Genetica Componentului Uman - Full PDF

ANA-MARIA ŢEPORDEI

Unitatea de învăţare 1.
OBIECTUL DE STUDIU AL GENETICII COMPORTAMENTALE
Genetica comportamentală (eng. behavioral genetics) este un domeniu interdisciplinar, de

graniţă, între ştiinţele comportamentale şi genetică, aflat în plină ascensiune în ultimii 30 de ani, în
special şi datorită progreselor tehnice remarcabile din genetica moleculară care permit încercarea
identificării variaţiilor genetice implicate în determinarea trăsăturilor complexe ale indivizilor. Genetica
comportamentală, adică studiul determinanţilor genetici şi environmentali ai diferenţelor interindividuale,
s-a conturat ca domeniu coerent de studiu de mai demult, dar a fost remarcată şi adoptată mai serios
de către psihologi în ultimele două-trei decenii cu scopul de a înţelege mai bine atât etiologia tulburărilor
psihice, cât şi dezvoltarea psihologică normală. Importanţa căpătată de acest domeniu ştiinţific în
ultimele decade se vede şi din faptul că este un teren de interes comun pentru o varietate de cercetători
din diferite arii de specializare precum psihologia, psihiatria, genetica, neurologia, neuroimagistica,
biochimia şi endocrinologia, toţi interesaţi să înţeleagă cât şi cum (prin ce mecanisme) influenţează
factorul genetic, respectiv cei de mediu, trăsăturile şi comportamentul uman. Această
interdisciplinaritate se va vedea şi pe parcursul conţinutului acestui curs, în descrierea tehnicilor sau a
unghiurilor de abordare în studiilor întreprinse pe diferite teme de cercetare.
PREMISELE APARIŢIEI DOMENIULUI
A. Ca un scurt istoric al domeniului, amintim sintetic câteva dintre ideile prezentate de Loehlin
(2009) în capitolul de debut al unui volum colectiv de genetică comportamentală. Aşa cum
H. Ebbinghaus (1908) a spus despre psihologie că are un trecut lung, dar o istorie scurtă, acelaşi lucru
îl putem spune şi despre genetica comportamentală. Nu poate preciza nimeni cu exactitate momentul în
care aceasta a început să fie privită ca o disciplină ştiinţifică distinctă, dar momentul convenţional al
debutului am putea spune că este anul 1960, anul în care Fuller şi Thompson publică primul volum
ştiinţific cu titlul Behavior Genetics (Genetică comportamentală). De ce vorbim de un trecut lung? Pentru
că încă din Antichitate era recunoscut faptul că trăsăturile comportamentale sunt în parte moştenite şi
pentru că tot de atunci datează polemica în jurul „greutăţii” acestei influenţe genetice. Cât de mult este
înnăscut şi cât dobândit? Aceasta a fost discuţia necontenită de atunci şi până în epoca modernă,
întâlnită cel mai adesea sub numele de controversa ereditate-mediu (eng. nature vs. nurture). Figuri
ilustrative şi cu un impact major pentru fiecare dintre cele două „tabere” au fost Charles Darwin
(1809-1882), pe de o parte, şi John Locke (1632-1704) pe de cealaltă parte. Ch. Darwin, promotor al
evoluţionismului, a adus în prim plan importanţa factorului ereditar ca bază şi pentru comportamentele
indivizilor umani, văzute ca fiind supuse aceloraşi mecanisme evoluţioniste prin care variaţiile genetice
sunt supuse procesului de selecţie naturală în urma căruia rezistă şi sunt transmise acele gene care au
permis adaptarea optimă a indivizilor la mediul lor specific de viaţă. De cealaltă parte, J. Locke a fost
unul dintre cei mai puternici susţinători ai importanţei factorului de mediu, în special cei educaţionali,
invocând metafora minţii umane ca o pagină albă pe care cunoştinţele sunt scrise de mâna experienţei
şi promovând ideea că toţi indivizii sunt de la natură egali şi independenţi, societatea fiind un contract
mutual acceptat pentru binele comun.
Mai târziu, în 1869, Francis Galton (1822-1911), contemporan cu G. Mendel şi vărul mai mic al
lui Darwin, a atras din nou atenţia asupra factorului genetic prin publicarea lucrării Hereditary Genius în
care a sintetizat studiile sale corelaţionale pe analiza a şase generaţii în familiile a 300 de indivizi
geniali, în urma cărora a subliniat ideea transmiterii ereditare a genialităţii. În baza studiilor sale de
anvergură şi a ideilor promovate, Galton este considerat „părintele geneticii comportamentale” (vom
detalia mai mult în unitatea de învăţare 9). Controversa ereditate-mediu a continuat şi în secolul XX,
deşi psihologia a fost multă vreme sub impactul puternic al behaviorismului şi al teoriilor aferente asupra
304

GENETICA CO
OMPORTAMENTULUI UMAN

învăţării care, evidennt, înclinau balanţa
b sem
mnificativ în favoarea
f impportanţei facttorilor de meediu, prin
susţinereea ideii că procesul învvăţării joacă rolul esenţţial în determ minarea com mportamentului uman
(amintiţi--vă aici de ceelebrele cuvinte ale lui J..B. Watson). Abia o dată cu schimbarea de paraddigmă din
psihologie, alături dee progresele remarcabile din domeniuul geneticii şi o dată cu apariţia primuului volum
ştiinţific de specialitaate (aşa cum m spuneam, în anul 19660), geneticaa comportam mentală a înnceput să
atragă attenţia speciaaliştilor şi, de atunci, să aibă o ascensiune remarcaabilă.
IMPORTANT T
După cum aminteam, o bună b bucată de vreme înn psihologie teoria
t învăţărrii a furnizat explicaţia
e
predominnantă a com mportamentului, mediul fiind f văzut ca determinant al acestuuia. Este adeevărat că
pentru tooate caracterristicile studiaate până acuum în geneticca comportaamentală au ffost relevate influenţe
environmmentale care explică o paarte din variaanţa diferenţeelor interindivviduale obseervate, dar accest lucru
nu înseaamnă că meediul este singurul,
s sauu nici măcarr cel mai im mportant facttor care influenţează
comportaamentul. Ideeea conform m căreia atâtt genele, cât şi mediul influenţeazăă comportam mentul a
fost iniţiţial perceputtă ca o persspectivă radi dicală, ca în final să se ajungă
a la orra actuală săă fie teza
esenţiallă în cercetarea psiho ologică. Aceeastă schimbare de peerspectivă pooate fi ilusttrată prin
următoruul exemplu: cercetări
c din anii ’60 privvind inteligennţa copiilor au arătat că, de exemplu,, cei care
aveau acasă multe cărţi c aveau de d asemeneea tendinţa de d a avea peerformanţe fooarte bune la şcoală,
ceea ce a dus la conncluzia că, crescând numărul de cărţi din casele coopiilor se va produce şi o creştere
a nivelului de perforrmanţă acaddemică. Genetica compoortamentală a arătat că acesta este doar un
aspect dintr-o
d imaginne mult mai largă.
l Părinţiii cu un nivell de inteligennţă mai ridicaat oferă copiiilor lor nu
doar un mediu mai stimulator penntru dezvoltaarea cognitivăă a copiilor (dde ex., mai m multe cărţi în casă), ci
şi genotipuri care conntribuie la obbţinerea de performanţe şcolare
ş mai ridicate
r şi, dee asemenea, răspund/
reacţioneează la nivelul cognitiv al a propriilor copii,
c un niveel intelectuall mai ridicat al acestora din urmă
atrăgândd comportam mentele adecvvate (cu senssul de stimullative) ale ceelor din mediul familial (cff. DiLalla,
2004, dinn Prefaţă).
B. Pe lângăă schimbarea de paradiggmă din psihhologie şi orrientarea cercetării ştiinţiffice şi pe

investigaarea aportuluui factorilor genetici
g la deeterminarea trăsăturilor psihologice
p şşi a comportaamentului
uman, o altă preemisă impo ortantă pen ntru conso olidarea terrenului stuudiilor de genetică
comporrtamentală au a fost desccoperirile şi progresele remarcabilee din domenniul geneticiii (despre
care vomm vorbi mult mai
m detaliat în î unităţi de învăţare
î distincte).
Î
Înţelegerea mecanismeloor eredităţii a început o dată cu pubblicarea de către Gregoor Mendel
(1822-18884), în anul 1866, a luucrării sale privindp hibridizarea în caare erau preezentate principiile de
transmissie ereditară, formalizate ulterior
u sub numele
n de leggile mendelieene ale erediităţii. În 19055, biologul
englez William
W Bateeson a folossit pentru prima p dată termenul
t gennetică pentrru studiul traansmiterii
informaţiiei ereditare şi al variaţiilor. În 19099, botanistul şi geneticianul danez W Wilhelm Johaannsen a
introdus termenii de genă (unitateea de bază a eredităţii), genotip (connstituţia geneetică a unui organism)o
şi fenotipp (caracterissticile fizice şi comportam mentale ale unui organism). În 19100, în studiilee sale pe
musculiţaa de oţet (Drrosophila meelanogaster), Thomas Huunt Morgan (ggenetician şii embriolog american) a
a localizat factorii meendelieni la nivelul cromoozomilor, preecum şi rolul jucat de acceştia (cromoozomii) în
transmiteerea ereditarră, rezultate pentru
p care în 1933 a şi primit
p premiul Nobel în fiziologie.
Dar materializarea „factoorilor” ereditari vine abia cu c 50 de ani mai târziu ccând este deescoperită
structuraa dublu heliccoidală a accidului dezoxxiribonucleic (ADN). În anul a 1953, bbiologii şi geeneticienii
James Watson
W (ameerican) şi Francis Crick (britanic) publică în revvista Naturee descrierea structurii
chimice a ADN-ului (suportul
( infoormaţiei ereditare), realizaare pentru caare celor doi li s-a conferrit premiul
Nobel peentru medicinnă şi fiziologie. În 1966 este e descifratt codul genettic, descoperrindu-se că un u codon,
adică unn triplet de nuucleotide (addemină, timinnă, citozină sau s guanină)), codează unn aminoacid, unitatea
305
ANA-MARRIA ŢEPORDEI

de bază a proteineloor. Un momeent crucial a fostf iniţierea celui mai am mplu proiect ştiinţific internaţional,
Proiectul Genomului Uman (the Human Geenom Project, HGP) carre şi-a propuus să identiffice toate
genele umane
u şi să determine
d caare este secvvenţa celor 3 miliarde de baze care coompun ADN--ul uman.
Proiectul a fost finalizat în 2003, în cadrul acestuia
a fiindd secvenţiat aproape com mplet genom mul uman,
deschizâându-se astfeel noi perspeective în cercetarea geneetică şi în sppecial în gennetica moleculară. Au
urmat şi alte proiectee internaţionaale de anverggură (proiecttul HapMap, proiectul celoor 1000 de genomuri)
g
menite săs investigheeze şi să innventarieze cât mai multe dintre poolimorfismelee (variaţiile genetice),
g
inclusiv cele
c foarte raare, prezentee la nivelul poopulaţiei, perrmiţând astfel studii aproffundate de identificare
a geneloor sau a seturilor de polimmorfisme asoociate cu diferite afecţiuni, trăsături saau comportam mente (cf.
Benga, 2007;
2 Plominn, DeFries, Craig, & McGuuffin, 2003).
DE REŢINUT T
A
Analiza geneetică a compoortamentului şi a trăsăturrilor complexee include atâât genetica caantitativă,
cât şi geenetica moleculară, aflatee acum în coomplementarritate (deşi inniţial a existaat o disjuncţie sau un
paralelism între galtoonieni şi menndelieni, adiccă între adeppţii celor douuă tipuri de aabordări în studiile de
geneticăă). Genetica cantitativă,, în special prin studii trransversale şi longitudinnale pe gemeni şi pe
adopţii, încearcă
î ideentificarea şi estimarea heritabilităţii
h unor caracteeristici, preccum şi a facctorilor de
mediu caare influenţează modificaarea sau stabbilitatea acesstora pe parccursul dezvooltării, fiind dublată de
demersuurile de genetică molecculară ţintitee pe identificcarea variaţiilor genetice care determ mină sau
influenţeează acele caaracteristici şi
ş diferenţele interindividuale în raport cu ele. Pasuul următor ar fi studiile
de geneetică funcţiională prin care se invvestighează mecanismul prin care funcţioneazăă genele
identificaate ca influeenţând acelee caracteristici, adică meecanismele de reglare eepigenetică, produsul
expresieei genice şi traaseul fiziologgic parcurs până la caractteristicile fenotipice obserrvate.
OBIECTUL DE STUDIU AL GEENETICII COMPPORTAMENTALLE
Deşi denumirea de genetică compoortamentală ne-ar putea induce în eeroare făcându-ne să

credem căc obiectivul principal al studiilor din domeniu ar fif să aducă în prim plan ddeterminismuul genetic
al trăsăturilor fenotippice complexxe (de personalitate şi coomportamenttale), în realitate lucrurilee nu stau
deloc aşa. Dimpotrivăă, în cercetărrile întreprinsse se urmăreesc influenţelee ambelor caategorii de factori, atât
genetici, cât şi envvironmentali, încercând a se discerrne aportul specific al acestora, precum şi
mecanismele prin caare aceştia acţionează
a înn determinareea diferenţeloor interindividduale. Pentru a citi şi
înţelege conţinuturilee prezentate în acest curss cu „lentilelee potrivite”, este
e foarte im mportant de înţeles
î că
optica geneticii
g coomportamen ntale nu estte convergeentă cu aşaa-numita controversă ereditate- e
mediu, înî sensul că nu se raliazăă la una din cele două taabere şi nu înncearcă, cel puţin nu deliberat, să
încline balanţa în favoarea uneia dintre ele.
IMPORTANT T
C principiu general al cercetării
Ca c în domeniu,
d facctorii geneticii şi cei envirronmentali suunt văzuţi
ca fiind interrelaţion
i naţi. Pe de o parte, factori de mediu pot influenţa factorii geneetici şi vom discutad în
special despre
d mecaanismele epiggenetice reglatoare ale expresiei
e gennice. Dar, pee de altă parte, şi unii
factori dee mediu pot fi sub influennţa factoruluii genetic şi vom
v vorbim aici a despre cceea ce este sintetizat
în sintaggma nature of
o nurture, caare se referăă, de exemplu, la faptul că c unele expperienţe sau contexte
environmmentale ni lee alegem sau s construim m funcţie de d predispozziţiile geneticce, sau la faptulf că
306

GENETICA CO

sensibilittatea sau recceptivitatea noastră
n la inffluenţa factorrilor de mediu (fie ei poziitivi sau negaativi) este
şi ea în funcţie
f de preedispoziţiile genetice.
g
După cum veţi vedea pe parcursul cursului, în toate ceercetările deescrise rezultatele şi
concluziiile sunt discuutate atât în termeni geneetici, cât şi înn termeni ennvironmentali. Mai mult deecât atât,
maniera în care se pun p problem mele de cerceetare la ora actuală în genetica g commportamentală implică
investigaarea detaliatăă a ceea cee vom vedeea că, în terrminologia de specialitatte, numim corelaţiile c
genotip--mediu, resppectiv interaacţiunile gen notip-mediu u. În mod oaarecum paradoxal, cerceetările din
sfera geeneticii compportamentale au adus doovezi semnifficative ale im mportanţei faactorilor de mediu în
determinnarea unor caracteristici
c comportameentale, rafinând şi acest concept prinn investigareaa a două
tipuri de factori de mediu:
m comunni/împărtăşiţii (eng. shareed environmeent) care se referă la facctorii non-
genetici similari pentrru membrii unei familii şi diferiţi/neîmppărtăşiţi (eng. nonshared environment) care se
referă laa factorii non-genetici speecifici, diferiţţi pentru unul sau altul dintre membrrii unei familii (de ex.,
grupul dee prieteni). Astfel
A înţelegem de ce, dee exemplu, copiii c crescuţţi la fel în cadrul unei fam
milii ajung
să fie la fel de diferiţi între ei ca şii faţă de copiiii crescuţi în alte familii.
DE REŢINUT T
T
Trebuie mennţionat foartee clar un asppect importannt: principallul obiect dee studiu al geneticii
comporrtamentale a fost şi estee în continu uare analiza şi explicareea diferenţelle interindivviduale şi
nicidecu um ale difeerenţelor înttre grupuri sociale. Şi mai importtant de înţeles este fapptul că a
demonsttra că difereenţele interinndividuale auu o bază geenetică nu im mplică faptul că diferenţele între
grupuri sunt
s determinnate genetic (vorbim aici în î special dee grupuri diferite din punct de vedere rasial
r sau
etnic). Din
D cauza aceestor confuzii şi a unor iddei greşit înţeelese şi greşiit vehiculate s-au creat înn anumite
momentee diverse polemici sau chhiar reacţii neegative în raaport cu rezultatele relevaate de unele studii din
sfera geeneticii compportamentale (pentru mai multe detaalii vezi Loehhlin, 2009). D Domeniul a fost unul
controveersat de-a lunngul timpului, unele idei fiind
f politizatee şi imputatee cercetătoriloor. De exemplu, când
la începuutul secoluluii XX statisticiianul şi geneeticianul R.A. Fisher (conssiderat ca fiinnd fondatorul geneticii
cantitativve) a dezvoltaat multe dintrre metodele statistice devvenite acum clasice în meetodologia sttudiilor de
geneticăă comportameentală, unii critici
c (cu o aggendă politiccă în spate) aua acuzat fapptul că acestee metode
sunt utilizate într-o manieră ştiinţifică incoreectă şi părtinitoare penttru a susţinee eugenia (T Tabery &
Griffiths, 2010).
GENETICĂ CO
OMPORTAMENT
TALĂ ŞI PSIHO
OLOGIE EVOLUŢIONISTĂ
Î
Întrucât ambbele domenii au în vederee factorii geneetici şi ereditaatea ca determinanţi ai trrăsăturilor
psihologice şi ale coomportamentului uman, se s impune aici o delimitaare între celee două. Dar vom v face
acest luccru foarte succcint din douuă motive. Pee de o parte, aveţi posibillitatea să parrcurgeţi, dacăă doriţi, o
disciplinăă distinctă nuumită chiar Psihologie
P evvoluţionistă şi,
ş pe de altăă parte, deoaarece există un volum
ştiinţific detaliat,
d în lim
mba română, privind funddamentele şi problematicaa psihologiei evoluţionistee publicat
de D. Daavid, O. Bengga şi A. Rusuu în 2007 (vezi referinţele bibliograficee).
P
Psihologia e
evoluţionistă este intereesată de annaliza adaptăărilor compoortamentale la scară
temporală evolutivă. Teoria evoluuţiei formulatăă de Darwin pleacă de la variaţiile apăărute în interriorul unei
populaţii, variaţiile dintre membriii acesteia fiinnd datorate, măcar în paarte, eredităţii. Dacă probbabilitatea
de a suppravieţui pânăă la maturitatte şi de a se reproduce este e influenţată, chiar şi înn cel mai micc grad, de
o anumită caracteriistică, urmaşşii supravieţţuitorilor vor manifesta mai mult aaceastă caraacteristică
comparaativ cu generraţia părinţiloor lor. Astfel, de la o generaţie la altaa, caracteristticile unei poopulaţii se
pot schimba graduaal astfel încâât, după o perioadă p suficient de lunngă de timp,, efectul cum mulativ al
307

acestor schimbări vaa fi atât de mare m încât populaţiile
p voor deveni sppecii diferite. Contribuţia majoră a
teoriei luui Darwin este principiul selecţiei natturale referitor la „supravvieţuirea celuui mai adapttat” (eng.
survival of the fittesst), deşi mai potrivită ar fi formularea „reproduceerea celui m mai adaptat”. Aceasta
deoarecee simpla suppravieţuire a indivizilor este o condiţie necesară, dar d nu şi suficcientă întrucât esenţa
transmiteerii alelelor înntr-o populaţţie depinde de rata de suppravieţuire până la maturritate şi reprooducere a
urmaşiloor (cf. Plominn et al., 20113). Reformulând, fundaamentală pentru procesuul evolutiv este e acea
variaţie fenotipică
f caare ne ajută săs rezolvăm probleme addaptative şi care c are un ssubstrat geneetic, doar
aşa putâând fi transmiisă descendeenţilor.
Frecvent, pssihologia evooluţionistă estee considerată o ştiinţţă de graniţţă între psihhologie şi
biologie. Aceasta deeoarece prinncipiile evoluţioniste prin prisma căroora este analizat sistem mul psihic
uman suunt parte inteegrantă a teooriei evoluţionniste, care, la rândul ei, este parte a biologiei. Mai precis,
aceasta studiază sttructurile coggnitive care formează arhitectura
a m
minţii umanee, structuri care
c sunt
rezultatuul procesului evolutiv, adiică au fost elaborate
e prinn selecţie naaturală pentruu a rezolva probleme
adaptativve cu care s-au
s confrunttat strămoşii noştri în meediul adaptărrii evoluţionisste. Aşa cum m există o
arhitectuură anatomiccă a organissmului umann comună tuturor t oameenilor, asiguurând funcţioonarea şi
supravieeţuirea acestuuia, tot aşa şi ş mintea ummană are o arhitectură
a geeneral valabiilă, variaţiile existente
fiind fie zgomot
z (interrindividuale şi
ş care nu afeectează funcţţionarea), fie patologie.
Psihologia evoluţionisttă nu este o arie a pssihologiei, ci

