Universitatea Bucuresti

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Procedeele imaginaţiei; imaginaţie şi creaţie

 Imaginația în psihologie a avut un drum bogat, plin de peripeții și piedici. Labirintul
încercat de acest proces a trecut de la negarea sa și refuzul categoric, la admiterea entuziasta.
Uneori, imaginația era considerata a fi o simpla combinare, asociere de imagini perceptive, ori
modificare a reprezentărilor.

W. Wundt a oferit imaginației o încadrare mai speciala, numind-o capacitatea de a

reprezenta în mod viu obiectele, de a inventa, de a crea. Noul, era acum considerat „viu”.
Împletirea amintirilor sau simple împerecheri ale memoriei, acestea au fost alte încercări
definitorii ale acestui proces.

Substratul afectiv a fost îndeosebi studiat, concluzionându-se ca emoția este primordiala,

fără ea, creația fiind imposibila. In domeniul psihanalizei relația imaginației cu afectivitatea este
mult mai complex analizata. O definiție mai concreta a imaginației este redata de procesele de
prelucrare a experienței în scopul studierii necunoscutului.

Procedeele imaginației ridica o alta problema și anume cea a operațiilor. Acest proces
psihic deține o gama larga de operații specifice, în absenta cărora nu s-ar putea iniția
restructurările.

Aranjarea în grupuri specifice a operațiilor mentale permit subiectului o combinare

originala de fiecare data, o buna utilizare a acestui proces, iar pe plan lung, duc la realizarea unor
noi procedee.

Studiul acestor procedee a fost realizat prin teoria artei și literaturii. Asemănarea
procedeelor imaginației cu diversele figuri de stil este izbitoare, tocmai pentru ca ele, metafora,
hiperbola, personificarea, sunt totodată și procedee ale imaginației. Utilizarea lor în știință s-a
dovedit a fi extrem de benefic , arta fiind pana la urma, un motor de pornire în orice domeniu de
activitate.

Psihologia, prin intermediul analizei a procesului de creație a dus la demonstrarea

categorica a faptului ca imaginația nu poate fi redusa la gândirea concreta. Fara îndoială, toate
operațiile logice servesc imaginației, reprezinta o baza a acesteia, de expresie, structurare,
suport. Cu toate acestea, chiar dacă operațiile imaginației nu pot fi separate de cele ale gândirii,
ele nu pot fi nici confundate.

Operațiile imaginației sunt puternic influențate de pulsiunile afective, de cerințele acțiunii

și în ansamblu de complexitatea condiției umane, au fost numite extraraționale. Acestea depind
de numeroase relații concrete și subiective și poseda un grad înalt de plasticitate și de libertate
combinatorie. Imaginația pornește simplu de la sintagma conform căreia orice este posibil și de
aceea operează în orice fel, produsul final fiind mereu altul, mereu ceva nebănuit. Mecanismul
general al acestui proces este simbolizarea. Conform spuselor lui Lalande, simbolul este un semn
ce evoca, în raport natural, ceva absent sau imposibil de perceput. Insa, imaginile sunt de doua
ori simbolice prin însăși constituția lor, deci și simbolul va căpăta o valoare plurivalenta. Jung,
de exemplu, considera arhetipul ca un simbol cu o multitudine de virtualități.

Simbolurile imagistice și verbale reprezinta un rol de o importanta extrema in realizarea

contactului cu mediul înconjurător, în stabilirea unei relații de apartenență și în adaptarea la
acesta, desigur. Suntem incojurati de simboluri, fie ele expresive sau nu, ne raportam simbolistic
la tot ce ne inconjoara. Simbolul, era de asemenea considerat a fi combinarea concretului cu
abstractul. A. Moles evidențiază faptul ca la orice informație rigida se adaugă o serie de
informații interpretate de subiect. Acest fapt confirma importanta afectivității, legătura acesteia
cu întregul proces imaginativ.

