept stabile, își formează capacitatea de a raționa mintal, își construiește
credințe fantastice. Se pregătește gândirea opeațională. Operațiile sunt seturi de acțiuni
interiorizate pe care copilul le poate face mintal, fără a fi nevoie să fie făcute și concret.Ele au o
organizare superioară, sunt guvernate de reguli și legi. Etapele acestui stadiu sunt:
- substadiul funciilor simbolice (2-4 ani; Copilul dobândește abilitatea de a-și reprezenta mintal
obiecte care nu sunt prezente. Limbajul evoluează de la propoziția-cuvânt la propoziții din ce în ce
mai complexe. Simbolistica reprezentativă e legată și de desenele copiilor preșcolari. Deși par greu
de descifrat, copilul are pentru fiecare o explicație. Desenele tind să fie realiste, prin desen ei redau
mai mult ceea ce știu, decât ceea ce văd, chiar dacă știu mai mult decât pot reda prin desen. Prin
jocurile simbolice, copiii transformă mediul fizic în simboluri, uneori imaginative. Fantasticul este
convenție de joc. Simbolurile contribuie la dezvoltarea imaginației. Gândirea face progrese
însemnate, însă prezintă două trăsături importante (animismul și egocentrismul) care o limitează.
Copiii cred că obiectele inanimate au caracteristici umane și pot acționa. Nu pot diferenția obiectele
animate de cele inanimate. Egocentrismul constă în dificultatea de a distinge între propriul punct de
vedere și perspectiva celorlalți. Egocentrismul nu e egoism, ci inabilitatea de a gândi din perspectiva
altora.
- substadiul gândirii intuitive (4-7 ani); Centrarea și absența reversibilității sunt specifice gândirii
din această etapă. Centrarea e trăsătura gândirii care îi permite copilului să efectueze operații de
sortare și clasificare a obiectelor după diverse proprietăți, dar numai după un criteriu dat.
Reversibilitatea este proprietatea gândirii de a surprinde ambele sensuri ale unei acțiuni (explicit,
concret/ implicit). Tot acum poate efectua operații de seriere, deși, la începutul stadiului, este o
operație dificilă.
3. Stadiul operațiilor concrete (7-12 ani) se definește prin dezvoltarea operațiilor mintale
și a reversibilității. Operațiile au încă nevoie de sprijinul lucrurilor (prezența sau reprezentarea lor).
Reversibilitatea devine operantă. Apare decentrarea gândirii, capacitatea de a lua în considerare
mai multe proprietăți ale aceluiași obiect, de aceea copilul reușește să realizeze clasificări multiple.
Copilul e capabil să efectueze multe operații intelectuale pe care el face și adultul, cu condiția să
dispună de suport intuitiv. Operațiile devin foarte dificile, chiar imposibile, dacă obiectele se
înlocuiesc cu simple enunțuri verbale.
4. Stadiul operațiilor formale (12-18 ani) se caracterizează prin dezvoltarea operațiilor
propoziționale și a raționamentului ipotetic-deductiv.
În acest stadiu, gândirea copilului este asemănătoare cu cea a unui adult, în sensul în care este
capabil să opereze cu logica abstractă, să elaboreze raţionamente ipotetico-deductive, să utilizeze
noţiuni abstracte în gândire. Generalizarea operaților formale nu se realizează simultan în toate
domeniile intelectuale.
În teoria sa, Piaget a afirmat că indivizii de pretutindeni parcurg aceste patru stadii, în
aceeaşi ordine. Delimitările de vârstă referitoare la stadiile oferite de Piaget trebuie considerate ca
fiind graniţe flexibile, în sensul că un copil poate să avanseze mai devreme sau mai târziu spre
stadiul următor de dezvoltare. Esenţial este faptul că fiecare stadiu implică o modalitate superioară
de gândire din punctul de vedere al calităţii şi greşeli similare. Ca urmare, Piaget a ajuns la
concluzia că gândirea copilului este calitativ diferită la vârste diferite şi, de asemenea, că
 modalitatea în care copilul dă sens şi interpretează lumea din jurul său este foarte diferită de cea a
unui adult. Diferențele mari dintre copii țin de ritmul propriu de dezvoltare.
În concepţia piagetiană referitoare la relaţia între învăţare şi dezvoltare, se evidenţiază faptul
că dezvoltarea determină învăţarea. Deşi Piaget considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin
interacţiunea individului cu mediul, el credea totuşi că este vorba de un proces ereditar, pentru că o
anumită formă de gândire nu s-ar putea dezvolta, dacă copilul nu ar fi pregătit din punct de vedere
genetic pentru aceasta. Totuşi, preciza Piaget, predispoziţia poate apărea mai devreme, respectiv mai
târziu, în funcţie de calitatea stimulărilor procurate de mediu.

Contribuții și implicații ale teoriei lui Jean Piaget

 Cunoașterea trebuie să fie construită în mod activ de către copil, activismul acestuia având
rol decisiv în activitatea de învățare și în formarea operațiilor mintale.
 Educatorii trebuie să ajute copiii să învețe cum să învețe.
 Activitățile de învățare trebuie să fie adaptate la nivelul de dezvoltare conceputuală a
elevului.
 Interacțiunile între copiii de aceeași vârstă joacă un rol esențial în dezvoltarea cognitivă a
copilului.
 Teoria lui Piaget subliniază de asemenea rolurile profesorului în procesul de învățare:
organizator, colaborator, stimulator, ghid.
 Copilul e analizat din punct de vedere intelectual al achizițiilor caracteristice fiecărui stadiu
și nu sub raportul lipsurilor față de adult.
 Fiecare stadiu e un profil de stare care îl încorporează pe cel anterior. Se poate oricând reveni
la un stadiu anterior, dar beneficiind de achizițiile celorlalte stadii .
Bibliografie

Bazgan, M, Managementul învățării și dezvoltare personală, Universitatea Transilvania, Brașov

Cocan, C, Psihologia educației curs universitar, Universitatea Transilvania, Brașov

Usaci, D, 2011, Psihologia vârstelor curs universitar, Universitatea Transilvania, Brașov