P c o perspecctivă asupraa tuturor
temelor din psiholo ogie. Asumpţiile principalle ale acesteeia sunt că răspunsurile
r individului um
man sunt
mediate de structurrile cognitivee şi că aceste structuri cognitive sunt s rezultattul selecţiei naturale.
Caracterristicile fenotipului uman care, deşi psihologice,
p nu
n au legătură cu mecannismele procesului de
evoluţie, nu constituiie obiectul de interes al psihologiei evoluţioniste,
e fiind abordaate de psihologie sau
geneticăă comportameentală. Ca o analogie, toţi oamenii auu inimă, orgaan vital pentrru supravieţuire. Chiar
dacă există variaţii innterindividuale legate de mărimea
m sauu forma exactă a inimii, acceste caracteeristici nu
au un im
mpact major asupra
a funcţieei acestui orggan pentru sppecia umanăă (cf. David, 22007).
Din perspecctivă evoluţioonistă, dezvooltarea unor structuri cognitive a avvut rol adapttativ, prin
output-ul lor fie favorrizând supravvieţuirea şi crescând
c şansele de a avvea mai mulţii urmaşi, fie având un
rol direct în competiţia pentru reeproducere (de ( exemplu,, anumite structuri cogniitive care favvorizează
comportaamentul de autoîngrijiree pot spori şansa în competiţia c p
pentru reprodducere prin sporirea
atractivittăţii fizice). Afectarea
A repproducerii dee către acesste mecanism me poate fi directă sau indirectă.
Afectarea directă se referă la dezzvoltarea unoor structuri coognitive caree cresc şansaa de supravieeţuire (de
exemplu, vederea înn culori penttru a identifiica mai binee prădătorii). Afectarea iindirectă se referă la
structuri cognitive care cresc indirect şansa de supravieţuuire şi reproducere (de exxemplu, strucctura care
ne împinnge la a aveea o poziţie mai bună înn ierarhia unnui grup ducee, indirect, laa acces mai mare la
partenerri şi resurse).
Există o suprapunere sauu, mai bine zis,z o intersecctare vizibilăă a psihologieei evoluţioniste atât cu
psihologia cognitivă, cât şi cu genetica
g commportamentală. În raportt cu psihologgia cognitivăă este de
reţinut căc ambele domenii
d sunnt interesatee de identificarea structturilor cognitive care geenerează
răspunsuurile individului, doar că psihologia
p evvoluţionistă presupune
p şi este interessată de acelee structuri
cognitivee ca rezultatt al unui proces de evooluţie. De asemenea,
a g
genetica commportamenttală este
interesaată de contrribuţia geno otipului şi a mediului asupra
a diverrselor elemeente ale fen notipului,
fără a im
mplica neapăărat o persp pectivă evolu uţionistă.
308

GENETICA CO
IMPORTANT T
Din acest unghi, disstincţia essenţială dinntre psiholoogia evoluţionistă şi genetica
comportaamentală ţine de scala teemporală dee referinţă şi de specificittatea abordării influenţei factorului
genetic şi al eredităăţii. Pe de o parte, aşa cum am văăzut, psiholoogia evoluţioonistă îşi proopune să
răspundăă la întrebareea „care suntt structurile cognitive
c caree formează arhitectura
a m
minţii umane şi ş pe care
toţi oameenii le au prinn natura lor?”. Pe de altă parte, genettica comportaamentală ca ştiinţă este interesată
de răspuunsul la întrebarea „într-un mediu specific, în ce măsură
m difereenţele dintre iindivizi pot fi explicate
prin difeerenţe la nivvel genetic?””. Aceste diferenţe sau variaţii inteerindividuale nu implică neapărat
adaptări şi se referă la acele variaţii fenotipice care nu au a neapărat un impact fundamental la nivelul
speciei umane. Mai mult, dupăă cum vom m vedea, geenetica compportamentalăă este intereesată de
identificaarea oricărui tip de variaţţie genetică inclusiv
i cele care, nu doar că nu au neapărat unn caracter
adaptativv la nivelul speciei,
s ci nuu sunt nici măcar
m transm
mise ereditarr, dar care nne ajută să înţelegem
î
diferenţeele fenotipicee interindividuuale observatte.

309

Unitateea de învăţţare 2.
LEGILE E MENDEL LIENE ALEE TRANSMITERII ERE
EDITARE
G MENDEL (11822-1884) ŞI
G. Ş ... BOBUL DE
E MAZĂRE
Î
Înţelegerea m
mecanismelo or eredităţii a început o dată
d cu publicarea de căătre călugăruul Gregor
Mendel în 1866 a luucrării sale privind hibriddizarea în care c erau preezentate prinncipiile de trransmisie
ereditarăă, formalizatee ulterior sub numele dee legile menndeliene ale eredităţii. Fiu de fermierr, el este
preocupaat de hibridaarea planteloor. În 1843 inntră la mănăăstirea catoliică din Brno (în Cehia de d astăzi)
unde, în perioada 18856-1863, acesta a cultiivat şi studiaat peste 28.0000 de plantte de mazărre (Pisum
sativum)) în grădina mănăstirii, analizând trannsmiterea la generaţii suuccesive a urrmătoarelor caractere c
ereditaree: forma şi culoarea booabelor (de exemplu, neetede sau zbârcite, z verzi sau galbeene), ale
păstăilorr, ale florilor (de
( exemplu, axiale sau terminale, cuu petale albee sau violete)) şi mărimeaa tulpinilor
(de exem mplu, înalte sau
s pitice).
1. Prima leege menedeeliană - legeaa segregăriii. Monohibriddarea repreziintă încrucişaarea între
două orgganisme carre diferă întrre ele printr--un singur caaracter ereditar. Pentru descoperireaa acestei
prime leggi, Mendel a încrucişat doouă tipuri de mazăre: unuul cu bob netted şi unul cuu bob zbârcit. În prima
generaţiee el a obţinut doar plantee cu bob neteed. În baza experimentel
e or sale, Menndel a concluuzionat că
pentru fiiecare trăsăttură (de exeemplu, aspecctul neted sau zbârcit al a bobului dee mazăre), la fiecare
individ, există
e două „elemente” şi ş că acesteaa se separă în timpul procesului de reproduceree. Urmaşii
primesc câte un elem ment din cele două de la fiecare
f părintte, iar dacă cele
c două elemente moşteenite sunt
diferite, se
s manifestăă numai unull. Acesta îl poate p „dominna” pe celălaalt (de exempplu, aspectull neted al
bobului),, ceea ce facce ca trăsătura să fie vizibilă la indivvid chiar daccă are doar un astfel dee element
dominannt. Un elemennt nondominaant, sau receesiv (de exem mplu, aspecttul zbârcit), sse poate exprrima doar
dacă am mbele elemennte moştenitee de individ sunt s recesive. Aceasta esste prima legee mendelianăă – legea
segregărrii – sintetizaată grafic în figura
f de mai jos (Figura 1), unde în prima
p generaaţie avem dooar plante
cu bob neted
n (Aa), iaar din încrucişşarea ulterioaară a acestora obţinem 3 plante cu boob neted (AA A, Aa, aA)
şi una cuu bob zbârcit (aa).
Figura 1.1 Exemplu de d transmiterre a formei boobului de maazăre. Formaa netedă estee caracterul dominant
(A), iar foorma zbârcităă este caractterul recesiv (a).
IMPORTANT T
Abia cu peste 30 de ani mai târzziu ideile lui Mendel au foost luate în serios,
s iar „elementele” de
d care el
vorbea sunt
s de fapt ceea
c ce noi cunoaştem
c asstăzi sub num
mele de genee, unităţile dee bază ale erredităţii.
312

GENETICA CO

Dar aceste legii
l nu se aplică
a doar acestei
a caraccteristici (form
ma bobului) şşi doar mazăării, ci se
aplică şi altor caracteeristici ale alttor organismee vii. De exem mplu, prin înccrucişarea plantelor de mazăre
m cu
bobul dee culoare galbenă (GG) cu c cele cu boobul verde (vvv), în prima generaţie see obţin doar plante cu
bobul gaalben, deduccând astfel că c gena G pentru culoaree este dominnantă. Sau îîncrucişând plante p cu
tulpina înnaltă (TT) cuu cele cu tulpină scurtă (ttt), în prima generaţie
g se obţin
o doar plante cu tulpina înaltă,
ceea ce indică faptul că gena T pentru tulpinnă înaltă estte dominantăă, iar gena t este recesivvă. Există
posibilitaatea ca unelee gene să aibbă o singură formă
f la niveelul unei speccii, dar studiile despre ereeditate se
focalizeaază pe geneele cu diferitee forme (difeerenţe care pot cauza, de exemplu, aspectul neted n sau
zbârcit al
a bobului de mazăre de mai m sus, sau cele care dettermină la oaameni o anum mită boală saau nu).
IMPORTAN NT
Formele alternative ale unei gene g se num mesc alele. Combinaţiaa alelelor unnui individ constituie
c
genotipu ul acestuia, iar trăsăturilee sale observvabile poartăă numele de fenotip. Aleelă dominanntă este o
alelă carre produce acelaşi
a fenottip indiferent dacă sunt prezente
p unaa sau două copii. Alelă recesivă
este o alelă
a care prroduce un anumit fenotip numai daccă sunt prezzente ambelee copii. Probblematica
esenţialăă, centrală a eredităţii în ştiinţele com
mportamentale este înţeleegerea măsuurii în care diferenţele
de genottip explică differenţele fenotipice, adicăă diferenţele observabile între indivizi.
S
Schemele dee transmiteree ereditară dee mai sus suunt uşor de iddentificat şi laa oameni, mai ales în
transmissia unor malaadii monogennice (eng. sinngle-gene dissorder), adiccă determinatte de o singuură genă,
fie autozzomale (genaa este situatăă pe un autozzom, adică pep un cromozzom nonsexuual), fie heterozomale
(gena esste situată pee un heterozoom, adică pe un cromozoom sexual). VomV analiza m mai jos douăă exemple
de astfell de maladii cu transmiteere ereditară - boala Hunntington şi fenilcetonuria - care, deşi diferite şi
aparent complicate, pot fi expliccate pe bazaa legităţii sim mple, cea a segregării, formulate dee Gregor
Mendel încă
î din 18666.
BOALA HUNTINGTON
A
Aceasta e
este o boală
b
degeneraativă care ses manifestăă de
obicei la maturitate, prin schimbăări în
personallitate, uitarre şi mişşcări
involuntaare, urmând ca în urmăătorii
15-20 dee ani să duucă la pierdeerea
completăă a controluului motor şi ş a
funcţionăării cognitivve. Pentru o
prezentaare mai detaliată şi o mai
bună înnţelegere a mecanism mului
acestei boli, puteţi accesa linnk-ul
https://w
www.youtube..com/watch?relo
ad =9&vv=IuSaXiRVqqg0. Studiul bolii
a indicaat un puterrnic pattern de
transmiteere ereditaară: persoanele
afectate aveau un u părinte de
asemeneea cu aceeastă boalăă şi
aproximaativ jumătatte dintre copiii
c
unui părinte afectat prezentau
p booala.
S-a descoperit că boala
b Huntington 50% HDD 50% Unaaffected
este dattă de o genăă dominantă Figurra 2. Transm
miterea erediitară a bolii Huntington (eng.
situată pe
p cromozom mul 4. Cel mai
m HD; Huntington disease). Su ursa: Plominn et al., 20133, p. 10
313

frecvent,, părintele afeectat are o genă
g dominantă (o vom coda
c H) şi unna recesivă, nnormală (h). Părintele
neafectaat are două gene
g recesivve (hh). Urmaaşul lor va avea
a sigur o genă recesivă (h) de la părintele
neafectaat, dar are 500% şanse să primească gena g dominaantă (H) de laa părintele boolnav. Aşa see explică,
aşadar, de
d ce toţi inddivizii cu boaala Huntingtoon au un păriinte afectat de
d boală şi dde ce părintele afectat
are 50%% şanse de a transmite copilului boalaa sa. Mai muult decât atât, această booală letală persistă la
nivelul populaţiei
p deeoarece ea nu se mannifestă decât la mijlocul vârstei addulte, adică după ce
majoritattea indivizilorr ajung la repproducere şi ajung să proocreeze (deşi acum se pooate depista dacă
d fătul
are genaa dominantă a bolii). Scheema transmitterii ereditaree este ilustrattă în Figura 22.
FENILLCETONURIA
În anii ’30 un biocchimist norveegian a desccoperit un exxces de acid fenilpiruvic în urina a dooi fraţi cu
retard mental
m şi a presupus că c această problemă erra datorată unei perturbbări în metaabolismul
fenilalaninei (unul diintre aminoaacizii esenţiaali în formareea proteineloor). Imediat după aceeaa, acelaşi
exces dee acid fenilpiruvic a fost observat şi la alte persooane cu retaard mental, dde aceea aceest tip de
retard este
e cunoscuut sub num mele de fen nilcetonurie. Gena caree codează enzima fennilalanină
hidroxilaază este situaată în cromoozomul 12 şi transformă aminoacidul fenilalanină în tirozină. Alele A care
sunt asoociate cu mannifestările bolii reduc activvitatea acesteei enzime, asstfel fenilalannina se acum
mulează și
devine toxică mai ales pentru celulele
c nervooase. Pentruu mai multe detalii şi exxplicaţii puteţţi accesa
link-ul https://www.yooutube.com/w watch?v=fEskkozgItx0.
Ş această boală
Şi b este trransmisă în familie, dar pattern-ul ereditar
e este diferit de ceel al bolii
Huntington. Dacă unn copil din familie are boaala, riscul caa şi fraţii aceestuia să o dezvolte este de 25%,
deşi părrinţii înşişi poot să nu fie afectaţi. Un alt detaliu immportant obsservat este acela că atuunci când
părinţii sunt înrudiţi genetic
g (sunt rude de sânge), de exem mplu în căsăttoriile dintre vverişori, este mult mai
probabil ca ai lor coppii să aibă fennilcetonurie. De ce? Spree deosebire ded boala Hunntington, fenilcetonuria
este datăă de prezenţaa a două alele recesive (ppe care le voom nota cu p)). Pentru ca uurmaşii să fiee afectaţi,
trebuie să
s moştenească de la am mbii părinţi cââte o genă recesivă;
r daccă de la un ppărinte primeeşte gena
dominanntă (pe care o vom nota cu c P), copilul nu este afecctat de boală, dar este puurtător, adicăă el poate
transmitee mai departee, urmaşilor săi, gena reccesivă. Copilul are 50% şanse
ş să prim
mească genaa recesivă
de la un părinte purttător şi 50% şanse să o primească pe p a doua dee la celălalt ppărinte purtăttor, adică
25% şannse să le prim mească pe am mbele simulttan şi să fie afectat
a de booală. Schemaa transmiterii ereditare
este ilusttrată mai jos în Figura 3.
IMPORTAN NT
Dacă unn părinte este afectat, iar celălalt este e
purtător, riscul ca urmmaşii să fie afectaţi
a creştee la
50%. Ideentificarea geenelor poate determina daacă
un părinnte este puurtător şi dacă fătul este e
afectat. În
Î multe ţări testele de sccreening penntru
nou-născcuţi pot deteermina dacă există un nivel
ridicat de fenilaalanină în sânge, iar
diagnostticarea timpuurie a fenilcetonuriei ajutăă la
prevenireea retarduluui prin recom mandarea unei
u
diete stricte cu un nivvel scăzut dee fenilalaminăă.
Figuura 3. Transmitereea eredittară a

fenilcetonuriei (eng. PKU U; Phenylkeetonuria).
Surssa: Plomin et
e al., 2013, pp. 11
314

GENETICA CO
IMPORTANT T
Cele douuă boli detaliate mai suss au fost disccutate în prinncipal pentruu a înţelege mai bine meecanismul
transmiteerii mendelieene a acestoora. În continuare prezentăm succint şi exemplificcăm principalele tipuri
de maladdii monogenice mai frecvent întâlnite în î populaţia umană:
a. Maladii autozom mal-dominan nte. Sunt determinate dee o genă muutantă dominnantă situatăă pe una
dintree perechile de d cromozom mi 1-22 (autozzomi). Individdul afectat are cel puţin un părinte affectat, iar
gena mutantă poaate fi transmisă şi moştennită de ambeele sexe. Dinn cauza segreegării indepeendente a
alelelor în timpul diviziunii
d meiiotice, persoaanele afectatte au un risc de 50% de a transmite copiilor
c lor
gena mutantă dominantă.
d E
Exemple: booala Huntinggton, hipercolesterolemiaa familială, polipoza
colonnică, sindrom mul Marfan, distrofia
d miottonică, neuroofibromatozaa, acondroplaastia, cancerrul la sân
BRCA A1 şi BRCA22, cardiopatiaa hipertrofică familială, scleroza tuberooasă.
b. Maladii autozom mal-recesive.. Sunt determ minate de o genă mutanntă recesivă situată pe una u dintre
perecchile de autozzomi şi au o ocurenţă muult mai mică decât d a celorr dominante. Aceasta deooarece un
caraccter recesiv se s manifestă doar în conddiţii de homozzigoţie (adicăă prezenţa a două gene recesive),
r
iar daacă maladia determinată de gena reccesivă este severă, s probbabilitatea caa purtătorii hoomozigoţi
să suupravieţuiasccă până la reeproducere este e mică. Laa indivizii heeterozigoţi peentru o alelă recesivă
deficienţele enzim matice sunt compensate
c î proporţie de 50%, ceeea ce poate fface ca aceşştia să fie
în
normali la nivelul fenotipului clinic.
c O conddiţie autozom mal-recesivă poate
p fi transsmisă de-a luungul mai
multoor generaţii de d purtători, până când aparea şansa ca doi purtăători să se îm mperecheze, existând
astfell riscul ca fieecare copil al lor să fie afeectat. Exempple: fenilcetonuria, albinissmul, siclemiaa, fibroza
chistică, boala Wilson, betatalasemia.
c. Maladii heterozo omale sau X-linkate dominante
d sau
s recesivve. Sunt determinate dee o genă
mutantă situată pe heterozoomul X. În acest tip de d maladii, datorită disttribuţiei asim metrice a
cromoozomilor sexuali la cele două sexxe (femeile XX, bărbaţii un singurr X), transm miterea şi
moşteenirea se voor face diferenţiat. Astfel, în cazul unei u maladii X-linkate doominante, acceasta se
maniffestă mai puţţin critic şi cuu o mai maree variabilitate la femei deccât la bărbaţi. Un bărbat afectat
a de
o asttfel de maladdie nu va avea nici un fiuu afectat, daar toate fiicelle sale vor fii afectate. Înn ceea ce
priveşşte maladiilee X-linkate recesive,
r doouă caracteristici esenţiaale sunt aceelea că bărbbaţii sunt
afectaaţi aproape în exclusivittate şi că lippseşte compplet transmitterea de la tată la fiu. Exemple:
distroofia muscularră, boala Faabry, sindrom mul X-fragil, boala Ducheenne, albinissmul ocular, cecitatea
cromaatică. (cf. Ruusu et al., 20007)
2. A doua lege mendeeliană – legea segregărrii independ dente a pereechilor de caractere.
Evident că hibridareaa organismellor poate fi multm mai com mplexă, fiind încrucişate eexemplare caare diferă
prin douuă sau mai multe
m caracteere ereditaree. Pentru deescoperirea celei
c de-a dooua legii, Meendel s-a
folosit dee dihibridare,, adică de hibbridarea exemplarelor caare difereau prin
p două carractere ereditare. El a
încrucişaat două tipurri de mazăre: de exempluu, un tip cu bob neted şii galben (NN NGG) şi un tiip cu bob
zbârcit şi
ş verde (zzvvv). Prima plantă formeaază gameţi de d tipul NG, iar a doua de tipul zv. În prima
generaţiee se formeazză doar plannte cu bobul neted şi galbben (NzGv). În a doua generaţie se formează f
plante dee patru tipuri: cu bob neteed şi galben, cu bob neteed şi verde, cu bob zbârccit şi galben şi cu bob
zbârcit şi
ş verde. Rapportul numericc dintre cele patru tipuri ded plante estte 9 : 3 : 3 : 11. Acest rapoort poartă
numele de d raport de hibridare. Scchema dihibridării este sinntetizată graffic mai jos în Figura 4.
IMPORTAN NT
Î experimentele sale Mendel
În M a înccrucişat sisteematic diferite trăsături şi a concluzzionat că
acestea se transmit independeent. Alelele a două gene diferite se combinăă independent, adică
moştenirrea unei gene nu este affectată de mooştenirea altei gene (de exemplu, geena pentru foormă este
315

moştenittă independeent de genaa pentru culooare; sau geena pentru boala Huntinngton este moştenită
m
independdent de gena pentru fenilcetonurie
f e). Această idee poartăă numele dde legea seegregării
indepen
ndente a perrechilor de gene.
g
APLICAŢIE
Urmărind moodelul de maai sus, realizaaţi şi dvs. o schemă
s de dihibridare
d înn care încrucişarea se
face întree exemplare diferite pe două
d caracterristici: plante cu bobul gaalben sau verrde şi cu tulppina înaltă
sau scundă. Dacă vreţi v ca provvocarea să fie şi mai mare,
m puteţi încerca realizarea scheemei unei
trihibridăări, adică pe trei
t caracteree ereditare diferite: formă,, culoare, tulppină.
Figura 4.
4 Dihibridareea sau transm miterea indeppendentă a două caracterre ereditare: fformă netedăă (A) sau
zbârcită (a), respectivv culoare gallbenă (B) sauu verde (b)
TRANSMITEREEA EREDITARĂĂ A TRĂSĂTURRILOR POLIGENNICE
Din punct dee vedere geneetic, analiza trăsăturilor monogenice (determinaate de o singuură genă)
este maii simplă, întrucât acesteaa sunt de tip dihotomic, adică a dacă ai gena ele see manifestă, dacă nu,
nu. În scchimb, lucrurrile sunt mullt mai compllicate cu trăssăturile compplexe, continnue, poligen nice, care
sunt deteerminate de gene multiplee (de exempplu, schizofrenia, abilitateaa cognitivă ggenerală – factorul g –
sau, de fapt,
f marea majoritate
m a caracteristiciilor psihologice). Studiul acestor
a trăsăături poligenice a fost,
iniţial, terenul de lupttă între menddelieni (adeppţii ideilor lui G. Mendel) şiş biometricieeni/ galtonienni (adepţii
ideilor luui F. Galton),, ambele tabbere având dreptate
d şi înn acelaşi tim
mp greşind înn felul lor. Meendelienii
aveau dreptate pressupunând că legile menddeliene ale eredităţii e funccţionează şi în acest cazz, dar se
înşelau crezând
c că pattern-ul
p esste la fel de direct
d şi de simplu
s ca ceel discutat pâână acum; pe p de altă
parte, biiometricienii aveau drepttate să conssidere acestee trăsături caa fiind continnue, cantitattive şi nu
dihotomice sau calitaative, dar se înşelau crezzând că legile mendelienne nu se apllică şi la trannsmiterea
caracteriisticilor umanne.
„
„Împăcarea” a apărut când
c bioemeetricienii au realizat că transmitereaa fiecărei geene luată
singular respectă legile mendelienne, dar că trăăsăturile poliggenice sunt determinate
d de un compleex format
din multiple gene şi căc nu toate alelele
a implicaate opereazăă în manieră dominantă ssau recesivă,, ci că ele
pot opera în manierăă aditivă, conntribuind într-un fel la fenootipul individuului nu prin ddeterminareaa, dar prin
influenţaarea exprimărrii unui anummit caracter.
316