Fie ele simboluri vizuale, ori semantice realizatorul este într-o continua căutare de nou,
provocându-se pe sine în a crea propriul univers. Imaginea, însă, spre deosebire de cuvânt poate
fi mult mai mult interpretata, “valorează cât o mie de cuvinte”, i se pot acorda mii de înțelesuri.
Imaginea prezintă o serie de funcții precum: enunțarea, valorizarea, prezentarea, creșterea,
descreșterea, acumularea, socul, surpriza, transformarea, redundanta, implicarea etc. A.M.
Thibault-Laulan (1972) preconizează o noua știință cu acest nume, iconologia, structurata ca un
limbaj ce poseda un un vocabular, o sintactica și o logica proprii, ale vizualului. Interesant de
urmărit ar fi interpretarea imaginii mentale în desfășurările procesului imaginativ.

W. Gordon este preocupat de crearea unui principiu bazal creativității, și anume

transformarea a ceea ce este cunoscut, familiar, în străin și invers. Primul caz poate fi raportat la
o alta interpretare decât cea cunoscuta a diverselor obiecte, iar al doilea la deslușirea, citirea
necunoscutului, oferirea acestuia a unei interpretări proprii.Școala creatologica promovata de
acesta propune îmbunătățirea procesului cu un sistem de analogii.

Analogia personala consta în încercarea subiectului de a se transpune în in situația

obiectului pe care îl cercetează. Aceasta face referire la transpunerea mentala a subiectului în
locul oricărui obiect, fie el real sau ipotetic, astru, atom, ori piesa tehnica.

Analogia directa sau clasica necesita continua comparare a datelor și mijloacelor de

rezolvare dintr-un anumit domeniu cu alte mijloace dintr-un altul. Spre exemplu, prin analogia
proceselor fizice, electronice cu schemele fiziologice s-a ajuns la cibernetica.

Analogia simbolica solicita cercetătorul sa folosească simboluri, sub forma imaginilor,

codurilor etc. Analogia prin fantezie sugerează o deplina ficțiune, necesita alcătuirea unei povesti
cu o scena dramatica ori obiecte personificate.

Analogiile reprezinta deci, mai mult decât simple operații, ele sunt procese ale
imaginației. Modul analogic ocupa un loc bazal în desfășurarea acestui proces.

O alta grupa de operații este reprezentata de adaptări, modificări, substituiri. Se poate

observa si în ziua de azi ca multe opere cunoscute sunt practic adaptările unor motive, legende,
mituri, zicale (spre exemplu operele shakespeariene). Imaginația poate șlefui o piatra într-un
diamant. Acest proces oferă viziuni noi lucrurilor vechi, arunca într-un cadru nou, vechiul. Sunt
anumite întrebări ce trebuiesc puse în cazul adaptărilor și anume: ce altceva seamănă cu aceasta?
Ce alte idei îmi sugerează? Experiența mea îmi oferă analogii? Ce as putea sa preiau?. Deci
adaptarea este un procedeu prin care mijloacele și modalitățile imaginației utilizate într-un
anumit context sunt adaptate și reutilizate apoi în alt context.

Modificările se pot referi la caracteristici fizice, forma, culoare, poziție, mărime, material,
ori interne, sau chiar a elementelor componente sau a scopului. Un exemplu concret este
inventarea mașinii de scris note muzicale prin modificarea claviaturii cu litere în claviatura cu
note muzicale. Un ansamblu de modificări pot duce la o completa transformare, de nerecunoscut.
Întrebările adresate aici sunt: se poate da o noua forma? Se pot face modificări de orice fel?

In strânsă legătură cu modificarea este restructurarea ce, ca mecanism operațional implica

modificarea reliefului, semnificației, diferitelor elemente. Obiectul căruia nu ii fusese atribuita
nicio utilitate și este acum restructurat, devine relevant. Reunirea unor elemente pentru a forma
intreguri noi, ori focusarea atenției pe separarea părților funcționale ale unui întreg, toate duc la
crearea unor lucruri noi, la transformarea acestora, din irelevante, ele capătă acum un sens.

Substituirea sau înlocuirea a ceva cu altceva este operația specifica imaginației

simboliste, iar aici este relevata relația strict obiectuala de a înlocui anumite elemente cu altele,
mai simple. Spre exemplu, industria este preocupata de înlocuirea metalelor cu substanțe plastice
dure, a surselor clasice de energie cu unele practice, inepuizabile. Avioanele moderne de pasageri
apelează la substituirea metalului cu substanțe polimerizate care au o duritate apropiata de cea a
diamantului, având însă o greutate de zeci de ori mai mica.