GENETICA CO
IMPORTAN NT
A
Având în vedere fapptul că trăsăturile com mplexe, poligenice, studiate de genetica
comportaamentală poot fi influenţaate de zeci sau s chiar suute de gene, ţinând contt de faptul că c aportul
fiecărei alele
a nu estee egal şi conssiderând şi diversele
d surrse de influennţă environm mentală, nu este
e deloc
surprinzăător continuuumul variaţiiloor interindividduale la nivel fenotipic, deeşi fiecare geenă luată indeependent
respectăă legile mendeliene ale traansmiterii ereeditare.
Prin extinderrea modeluluui de transmitere mendeliană a unei singure genne la analiza efectelor
multigenice asupra unei u trăsăturri cantitative complexe s-a ajuns la apariţiaa uneii puternice direcţii
d de
cercetaree în geneticca comportam mentală num mită genetică cantitativă (iniţiată dee publicaţiilee lui R.A.
Fisher, 1918
1 şi S. Wright,
W 1921)). Premisa essenţială a accestui tip de demers canntitativ este aceeaa că
dacă facctorii genetici influenţeazăă o trăsăturăă cantitativă, asemănareaa fenotipică aar trebui să crească
c o
dată cu creşterea
c graadului de ruddenie între indivizi, adică o dată cu creeşterea asem mănării genetice (eng.
genetic relatedness)). Gemenii monozigoţi
m s
sunt singurii indivizi cu o similaritatee genetică de
d 100%.
Rudele de
d grad unu (părinte-copil, fraţi) au o similaritate genetică
g de 50%, rudele de gradul doi (unchi/
mătuşi, nepoţi)
n se asseamănă genetic în propporţie de 25% % etc., similaaritatea geneetică înjumătăţindu-se
cu fiecaare îndepărtaare în graduul de rudennie. Studiile privind schizofrenia sauu abilitatea cognitivă
generalăă au demonstrat că aseemănarea feenotipică a inndivizilor înrrudiţi creşte o dată cu creşterea c
gradului de rudenie, validând
v astffel ipoteza inffluenţei geneetice.
FOARTE IM MPORTANT
Deşi validarea de mai sus este coonsistentă cuu ipoteza influenţei genetice asupraa acestor
trăsături studiate, nu
u demonstreează că facto orii genetici sunt determ minanţi. Aceeasta deoareece există
o a douua variantă explicativă posibilă cum că asem mănarea fam milială creştee datorită similarităţii
environmmentale – ruddele de graduul unu pot fi multm mai aseemănătoare deoarece
d trăiesc în acelaaşi mediu,
pe când cele de graddul doi sau trrei sunt mai puţin
p asemănnătoare deoaarece se dezzvoltă în meddii diferite,
cu mai puţine
p elemeente environmentale com mune. Aceasstă atenţionaare este extrrem de impoortantă în
înţelegerrea conţinutuurilor pe care le vom discutad în unităţile
u de învăţare
î viitooare, în speecial cele
referitoare la geneticaa cantitativă şi la mult disscutata relaţiee ereditate-m
mediu.
Î eforturile cercetătoriloor de a disstinge între influenţa eleementelor genotipice coomune şi

În
influenţaa elementelorr environmenntale comunee, studiile ştiinnţifice urmăreesc manifesttarea acestorr trăsături
comparâând gemenii monozigoţi (genotip ideentic-mediu comun) c cu gemenii
g diziggoţi (50% simmilitudine
geneticăă-mediu comuun) sau fraţii obişnuiţi. Dee asemenea se studiază cazurile
c de aadopţie, urmăărindu-se,
de exem mplu, manifesstarea trăsătturii la gemeeni monozigooţi separaţi şi ş daţi spre aadopţie dupăă naştere
(100% similaritate
s g
genetică-meddiu diferit), sau
s diferenţaa în ceea ce c priveşte similaritatea copilului
adoptat cu părintelee biologic saau fraţii bioloogici, respecctiv cu părinttele adoptiv sau fraţii din familia
adoptivăă. Dar despree toate acesteea vom vorbii mult mai deetaliat în speccial în unitateea de învăţaree 8.
317

GENETICA COMPORTAMENTULUI UMAN

DINCOLO DE TRANSMITEREA MENDELIANĂ
Dincolo de importanţa înţelegerii şi urmăririi transmiterii genelor în baza legilor mendeliene mai
sus amintite, de o şi mai mare relevanţă pentru studiile de genetică comportamentală sunt tocmai
excepţiile de la această regulă. Încălcarea legii mendeliene cu privire la transmiterea independentă a
perechilor de caractere/gene apare atunci când genele pentru două trăsături sunt situate pe acelaşi
cromozom, foarte aproape una de cealaltă. Ele se recombină printr-un proces în care, în timpul meiozei
(procesul de producere a celulelor sexuale/gameţilor), cromozomii fac schimb de segmente. În timpul
meiozei, fiecare cromozom se duplică pentru a crea două cromatide-surori. Aceste cromatide se pot
încrucişa sau suprapune parţial, se pot rupe şi regrupa. Fiecare set de cromatide va fi transmis unui
gamet diferit. De aceea genele cu loci (sg. locus; poziţie, loc) foarte apropiaţi pe un cromozom se pot
transmite împreună de la o generaţie la alta în cadrul unei familii. Figura 5 de mai jos ilustrează un
proces de recombinare cromozomială (proces numit crossing-over) care poate apărea în timpul
meiozei: cromozomul matern, purtător al alelelor A1, C1 şi B2 este reprezentat cu alb, în timp ce
cromozomul patern, purtător al alelelor A2, C2 şi B1 este reprezentat cu gri. După duplicare, cromatida
dreaptă a cromozomului matern se suprapune şi se recombină cu cromatida stângă a cromozomului
patern, apărând astfel şi fiind transmisă o nouă combinaţie de alele care nu fusese prezentă iniţial la nici
unul dintre părinţi.
Figura 5. Exemplificarea unei recombinări cromozomiale (eng. crossing-over) în timpul meiozei (Plomin
et al., 2013, p. 16)
319

IMPORTAN NT
S
Situaţiile în care
c sunt deppistate acestte încălcări ale
a legii menddeliene sunt extrem de im mportante
deoarecee fac posibilăă cartografierea/ localizarrea genelor pe
p cromozom mi. Dacă moşştenirea unei anumite
perechi ded gene încaalcă legea mendeliană
m a transmiterii independennte înseamnăă că aceste gene g tind
să fie moştenite împpreună, ceeaa ce înseamnnă că sunt situate
s pe accelaşi cromozzom şi nu oriunde, ci
foarte approape una de cealaltă. Acest fenom men este nuumit linkaj (eeng. linkage)). Analiza linnkaj-urilor
(eng. linnkage analyssis) se refeeră la tehnicci care utilizzează inform maţia despree încălcarea asocierii
independdente pentruu a identifica localizarea cromozomiaală a unei geene, cu markker-ii ADN seervind ca
repere pep cromozom m. În esenţă se
s urmăreştee dacă un maarker ADN şi ş o anumită ttrăsătură se asociază
într-o fam
milie mai dess decât probaabilitatea aşteeptată.
A de exemplu, s-a deemonstrat căă gena pentru boala Hunntington este legată de un marker
Aşa,
ADN aflaat înspre cappătul cromozoomului 4. Gena în sine a fost
f precis loocalizată în 1993.
TRANSMITEREEA HETEROZOMALĂ
Există afecţiuni în care pattern-ul

p transmiterii ereeditare este mai
m interesannt şi mai surprinzător,
aparent nesupunânddu-se legilorr mendelienne. Un astfeel de caz este e cel al cecităţii crromatice
(daltonissmul), o boalăb în carre cei afecctaţi nu pot distinge anumite a culoori (de obiccei culori
complem mentare, cel mai frecventt roşu şi verdde), cauzatăă de lipsa la nivelul retineei a unor piggmenţi de
absorbţiee cromatică. Boala aparee mai frecvennt la bărbaţi decât la fem mei. Interesannt este că atuunci când
mama este afectată şi tatăl nu, toţi băieţii loor moştenescc cecitatea, dar d nici una dintre fete nu n o are.
Când tattăl are cecitate cromatică şi mama nu, urmaşii sunnt foarte rar afectaţi.
a Dar cceva şi mai interesant
se întâmmplă, în speciial cu fetele aparent
a normmale ale unui tată cu cecitate cromatică: jumătatee dintre fiii
lor este probabil
p să fiie afectaţi. Acest fenomen este speciffic bolilor caare „sar peste o generaţţie” – taţii
o au, fiiccele lor nu, daar unii dintre nepoţii lor o vor avea.
IMPORTANT T
A
Ajungem astfel la cazurrile speciale ale transmiiterii heterozzomale, adiccă ale geneloor de pe
cromozoomii sexuali (heterozomi),
( , diferiţi penttru indivizii dee sex mascuulin şi cei de sex feminin. Femeile
au doi cromozomi
c X iar bărbaţii au un singgur cromozoom X şi un cromozom
X, c mmai mic, Y. Cecitatea
C
cromaticcă este o trăsătură recessivă X-linkaată (eng. X-linnked recessiive trait), adică este cauzzată de o
alelă reccesivă de pee cromozomuul X. Cum bărbaţii au unn singur crom mozom X, dacă au aceaastă alelă
recesivă, chiar dacă este numai una, vor mannifesta boalaa. Pentru ca femeile f să fiee afectate dee cecitate
cromaticcă trebuie săă moştenească două aleele recesive, câte una pee fiecare croomozom X, de d aceea
frecvenţaa şi probabilitatea sunt mai mici. Attât fetele câtt şi băieţii moştenesc
m unn cromozom m X de la
mamă. Fetele
F moşteenesc al doilea cromozom m X de la taată, iar băieţţii cromozom mul Y de la taată. Cum
băieţii nuu pot moştenni alelele de pe cromozoomul X de laa tată, asemăănările tată-ffiu sunt neglijabile din
perspecttiva trăsăturilor/ afecţiunilor recesive X-linkate.
X
Să explicăm
S m mai în detaliu transmitterea ereditaară a cecităţţii cromatice în cele douuă situaţii
amintite la început. Când
C mama este
e afectatăă (cc; alele reecesive pe am mbii cromozoomi X) şi tatăăl nu (CY;
o alelă dominantă
d pee cromozomuul X), băieţii vor moşteni întotdeauna alela recesivvă de pe croomozomul
X maternn, deci vor avvea cecitate cromatică
c (cYY). Fiicele voor moşteni o alelă recesivvă de la mam
mă şi alela
dominanntă de la tată,, de aceea nuu vor fi afectaate, ci doar purtătoare
p (cC
C).
320

GENETICA CO

C
Când tatăl esste afectat (ccY) şi mama nu (CC), nicci fiii (CY), nicci fiicele (Cc)) nu vor aveaa cecitate
cromaticcă deoarece vor moşteni alela dominnantă de la mamă. m Dar toate
t fetele ((Cc) vor fi puurtătoare,
căci moşştenesc genaa recesivă dee la tată. Daccă acestea vor avea copii cu un bărbaat neafectat (CY), nici
una dintrre fiice nu vaa fi afectată (CC
( sau cC),, dar fiii (CY sau cY) vor avea un risc de 50% să sufere s de
cecitate cromatică. De D aici patteern-ul tată affectat – fiica lui aparent nu (dar purrtătoare) – unii nepoţi
afectaţi. Figura 6 de mai jos sinttetizează graafic cele douuă situaţii: a) mama afectată, tatăl nuu; b) tatăl
afectat, mama
m nu. Trrebuie precizzat că în realiizarea pedigrriului, adică a schemei erreditare, sexuul feminin
este întootdeauna reprezentat prinntr-un cerc, iaar sexul mascculin printr-unn pătrat.
Figura 6.
6 Transmiterea cecităţii cromatice, ca
c exemplificcare a transm
miterii unei bboli recesive X-linkate
(Plomin et
e al., 2013, p. 22)
DE REŢINU UT
Deoarecce transmitereea cromozom milor sexuali este diferită pentru bărbbaţi şi femei, analiza de linkaj este
mai uşoaară decât deetectarea loccalizării geneelor pe crom mozomii autozomali. Au ffost identificaate peste
1500 dee gene pe crromozomul X, X precum şi un număr disproporţionnat de maree de boli moonogenice
(determinate de o sinngură genă).. Pe de altă parte, cromoozomul Y aree peste 200 dde gene, inclusiv cele
care dettermină caraacteristicile masculine,
m prrecum şi cel mai mic nuumăr de genne asociate cu c boala,
comparaativ cu oricaree alt cromozoom.
ÎNTREBAR RE
Dacă exxplicaţiile au fost clare şi le-aţi înţeless, puteţi explica de ce daaltonismul şii alte boli reccesive X-
linkate see mai numessc „boli care sar
s peste o generaţie”?
g
ALTE EXCEPŢŢII DE LA LEGILLE MENDELIENNE

ÎÎntr-o definiţţie de lucru simplă, muutaţiile sunt considerate ca fiind altterări ale maaterialului
genetic. În funcţie dee amploareaa lor, acesteaa pot fi de tipt punctiform
m, adică schhimbări la nivvelul unei
singure baze a ADN N-ului, sau pot fi modifficări structurale majore ale cromozzomilor sau chiar ale
321

număruluui acestora. Cauzele
C muttaţiilor pot fi diverse.
d Uneele apar în mod natural, cca urmare a unor
u erori
de repliccare a ADN-uului în timpull diviziunii ceelulare. Alteori, mutaţiile pot
p fi cauzatee de microorrganisme,
de expunnerea la radiaţii, alcool saau produşi chhimici cum ar fi unele meedicamente. D Dintre mediccamentele
relativ răăspândite, ceele considerrate teratogeene (cu risc mare de a induce muttaţii) sunt tettraciclina,
streptommicina, vitamina A şi horrmonii androogeni. Se coonsideră totuuşi că majorritatea mutaţţiilor apar
natural sau
s spontan, producând variaţii
v genettice mai mari sau mici. Dacă
D o astfel de mutaţie ajunge
a să
se maniifeste în fennotipul unui individ (morrfologic, com mportamentall sau psihicc) ea devinee obiectul
procesului de selecţiee naturală caare, în timp şiş într-un anumit context socioecologic
s c, va favorizaa mutaţiile
care oferră un avantajj adaptativ puurtătorilor, eliminându-le pe cele dezaadaptative (R Rusu, 2007)
DE REŢINUT T
Contrar simţului
s comun, mutaţiile au o frecvennţă mare de apariţie
a şi ceele mai multe celule sexuaale conţin
cel puţin o mutaţie de un anumit tip, chiar şi lal persoanelee normale. DinD punct de vedere statisstic acest
lucru estte de înţeless dacă luăm în calcul fapptul că frecvvenţa estimattă a mutaţiiloor în celulelee sexuale
este de aproximativ 1: 10.000-1.0000.000 per genă şi că există
e aproximativ 30.0000 de gene um mane. De
cele maii multe ori, însă,
î mutaţiille apar în reegiunile noninnformaţionalee ale ADN-uului şi efectul lor este
neutru. Pe
P de altă parte,
p însă, există şi caazurile în care mutaţiile sunt extrem m de serioase putând
produce moartea individului, uneoori chiar în sttadiul embrioonar.
Mutaţii de
d novo ale ADN-ului (eeng. de novo o DNA mutations). Aceste mutaţii sunt spontane, adică nu
sunt moştenite de laa generaţia precedentă.
p Mutaţiile repprezintă moddificări permaanente la nivvelul unei
secvenţee ADN, care se pot prodduce fie în ceelulele somaatice (astfel se s transmit ddoar celulelorr fiice din
cadrul aceluiaşi
a orgaanism), fie în
î celulele gametice
g (puutând fi astfeel transmisee descendennţilor). De
asemeneea, ele se pot p produce sub formă de deleţii (ştergeri),
( inserţii (adăuggări), transloocaţii sau
substituţţii la o scară mai largăă, sau mai restrânser la nivelul uneei singure baaze nucleotiidice. Ca
mecanism, mutaţiile pot p fi de exemmplu:
- cu seens greşit (m missense) – ducând
d la appariţia unui nou
n aminoaccid, modificând structura proteinei
sintettizate şi alterrând funcţia proteinei
p sau ducând la producerea unnor boli
- mutaţţii nonsens – care introduuc un codon STOP S terminnând sinteza proteică prea repede
- mutaţţii de tip fraameshift chaanges – caree schimbă schema s translaţiei prin ddeleţii sau innserţii ce
modiffică unitatea de trei nucleeotide, deci sinteza proteiccă.
A
Atenţie însă: chiar şi variaţiile minore la nivelul unnei singure baze (de exem mplu, A devine C) pot
avea un impact major asupra suusceptibilităţiii de a dezvoolta sau nu o anumită bboală (canceer, diabet,
artrită, boli
b cardiovaasculare, unnele forme de d tulburaree mentală), precum şi aasupra rezisstenţei şi
răspunsuului organism mului la factoorii de mediuu (microbi, suubstanţe toxice, medicam mente). Aceste mutaţii
nu afecctează părinntele deoareece ele see produc înn timpul foormării gam meţilor (ovuleelor sau
spermatoozoizilor). Daar, în cazul în î care celuleele gameticee sunt cele afectate,
a trannsmiterea la generaţia
g
următoare de copii se face menndelian. Un exemplu esste sindromul Rett, o tulburare domiinantă X-
linkată, cu
c o prevaleenţă la fete de aproximaativ 1 : 10.0000. Băieţii cu c această mutaţie pe unicul u lor
cromozoom X mor înaainte de a see naşte sau la 1-2 ani duupă naştere. Fetele afecttate, deşi se dezvoltă
normal înî primul an de viaţă, înrregistrează ulterior
u un reegres, ajungâând în cele ddin urmă la handicap
mental şiş fizic.
DE REŢINUT T
Astfel dee mutaţii de novo ale AD
DN-ului aparr frecvent şi în alte celule din organiism, adică înn celulele
somaticee. Acestea, de
d exemplu, pot fi frecvent cauzele multor
m tipuri de
d cancer. Dar ele afecteează doar
322


individul în cauză şi nu se transmit ereditar la generaţia următoare, deoarece nu afectează decât
celulele somatice, nu şi gameţii (celulele sexuale).
Modificări / anomalii cromozomiale. În cele ce urmează vom face doar o prezentare mai schematică,
întrucât o detaliere mult mai amplă a acestor tipuri de anomalii o vom face într-o unitate de învăţare
distinctă (unitatea 5). Aberaţiile sau anomaliile cromozomiale apar cu o frecvenţă aproximativă de 1:250
de naşteri, ceea ce le face să aibă o ocurenţă destul de mare, dar severitatea manifestării lor este
variabilă. Unele anomalii cromozomiale pot fi letale, ducând la avortul embrionului sau moartea copilului
la naştere. Anomaliile cromozomiale sunt asociate cu 50% dintre avorturile precoce (primele două luni
de sarcină), cu 4-7% dintre avorturile tardive (9-27 săptămâni), cu 5-10% dintre cazurile de nou-născuţi
morţi şi cu 2-5% dintre decesele copiilor în prima lună după naştere. În alte cazuri, deşi copiii
supravieţuiesc, aceştia suferă de retard mental, malformaţii multiple sau/şi comportament deviant (cf.
Rusu et al., 2007).
Aberaţiile cromozomiale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, unul dintre acestea fiind
după modul de afectare a materialului cromozomial. Astfel, anomaliile pot fi de trei feluri:
a. anomalii numerice – în loc de un număr de 46 de cromozomi prezenţi în mod normal la un individ
uman, există un număr mai mare sau mai mic de cromozomi.
b. anomalii structurale – modificările apar la nivelul structurii cromozomului, fie prin absenţa sau
prezenţa suplimentară a unui fragment din cromozom, fie prin transpoziţia sau schimbarea poziţiei
unor segmente cromozomiale. Aceste anomalii de structură se mai numesc şi „mutaţii
cromozomiale”. Ele se produc prin rupturi cromozomiale şi, ulterior, prin reunirea anormală a
capetelor cromozomilor rupţi sau prin generarea unor rearanjamente cromozomiale. Anomaliile
structurale pot implica unul sau doi cromozomi şi pot apărea spontan, prin erori de recombinare, sau
pe parcursul vieţii intrauterine sub influenţa unor factori mutageni.
c. anomalii funcţionale – aici ne referim la disomia uniparentală, adică la acelaşi individ este prezentă
o pereche de cromozomi provenind de la acelaşi părinte (în loc să primească o alelă de la un părinte
şi cealaltă alelă de la celălalt părinte).
Anomalii cromozomiale numerice. Numărul normal de cromozomi pentru individul uman este de 46.
Celulele somatice sunt diploide (2n) având un număr de 46 de cromozomi, iar ovulul şi spermatozoidul,
adică celulele sexuale, sunt haploide (n), având un număr de 23 de cromozomi. Aberaţiile
cromozomiale numerice pot fi de tipul poliploidiilor, respectiv de tipul aneuploidiilor.
Poliploidiile se referă la prezenţa suplimentară a unuia sau a mai multor seturi haploide (n) de
cromozomi. La oameni, au fost identificate triploidia (3n în loc de 2n), adică prezenţa a 69 de
cromozomi, şi tetraploidia (cu 4n în loc de 2n), adică prezenţa a 92 de cromozomi. De regulă,
poliploidiile umane au efect letal ducând la avort spontan în primele săptămâni de sarcină. Un detaliu
foarte interesant este acela că în unele ţesuturi umane există celule poliploide în mod normal, de
exemplu în ficat (fiind implicate în regenerarea hepatică) sau în măduva osoasă hematogenă.
Aneuploidiile identificate la indivizii umani pot fi şi ele de mai multe feluri:
- Monosomii (genotip 2n-1), care presupun absenţa unui cromozom. Marea lor majoritate sunt letale,
cele autozomale fiind descrise doar la embrioni avortaţi.
- Trisomii (genotip 2n+1), care presupun prezenţa în exces a unui cromozom. Şi acestea sunt în
marea lor majoritate letale ducând la avorturi spontane precoce.
- Tetrasomii (genotip 2n+2), care presupun prezenţa suplimentară a doi cromozomi, cele cunoscute
până acum afectând doar heterozomii.
Dacă un individ suferă de una dintre aceste anomalii cromozomiale numerice şi supravieţuieşte
(adică anomalia nu este letală, fiind una dintre excepţiile de mai sus), acesta oricum va suferi de o
tulburare cromozomială datorată cantităţii anormale de material genetic, ceea ce implicit va duce la
excese sau deficite ale produşilor genelor localizate pe cromozomii interesaţi. Anomaliile cromozomilor
sexuali sunt printre cele mai frecvente boli genetice, cu o incidenţă estimată de 1:400 de nou-născuţi de
323

sex massculin şi 1:6500 de nou-năsscuţi de sex feminin. Commparativ cu tulburările autozomale, seeveritatea
acestoraa este, de obbicei, mai redusă, dezvooltarea fizică şi psihică desfăşurânduu-se relativ normal.
n În
schimb, aberaţiile heterozomale sunt
s asociatee cu disgenezzii ale organeelor sexuale şi cu sterilitate.
IMPORTANT T
Modificările în
î structura sau
s numărul cromozomiloor reprezintă, printre altelle, o sursă im mportantă
a retarduului mental. UnU exemplu pentru
p acest fenomen este sindromul Down, văzuut ca fiind cauuza a mai
mult de un sfert dintrre cazurile de retard uşor spre moderat, cu o ocuurenţă de 1:11000 naşteri,, apărând
mai freccvent la copiii născuţi dee femei cu vârsta peste 40 de ani şi nefiind un sindrom „mooştenit în
familie”. La sfârşitul anilor ’50 s-a
s arătat căă sindromul Down (numit şi trisom mia 21) estee datorat
prezenţeei suplimentaare a unui înttreg cromozoom (21) cu miile
m sale de gene. Expliccaţia acestui fenomen
este un proces
p numitt nondisjunţţie, adică nessepararea saau nedivizareea perechii dee cromozomi în timpul
producerrii gameţilor, ceea ce faace ca unii gameţi
g să aibă o perechhe de cromoozomi (în locc de unul
singur), iar alţii să nuu aibă deloc acel cromozoom (de exem mplu, un ovull are o perecche de cromoozomi, iar
alt ovul nu are delocc acel cromoozom). Proddusul de concepţie poatee avea aşadar trei cromoozomi de
acelaşi tip
t (doi de laa părintele unnde a apărutt nondisjuncţţia şi unul dee la părintelee unde diviziiunea s-a
produs normal),
n fenoomen numit trisomie.
t Daacă produsul de concepţiie are un sinngur cromozoom (nimic
de la părintele unde a avut loc noondisjuncţia şi unul de laa părintele unnde diviziuneea s-a produss normal)
vorbim de
d monosom mie, deşi marrea majoritatee a monosommiilor sunt letale, ducând la avort sponntan.
DE REŢINUT T
Deşi etiologiaa acestei trissomii nu a fosst încă eluciddată, se paree că un factor important asociat
a cu
nondisjuncţia cromozzomială estee vârsta mam mei. Se pare că riscul de sindrom Down creşte laa 1:375 în
cazul femmeilor cu vârrsta de pestee 35 de ani, laa 1:100 la vâârsta de 40 de d ani şi la 1::25 la vârsta de 45 de
ani. Tocm mai din acesst motiv vârstta de 35 de ani a mameii este aleasăă drept criteriiu pentru scrreening-ul
ecograficc şi biochimicc pentru sinddrom Down.
C se explică incidenţaa mai mare a sindromului Down la coppiii concepuţi de femeile trecute de
Cum
40 de anni? Toate ovuulele imaturee ale unei fem mele sunt preezente înaintte de naşteree, fiecare avâând toate
perechilee de cromozoomi şi în fieccare lună, unnul dintre ovuulele imature trece prin ettapa finală a diviziunii
celulare. Nondisjunccţia este mullt mai probaabil să aparăă la femei o dată cu înaaintarea în vârstă v şi,
implicit, o dată cu acctivarea unor ovule imature „dormitânde” de câteeva decade de ani. Prin contrast,
mereu suunt produşi spermatozoiz
s zi „proaspeţi”, de aceea inncidenţa sinddromului Dow wn nu este affectată de
vârsta taatălui.
Repetiţii ale „triplettelor”. Un caaz special de mutaţie estee repetarea unor
u scurte secvenţe de ADN A (2, 3
sau 4 nuucleotide) fiee de câteva ori, fie de zeci
z de ori pe p anumite alele,
a iar aceestea pot fi moştenite
m
genetic pe modelul mendelian. Uneori, num mărul repetiţiilor unei seccvenţe pe unn anumit locuus creşte
foarte mult,
m majoritaatea cu impliicaţii la niveelul creierului şi generânnd tulburări ccomportamenntale. De
exemplu, multe dintrre cazurile de d boală Hunntington impllică repetiţia unei secvennţe de trei nucleotide
n
(CAG) pe alela bolii. Alelele norm male ale boliii Huntington au în jur de 11-34 de repetiţii, dar unnele alele
au un nuumăr mult maai mare de astfel
a de repeetiţii ducând la
l o declanşaare mai timpurie a bolii şi la o mai
mare seeveritate a manifestării
m acesteia la generaţiile urm mătoare. Tripletul CAG codează am minoacidul
glutamină şi rezultăă într-o proteeină cu un număr multt mai mare de glutaminne în compooziţia sa,
conferinddu-i noi propprietăţi toxicee, care duc la moartea neuronilor, în î special înn cortexul ceerebral şi
ganglionii bazali.
Imprinting-ul genommic. În acestt caz, exprim
marea genei depinde de moştenirea acesteia de la mamă
sau de la
l tată. Mecaanismul exacct nu este cunoscut încăă, dar de obbicei implică un proces epigenetic
e
324


numit metilare (eng. methylation), în care o parte a unei gene este inactivată sau „amuţită” (eng.
silenced), ceea ce afectează sinteza proteică, deci caracteristicile fenotipice ale individului afectat.
Primul şi cel mai cunoscut exemplu de imprinting genomic la oameni implică deleţii (ştergeri) a unei mici
părţi a cromozomului 15, care duce la două tulburări diferite în funcţie de părintele de la care este
moştenită gena. Dacă este moştenită de la mamă, anomalia cauzează sindromul Angelman – implică
retard mental sever şi alte manifestări precum accese frecvente şi inadecvate de râs. Dacă gena este
moştenită de la tată, generează sindromul Prader-Willi – cauzează probleme comportamentale
precum mâncat excesiv, izbucniri agresive, depresie, precum şi probleme fizice precum obezitate şi
statură mică. Epigenezei îi este alocată o unitate de învăţare distinctă, în care vom vorbi mai pe larg
despre mecanismele epigenetice, metilare şi sindroamele amintite (unitatea 6).
325

ELEME ENTE DE GENETICĂ
G UMANĂ (I): ADN ŞI ARN
Î această unitate de învvăţare vom deescrie mai înn detaliu funddamentul biollogic al mecaanismelor
În
transmiteerii ereditaree. Deşi, aşa cum vom vedea v mai tâârziu în connţinutul cursuului, studiile specifice
geneticii comportameentale, în speecial cele alee geneticii caantitative, se bazează pe legile mendeeliene ale
transmiteerii ereditaree şi presupunn cunoaştereea acestora, ele nu neceesită în acelaaşi timp o cuunoaştere
aprofunddată a laturii biologice. Dar, cunoaşteerea mecanissmelor biologgice care staau la baza traansmiterii
ereditaree este extremm de importanntă din mai multe
m motive:
- înţeleegerea acesstui substrat biologic face mai clarre proceselee prin care genele influenţează
compportamentul uman u şi arattă că aceastăă influenţă este
e obiectivăă, demonstraată ştiinţific şi ş nu este
ceva misterios sau ezoteric;
- cunoaaşterea şi înţelegerea accestor mecannisme biologiice sunt esenţiale pentruu a înţelege şi ş aprecia
progrresele făcutee în încerccarea ştiinţiffică multinivvelară de a identifica genele asoociate cu
compportamentul uman;
u
- înţeleegerea conţinnuturilor şi terminologiei
t prezentate în această unitate vă ssunt necesarre pentru
parcuurgerea inform maţiilor prezeentate ulterioor în cursul dee faţă;
- inform maţia şi teerminologia ştiinţifică prezentate aici a sunt inndispensabilee pentru leectura şi
compprehensiuneaa literaturii dee specialitate aferente genneticii compoortamentale.
DE REŢINUT T
Secolul XX a fost numit
n „secollul genei”, înncepând cu redescoperirrea legilor meendeliene, descrierea
structurii şi organizăării moleculeei de ADN, culminând cu c secvenţieerea genomuului uman înn Human
Genom Project. La începutul seecolului XXI, în 2001, approape s-a finalizat
f secvvenţierea coompletă a
genomullui uman, pubblicaţii ulteriooare completând informaţţiile.
STRUCTURA
T AD
DN-ULUI UMANN
Genomul cuuprinde totalittatea conţinuutului ADN-ului nuclear al unui set de cromozomi ce

c aparţin
unui organism. Celulele care au două copii ale genomuului se numeesc celule diiploide, iar cele c care
conţin dooar o singurăă copie sunt numite
n celulee haploide.
IMPORTANT T
Cromozoomii, aşa cum m îi ştim noi din imagini, sunt vizibili ca
c atare la microscopul
m ooptic doar la începutul
diviziunii celulare. Înn rest, mateerialul genetic din nucleuu este sub forma crom matinei nedifeerenţiate,
constituittă din ADN (acid
( dezoxiiribonucleic)) strâns împaachetat şi prooteine (histonne). Unitateaa de bază
a organiizării molecuulare a crom matinei este nucleozomu
n ul, care are miezul consstituit din hisstone sub
forma unnor discuri înî jurul cărorra sunt înfăşşurate elicoidal filamenteele de ADN.. Fiecare filaament de
cromatinnă nu conţinee decât o singgură spirală dublă
d de ADN N.
328

GENETICA CO
DE REŢINUT T
La 28 februarie 19533, James D. Watson
W și Fraances H.C. Crick,
C de la Universitatea
U Cambridge, au reușit
să demoonstreze că molecula
m de ADN era un polimer cu structură
s dubblu elicoidalăă, adică o spirală ca o
scară răssucită, alcătuuită din două benzi de AD DN, conținândd fiecare un lanț lung de nnucleotide. CeiC doi au
descopeerit că ADN-ul are capacittatea de a see replica în alte secvențe identice, adiccă cele douăă benzi se
separă, devenind, laa rândul lor șablonul
ș uneei alte structuuri dublu eliccoidale. În onnoarea lor, cele
c două
benzi latterale care constituie
c cooloana vertebbrală a struccturii ADN-ullui mai sunt numite și Watson
W &
Crick. Înn 1962 cei doi
d au câștiggat premiul NobelN (httpss://publimix.roo/blog/caleidooscop/1953-sstructura-
ADN)

A
Aşadar, ADN N-ul are o sttructură dubllu catenară, adică este alcătuit
a din ddouă lanţuri (catene).
Acestea sunt antiparralele, adică în formă eliccoidală (spiraalată) şi compplementare, aşa cum vom m explica
imediat mai
m jos. Fieccare catenă a ADN-ului este e constituită din nucleeotide. O nuccleotidă estee alcătuită
dintr-o bază azotată, o moleculă de d zahăr (deezoxiriboză) şi
ş un grup fossfat. Bazele azotate nuccleotidice
sunt de patru
p tipuri - adenină (A), guanină (G), timină (T) şi citozină (C
C) – şi sunt ccomplementaare, adică
A cu T şi G cu C. Înlăănţuirii de baze azotate de pe o catenă îi corespunnde pe cealaltă catenă o înlănţuire
a bazeloor azotate coomplementare. Datorită proprietăţilor structurale ale acestorr baze, adennina face
întotdeauuna perechee cu tinina şi guanina cu citozina. Schheletul fiecărrei benzi estee format din molecule
de zahărr şi fosfat, ceele două înfăşşurându-se una
u peste alta, rezultând astfel bine-cunoscuta forrmă dublu
elicoidalăă a ADN-uluii. Complementaritatea ceelor două bazze din fiecaree pereche estte „cărămida”” de bază
a transmmiterii ereditarre (vezi Figurra 7).
Figura 7. Structuura ADN-uluui (sursa: http://ib.bioninja.com.auu/standard-level/topic-2-m

molecular-
biology/226-structure-oof-dna-and-rna/dna-struccture.html)
329

IMPORTANT T
Ordinea bazelor nuccleotidice în lanţul ADN foormează seccvenţa de AD DN. Specificcitatea nucleeotidelor
este deeterminată decid de seccvenţa bazeelor azotatee, ordinea acestora înn catena AD DN fiind
caracterristică fiecărrei specii şi reprezentân nd codarea biochimică a informaţieei ereditare.. Întreaga
biologie moleculară se bazeazăă pe relaţiaa care existăă între acizii nucleici şşi proteine, adică pe
mecanismul prin care informaţiaa genetică din d ADN dirrijează secveenţa de amiinoacizi din proteine,
contribuind astfel la realizarea
r fennotipului în baaza genotipuului.
Replicarea ADN-ului
R A esste esenţa vieţii
v şi a încceput acum miliarde de ani odată cuu primele
celule caare s-au repllicat. Acest proces
p are looc în timpul diviziunii
d celuulare şi se deesfăşoară asstfel: cele
două catene (benzi)) se descolăăcesc şi fiecaare bandă atrage a bazelee potrivite pentru a form
ma banda
complem mentară; astfeel, dintr-un singur
s ADN dublu
d elicoidaal, avem douuă spirale dublu elicoidalee identice
(vezi Figura 8).
Figura 8.
8 Replicarea ADN-ului (M Molecular Bioology of Bacteerial Viruses,, Stent, Freem
man and Com
mpany,
1963; appud Plomin et al., 2013, p. 41)
SINTEZA PROTTEICĂ
Procesul eseenţial este fluuxul informaţţiei genetice care presuppune că inforrmaţia este transcrisă
t
din ADN în ARN (aciid ribonucleeic) şi de la nivelul
n ARN-uului este traddusă în proteine. Sinteza proteică
este a dooua funcţie majoră
m a ADN N-ului. Secveenţe specificee de baze dinn ADN codificcă sinteza seecvenţială
a celor 20
2 de aminoaacizi care staau la baza miilor de enzim me şi proteine din care esste format orrganismul
viu. Atunnci când genele se exprim mă, secvenţaa de baze (innformaţia gennetică) de la nivelul ADN-ului este
transcrissă într-o moleeculă de AR RN mesager (ARNm). Accest proces numit n transcrripţie sau traanscriere
are loc în
î interiorul nucleului.
n ARRN-ul are o structură similară cu cea a ADN-ului, dar conţine un singur
lanţ de nucleotide
n şi un alt tip dee bază azotattă – uracil (U
U) – în locul timinei
t (T). M
Mai departe, molecula
de ARN mesager iesse din nucleuu şi intră în citoplasmă,
c unde
u are loc sinteza de pproteine. Acest proces
numit traanslaţie sau traducere
t see realizează cu
c ajutorul a două elemennte:
1. ribozzomii - care sunt componente celulare compuse din proteinee şi un alt tipp de ARN nuumit ARN
ribozoomal (ARNr) care citesc informaţia conţinută de AR RN-ul mesagger;
330

GENETICA CO

2. ARN--ul de transffer (ARNt) care c transporrtă aminoacizzi la nivelul ribozomului, uurmând ca aceştia
a să
fie ataaşaţi unul dee celălalt penttru a da naşttere unei protteine.
IMPORTANT T
Fiecare triplet de baze ARN (numit codon), care c conţinee informaţia transcrisă din
d ADN,
specificăă un aminoacid care intrră în compoziţia unei prroteine. Sisteemul de echhivalenţe în care c unui
codon îi corespunde un anumit aminoacid
a prrezent în protteină se num meşte cod geenetic. Coduul genetic
are câtevva caracterisstici:
- este unniversal (adiică acelaşi pentru toate organismele
o vii, descoperrirea acestuiaa fiind una dintre cele
mai maari victorii alee biologiei mooleculare)
- este deegenerat (maajoritatea am minoacizilor sunt codificaţii de mai mulţţi codoni)
- este neesuprapus (doi codoni nuu au nucleotiide comune)
- este lip
psit de ambiiguitate (unuui codon dat îiî corespundee unul şi acelaşi aminoaccid).
Aşadar, coduul genetic coonţinut în varriatele secveenţe de bazee din ADN arre ca unitatee de bază
A
codonull, o secvenţăă de trei bazze nucleotidee consecutivve care sunt transcrise înn ARN-ul meesager şi
apoi tradduse în sinteeza unui aminoacid speccific. De exem mplu, codonuul AAA din A ADN va fi traanscris în
ARNm caa UUU (uracil în loc de timină), care ulterior
u va cooda sinteza aminoacidulu
a ui fenilalaninăă. ADN-ul
conţine patru
p baze înn structura saa, ceea ce însseamnă că pot
p exista 64 de codoni poosibili. Totuşi, doar 20
de aminooacizi pot fi generaţi,
g ceea ce înseamnă că acelaşşi aminoacid poate fi codaat de mai muulţi codoni
diferiţi (dde unde şi teeza caracterrului degenerrat al coduluui genetic). Înn plus existăă şi codoni particulari
p
numiţi „ccodoni-STAR RT” care sppecifică înceeputul sintezzei proteice, precum şi „codoni-STO OP” care
semnalizzează sfârşitul unei secveenţe transcrise (vezi listaa completă înn Tabelul 1 dde la finalul unităţii
u de
învăţare)).
S reluăm puţin
Să p mecanismul codificcării sintezei proteice. Innformaţia geenetică care codează
sinteza proteică
p este conţinută în anumite genne (segmentee de ADN) avvând lungimi cuprinse înttre câteva
mii şi milioane de peerechi de baaze. Aşa cum m am menţioonat deja, mesajul
m genettic este decoodificat şi
tradus înn doi paşi priincipali: a. traanscrierea ADN-ului
A în ARN
A (acid ribbonucleic); b.. traducerea ARN-ului
în proteinne (vezi Figuura 9 de mai jos).
j
Transcriereaa. În timpul acestui procces, secvenţa de baze de pe una din benzile ADN-ului
elicoidal este copiatăă într-un tip particular
p de ARN,
A numit ARN
A mesageer (ARNm), deeoarece acesta are la
bază acelaşi cod caa şi ADN-ul. ARNm are o singură bandă b şi se formează prrin acelaşi mecanism
m
prezentaat la replicareea ADN-ului pe baza com mplementarittăţii celor paatru baze – A cu T şi C cu c G. Cu
precizareea importantă că în ARN N timina (T) este
e substituită de uracil (U), ( complem mentaritatea devenind
astfel A cu U şi C cuu G. De exeemplu, în Figura 9, secveenţa de trei baze b (codonul) TAC de pe p banda
ADN-ului este transccrisă drept AU UG în ARNm. Acesta din urmă părăseeşte nucleul celulei şi păătrunde în
citoplasm mă (corpul ceelulei), unde se conecteazză cu ribozom mii („fabricile” unde se prooduc proteineele).
Traducerea.. Acest al dooilea proces presupune traducerea ARN A m în seccvenţe de aminoacizi
care vor forma proteeine. O altă formăf de ARRN, numit AR RN de transfeer (ARNt), traansferă aminnoacizii la
ribozomi. Fiecare AR RNt este speecific unui am minoacid eseenţial din cei 20 existenţi şi aşa cum am spus
deja, fieccare aminoaccid este codaat de un codon, adică de o secvenţă de trei baze. Moleculele de ARNt,
cu aminooacizii speciffici ataşaţi, see împerechează cu ARNm într-o ordinne secvenţială dictată de secvenţa
de baze din banda de d ARNm. Dee exemplu, înn Figura 9, codulc din ARNm dictează sinteza unei proteine
care incllude secvenţţa de aminoacizi metionină – lisină – fenilalaninăă, după caree sinteza acesteia se
încheie prin prezenţaa codonului--STOP. Mai exact, codonul AUG de pe ARNm aatrage ARNt cu codul
complem mentar UAC, care transfeeră aminoaciddul său ataşaat (metioninaa). Codonul A AAG pe ARN Nm atrage
ARNt cuu codul compplementar UU UC, care traansferă aminnoacidul lisinăă, acesta fiinnd anexat laanţului de
aminoaccizi. Şi tot aşaa sinteza conntinuă până când
c secvenţţa este încheeiată de un coodon-STOP.
331