Un alt grup de operații imagistice este realizat după modelul operațiilor aritmetice:
adăugări, multiplicări, substrageri, diviziuni. Adițiunile reprezinta însumări de unități, ca în cazul
construirii ecranului la aparatele de televiziune. Hiperbolele se încadrează în aceasi clasa de
fenomene. Întrebările aferente sunt: se poate adăuga? Se poate exagera?

Multiplicarea constituie esența producției moderne de serie. Prin imaginație dedublam

obiecte, adaugăm dispozitive de rezerva. Cel mai popular și concret exemplu aici este Coloana
infinitului a lui C. Brâncuși.

Substragerea se traduce prin eliminare sau omisiune și este asemănată cu diminuarea ce

are un rol bazal în tehnica moderna. Geniul tehnic este descoperit astăzi prin simplificări de tot
felul, ce conferă un aer minimalist simplificând totul, realizând lucruri noi simpliste.
Miniaturizarea aparatelor de uz casnic pentru generarea unui grad mai mare de confort și spațiu,
este un exemplu de substragere. Acest proces, alături de condensare au inovat practic diverse
domenii precum cel alimentar, de aprovizionare etc.
 Diviziunea și rearanjarea sunt similare analizei și sintezei, obiectul, rezultatul este
descompus, încercându-se rearanjarea, reordonarea. Diviziunea unui obiect în cât mai multe părți
posibile facilitează omisiunea și duce la o buna viziune proiectiva. Întrebările ce pot fi adresate
aici sunt: ce poate fi substras? Poate fi realizat mai compact?

In continuare Osborn urmează modelul operațiilor de analiza matematica: combinații,

aranjări, inversări. Rearanjările, ca modificări de poziție ori ordine oferă, oricând, oricum, o
grămadă de alternative, putând fi folosit chiar și în cel mai mic act imaginar (exemplu: un
showroom cu autovehicule). Același lucru poate fi spus și despre operele din arta, scheme de joc
ale sportivilor, ori variante de tactica militara. Rearanjarea poate avea ca scop creșterea
productivității muncii.

Inversarea este un procedeu extrem de rearanjare, deoarece orice lucru poate fi imaginat
și invers producând efecte neașteptate, ducând astfel la transformarea sa în ceva nou. In domenii
precum literatura și arta deseori se începe cu sfârșitul, de asemenea în orice alt domeniu se poate
porni de la efect la cauza obținându-se astfel un drum nou. Construcția navelor spre exemplu, a
devenit mult mai rapida când s-a trecut la montarea lor de sus în jos. Întrebările deseori folosite
sunt: se poate considera opusul? Se pot transpune pozitivul cu negativul? Se poate considera
inversarea rolurilor? Se poate schimba ordinea desfășurării, ori realizarea se poate face într-o alta
forma?

Combinarea este un procedeu bazal imaginației, în fapt fiind forma specifica a sintezei
imaginative ce presupune amestecarea elementelor. In urma acestui proces, pierzându-și
identitatea ele se transforma oferind un rezultat nou. Chimia este un domeniu caracteristic
combinărilor. Metalurgia, de asemenea, definita prin aliajele ale căror posibilități sfidează orice
limita. Acest proces este constant utilizat în cinematografie, considerând ca aceasta a însumat
toate celelalte domenii caracteristice artei.

Osborn susținea ca cele mai interesante combinații sunt probabil combinațiile de idei. Asa
ca propriile noastre gânduri pot fi supuse combinării în vederea realizării unor planuri mai
concrete, unor idei mai strălucite. Psihologia ca știință este un exemplu, tocmai prin utilitatea
imaginației combinatorie. Un altul poate fi considerat pedagogia și asocierea elementelor sale cu
arta de orice fel, în vederea îmbunătățirii și creării de inovații la orice pas. Cea mai interesanta
forma de amalgamare poate fi considerata asocierea aspectelor contrare precum simbolul
ambiguității naturii și existentei umane.

Imaginarea psihologiei necesita însă un proces mai complex și suficient de dinamic,

capabil sa evidențieze stările umane. Relatiile interumane si influenta conduitei umane fac
necesara existenta procedeului denumit simplu, empatie. Imaginația psihologica intervine ca un
factor indispensabil pentru definirea progresiva în psihologie a unui concret logic. Fenomenul
empatiei este practic mijlocit prin imaginație.
 Conceptul de empatie interpretat teoretic de Th. Lipps care considera cunoașterea o
imitație interna a obiectelor, persoanelor, o proiectare a stărilor interne asupra acestora, subiectul
trăiește practic în sine viata altuia. Empatia este desigur diferita de simpatie ce reprezinta o stare
emoțională conștientă, constând în “a simți cu” spre deosebire de empatie ce înseamnă “a simți
în”, a trai viata psihica a altuia. Acest proces implica un anumit grad de compasiune, înțelegere,
fiind un proces complex perceptiv, intelectual, afectiv.

Empatia a fost deseori restrânsă la relațiile interumane ori la interpretarea artei de ori ce
fel. De asemenea, fenomenul empatiei a fost considerat o interrelație “structurala intre cognitiv,
afectiv și organic”. Abilitatea empatica reprezinta practic identificarea, prezicerea dispozițiilor,
simțămintelor altei persoane. Folosita îndeosebi în arta, dar nu numai, empatia joaca un rol
important în viata artiștilor ce se folosesc de acest proces pentru o cât mai buna interpretare a
diverselor roluri. In acest caz, empatia este o caracteristica necesara, o atribuție
obligatorie,devine o calitate a avea un bun simt empatic. General vorbind, este o trăsătură de
baza a personalității umane ce poate fi atât conștientă dar și inconștientă, aparenta, inaparenta; se
poate realiza fata de un comportament uman, având ca scop cunoașterea, comunicarea, ori poate
fi un act de identificare afectiva, însă, în fapt acest proces devine o însușire proprie condiției
umane.

Empatia înglobează deci cognitivul, emoționalul și comportamentalul, “omul încearcă

ceea ce-și imaginează ca încearcă, și în domeniul sentimentului, realul nu se distinge de
imaginar”. Prin procesul empatic se obține împărtășirea emoțiilor, fiind evidenta o anumita urma
de simpatie generata fata de respectiva persoana.

A fost demonstrat experimental ca un comportament simulat însoțește anumite stări

emotive ce pot fi identificate prin indicatori obiectivi. Cercetările realizate pe subiecți actori au
evidențiat faptul ca realizarea identificării cu modelul se realizează prin procese cognitive,
percepție, asocieri reproductive și imaginative, care la rândul lor declanșează stări afective.
Putem vorbi în acest caz despre o imaginație subiectiva, deoarece în însușirea rolului imaginația
este dirijata și nu este realizata spontan, natural. Creația actoriceasca presupune o serie de
transpoziții de la înțelegerea situației, la crearea unui alter ego, identificarea mentala cu
personajul. Natadze susține ca “subiectul recurge inițial la un montaj imaginativ care, pe măsura
exersării, se transforma într-un montaj afectiv, stabilizator și care impune trebuința sau cerința,
năzuința spre a fii și a se manifesta asemenea personajului”. Experimentele demonstrează
diferențele fata de actori și oameni obișnuiți, acestea fiind evidente în cadrul atitudinilor. Actorii
au dovedit atitudini participative, de implicare personala, pe când ceilalți pot imagina o situație,
un rol și pot rămâne afectiv “la distanta”de ea.

In concluzie, în prim plan este impresionabilitatea, nu imaginația ori puterea ei asupra

atitudinii indivizilor. De asemenea, o alta concluzie interesanta a fost faptul ca este mult mai ușor
sa joci un rol, trăindu-l profund decât sa-l simulezi simplu, automatic.
 Dupa cum susține și Piaget, “imaginarea, ca și percepția, nu se dezvolta autonom;
evoluția ei este determinata de intervenția necesara a operațiilor”. O preocupare principala a
analizei psihologice o are dezvăluirea proceselor imaginației cu tot ceea ce presupun ele. In urma
cercetărilor la preșcolari s-a constat ca imaginația la aceasta vârstă este destul de săracă.