Figura 9.
9 Ilustrarea proceselor
p dee transcriere şi traducere a informaţieii genetice
A
APLICAŢIE
Folosindu-vă de expllicaţiile şi de ilustrarea dinn Figura 9 dee mai sus, prrecum şi de TTabelul 1 în care este
prezentaat codul geneetic, precizaţţi ce lanţ de aminoacizi este
e sintetizaat în baza urm mătoarei seccvenţe de
baze din ADN: ATGT TTGGTATAC CCGA ?
DE REŢINUT T
Deşi aceest proces paare foarte complicat, vitezza sa este uluitoare, camm 100 de aminoacizi fiind înlănţuiţi
într-o seecundă. Secvvenţa de am minoacizi dettermină formma şi funcţia proteinelor. Atenţie: poot apărea
modificări ulterioare ale
a formei prroteinelor (nuumite modificcări posttransslaţionale), ccare vor afeccta funcţia
proteinellor, dar acesttea nu sunt controlate
c de codul genetic.
Secvenţele de
S d ADN uman (genomul) conţin în jur de trei miliarrde de perecchi de baze, asta a dacă
luăm în calcul doar un cromozom din fiecarre pereche de d cromozom mi. Aceste m miliarde de peerechi de
baze connţin aproximaativ 25.000 de
d gene caree codifică sinnteza proteiccă, genele coonţinând întree 1000 şi
2.000.0000 de baze. Mai mult, aproape
a o trreime dintre aceste genne codificatoaare de proteeine sunt
exprimatte doar la nivelul creieerului, ceea ce le facee mai probaabil cele maai importantte pentru
comportaament. Nu există un genom g umaan unic, fieecare individ d având unn genom diiferit, cu
excepţiaa gemenilorr monozigoţţi. Cum cauuzele geneticce ale boliloor şi tulburărrilor rezidă în î aceste
diferenţee dintre genomuri, aceste variaţii repreezintă interessul predilect al
a geneticii coomportamentale.
ÎNTREBAR RE
De ce dooar gemenii monozigoţi (eng.
( identical twins) sunnt 100% simiilari din puncct de vedere genetic?
De ce nuu şi gemenii dizigoţi
d (eng.. fraternal twiins) ?
332

GENETICA CO
IMPORTANT T
Pentru genetica
g commportamentalăă cel mai important lucruu de înţeles este
e următorrul: procesul prin care
genele afectează/
a innfluenţează manifestările
m comportamentale nu esste ceva misstic, ci cevaa concret,
analizabil şi explicabbil în detaliuu. Genele coodează secvvenţe de am minoacizi carre formează miile de
enzime şi
ş proteine din care este alcătuit orgaanismul umaan. Proteinelee creează sisstemul osos,, muşchii,
sistemul endocrin, sistemul
s imuunitar, sistem
mul digestivv şi, esenţiaal pentru coomportamentuul uman,
sistemul nervos. Gen nele nu cod dează comp portamentul în mod direect, dar variiaţiile ADN-uului care
produc diferenţe alee acestor sissteme fiziolo ogice afecteează comporrtamentul.
Tabel 1. Codul gennetic: cei 20 de aminoaccizi şi cei 644 de codoni. Notă: codonii sunt cei
transcrişşi la nivelul ARN-ului
A
AMINO
OACID CODDON
Acid glutamic
g GAA, GAG
Alaninnă GCU, GCC, GCA, GCG
Arginină CGU, CGC, CGA, CGG, AGA, AGG
Asparagină AAU, AAC
A
Asparaginază GAU, GAC
Cisteină UGU, UGC
Fenilaalanină UUU, UUC
Glutaamină CAA, CAG
Glicinnă GGU, GGC, GGA,, GGG
Histiddină CAU, CAC
Isoleuucină AUU, AUC, AUA
Leucină UUA, UUG, CUU, CUC, CUA, CUG
Lisinăă AAA, AAG
A
Metioonină AUG
Prolinnă CCU, CCC, CCA, CCG
Serină UCU, UCC, UCA, UCG, AGU, AGC
Treonnină ACU, ACC, ACA, ACG
A
Triptoofan UGG
Tirosiină UAU, UAC
Valinăă GUU, GUC, GUA, GUG
Codoon-STOP UAA, UAG, UGA

333

ELEME ENTE DE GENETICĂ
G UMANĂ (II): CROMO
OZOMII. MALADII CR
ROMOZOM
MIALE
GENELE
A cum am
Aşa m spus deja, genomul cuuprinde totalittatea conţinuutului ADN-ullui nuclear al unui set
de cromoozomi ce apaarţin unui orgganism. Gen na este o unittate moleculaară a eredităţii pentru orgganismele
vii şi repprezintă o parte a ADN-ului, un ansam mblu liniar dee secvenţe ADN
A transcrise într-o mooleculă de
ARNm, care c realizează împreunnă cu secvenţele de controlc adiaccente ambellor capete o unitate
structuraală. Organism mele vii depind de genee deoarece ele e codează toate proteinele şi lanţuurile ARN
funcţionaale. Genele conţin
c inform
maţia pentru construirea
c şi
ş menţinereaa funcţiilor ceelulare unui organism
şi transfferă mai depparte trăsătuurile descenddenţilor. Toaate organism mele posedă gene pentrru diferite
trăsături biologice, unele
u fiind evidente
e de la început (de exempplu, culoare ochilor sau numărul
membrelor), în timp ce c altele nu sunt evidente imediat (dee exemplu, riscul crescutt pentru anum mite boli).
Fiecare genă ocupăă un locus (o ( poziţie) specific
s la nivel cromozoomial, iar geenele aflate la nivelul
aceloraşşi loci (poziţii) pe cei doi cromozomi
c omologi dintr-o pereche see numesc aleele.
IMPORTANT T
Lungimea medie a unei gene
g este dee 3.000 de baze, dar exisstă variaţiuni considerabile în jurul
acestei cifre.
c Lungim
mea maximă a unei genne umane esste cea a geenei distrofinnei care cuprinde 2,4
milioane de baze. Înntrucât, aşa cum am desscris mai suss, o unitate de trei bazee nucleotidicee (codon)
codeazăă un aminoaccid esenţial, proteinele coodate de o genăg de dimeensiune meddie conţin approximativ
1.000 dee aminoacizi. Capacitateea de stocaree informaţionnală a ADN--ului este, aşşadar, impreesionantă,
dacă ne gândim că genomul
g um
man cuprinde un total de 3,2 miliarde de perechi de baze. Nuumărul de
gene, addică de secveenţe care coddifică proteinee, este de approximativ 200.000-25.0000.
C
Complexitate
ea vine şi din
d faptul căă funcţiile a peste 50% % dintre genele descopeerite sunt
deocamddată necunooscute. Mai mult, Proiiectul Geno omului Umaan a relevaat faptul căă numai
aproximmativ 2% din n genom codează insttrucţiuni peentru sintezza proteineloor şi că seecvenţele
repetitivve care nu codează prroteine constituie apro oximativ 50% % din genoom. Se conssideră că
aceste secvenţe
s reppetitive, deşi fără funcţie directă în codarea
c protteinelor, pot influenţa strructura şi
dinamicaa cromozomiilor. Prin rearanjare, se poate
p ajungee la crearea unor noi genne sau la moodificarea
celor deja existente (cf.
( Benga, O.,O 2007).
C
Complexitate ea geneticii umane nu derivăd doar din numărul impresionannt de gene, ci şi din
modul înn care sunt constituite produsele
p geenelor ca urmare a proccesului de m matisare/epissaj (eng.
splicing g). Acesta esste procesul de maturarre a ARN-uluui premesagger realizat intranuclear prin care
intronii transcrişi în moleculele
m d pre-ARNm
de m sunt excizzaţi şi eliminaaţi, în timp cce exonii sunnt reuniţi,
rezultândd moleculele de ARN meesager maturr. Genele sunnt formate din secvenţe ccodante num mite exoni
a căror informaţie se s va regăssi în proteinee, separate prin zone necodante n nnumite introni. După
transcrieerea întregii gene,
g intronii sunt eliminaaţi, iar exonii sunt uniţi formând o moleeculă de ARN Nm matur
funcţionaal (ceea ce noi
n de fapt am a numit, în unitatea de învăţare anteerioară, ARN N mesager). Molecula
de ARNm m matur va fif exportată în afara nucleeului şi va seervi, la niveluul ribozomilorr, drept matriiţă pentru
sinteza proteinei. Numărul
N introonilor şi exoonilor este variabil
v de la o genă la alta: exisstă gene
monoexoonice (cu un singur exonn), dar şi genne care au peste p 50 de exoni. Compplexitatea proopriu-zisă
vine din faptul că acceastă joncţiuune a exonillor poate aveea mai multee alternative, ceea ce vaa duce la
combinaaţii diferite de ARNm care vor v fi tradusee ulterior în proteine.
336

GENETICA CO

CROMOZOMII UMANI
Î mod norm
În mal, celulele somatice
s umane au 46 dee cromozomi, dispuşi în 223 de perechhi, fiecare
pereche fiind compusă dintr-un cromozom
c dee la mamă şi ş un cromozzom de la tată. Dintre accestea 22
sunt perechi de au utozomi sauu cromozom mii somatici care direcţionează struuctura şi deezvoltarea
majorităţţii organelor corpului. O pereche sunnt heterozom mii sau crom mozomii sexuuali (XX penntru femei
sau XY pentru bărbaaţi) care deteermină sexull genetic al purtătorului
p ş ghidează ddezvoltarea organelor
şi o
sexuale. Cromozomuul X poartă gene g răspunnzătoare pentru o serie de d caractere ereditare, înn timp ce
cromozoomul Y, mai micm şi cu formmă diferită dee X, conţine gene
g responssabile doar dde iniţierea diferenţierii
sexuale masculine.
Diviziunea ceelulară este de
d două tipuri: mitotică şii meiotică. Mitoza
M (diviziuunea mitoticăă) duce la
apariţia a două celuule care au acelaşi num măr de cromoozomi cu ceelula-mamă şşi are loc înn celulele
somaticee. Meioza (diiviziunea meiotică) duce la l apariţia a două
d celule care
c au doar jumătate dinn numărul
de cromozomi ai cellulei-mamă, prin acest tipp de diviziunne obţinânduu-se gameţii sau celulele sexuale.
Când ovulul este fertilizat de sperrmatozoid, zigotul va aveaa în final un număr
n întregg de cromozoomi
INTERESAN NT
S
Specia noasstră are 23 de perechi dee cromozomii, deci un tottal de 46 de cromozomi. Numărul
perechiloor de cromozzomi diferă mult
m de la o specie
s la altaa. De exemplu, musculiţa de oţet are 4 perechi
de cromoozomi, şoareecii au 20, cââinii au 39, iaar fluturii au 190
1 de perecchi. Cromozoomii umani suunt foarte
similari cu cei ai maimuţelor
m m (cimpanzeul, gorila şi urangutanul), care aau 24 de peerechi de
mari
cromozoomi, dar doi dintre
d cromoozomii lor scuurţi au fuzionnat şi au form
mat unul dinntre cromozomii noştri
mari (Ploomin et al., 2013, capitoluul 4).
Aşa cum am mai preccizat, în tim

A mpul diviziunii celulare are
a loc conndensarea cromatinei
c
(materialul genetic nediferenţiatt din nucleuul celulei), cromozomii
c u
umani devenind astfel vizibili la
microscoop sub formaa unor bastonnaşe. Forma aceea pe caare mulţi o ştim din imaginni, ca un fel de d X, este
de fapt din momenttul diviziunii celulare în care cromozzomul se duuplică. Cromozomii au pattern-urip
(modele)) specifice ded benzi cânnd sunt colooraţi cu o annumită substtanţă, iar aceeste benzi, ale căror
funcţie nu
n este încă cunoscută, sunt folosite pentru a ideentifica crom mozomul (vezzi Figura 10)). Fiecare
cromozoom are un centromer
c (oo zonă fără gene, unde cromatidelee sunt ataşate în timpul diviziunii
celulare – în figura 10 este segmentul negru al a cromozommului) şi douăă braţe. Convenţional, brraţul scurt
de deasupra centrom merului este notat cu p, iar braţul luung de sub centromer
c esste notat cu q. Codul
folosit peentru a desccrie locaţia unnei gene connţine număruul cromozomului, braţul, rregiunea, baanda – de
exemplu, gena penttru boala Huuntington estte pe 4p16, adică pe brraţul scurt al cromozomuului 4, în
regiuneaa 1 pe banda 6 (vezi şi Figgura 11). După poziţia ceentromerului, cromozomii pot fi:
- metaacentrici: cu braţele aprooximativ egale şi centrom merul la mijlocc (de exemplu, cromozom mul 1, cel
mai mare
m cromozom uman)
- subm metacentrici: cu braţele innegale şi cenntromerul în afara
a zonei centrale
c (de eexemplu, croomozomul
7)
- acroccentrici: cu centromeruul aflat mai aproape de un capătt al cromozomilor (de exemplu,
cromoozomul 13, cel
c mai mare cromozom acrocentric).
a
337

Figura 10.
1 Cele 23 de
d perechi dee cromozomi umani
APLICAŢIE
A
Presupuneţi că citiţi un materiall în care se precizează că una dinttre genele responsabile în boala
Alzheimeer este pe 199q13, iar penntru diabetul de tip 1 estee pe 6p21. Detaliaţi locaţiiile exacte ale acestor
două genne.
Numărul de gene conţţinute de crromozomii umani este foarte f variabbil. Cromozoomul 22,
acrocenttric, a fost primul cromozzom uman a cărui strucctură a fost descifrată
d în 1999. Cel mai
m mare
cromozoom uman, croomozomul 1 (sencvenţiatt complet în 2006) are şi cele mai m multe gene, înn timp ce
cromozoomul Y are ceele mai puţinne gene (doaar 231). Crom mozomul 1 esste de şase oori mai lung decât cel
mai mic cromozom uman, este fooarte dens în gene şi a fosst asociat cu peste 350 de boli printree care boli
neurologgice, diferite tipuri
t de canccer sau tulbuurări de dezvooltare.
IMPORTANT T
Vă recom mand să viziitaţi site-ul Gene
G Gatewaay (Exploringg Genes and Genetic Dissorders), elabborat mai
ales în scop
s educaţioonal, cu multtiple detalii şi informaţii şttiinţifice arhivvate în urmaa desfăşurăriii amplului
proiect Human
H Genoom Project despre
d care ama amintit deja. Aici puteţi vizualiza în detaliu asspectul şi
structuraa fiecărui cromozom, preccum şi localizarea geneloor responsabbile de diversse maladii şi tulburări.
Cu caraccter ilustrativ este Figura 11 de mai jos, în care este detaliat crromozomul 4. L-am ales pe p acesta
deoarecee aici este loocalizată genna pentru boaala Huntingtoon, pe care am a folosit-o şşi o vom mai folosi în
diverse exemplificări
e (https://web.oornl.gov/sci/tecchresources/H
Human_Genom me/posters/chhromosome/shhtml).
338

GENETICA CO

Figura 11.
1 Detaliere cromozom 4 (https://web.ornnl.gov/sci/techressources/Human_GGenome/posterss/chromosome/shhtml)
MALADII CROM
MOZOMIALE
Doar pentru a avea o iddee despre imensa

i variaabilitate a geenomului individului (fărăă a lua în
calcul reecombinările destul de freecvente apăruute în timpul meiozei), fieecare ovul şi fiecare sperrmatozoid
au doar 1 din cele peeste 8 milioaane (223) de combinaţii poosibile ale ceelor 23 de peerechi de croomozomi.
Pe lângăă faptul că reprezintă bazab cartograafierii genetiice, cromozoomii sunt dee mare impoortanţă în
geneticaa comportam mentală deoaarece erorilee/anomaliile apărute în copiereac croomozomilor în timpul
diviziunii celulare affectează direect comporttamentul. Approximativ 1 din 250 de nou-născuuţi are o
anomaliee cromozomială majoră şi cam jumătaate dintre aceeste anomaliii implică crom mozomii sexuuali.
Estimativ, approape jumătate din totaalitatea zigoţiilor au o anoomalie cromoozomială, majoritatea
dintre accestea ducânnd la avorturi spontane. Doar fetuşiii cu anomalii cromozomiiale mai puţiin severe
supravieeţuiesc şi ajung să se naască, deşi unnii dintre aceeşti nou-născcuţi mor repeede după naşştere. De
exemplu, majoritateaa bebeluşilorr cu trei crom mozomi 13 (trisomie 13)) mor în prim ma lună de viaţă, iar
majoritattea celor cu trisomie 18 mor în primuul an de viaţţă. Alte anom malii cromozoomiale sunt mai puţin
letale, daar genereazăă probleme comportamen
c ntale şi somaatice. Aproappe toate anoomaliile crom mozomiale
majore innfluenţează abilitatea
a coggnitivă generrală (duc la diverse
d forme de retard mmental), ceeaa ce este
de aştepptat aceastaa fiind o trăssătură poligeenică, afectaată de multee gene (vezii şi cele discutate în
unitatea 3).
Lipsa unui înntreg cromozzom este lettală, cu exceepţia heterozzomilor (crom

mozomilor X şi Y). De
asemeneea, suplimenntarea perechhii cu un întrreg cromozoom este şi eaa de cele maai multe ori letală, cu
339
ANA-MARIA ŢEPORDEI

excepţia cromozomilor cei mai mici şi a cromozomului X, care este unul dintre cei mai mari cromozomi.
Tocmai din cauză că sunt o excepţie, deci fătul poate supravieţui până la naştere, jumătate dintre
anomaliile existente la nou-născuţi implică cromozomii sexuali.
Aberaţiile cromozomiale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii (cf. Rusu et al., 2007).
Astfel, pe criteriul tipului de cromozomi afectaţi, vorbim de:
a. anomalii autozomale – dacă implică unul sau mai mulţi autozomi
b. anomalii heterozomale – atunci când sunt afectaţi cromozomii X sau Y
c. anomalii mixte – atunci când sunt implicaţi cel puţin un autozom şi un heterozom.
După modul de afectare a materialului cromozomial, anomaliile pot fi de trei feluri:
a. anomalii numerice – în loc de un număr de 46 de cromozomi prezenţi în mod normal la un individ
uman, există un număr mai mare sau mai mic de cromozomi.
b. anomalii structurale – modificările apar la nivelul structurii cromozmului, fie prin absenţa sau
prezenţa suplimentară a unui fragement din cromozom, fie prin transpoziţia sau schimbarea poziţiei
unor segmente cromozomiale.
c. anomalii funcţionale – aici ne referim la disomia uniparentală, adică la acelaşi individ este prezentă o
pereche de cromozomi provenind de la acelaşi părinte.
În funcţie de momentul producerii aberaţiilor cromozomiale, distingem între:
a. anomalii constituţionale – cele prezente la naştere
b. anomalii dobândite – prezente în celulele somatice şi dobândite pe parcursul vieţii, fie sub influenţa
unor factori mutageni, fie în tumori şi leucemii, fie în anumite sindroame ereditare monogenice care
aduc instabilitate cromozomială.
1. Anomalii cromozomiale numerice. Să ne reamintim că numărul normal de cromozomi pentru

individul uman este de 46. Celulele somatice sunt diploide (2n) având un număr de 46 de cromozomi,
iar ovulul şi spermatozoidul, adică celulele sexuale, sunt haploide (n), având un număr de 23 de
cromozomi. Aberaţiile cromozomiale numerice apar fie atunci când sunt prezente unul sau mai multe
seturi haploide (poliploidii), fie când lipseşte sau este prezent un cromozom suplimentar (aneuploidii).
Cum o parte dintre aceste informaţii au fost discutate în unitatea de învăţare 3, vom detalia în cele ce
urmează doar câteva (poate şi mai cunoscute) dintre aberaţiile cromozomiale numerice.
MONOSOMIA X SAU SINDROMUL TURNER. Monosomiile presupun absenţa completă a unui

cromozom, monosomia X fiind singura monosomie compatibilă cu viaţa. Aceasta este o anomalie
genetică relativ rară, care afectează numai populaţia feminină, cu o incidenţa estimată este de 1 :
2.500/3.000 de naşteri, deşi la nivel de concepţie incidenţa ar fi mult mai mare, doar că în 95% dintre
cazuri este letală, embrionii afectaţi fiind avortaţi spontan. La aproximativ două treimi dintre nou-născuţi,
sindromul Turner este datorat unei nondijuncţii cromozomiale în diviziunea meiotică a celulelor paterne.
Indivizii afectaţi au, aşadar, un singur cromozom sexual, X, deci toţi sunt de sex feminin. Factorii care
condiţionează aceste erori de diviziune sunt necunoscuţi. Vârsta părinţilor nu pare să aibă un rol.
Identificarea şi diagnosticarea monosomiei X se poate face în perioada neonatală sau înainte de cea
pubertară, intervenţia fiind sub formă de terapie hormonală.
Într-o treime de cazuri, fenotipul la naştere prezintă o serie de caracteristici precum greutate şi
talie sub vârsta gestaţională, gât scurt cu pterygium colli (plică de piele de la ceafă la creasta
omoplatului). Înainte de pubertate, sindromul Turner se poate identifica mai ales în baza constatării
hipotrofiei staturo-ponderale, adică a unui retard în dezvoltarea fizică (la 10 ani, talia şi greutatea sunt
cu trei abateri standard sub medie). După pubertate se observă statura redusă, amenoree primară
(absenţa ciclurilor menstruale), disgenezie gonadică determinată de dezvoltare incompletă a ovarelor
(ovare chistice nefuncţionale, ceea ce are ca efect instalarea sterilităţii) şi caractere sexuale secundare
deficitare precum hipoplazie mamară (sâni foarte mici sau absenţi) şi pilozitate pubiană deficitară. Din
punct de vedere intelectual, efectele sindromului Turner sunt mai puţin semnificative, nivelul de
340