Atributele de originalitate ale copilului de către părinți la aceasta vârstă nu sunt decât
rezultatul unor întâmplări, ori afirmații incoerente, nicidecum al unei imaginații bogate. De
asemenea, alte cercetări dezvoltate la Institutul de psihologie dovedesc ca dezvoltarea
mecanismelor operaționale ale gândirii logice sunt o premisa obligatorie dar nu și suficienta în
dezvoltarea imaginației creatoare. Ursula Șchiopu, ocupându-se intens de procesul imaginativ la
preșcolari susține ca “ dezvoltarea foarte vie a imaginației în perioada preșcolară constituie un
indiciu al dezvoltării psihice intense a copilului” ( 1967, pg. 160).

S-a constatat ca dezvoltarea succesiva a caracteristicilor imaginației, ce la început e

instabila și dependenta de experiența nemijlocita și de evoluția instabila a afectivității, devine din
ce în ce mai proiectiva, incorporându-se în programul conduitei și dezvoltându-se sub forma
creației obiective. Tot U. Șchiopu scrie ca “ imaginația contribuie la dezvoltarea noțiunii de timp
istoric și la formarea altor noțiuni, la înțelegerea relațiilor dintre diferite fenomene, evenimente,
împrejurări”. S-a demonstrat ca cei ce dovedesc o imaginație vie și inovatoare sunt cei ce se
încadrează tipului afectiv-intelectual, sau plastic-artistic. In ceea ce privește curentele de
creatologie, R. Gerard susține ca “actul creator al spiritului este identic în cele doua cazuri” adică
atât în creația științifică cât și în cea tehnica. Scriitorul englez Somerset Maugham intuia faptul
ca “imaginația se dezvolta prin exercițiu și, contrar credințelor comune, este mai puternica în
timpul maturității decât în timpul tinereții”. Într-adevăr exercițiul fixează anumite procedee ale
imaginației, este necesar însă, operațiile imaginației sunt indispensabile, una conducând la
cealaltă.

Imaginația devine mai productiva în procesul creativ atunci când are loc
intercomunicarea dintre conștient și inconștient, echilibrarea acestora fiind o alta condiție.
Concentrarea este de asemenea considerata a fi necesara în acest proces creativ. Concentrarea
asupra unui obiect este un punct de plecare necesar asocierii ideilor, intensificând
conștientizarea. Osborn susținea ca “ Se contata ca gândirea creativa, fiind bazata pe entuziasm,
tinde sa diminueze când noi forțăm gândirea dincolo de un anumit punct. Marcând un timp de
oprire, noi ajungem sa ne regeneram pulsațiile emoționale”. In concluzie este recomandata
alternarea concentrării cu momente de relaxare și repaus. Notarea pe loc a ideilor ce par sa ne
vina din neant este o necesitate, deoarece ele sunt dovada concentrării noastre exprese. Pentru o
optimizare a activităților este recomandata o perioada de reverie ori de meditare, dar și a
pregătirii atmosferei de lucru.

Maslow recomanda jocul cu imagini, concepte și cuvinte, chiar dacă nu sunt tehnici
minune ce asigura succesul procesului imaginativ, cu siguranță ajuta. S-a spus despre inspirație
ca nu trebuie așteptată asemenea unei revelații ci trebuie provocata, indusa cumva, prin anumite
jocuri creative, ori prin simpla încercare continua. Imaginația creatoare modifica vechile
operații, construind altele noi pe parcurs, “din mers”, spre deosebire de imaginația reproductiva.

Piaget și Inhelder au evidențiat relația dintre operativ și figurativ ce poate explica

momentele de continuitate în desfășurarea imaginației conștiente. T. Crețu a adus, de asemenea,
importante contribuții în analiza psihologica a conversiunilor reciproce dintre imagine și
operație: “ Însăși imaginea este o sursa operatorie prin calitățile ei de structura configurativa și
mai ales conceptualizata.” .

Termenul de imaginație reprezinta practic o colecție de acte și procese ce sunt reunite sub
același numitor după anumite criterii precum imagine mentala, operare combinatorica înnoitoare,
detașare de realitate prin construcții subiective. Prin specificul sau, imaginația explorează
necunoscutul, inexistentul, incredibilul, lărgind considerabil sfera cunoașterii umane, ducând la
procese precum inovație, inventare, generând noul.