GENETICA CO

inteligenţă fiind aproxximativ în lim
mitele normalee, însă cu o scădere
s a abbilităţilor spaţţiale şi a capaacităţii de
abstractizare.
ÎNTREBAR RE
De ce toţi indivizii afeectaţi de sinddromul Turner sunt de genn feminin?
TRISOM MIA 13 sau SINDROMUL

S L PATAU. Trisomiile
T preesupun prezeenţa unui croomozom supplimentar,
ceea ce le face letaale, în mareaa lor majoritaate. Excepţiee fac doar câteva c dintre ele, pe carre le vom
descrie pep scurt în cele
c ce urmeează. Trisom mia 13 a fostt observată şi ş descrisă înncă din sec. XVII, de
către Thhomas Barthholin în 16557, dar cauuza de natuură geneticăă (prezenţa unui cromoozom 13
suplimenntar) a fost stabilită
s de dr.
d Klaus Päätau abia în 1960. De acceea, uneorii, sindromul mai este
întâlnit şi sub numelee de sindrom Bartholin-Paatau. Incidenţa trisomiei 13 1 este mică,, de 1 : 10.0000/20.000
de naşteeri. Diagnosticul prenatal poate fi sugeerat de întârzzierea în creşştere şi de prezenţa malfformaţiilor
cerebralee, dar numai analiza citoggenetică perm mite un diagnnostic sigur.
Din punct dee vedere fenootipic, este prrezent un sinndrom plurimaalformativ cuu anomalii neeurologice
(retard mental,
m microocefalie sau chiar
c cu o sinngură emisferră cerebrală, episoade appneice, convuulsii etc.),
craniofacciale (malform maţii ale ureechilor, despicătură labio--palatină, miccroftalmie), ppolidactilie (m
mai multe
degete), cardiovascculare, gastrrointestinale, genitourinaare. Din caauza prezennţei acestor multiple
malformaaţii, boala arre un prognoostic sumbru : 72% deceddează înaintee de vârsta dde un an şi suferă s de
retard mental
m sever. În peste 500% din cazuri decesul noou-născutuluui survine rappid, în primaa lună de
viaţă, dinn cauza malfoormaţiilor visscerale severre.
TRISOM MIA 18 sau SINDROMUL
S L EDWARDS S. A fost desccris de mediccul şi geneticcianul britanicc John H.
Edwardss în anul 1960. Cu o inciddenţă la naştere de 1 : 50000/6000, sinndromul Edw wards este a doua cea
mai frecvventă trisommie după sinddromul Downn. Dar incideenţa la conceepţie este mult mare, approximativ
95% dintre embrioni fiind eliminaaţi prin avortt. În marea majoritate
m a cazurilor,
c inddivizii afectaţţi sunt de
gen fem minin. Diagnoosticul prenattal permite depistarea
d trrisomiei 18 în
î 60% din ccazuri, prin ecografie
fetală şi analize biochhimice (triplutest, amnioceenteză).
Fenotipul cliinic al nou-nnăscutului cuu acest sinddrom prezinttă greutate m mică la naşttere, cap
alungit, frunte
f teşită, „urechi de faun”
f (jos implantate şi hipoplazice),
h hipertonie, ddegetele mâinii strâns
flectate şi „încălecatte” tipic (deegetele 2 şi 5 acoperă degetele 3 şi 4). În plus, sunt preezente şi
malformaaţii congenitaale grave la nivel
n renal saau cardiac. Speranţa
S de viaţă
v este foaarte mică (majoritatea
covârşitooare a celor născuţi
n cu triisomia 18 muurind în primele 6 luni dee viaţă), iar ceei care supraavieţuiesc
după vârrsta de 1 an prezintă un retard
r psihom
motor sever.
Există un proocent mai mic de cazuri în

î care doar o parte dintree celulele orgganismului au o copie
suplimenntară a crom mozomului 18, rezultând astfel o poopulaţie mixttă de celule cu număr diferit de
cromozoomi. În acestee cazuri vorbbim de sindroom Edwards mozaicat.
m Exxistă şi situaţţii, foarte raree, în care,
înainte sau
s după conncepţie, aparr doar transloocaţii, adică o parte din cromozomul
c 118 se ataşeaază de un
alt crom
mozom. Cei afectaţi au aşadar doi cromozomi 18 şi doar material gennetic suplimeentar din
segmenttul cromozom mial ataşat. În
Î acest caz vorbim de trrisomie 18 paarţială, simpttomele fiind mai puţin
severe decât
d în sindrromul Edwardds tipic.
TRISSOMIA 21 saau SINDROM MUL DOWN. Această booală este ceaa mai frecvenntă cauză a retardului
mental uşor
u şi moderrat, precum şiş cea mai cuunoscută boaală cromozommială (vezi şi detaliile prezzentate în
unitatea 3). Medicull englez Johhn Langdon Haydon Doown a diagnnosticat penttru prima daată acest
sindrom în 1866, num
mindu-l idioţiie mongoloiddă (denumire sugestivă peentru caracteeristicile fenootipice ale
341

indiviziloor afectaţi). Abia
A în 1959 geneticianul
g de origine fraanceză Jérôme Lejeune a descoperitt că acest
sindrom este legat de prezenţa unui u cromozoom 21 suplim mentar. Sindrromul Down are o incidennţă de 1 :
650-850 de naşteri şi ş este mai frrecventă la copiii
c de sex masculin. De D regulă meecanismul ressponsabil
este noondisjuncţia cromozomiaală, cel maai frecvent maternă, adică a neînjuumătăţirea numărului
n
cromozoomilor din celule în timpul diviziunii meeiotice.
Din punct de d vedere feenotipic, nouu-născuţii prrezintă hipottonie muscuulară, reflexee reduse,
hiperexteensibilitate, greutate
g şi taalie sub param metrii vârsteii gestaţionalee, cap brahiccefalic cu occciput turtit
şi fontannele largi. Sinndromul Dow wn este recunnoscut şi după caracteristicile faciale pparticulare: ochii
o oblici
(asiatici), nas mic cuu rădăcina tuurtită, faţa plată, urechi mici m inserate mai jos, gââtul scurt. Unneori sunt
prezentee şi malform maţii ale orrganelor inteerne (cardioovasculare, renale, r digeestive). Pe parcursul
dezvoltării, indivizii cuu sindrom Doown rămân cu c o greutatee şi talie cu doouă abateri sstandard subb medie şi
cu hipotoonie musculaară. Se obseervă, de asem menea, o întâârziere psihoomotorie, un retard de approximativ
2-3 ani fiind prezeent pentru tooate achiziţiile cognitivee. Dezvoltarrea pubertarră este întâârziată şi
incompleetă, bărbaţii afectaţi
a fiind sterili, iar fem
meile având o fertilitate reedusă. Dacăă până în anii ’60 doar
jumătatee dintre copiii cu sindrom Down supravvieţuiau peste vârsta de 5 ani, acum ssperanţa de viaţă v este
de aproxximativ 60 de d ani, deşi peste 40 dee ani există frecvent risccul de apariţţie a demenţei senile
precoce şi a accidenttelor vasculaare
TRISOM MIA X sau SINDROMUL
S L TRIPLU X. X Această trrisomie aparre exclusiv laa persoanelee de sex
feminin, cu o incidenţţă de 1 : 1.0000 nou-născuuţi şi se datoorează prezennţei unui crom mozom X suplimentar
datorată, cel mai freecvent, nonddisjuncţiei în timpul formăării gameţilor. Spre deossebire de majoritatea
afecţiunilor cromozom miale, trisom
mia X nu prodduce modificcări majore caracteristice
c e, de multe ori
o nefiind
nici o difeerenţă vizibilă între femeiile afectate şi
ş populaţia normală.
Fenotipic, peersoanele dee sex femininn afectate suunt caracterizzate de înălţime deasupra mediei,
tulburări menstruale şi insuficienţţă ovariană prematură
p (m
menopauză precoce),
p deşşi majoritateaa femeilor
afectate par a avea fertilitate noormală. Deşi dezvoltarea fizică este aproximativ
a normală, se constată
însă prezenţa unui coeficient
c de inteligenţă spre
s limita innferioară a normalităţii,
n pprecum şi înttârzieri în
dezvoltarea limbajuluui, ceea ce poate
p duce laa dificultăţi educaţionale observabile. De asemenea există
şanse mai
m mari ca persoanele
p afectate să see confrunte cu c o serie dee probleme ppsihologice (fragilitate
(
emoţionaală, anxietatee, timiditate), dar acesteaa răspund binne la tratamennt.

Interesant este
e că marrea majoritatte a femeiloor afectate de sindromul Triplu X nu sunt
diagnostticate niciodaată, cu exceppţia cazurilorr în care, pe parcursul vieţii, sunt supuse unor innvestigaţii
sau testte specializaate din alte motive meddicale. Acestt lucru se înntâmplă deooarece, aşa cum am
menţionaat mai sus, nu există o simptomatologie tipică, „bătătoare laa ochi” a aceestei trisomii, femeile
afectate funcţionând la parametriii normali.
TRISOM MIA XXY sau u SINDROM MUL KLINEF FELTER. Reumatologul şi ş endocrinologul americcan Harry
Kleinfelteer a fost cel care a identificat şi descris sindromul în anul 19942. Ulterior, în anul 19556, a fost
identificaată prezenţaa unui crom mozom X suplimentar
s la bărbaţii afectaţi. Acceastă trisom mie este
considerrată principala cauză a hipogonadism
h mului (atrofiee testiculară)) la persoanele de sex masculin.
m
Incidenţaa estimată esste de 1 : 6000/ 1.000 de nou-născuţi de sex mascculin. Identificcarea este mai m dificilă
datorită modificărilor fenotipice reduse
r în annumite cazurri, diagnosticul clinic putâând fi pus doar după
pubertatee. În copilărrie acest sinndrom poatee fi suspectaat după asppectul longilinn, mai feminnin şi de
prezenţaa unor dificuultăţi de addaptare şcolară. La pubbertate se constată o dezvoltare somatică
dispropoorţionată (meembrele inferioare mai deezvoltate în raport
r cu trunnchiul, dezvooltarea prepoonderentă
a bazinuului în raport cu umerii), teesticule mici (atrofie testiiculară), lipsaa spermatogenezei (azooospermie,
deci sterrilitate) şi a secreţiei
s de teestosteron. Lipsa
L testosteeronului ducee, implicit, şi la o slabă dezvoltare
a caracteerelor sexualle secundaree exprimată prin p absenţa pilozităţii pe faţă, axilar şşi pe trunchi, pilozitate
342

GENETICA CO

pubiană redusă, voce subţire, coonformaţie feminină a corrpului. Din puunct de vedeere cognitiv, afectarea
a
dezvoltării intelectuale acoperă un
u spectru mai
m larg, de la o inteligenţă în limitelle normalului până la
retard. Sindromul
S Klinefelter este asociat freecvent cu diislexie şi tulburări de învvăţare, precum şi cu
manifesttarea unor tulburări de comportament şi probleme de adaptaree socială.
TRISOM MIA XYY. Inciidenţa estimaată a acesteii trisomii estee de 1 : 1.0000 de nou-năsscuţi de sex masculin,
m
dar moddificările fenootipice asociaate sunt relaativ minore – talie înaltăă (peste 1,800 m), tip atleetic, cu o
dezvoltare armonioaasă a muscuulaturii. La indivizii
i afecctaţi, deficitele sunt mai degrabă dee factură
psihologică – inteligeenţă în limitaa normalului (dar coeficieentul de inteligenţă este cu 10-15 puuncte mai
mic decâât cel al persoanelor înruddite), întârzieere în dezvoltarea limbajuului, deficit dee atenţie, difiicultăţi de
învăţare,, impulsivitatte, hiperactivvitate. Ca şi în cazul trrisomiei X, datorită
d absenţei unor simptome
s
severe, doar
d un sfertt dintre cei afectaţi
a sunt diagnosticaţi
d , fie în urma sesizării dificultăţilor de învăţare,
fie prin screening
s preenatal, fie acccidental, din alte motive.
Prezenţa unui cromozom m Y suplimenntar şi caractteristicile asoociate prezenntate mai suss au dus,
în anii ’60-‘70, la formularea
f unei teorii asupra
a agreesivităţii văzuută ca deteerminată gennetic. Se
presupunnea că bărbbaţii cu gennotipul XYY (numiţi şi „supermasculii”) sunt bioologic determ minaţi să
acţioneze agresiv sau violent, ei neputând
n să se controlezze din cauza genelor abeerante. Ideea, puternic
popularizzată în masss-media, a plecat p de la concluziile
c erronate ale unui raport puublicat de bioochimista
Mary Telfer şi colegiii săi de la insstitutul Elwynn din SUA, înn urma studiillor realizate pe un lot micc de tineri
şi bărbaţţi instituţionalizaţi, înalţi, cu
c acnee şi cu
c tulburări dee dezvoltare. În prezent, acest predetterminism
genetic al
a agresivităţţii şi al compoortamentului aberant estee contestat de d studiile ştiiinţifice care au arătat
că prezeenţa acestor comportameente nu estee neapărat apanajul a trisoomiei XYY şşi că acesteaa nu sunt
semnificaativ mai frecvvente la indivvizii afectaţi de
d această anomalie crom mozomială.
2. Anomalii
A crromozomiale structurale. Aceste anomalii
a de structură see produc prin rupturi
cromozoomiale şi, ultterior, prin reeunirea anorrmală a capeetelor cromoozomilor rupţţi sau prin generarea
g
unor reaaranjamente cromozomiale. Acestea pot apărea şi ş pe parcurssul vieţii intraauterine sub influenţa
unor facttori mutageni. Prezentăm m mai jos, cu caracter ilusttrativ, trei asttfel de anomalii.
IMPORTANT T
Sinddroamele Praader-Willi şi Angelman despre caree vom discuta separat îîntr-o altă unitate de
învăţare intră tot în această
a categgorie a anom
maliilor cromoozomiale struucturale. Ele sunt frecvennt date ca
exemplu şi detaliate când se disccută despre procesele
p eppigenetice, în special desppre metilare, aşa cum
vom facee şi noi în aceest curs.
SINDRO OMUL CRI DU D CHAT. AcestA sindrom

m se datoreaază unei delleţii (pierderee a unui fraggment) la
nivelul braţului scurt al cromozom mului 5 (5p155), de aceea mai m este cunnoscut şi sub numele de sindromul
s
5p-. A foost prima daată descris de d pediatrul şi ş geneticiannul francez Jérôme
J Lejeuune în anul 1963 (de
unde, unneori, şi num mele de sinddrom Lejeunne). Deşi esste o tulburaare genetică rară, cu o incidenţa
estimatăă este de 1 : 50.000 de naaşteri, indivizzii afectaţi reprezintă aprooximativ 1% dintre copiii cu retard
mental sever.
s Etiologgic, se considderă că doarr în 15% din cazuri unul dintre părinţţi este purtătoor al unei
translocaaţii, cele maai multe cazuri fiind deteerminate de mutaţii noi (de novo). Unul dintre semnele
caracteriistice care apar
a la sugari constă înttr-un plâns particular,
p cu o octavă m mai sus decâât plânsul
normal, semănând
s cuu sunetele emmise de pisicci (de aici şi numele
n dat sindromului, ccri du chat în franceză
însemnâând ţipăt de pisică).
p La accesta se mai adaugă miccrocefalie, faacies rotund, urechi jos innserate şi
343
ANA-MARIA ŢEPORDEI

hipotonie (copilul semănând cu o „păpuşă de cârpă”), copiii prezentând adesea şi malformaţii cardiace
şi urogenitale.
SINDROMUL WILLIAMS. A fost descris iniţial de cardiologul neozeelandez John C.P. Williams în anul
1961. Cu o incidenţă estimată de 1 : 25.000 de naşteri, acest sindrom este determinat de o deleţie la
nivelul cromozomului 7 (7q11.23), pierderea genelor localizate acolo având drept consecinţă
următoarele simptome caracteristice: anomalii vasculare, tulburări de conducere nervoasă, modificări
ale ţesutului conjunctiv, „faţa de elf/ spiriduş” la copii (frunte lată, nas mic, obraji plini), statură mică,
hipercalcemie, laxitate articulară. Persoanele cu sindrom Williams au retard intelectual, dificultăţi de
învăţare, deficit atenţional şi hiperactivism, excitabilitate şi sociabilitate ridicate (fiind astfel pradă uşoară
în contexte sociale mai puţin fericite).
Există o particularitate deosebit de interesantă a profilului cognitiv la adulţii cu acest sindrom şi
anume afectarea selectivă: deficit în procesarea informaţiei vizuo-spaţiale şi numerice, dar performanţe
peste medie în limbaj şi procesarea feţelor. Şi mai interesant este că datele recente arată un profil
cognitiv inversat în primii ani de viaţă ai copiilor afectaţi de sindromul Williams: întârziere semnificativă
în comprehensiunea limbajului, asociată cu abilităţi peste medie de discriminare a cantităţii (acestea din
urmă fiind văzute ca abilităţi numerice precoce).
SINDROMUL WOLF-HIRSCHHORN. Descris iniţial de pediatrul şi geneticianul american, de origine

austriacă, Kurt Hirschhorn în anul 1961 şi atestat ştiinţific şi de publicaţiile ulterioare ale acestuia şi ale
germanului Ulrich Wolf. Acesta este datorat unei anomalii rare (incidenţa estimată fiind de 1 : 50.000 de
naşteri) cauzată de o deleţie parţială la nivelul cromozomului 4 (4p16). O treime dintre copiii afectaţi mor
în primul an de viaţă. Doar în 10% dintre cazuri sunt determinate de translocaţii parentale, în restul
situaţilor anomalia apărând ca mutaţie de novo. Tabloul clinic al acestei tulburări prezintă talie şi
greutate sub pragul mediu, o dismorfie facială tipică – microcefalie (cap mic), micrognaţie (mandibulă
mică, insuficient dezvoltată), glabelă proeminentă, ochi depărtaţi, distanţă scurtă între nas şi buza
superioară, urechi jos poziţionate - malformaţii cardiace grave şi retard mental sever.

344

GENETICA CO

EXPRE ESIA GENIC CĂ. ROLUL MECANISMELOR EPIGENET
TICE
Genele nu sunt
s unităţi innformaţionalee independeente, adică nu operează fiecare singură, ci în
combinaaţie cu exprim marea altor gene. Tocm mai de aceeaa, din perspeectiva patoloogiei, sunt fooarte rare
cazurile de boli monoogenice, adiccă boli determ minate de o singură genăă, unde coreespondenţa înntre genă
şi boală ar fi de 1:1. Datorită acţiiunii poligennice (acţiunea simultană a multiple geene a căror exprimare
e
interfereaază), aceeaşşi genă poatee avea efectee diferite la inndivizi diferiţi sau apariţia aceleiaşi booli poate fi
influenţaată de gene/ppattern-uri dee gene diferitee. Mai mult decât
d atât, aşşa cum am amintit deja şi vom mai
detalia înn cele ce urm
mează, existăă o destul dee mare variabbilitate sau „flflexibilitate” a genelor. Acestea pot
suferi modificări ale poziţiei lor pe
p cromozom mi (fenomen numit transppoziţie), îşi ppot modifica structura
(sub acţiiunea unor faactori mutageeni cum suntt, de exemplu, razele ultrraviolete), sau li se poatee modifica
funcţia (eexpresia gennică) datorită unor factori de mediu sau a interacţiuunii cu alte geene.
IMPORTANT T
S
Specialiştii p
precizează cââteva aspectte esenţiale care definessc diferenţa dintre moduul în care
genele acţionează
a în tulburările poligenice
p şi în
î determinarea comportaamentelor saau trăsăturilorr normale
complexe, comparativ cu modul în care acesteea opereazăă într-o boală monogenicăă:
1. Efecttele genetice determină indirect apaariţia unei boli. Informaţiaa genetică coodează doar secvenţe
de am minoacizi şi sinteza
s proteică, ale căror efecte acţioonează asuppra unuia sauu mai multor factori de
risc şi
ş nu asupra bolii propriu-zise. Similar, efectul gennelor se răsffrânge doar aasupra trăsăăturilor de
risc, precum impuulsivitate, reaactivitate fizioologică, agreesivitate, hipeeractivitate, ccreându-se astfel
a mai
degraabă un teren favorabil instalării unor tuulburări.
2. Acţiunea genelor este nu doar indirectă, ci c şi probabillistică, în seensul că ele nnu sunt cauzze directe
ale unnui comportaament, trăsăttură sau boallă, ci cresc şaansele de appariţie a acesstora.
3. Trăsăăturile care induc un rissc crescut de d apariţie a unei boli sau s tulburărri sunt contiinue sau
dimeensionale, addică se pot manifesta
m întrr-o măsură variabilă.
v Ele nu sunt patoologice în sine, ci sunt
asociate cu un risc r scăzut sau s ridicat de apariţie a unei boli. GeneleG ale ccăror efecte variabile
influeenţează acesste dimensiunni se numesc loci ai uneei trăsături cantitative ((eng. quantittative trait
loci, QTLs).
Q
4. Mai multe
m gene in nteracţioneaază, determinnând sau influenţând mannifestarea unnei trăsături fenotipice
f
particculare.
5. De cele
c mai muulte ori compportamentelee atipice sauu patologicee nu sunt prroduse de o mutaţie
aberaantă, ci de o variantă normalăn a unei
u gene normale
n caree însă inducce un risc crrescut de
dezvooltare a patologiei sau a caracteristicii
c i respective (cf.
( Benga, 2007, p. 128)..
TEMĂ DE REFLECŢIE
R
Cum anuume, mai exaact, înţelegeţţi ultima caraacteristică dinn caseta de mai sus? Cuum adică, de exemplu
în cazul unor persoaane foarte anxioase sau foarte emottive, aceastăă trăsătură nnu este produsul unei
gene abeerante, ci maai degrabă al unei gene normale?
Vom veddea în unitatea de învăţţare 7 cum se s încearcă prin metodee ştiinţifice eelaborate ideentificarea
genelor specifice (QTLs) care innfluenţează trăsăturile coomplexe, canntitative care sunt de prim m interes
pentru noi, psihologiii. Doar ca idee sintetică (pe marginea căreia vom
m discuta maai amplu în altăa parte)
putem menţiona
m că cercetarea actuală bazzată pe stud diile de aso
ociere la sccală genomiică (eng.
genom-wwide associaation study; GWAS) suggerează clar că la baza acestor trăssături compllexe sunt
347

multiple gene cu effecte mici. Totuşi,
T ideeaa esenţială a geneticii comportame
c ntale este aceea
a că
heritabillitatea înseaamnă că vaariaţii ale ADN-ului
A prooduc variaţii comportamentale şi treebuie să
descopeerim aceste secvenţe
s dee ADN pentru a înţelegee mecanismeele prin caree genele influenţează
comportaamentul. Scoopul este nu doar acela de d a identificca aceste geene, ci şi aceela de a înţelege căile
dintre gene
g şi com
mportament, adică tocm mai aceste mecanisme intermediarre prin caree genele
influenţeează comporttamentul, direecţie numită şi genomicăă funcţionalăă.
IMPORTANT T
Drumul de laa genotip la fenotip, adiccă de la mateerialul genetic la caracteeristici fizice şi
ş psihice
este de o complexitaate uimitoaree (uneori desscurajantă, dar d tocmai de aceea proovocatoare). Genetica
funcţionaală este axattă pe descifraarea acestui drum, iar analiza este unna multinivelaară (vezi Figuura 12 de
mai jos).. Simplificat, „traseul” estee următorul: genom (totaalitatatea seccvenţelor ADN, conţinândd în jur de
3 miliardde de perechhi de baze) – transcriptom (rolul faactorilor epiggenetici în exxprimarea geenelor şi,
ulterior, transcrierea expresiilor tuturor geneelor din gennom; altfel spus,
s întreg ARN-ul trannscris din
întregul ADN) – pro oteom (totalitatea proteinelor codatee de transcriptom, adicăă de întregull ARN) –
neurom (întreg meccanismul neuuronal, strucctura şi funcţţionarea creiierului) – fennom (cogniţii, emoţii,
comportaament).
Figura 122. Nivelurilee de analiză ale geneticii funcţionalee (adaptată după

d Plominn et al., 20133)
Gennom Transcriptom Proteom Neuro om Fenom m

(întreguul ADN) (întregul ARN)
A (proteinele) (creierrul) (caaracteristici feenotipice)
Dar relaţia dintre acesste niveluri analizate trebuie,

t deoocamdată, vvăzută mai degrabă
corelaţioonal sau asociativ pânăă se dovedeşte a fi cauzală, c de aceea săgeeţile din figgură sunt
bidirecţioonale. De exeemplu, asociierea dintre diferenţele
d laa nivel cerebrral şi cele la nivel comportamental
nu sunt în mod neceesar determinnate de diferrenţele cerebbrale. Compoortamentul pooate cauza modificări
m
structuraale şi funcţioonale la nivelul creierului. Un studiu interesant şi ilustrativ înn acest senss este cel
realizat de
d Maguire, Woollett
W şi Spiers
S (2006) în care s-a relevat
r faptul că hipocam mpusul posterrior (zonă
a creieruului unde sunt stocate reeprezentărilee spaţiale alee mediului înnconjurător) este semnificativ mai
mare la taximetriştii londonezi şi că mărim mea acestuiaa corelează semnificativv cu număruul de ani
petrecuţii în taximetriee.
IMPORTANT T
A
Atenţie însă: chiar dacă în general nu putem vorbi
v de o influenţă strictt unidirecţionnală între
diferitelee niveluri de analiză,
a relaţia dintre modificările ADN
A şi cele comportam mentale este cauzală,
în sensuul că primelee sunt cauzze şi că modificările com mportamentaale nu pot sschimba seccvenţa de
nucleotidde din ADN.
MECANISMELEE EPIGENETICE
După cum ama prezentatt anterior, infformaţia geneetică este coopiată în ARNm şi apoi trradusă în
sinteza aminoaciziloor esenţiali din
d care see formează proteinele. Rata R transccrierii unei gene în
secvenţţe de ARNm depinde şi estee reglatăă de necesitaatea prezenţţei produsullui genei resspective.
De exemmplu, simpla citire a acesstei fraze în acest minut produce moodificări în raata transcrierii genelor
348

GENETICA CO

voastre pentru neurootransmiţătorri. Deoarece ARNm-ul exxistă doar peentru câteva minute dupăă care nu
mai estee tradus în proteine,
p moodificările rateei de transcriere în ARN Nm sunt folossite ca mecaanism de
controlarre a ratei de producere a proteinelor din gene, feenomen numit exprimareaa genei sau expresie
genică (eng.
( gene exxpression).
O arie de cercetare înn expansiune în ultimele decade este e epigennetica, intereesată de
înţelegerrea mecanism mului prin caare apar moddificări în expprimarea gennelor, modificcări care nu alterează
secvenţaa ADN şi care pot fi trannsmise de laa o celulă-m mamă la celule-fiice ale aacesteia. Preefixul epi-
înseamnnă „deasupra”. Puteţi să vă v gândiţi la epigenom
e caa la materialuul celular caree stă deasuppra sau în
afara genomului şi caare le „spunee” genelor să vorbească sau s nu, ca şi cum ar apăssa pe butonul „on” sau
pe „off”. Posibil ca toocmai prin acceste marcajje epigeneticce factorii dee mediu (de eexemplu, dieetă, stres,
alimentaaţia prenatalăă etc.) să pooată influenţaa exprimareaa genelor prooducând moddificări de la celulă la
celulele-fiice sau, uneeori, de la o generaţie
g la alta
a (fenomeen numit imprrinting).
IMPORTAN NT
Din perspecttiva epigenetticii, ARN-ul nu n mai este văzut
v doar caa un simplu m mesager caree traduce
ADN-ul înî proteine. ÎnÎ termeni evvoluţionişti, ARN-ul
A a fost codul genettic iniţial şi înncă este coduul genetic
al majorităţii viruşilorr. Se presuppune că ADN N-ul, cu cele două benzi ale sale, a fost mai avaantajos în
procesul selecţiei naaturale, deoaarece ARN-uul este formaat dintr-o singură bandă,, ceea ce îl face mai
vulnerabbil în faţa enzzimelor prădătoare. ADN N-ul a devenit codul geneetic stabil, caare rămâne acelaşi
a în
toate celulele, la toaate vârstele şiş în toate timpurile. În contrast,
c ARN N-ul se degrradează repeede, este
specific funcţie
f de ţessut, vârstă şii stare, de acceea acesta poate răspunnde la modificările environmentale
prin reglaarea transcrierii şi traduceerii secvenţeelor de ADN care
c codeazăă proteine (cff. Plomin et al., a 2013)
Reglarea expresiei genicce se realizeează prin douuă procese principale:

p a)) acetilarea histonelor
h
din crommatidă şi b) metilarea
m ADN N-ului (vezi Figura 13 de mai
m jos).
a. Acetilarea
A h
histonelor. C mai important rol îl au proteinelle histonice şi non-histonnice care
Cel
formeazăă complexe cu ADN-ul din d nucleul ceelulelor. Histoonele funcţioonează ca nişte represori generali
ai tuturor genelor, în timp ce nonn-histonele „hhotărăsc” carre dintre gene intră în proocesul de traanscripţie.
Astfel, fieecare proteinnă non-histoonică este caapabilă să reecunoască o secvenţă sppecifică de nucleotide
n
din moleecula de AD DN, secvenţăă pe care histonele o reepresează. După D ce non-histona reecunoaşte
secvenţaa genică ce va v intra în procesul de trranscripţie eaa se fosforileează şi devinne mult mai încărcată
negativ decât
d segmeentul de ADN cu care estee cuplată. Daatorită electroonegativităţii,, proteina hisstonică va
fi mai muult atrasă de proteina non-histonică decât
d de segmentul de ADN ales să intre în transcripţie de
către noon-histonă. Prin
P urmare se formeazăă un cuplu histonă h – noon-histonă ccare se despprinde de
fragmenttul de ADN, care, rămas acum liber, poate intra în î procesul ded transcripţiee. După transcriere şi
formareaa ARN-ului mesager
m preccursor are locc defosforilareea non-histonelor, despriinderea din complexul
c
histonă – non-histonă şi reasocieerea lor cu ADN-ul.
A Histoonele, rămasse astfel libeere, îşi reiau acţiunea
represivăă asupra genei. Acetilareea este proccesul prin caare o histonăă îşi capătă încărcătura negativă
suficientăă pentru a se
s elibera dee ADN şi a da d libertate procesului
p dee transcrieree. Aşadar, acetilarea
a
histonellor este un mecanism
m eppigenetic dee activare a genelor.
b. Metilarea
M A
ADN-ului. Unnul dintre cele
c mai stuudiate mecannisme ale reglării epigeenetice a
exprimărrii genelor esste metilareaa ADN-ului. Un U grup mettil este o unitate de bazăă în chimia organică,
alcătuit dintr-un
d atomm de carbon şi trei atomi de hidrogen. Procesul dee metilare a ADN-ului see referă la
faptul căă atunci când un grup mettil se ataşeazză la o secveenţă specificăă de ADN dinn zona de coodificare a
genei, acesta
a împieddică transcriierea genei, inhibând asstfel exprimaarea acesteiaa. Invers, câând acea
regiune din genă nu este metilată, ea va fi trranscrisă, deeci se va expprima în sinteeză proteică. Aşadar,
metilareea este un mecanism
m eppigenetic de reprimare a exprimării genelor.
349

Figura 13.
1 Mecanism
mele epigeneetice de reglaare a expresieei genice
DE REŢINUT T
Prim
mul şi cel mai cunoscut exxemplu de im mprinting gennomic la oameni implică ddeleţii (ştergeeri) a unei
mici părţţi a cromozomului 15, care duce la doouă tulburări diferite în fuuncţie de părrintele de la care
c este
moştenittă gena. Daccă este moştenită de la mamă, anom malia cauzeaază sindrom mul Angelmaan. Dacă
gena estte moştenită de la tată, generează
g siindromul Pra rader-Willi. Cele
C două siindroame sunt diferite
ca tablou clinic, darr ambele sunnt caracterizzate prin pierderea funcţţiei a două rregiuni strânns legate,
situate pe
p braţul lunng al cromozomului 15 (15q11-q13)). Specifică ambelor tulbburări este pierderea p
funcţiei alelei
a respecttive, prin mettilare.
Sinddromul Pradeer-Willi, cu o incidenţă estimată
e de 1 : 15.000 de naşteri, presupune hipotonie
neonatallă, retard în dezvoltare, hipogonadism
h m, obezitate, talie mică, retard
r mentaal moderat, irritabilitate
cu accesse de furie, mâncat
m excessiv.
Sinddromul Angellman, cu o incidenţă esttimată de 1 : 25.000 de naşteri, pressupune retarrd mental
sever, dezvoltare
d slabă a vorbbirii, slabă coordonare
c motorie, hippopigmentaţiee, dispoziţie afectivă
pozitivă, accese frecvvente de râs fără motiv, hiperactivism
h .
Spre deosebbire de acestte marcaje epigenetice

S e care
c influenţeează modificări pe termeen lung în
exprimarrea genelor, există şi mullte variaţii în exprimarea genelor pe teermen scurt, ca reacţii/ răăspunsuri
la modificări environm mentale. Desscoperit receent, un astfel de mecanissm de reglaree a exprimărrii genelor
este nummit ARN neccodificator (eeng. non-codding RNA). Doar D în jur dee 2% din gennom implică secvenţe
ADN coddificatoare dee proteine, restul
r fiind coonsiderat până nu demuult ca fiind unn fel de balaast. Acum
însă se ştie
ş că majoritatea ADN--ului uman esste transcris în ARN, darr nu acel AR RN mesager care
c este
tradus înn sinteză proteică. Acest tip de ARN estee numit necodificator şi are un rol important înn reglarea
exprimărrii genelor coodificatoare de
d proteine, mai
m ales la oaameni.
Exprimarea genelor este, aşadar, primul p pas pe calea dee la gene laa comportam ment. Un
polimorfism în ADN, deşi existentt, nu are efecct decât dacăă gena se exprimă. Unelee gene sunt exprimate
e
constantt, în majoritaatea celulelorr, pe când altele
a se exprimă doar câând produsul lor este neecesar ca
răspuns la factorii environmenttali. Procesuul care influuenţează ceel mai mult exprimareaa genelor
codificatooare de protteine este ceel care regleaază sau afectează transccrierea iniţialăă a acestora. Dar mai
350

GENETICA CO

există şi alte mecaniisme care affectează exppresia geneloor: alterarea transcrierii A
ARN, trecereea ARNm-
ului prinn membranaa nucleului, protejarea saus degradaarea transcrriptului ARN în citoplassmă, rata
traducerii din ARN-ul mesager şi modificările posttransalţio
p onale la nivelul proteinei.
PROTEOMUL
Următorul nivel de anaaliză este ceel de la nivvelul proteom mului, adicăă analiza proteinelor
sintetizatte de transcrriptom (întreggul ARN). Accest nivel de analiză presupune o şi m mai mare com mplexitate
comparaativ cu niveluurile anterioare, din mai multe m motive: a) sunt muult mai multe proteine deccât gene;
b) după traducerea secvenţelor
s de aminoacizi din ARNm-ul pot apăărea modificăări numite modificări
m
posttran nslaţionale, care le pooate schimbaa structura şi, în conseecinţă, funcţţia; c) proteeinele nu
funcţioneează izolat, ci
c prin interaccţiune sau intterdependennţă cu alte prooteine cu carre formează, mai ales
din puncct de vedere funcţional, complexe
c prroteice. Proteeomul poate fi identificat şi studiat cuu ajutorul
unei tehnnici numite electroforeză (eng. electroophoresis), caare reprezintă o metodă dde analiză şi separare
bazată pep migrarea particulelor solides disperrsate într-un lichid sub accţiunea unui câmp electric. Astfel,
proteinelle pot fi sepaarate pe o dimensiune
d p baza sarcinii lor electrice şi pe o a doua dimennsiune pe
pe
baza greeutăţii lor molleculare. Dennumirea de electroforeză
e provine din asocierea
a cuuvântului grecc electron
(electric)) cu cel latiin phore (puurtător), eviddenţiindu-se astfel rolul esenţial al câmpului electric e în
procedeuul descris. Deşi
D este cunnoscută încă de la sfârşittul secolului XIX, electrofforeza se afirmă ca o
metodă analitică de separare abbia în urma lucrărilor refeeritoare la stadiul unor pproteine elabborate de
chimistul suedez Arne Tiselius (1937), laureatt al premiului Nobel, numit şi “părintelee electroforezei”.
Precizia idenntificării proteeinelor a cresscut şi mai mult prin utilizaarea spectrommetriei de masă (eng.
mass sppectrometry) care, prin ionizare, sorrtează şi annalizează speeciile chimicce funcţie dee sarcina
electrică şi masa la nivel
n atomic.
IMPORTANT T
Prin aceste tehnici de analiză
a din ce în ce mai complexe se s poate estima şi cantittatea sau
proporţiaa relativă a fieecărei proteine din compoziţia sau strructura unui anumit ţesut sau segmennt organic
analizat, ceea ce repprezintă o altăă trăsătură feenotipică num mită trăsăturră proteică. Ş Şi trăsăturile proteice,
precum oricare altăă caracteristtică fenotipiccă, pot fi determinate
d de factori atât geneticci, cât şi
environmmentali. Astffel de trăsăături proteicee pot fi asoociate cu diferenţed inteerindividuale la nivel
comportaamental. De exemplu, o serie de stuudii care au analizat lichid cefalorahiidian uman sau s lichid
amniotic au relevat faptul
f că asoociate cu preezenţa unor tulburări
t psihhiatrice existăă sute de differenţe la
nivelul proteinelor
p şi al modificărrilor proteice (de ex., Fountoulakis & Kossida, 20006; Tsangaaris et al.,
2006). Studii
S analiticee şi sofisticatte la nivelul caracterizării
c i proteomice ale unor zonne cerebrale specifice
implicatee în schizofreenie au sugerat de asemeenea astfel diferenţe
d la niivel proteic ccare ar putea influenţa
comportaamentul (Matsumoto et al., 2011).
NEUROMUL
Aşa cum am
A m văzut pânnă acum, fieecare treceree la următorrul nivel pe calea de laa gene la
comportaament presupune o conssiderabilă creeştere a nivelului de compplexitate, darr nimic nu se compară
cu uriaşa complexitaate de la nivvelul creierului uman. Accesta are trillioane de coonexiuni întree neuroni
(numite sinapse), înn loc de miliioane de peerechi de baaze ADN şi sute de neuurotransmiţăttori. Deşi
structuraa tridimensioonală a proteeinelor şi intteracţiunea acestora
a la nivelul
n compplexelor proteeice sunt
impresioonante, acestea nu sunt nimic pe lâângă compleexitatea struccturii tridimensionale cerrebrale şi
351

interacţiuunea dintre neuroni. Neuroştiinţelee, care se ocupă cu studiul s arhittecturii şi fuuncţionării
creieruluui, în special prin tehnicilee de neuroimaagistică, sunt un alt exem
mplu de ramuură a cercetării extrem
de activee şi în ascensiune. Suntt multe lucruuri importantee şi interesaante de studiiat sau de descoperit
d
despre creierul
c umaan ca atare, dar geneticca comportaamentală estte interesatăă de analiza nivelului
cerebral văzut ca unn alt nivel saau segment pe calea annalizei legătuurii dintre geene şi compoortament.
Deoarecce creierul joacă un rol central
c în caleea dintre gene şi compoortament, fennotipurile cereebrale se
mai regăăsesc şi sub denumirea
d de endofenottipuri.
Ş aceste enndofenotipurii sunt tot caracteristici feenotipice com
Şi mplexe, de aaceea şi aicci rămâne
valabilă ideea că elee sunt poligennice, adică innfluenţate dee un complexx format din multiple genee, fiecare
având unn mic aport. Genele desccoperite ca fiind f asociatee cu anumite caracteristicci fenotipice cerebrale
c
sunt impportante în ceeea ce priveşşte nivelul dee analiză cereebral, dar utilitatea lor dinn perspectivaa geneticii
comportaamentale deepinde de leggătura lor cuu manifestăriile comportamentale. Altfel spus, atuunci când
anumite gene sunt văzute
v ca fiinnd asociate cu
c anumite caracteristici
c cerebrale, m măsura în carre aceste
gene sunt în relaţie şi cu anumiite caracterisstici comporttamentale treebuie măsuraată, deci vallidată, nu
doar presupusă.
De exemplu, în anii ’90 a fost o expplozie de cercetări ale proceselor

p învăţării şi meemoriei la
şoareci utilizându-se
u tehnica mutaaţiilor ţintite (provocate
( pee anumite geene candidate), fiind semnalate 22
de mutaaţii de tip knoock-out ca afectând
a celee două proceese. Multe dintre aceste mutaţii ţintitte implică
modificări ale puterii conexiunilorr sinaptice şii au constituit subiectul a peste 10.0000 de texte ştiinţifice,
dintre caare 500 focaalizate pe genetica
g plassticităţii sinaptice. Aminttirile sunt formate prin schimburi
s
sinapticee pe termen lung. Deşi genele deteermină aceasstă potenţaree pe termenn lung, înţeleegerea şi
descifrarrea mecanismelor prin care
c aceastăă influenţă se produce nu n vor fi delloc uşoare, având în
vedere că
c fiecare sinnapsă este affectată de maai mult de o mie de compponente proteeice (cf. Plom min et al.,
2013, caapitolul 8).
La nivelul sppeciei umanee, studiile dee neurogenettică implică tehnici noninnvazive de scanare s a
creieruluui, numite neuroimagis
n stică – neurroimagistică pe bază de d rezonanţăă magneticăă (RMN),
electroenncefalogramăă (EEG) sau magnetoeencefalogram mă (MEG). Pe P lână înceercarea de a analiza
procesele învăţării şi ş memoriei la indivizii umani, o altăă direcţie de analiză estte cea a em moţiilor, în
special în legătură cuu o regiune din d creier num mită amigdalăă. De exempplu, studiul IM MAGEN a fosst anunţat
ca fiind primul
p studiuu care, prin reecurgerea la neuroimagisstică, încearccă să identifice bazele geenetice şi
neurobioologice ale vaariabilităţii inndividuale în ceea ce privveşte impulsivitatea, sensibilitatea la întăriri şi
reactivitaatea emoţionnală, şi cum acestea influuenţează dezzvoltarea unoor tulburări ppsihiatrice (Schumann
et al., 20010). O serie de alte studii gemelarre folosind teehnici de neeuroimagisticcă au arătat faptul că
diferenţeele individuale în ceea cee priveşte volumul multorra dintre regiunile cerebraale au un nivvel ridicat
de heritaabilitate şi că sunt corelate cu abilitateea cognitivă generală
g şi că
c pot, totodaată, reflecta o anumită
vulnerabbilitate genetică la trăsături psihopaticee (cf. Plominn et al., 2013)). Tot pe aceeastă direcţiee mare de
cercetaree se înscrie şi un articoll extrem de citat în literaatură în caree s-a arătat ccă polimorfissmul unei
gene peentru transpoortorul serotooninei (5-HTTLPR) este asociat cu activitateaa neeuronală a amigdalei
a
(măsurattă prin tehnica RMN) caa răspuns la stimuli legaţi de ameninnţare (a te uuita la feţe fuurioase şi
ameninţăătoare; Hariri et al., 2002)). Acest rezuultat (replicat şi de alte stuudii, precum şşi de studii pe
p şoareci
prin tehnnica knock-ouut) este posibbil să aibă im mplicaţii la nivvel comportaamental în ceeea ce priveşşte modul
în care reacţionăm m la stresul environmeental. Studii mai recente, utilizândd variate teehnici de
neuroimaagistică, confirmă rolul pee care îl joaccă serotoninaa, dopamina, norepinefrina, endocanaabinoizii şi
hormoniii steroidieni înî reactivitateea amigdalei (vezi, de exeemplu, Hariri & Whalen, 22011).
352