In actul creației, imaginația interacționează cu gândirea convergenta, dar în special cu

cea divergenta, productiva. Cu toate acestea, procesul imaginativ depășește acest pas de simpla
colaborare cu procesul primar al gândirii, prelucrând un material cognitiv divers, valorificând
toate combinațiile care apar în sfera subconștientului și inconștientului. Este amplificat procesul
creativ prin procedeele specifice de procesare a datelor experienței anterioare, ce au o mare
libertate atât în organizare cât și în desfășurare. Disponibilitatea pentru creație a imaginației este
susținută de procese afectiv motivaționale care pun în centrul transformărilor imaginative eul și
dau o perspectiva umana dimensiunilor sale. De asemenea, este strâns legata de toate procesele
psihice și mai ales de personalitate, pe care o exprima oferindu-i noi direcții de autorealizare.

Imaginația creatoare este deci o reprezentare și anticipare a noului, datorita obiectelor

realizabile atât în plan intern cât și extern. Latura creativa nu se reduce la modul de transformare
și combinare, ea presupune și legarea a ceea ce se produce de o anumita semnificație, atât pentru
o dar și pentru societate. Imaginația creatoare este realizata voluntar, în mod conștient,
iluminările, momentele “evrika” sunt integrate într-un plan anticipativ în legătură cu obiectul pe
care dorim sa-l facem. Conform spuselor lui A. Kooestler, în imaginația creatoare fundamentala
este biruirea și depășirea deprinderilor, conformismului. Adoptarea unei noi viziuni asupra
lucrurilor este practic cheia creativității atât în ordine practica cât și în știință ori arta.

Maslow susține ca exista doua feluri de creație: primara și secundara. Prima izvorăște din
inconștient și se presupune ca este existenta la toată lumea, manifestându-se însă, sub forma
libera la copiii cu pofta de joaca. La adult, creația primara se asociază cu o oarecare sensibilitate
fata domeniul artistic. Al doilea tip de creație este specific oamenilor practici, organizați.
Persoanele cu un grad înalt de creativitate poseda ambele tipuri într-un mod echilibrat.

Spre exemplu, cercetătorul creativ, ca și artistul sau tehnicianul, întrunește în sine ambele
tendințe, operează după anumite reguli, dar se poate și elibera de orice metode pentru operarea
libera.
 H. Rugg (1963) a stabilit ca în structura și desfășurarea activității creative exista doua
genuri de elemente: generale, cele comune și specifice, cele care individualizează modul de a
proceda în fata sarcinilor concrete de creație. Rolul principal în imaginație îl are mecanismul de
generare care oferă materialul de lucru. Traiectoria actului de lucru nu este nicidecum lineara,
momentele de maxima concentrare alternează cu visare, ori simple momente de relaxare, apoi
control, luciditate și tot asa.

Imaginația creatoare este baza centrala a activității de creație deoarece ea finalizează

toate ideile. Puterea subiectului de a crea situații noi, de a găsi rezolvări nebănuite la diversele
probleme, de a elabora proiecte noi, de a veni cu idei cât mai nonconformiste, contribuie la
flexibilitatea structurilor intelectuale, la dezvoltarea funcției constructive și combinatorice a
imaginației. Încorsetarea activității mentale cu anumite bariere, limite, duce la efectul opus.

In concluzie, procedeele imaginației stau la baza unei bune desfășurări a acestui proces,
asigurând printr-o combinatorica mai mult sau mai putin originala, în funcție de personalitatea
individului, idei, rezolvări și proiecte noi. Creația este produsul imaginativ ce este folosit
conștient spre a ieși din rutina zilnica, spre a ne hrăni sufletul zilnic cu ceva nou. Creațiile sunt
realizate în conformitate cu nevoile individului, având urmele afectivității acestuia, și contribuie
la păstrarea sferei cunoașterii activa. Consider ca imaginația este unul dintre cele mai importante
procese psihice ce ne ajuta sa ne descoperim pe zi ce trece și sa ne conturam frumos
personalitatea prin creație.

Nivelul imaginaţiei

15 30 45 60 75 90 100 ( % )Subiecţi

Fig. 32. Curba nivelului imaginaţiei (artistice) la un eşantion statistic

Bibliografie

- Fundamentele psihologiei – Mihai Anitei

- Tratat de psihologie generala – Paul Popescu-Neveanu

- Psihologie – coordonator Mielu Zlate, Tinca Cretu, Nicolae Mitrofan, Mihai

Anitei

- Fundamentele Psihologiei – Mihai Golu