GENETICA CO

SPECIF FICUL CER RCETĂRII ÎN GENET
TICA COMP
PORTAME
ENTALĂ (I):
IDENTIIFICAREA GENELOR R
Rămânând strict focaalizaţi pe familiarizareea cu speecificul cerccetării în genetica

comportaamentală, coonţinutul estee structurat pe două unităăţi de învăţaree distincte, ddar complemeentare. În
această unitate de învăţare
î vom
m prezenta metode
m speccifice ale dem mersului ştiinnţific de idenntificare a
bazei geenetice a carracteristicilor fenotipice complexe.
c Alttfel spus, voom detalia o serie de meetode prin
care speecialiştii înceaarcă să deterrmine care geene sunt responsabile, saau mai corecct spus, influeenţează o
anumită trăsătură sau s comportaament. În următoarea
u unitate
u de învăţare
î vom
m prezenta specificul
demersuurilor investigative axate pep validarea determinismului genetic al a unor trăsătturi şi compoortamente
umane, în î raport cu determinismul non-genettic. Cu alte cuvinte, vom fi mai mult ppe teritoriul pssihologiei
şi pe dettalierea mult discutatei relaţii ereditatee-mediu în leggătură cu comportamentuul uman.
IDENTIFICAREA GENELOR
F. Galton (ruudă cu Darwinn şi contempporan cu Menndel) a fost primul care a studiat caraccteristicile
fenotipice determinatte multifactorrial, focalizânndu-se nu pee caracteristiici cu valori ddiscrete (de exemplu,
neted-zbbârcit), ci pe cele
c cu valorri continue (dde exemplu, niveluri
n diferitte de inteligeenţă). Astfel el
e a ajuns
să elabooreze princippiul regresiei de la meddie, perceputt mult timp ca fiind în contradicţie cu legile
mendelieene ale transsmiterii eredittare. De exemplu, el a obbservat că taaţii foarte înaalţi au de obiccei fii mai
scunzi decât ei, iar ceic foarte scuunzi au de obbicei fii mai înalţi
î decât ei.
e R.A. Fisheer a fost cel care,c mai
târziu (11918), a arăătat că principiile celor doi pot fi puse în corespondenţăă dacă se consideră c
determinnismul mendeelian pentru locus-uri
l difeerite ale geneelor.
A geneticaa molecularăă, cât şi geneetica cantitativvă au apărutt pe la începuutul secolului XX, dar,
Atât
aşa cum m am amintit deja, cele două grupuuri, mendelieenii şi biomeetricienii (galtonienii) au ajuns la
neînţeleggeri, ideile şiş cercetărilee lor separânndu-se. Pe de o parte, biometriciennii erau interesaţi de
variaţiile genetice appărute naturaal şi de trăsăături cantitative complexee, în timp cee genetica moleculară
m
studia mutaţiile
m monoogenice, cel maim adesea pe cele artificcial create cuu radiaţii X saau substanţee chimice.
Totuşi, înncepând cu anii ’80, specialiştii din cele două gruupuri au înceeput să lucrezze împreunăă pentru a
identificaa genele implicate în trăsăăturile cantitaative complexxe. O astfel de
d genă dintrr-un sistem multigenic
m
este num mită locus all unei trăsătturi cantitatitive (eng. QT TL; quantitatiive trait locuss). Spre deossebire de
efectele monogenicee în care prezzenţa unei singure gene este necesară şi suficienntă pentru deezvoltarea
unei tulbburări, QTL contribuie ca factor de riscc probabilistic, generând trăsături canntitative şi nuu tulburări
calitativee. QTL este moştenită
m în baza aceleiaaşi legi menddeliene, dar, atunci când sunt mai multe gene
care afectează o trăăsătură, este mai probabil ca fiecare genă luată individual (Q QTL) să aibă un efect
relativ mai redus.
Genetica comportamentaală pleacă de d la întrebaarea de ce indivizii
i suntt diferiţi din punct de
vedere comportamen
c ntal şi se focalizează pee diferenţele genetice şi environmenntale care poot explica
aceste diferenţe
d inteerindividualee observabilee. Noi difereenţe pot apărea datorităă erorilor appărute în
transcrieerea şi traduccerea ADN-ului.
DE REŢINUT T
O mutaţie a unei singuree baze din secvenţa
s ADN va duce laa inserarea unui alt aminoacid în
sinteza unei
u proteinee, ceea ce-i poate
p afecta funcţia. De exemplu,
e daccă codonul TTAC este coppiat greşit
ca TCC, aminoacidul arginină vaa fi înlocuit dee aminoacidul metionină. Această unnică substituiire a unui
355

aminoaccid între sutelle de aminoaacizi care form
mează o proteină poate avea
a un efecct neglijabil, unul
u mare
sau chiaar letal. Mai grave sunnt mutaţiile care duc laa pierderea/ omiterea unei singure baze în
transcrieerea secvenţţei ADN, ceeea ce va ducce la o puteernică alterarre a secvenţţei de codonni, deci la
formareaa unor cu totul altor aminoacizi decâât cei codaţi genetic. De exemplu, dacă a doua bază din
seria TA
AC – AAC - CATC este om misă, seria deevine de tipuul TCA – AC
CC – AT. În lloc de o înlăănţuire de
aminoaccizi conţinândd metionină (TAC) şi leuucină (AAC), mutaţia va produce un lanţ conţinânnd serină
(TCA) şi triptofan (AC
CC).
Î studierea trăsăturilor complexe

În c detterminate de cauze multipple, pentru a înţelege daccă şi cum
genele determină
d saau influenţeazză apariţia diferenţelor
d innterindividuale, cea mai mare probleemă şi, în
acelaşi timp, cea mai mare provocare este, înn primul rând,, identificareaa acelor genee asociate cuu anumite
caracteriistici multifacoriale sau comportameente. Printree strategiile folosite în identificareaa genelor
implicatee în determinismul unor trrăsături sau bolib complexee amintim (cff. Benga, 20007):
- studieerea comportamentelor anormale asociate cu boli b monogeenice bine ddefinite (de exemplu,
sindroomul William ms, sindromul X-fragil), fiind astfel possibilă legareaa unor compportamente de d o bază
genettică.
- studiiul genelor candidate
c peentru sindroaame psihiatrrice sau penntru variaţii aale comportaamentului
umann. De exempllu, polimorfissmul exonului III al genei receptorilor dopaminergi
d ci D4 a fost asociat
a cu
compportamentul de „căutaree de senzaţţii noi” (eng. novelty seeeking), iar gena transportorului
dopaminergic a foost asociată cu c tulburareaa ADHD.
- moddelele animalee pentru găsirea genelor candidate associate cu coomportamentte umane speecifice. O
proceedură utilizattă este, de exemplu,
e studierea şoareecilor supuşi tehnicii knoock-out, adicăă şoareci
cărorra li se „eliminnă” ţintit o annumită genă şi
ş li se urmărreşte apoi coomportamentuul. Pe baza modelelor
m
animaale, de exem mplu, agresivvitatea a fostt asociată cuu lipsa sintezzei acidului nnitric neuronaal sau cu
lipsa MAO A (monoaminoxidaaza A). Sau, interacţiuneaa socială anoormală la şooareci a fost legată de
absennţa unei genee (Dv/1) caree are analog uman.
TEMĂ DE REFLECŢIE
R
Se ştie că monoamonox
S m xidazele (MA AO-A, MAO--B) reprezinttă o familie de enzime aflate pe
peretele exterior al membranei
m m
mitocondriilo r din majorittatea tipurilorr de celule ddin organism
m. Genele
care coddează MAO-A A şi MAO-B sunts localizatte una lângă alta pe braţuul scurt al croomozomului X, având
o similaaritate de 70% în seecvenţele de d baze. Datorită
D roluului lor eseenţial în inactivarea
neurotransmiţătorilorr, disfuncţiile legate de activitatea
a accestor enzimee (niveluri prrea scăzute sau prea
ridicate de
d MAO) au fost asociatee cu o serie de tulburări psihiatrice
p şi neurologice precum schizofrenia,
depresiaa, tulburarea de deficit atenţional,
a m
migrene, abuzul de subsstanţe. De altfel, inhibitorii pentru
MAO-A sunt folosiţi ca agenţi anntidepresivi şi ş împotriva anxietăţii, în timp ce inhibitorii pentruu MAO-B
sunt foloosiţi în tratareea bolilor Alzhheimer şi Parrkinson.
Î Noua Zeeelandă se dessfăşoară un studiu longittudinal de am
În mploare, pe o cohortă dee 1037 de
persoanee născute înttre 1972 şi 1973 în Dunedin. Primul val v de măsurăători a început la vârsta de d 3 ani a
participaanţilor şi a coontinuat perioodic până în prezent. Unuul din aspecteele relevate de acest studiu a fost
acela căă copiii abuzaaţi şi cu un polimorfism
p înn zona genei MAO-A carre scade niveelul activităţii acesteia
au fost mai
m predispuşşi la a dezvolta comportamente antisoociale decât copiii c abuzaţi dar cu nivell ridicat al
MAO-A. Sintetizând, s-au sugeraat următoareele idei: cei cu c nivel scăzut de MAO O-A au o abilitate mai
scăzută de degradaare rapidă a norepinefrrinei (neurootransmiţătorrul sinaptic implicat în activarea
simpaticăă şi a furiei) şi că aceaastă predisppoziţie genettică spre tulbburări de coomportamentt nu este
înnăscuttă, ci variazăă sub influeenţa factorilor environmeentali (în aceest caz, abuuzul). Pare o direcţie
promiţătooare, dar: 1)) mulţi dintree indivizii cu tulburări de comportameent nu prezinntă un nivel scăzut al
acţiunii MAO-A; 2) abuzul s-a dovedit a cauza o prredispoziţie spre tulburăări de compportament
356

GENETICA CO

semnificaativ mai maree decât nivellul scăzut al MAO-A; 3) unii
u au propuss alt mod de a interpreta rezultatul
şi anumee că predispooziţia către comportamen
c nt antisocial ar
a putea fi caauzat de alte gene moştenite de la
părinţii abuzivi
a (pentrru detalii vezii
https://enn.wikipedia.oorg/wiki/Duneedin_Multidisciplinary_Heealth_and_Deevelopment_Study).
A
Acest exem
mplu este o invitaţie la reflecţie asuupra complexităţii şi dificcultăţii de a ajunge
a la
certitudinni în demersuurile de cerceetare (deşi ample şi rigurroase) din sfeera geneticii comportameentale. De
asemeneea este şi un preambul laa secţiunea următoare a acesteia unităţţi de învăţaree.
În ultimii
u zece ani,
a încercările de a identtifica genele responsabilee pentru herritabilitatea trrăsăturilor
complexe au avansat rapid de la studiul linkajului clasic, laa studiul linkaajului loci-lor trăsăturilor cantitative
c
(QTLs), la studiul associerii genellor candidatee, la studiul asocierii la scală
s genom mică (eng. geenomwide
associatiion studies, GWAS).
G
a. Linkajul
L (enng. linkage) este
e o tehniccă care detectează legăttura dintre unn marker genetic sau
marker ADNA şi o trrăsătură/ carracteristică fenotipică
f şi care este folosită
f penttru a localiza genele
responsaabile pe crom mozomi. Studdiile clasice de
d analiză a linkajului au investigat tulburările monnogenice,
adică deeterminate dee o singură genăg (de exeemplu, boala Huntington), analizând ppedigree-urilee câtorva
familii mai mari, urmărindu-se coo-transmitereea unui markker ADN cu o anumită tulburare. Pentru o mai
clară comprehensiunne a noţiunilor prezentatte aici trebuie să explicăăm mai clar câteva conccepte. Un
marker genetic
g estee o genă sauu o secvenţă de ADN cu o localizare cunoscută pe un cromozzom, care
poate fi folosită penttru a identificca indivizii saau speciile. Este
E un fel de d variaţie geenetică obseervabilă şi
precis localizată, fie pep o secvenţţă scurtă de ADN (de exeemplu, o seccvenţă din jurrul unui SNP)) sau mai
lungi (preecum minisaateliţii). Markeerii genetici pot
p fi de douăă tipuri: a) markeri
m biochiimici, care deetectează
variaţia la
l nivelul proodusului genne precum modificări
m în aminoacizi şi
ş proteine; bb) markeri moleculari,
m
care dettectează variiaţia la niveluul ADN-ului, precum modificări ale nucleotidelor
n prin deleţii, duplicări,
inversiunni şi/ sau inseerţii.
ÎNTREBAR RE
Ce rol crredeţi că au marker-ii
m gennetici în testele de ADN peentru confirm
marea paternităţii?
Modificările sauu variaţiile genetice sunt de d două marii feluri: a) muutaţii şi b) polimorfisme. Înn limbajul
de speciialitate, mutaaţia (despre care am maai vorbit) se defineşte
d ca fiind orice m
modificare annormală a
unei seccvenţe de AD DN. Această definiţie impplică faptul căc există o alelă
a normalăă, adică prevvalentă la
nivelul populaţiei,
p şi că mutaţia o schimbă înntr-o variantăă rară, anorm mală. Spre ddeosebire dee mutaţie,
polimorrfismul este o modificare sau variaţie într-o secveenţă de ADN care apare lla mai mult de d 1% din
populaţiaa globului. Acestea sunt responsabilee, de exempllu, pentru cuuloarea ochiloor, culoarea părului şi
grupa saangvină, aspeecte ce difereenţiază persooanele între ele, e dar fără să fie considderate anormale.
Unitatea de baază, să-i zicem aşa, urmărită u în demersurile de identificcare a geneelor este
polimorfiismul unei nucleotide
n (eeng. single-nnucleotide poolymorphism), cel mai frrecvent vehiiculată în
limbajul de specialitaate sub acroonimul SNP. Acesta repprezintă variaaţia unei singure nucleottide cu o
localizaree specifică laa nivelul gennomului. De exemplu
e (vezzi Figura 14)), într-o nucleeotidă dintr-oo anumită
locaţie laa nivelul genoomului umann este prezenntă baza nuclleotidică A peentru majoritatea populaţţiei, dar la
o minorittate de indiviizi acea poziţie este ocuppată de bazaa G. Acest luccru arată că în acea locaaţie există
un SNP, iar cele doouă variaţii nucleotidice posibile (A sau G) sunnt numite aleele ale acelei poziţii.
Aproximaativ 325 de milioane de SNP-uri au fost identificaate la nivelul genomului uman, dintree care 15
milioane prezente cuu o frecvenţăă egală sau mai m mare dee 1% la nivelul diferitelor populaţii dee pe glob.
SNP-urile stau la baaza diferenţeelor interindiividuale cu privire
p la susceptibilitatea la anumitee boli, la
gravitateea simptomellor şi la moddul în care orrganismul răsspunde la traatamente, prrecum şi la baza b altor
variaţii feenotipice inteerindividuale.
357
ANA-MARIA ŢEPORDEI

Figura 14. Exemplificarea polimorfismului unei singure nucleotide (SNP)
Linkajul QTLs este urmărit în studiile axate pe tulburări poligenice sau pe trăsături cantitative
complexe, încercându-se localizarea alelelor multiple asociate cu acestea, în special printr-un design de
cercetare care urmăreşte alelele comune ale perechilor de fraţi afectaţi de aceeaşi tulburare sau care
manifestă o trăsătură cam în aceeaşi măsură.
b. Asocierea genelor candidate se referă, pe de o parte, la asocierea frecvenţelor alelice cu un

anumit fenotip şi, pe de altă parte, la genele candidate, adică acele gene a căror funcţie sugerează că
ar putea fi asociate cu o anumită caracteristică sau un anumit comportament. Această abordare în
studiile de asociere genetic se focalizează pe asociaţii cumva prestabilite la nivel teoretic între variaţiile
genetice ale unei anumite gene interesate şi anumite fenotipuri sau afecţiuni. Spre deosebire de GWAS
(despre care vom vorbi la punctul următor), genele candidate sunt cel mai frecvent alese pentru studiu
în baza cunoştinţelor anterioare despre impactul funcţional biologic al acestora asupra trăsăturii sau
bolii vizate. Raţionamentul din spatele acestei focalizări ţintite pe variaţii alelice specific dintr-o anumită
regiune a genomului este acela că anumite mutaţii vor avea un impact direct asupra genei vizate şi vor
duce la trăsătura sau boala respectivă. De exemplu, genele pentru dopamină sunt considerate
candidate pentru hiperactivitate deoarece medicamentul cel mai frecvent folosit pentru a trata
hiperactivitatea acţionează asupra sistemului dopaminei.
De regulă acest tip de abordare presupune un design de cercetare în care se compară un grup de
indivizi afectaţi de acea boală sau care prezintă acea trăsătură (cazuri), cu un grup de control (indivizi
neafectaţi sau care nu prezintă acea caracteristică). Sintetic, principala întrebare la care se încearcă un
răspuns este dacă o anumită alelă a genei candidate apare semnificativ mai frecvent la cei afectaţi
decât la grupul de control. Tehnica cea mai la îndemână este genotiparea, adică procesul prin care, în
baza unor probe de ADN prelevate de la indivizi, se determină similarităţile sau diferenţele
interindividuale la nivelul secvenţelor vizate din anumite regiuni ale genomului acestora.
Există câteva condiţii metodologice de care trebuie să se ţină cont în cercetările de acest tip:
‐ gena candidată este aleasă dintr-un motiv biologic plauzibil, determinat a priori în baza observaţiilor
sau cercetărilor deja existente
‐ caracteristicile fenotipice considerate a fi asociate sunt exact şi clar definite
‐ produsul genei respective se poate şi este măsurat
‐ „dozajul genei” respective (eng. gene dosage) este corelat cu caracteristicile fenotipice avute în
vedere
‐ asocierea observată trebuie validată, adică replicată de alte studii distincte.
Cea mai mare dificultate a acestui tip de demers vine din faptul că, cel mai adesea, nu există
ipoteze puternice cu privire la care gene ar fi candidate (vezi şi caseta de mai sus). O altă problemă în
această direcţie de cercetare vine din faptul că rezultatele raportate de unele studii cu privire la anumite
gene candidate nu au fost convingător sau consistent replicate de studii ulterioare.
358

GENETICA CO

c. Studiul asocierii la scaală genomiccă (cel mai adesea numitt GWAS) înccearcă identificarea şi
analiza variaţiilor geenetice la nivelul
n întreggului genom m uman. GW WAS este o metodă de d studiu
observattivă în care sunt urmăritee variaţiile geenetice (în sppecial SNP-uurile) la niveluul întregului genom al
unor inddivizi diferiţi pentru a deepista dacă vreuna dinttre variaţii este asociatăă cu o trăsăătură sau
afecţiunee. Abordareaa şi selecţiaa indivizilor pot fi de două d feluri: a) pe criteeriul fenotipuului (eng.
phenotyppe-first), atunnci când suntt comparaţi indivizi care diferă d pe o caracteristică
c fenotipică saau clinică
s nu de o anumită boaală); b) pe crriteriul genotiipului (eng. ggenotype-firsst), atunci
(dacă suunt afectaţi sau
când se pleacă de la anumite SNP-uri S idenntificate şi loocalizate la nivelul
n genom mului şi se urmăresc
variaţiile fenotipice alle indivizilor studiaţi.
s Logica este aceeeaşi ca mai sus: s dacă o aanumită alelăă este mai
frecvent prezentă laa cei cu o anumită caracteristică saau afecţiune se spune ccă această alelă a este
asociată cu acea trăssătură sau esste factor de risc pentru acea a boală. Diferenţa
D prinncipală între GWAS şi
metoda studiul geneelor candidatee este aceeaa că în GWA AS este inveestigat întreggul genom şi nu doar
anumite regiuni sauu secvenţe genice ţintitte, predeterm minate. Însăă limita majoră a acesttor studii
asociativve este aceeea că nu poot infera cauuzalităţi, adiccă pot doar identifica SN NP-urile sau variaţiile
geneticee asociate cuu o anumită caracteristicăă fenotipică sau clinică, fără a puteaa specifica exxact care
gene sunnt determinante.
IMPORTANT T
Î urma perfeecţionării tehhnicilor de secvenţiere (enng. sequencinng) a ADN-ului apărute înn anii ’70,
În
în toamnna anului 1990 a fost lannsat în SUA Proiectul "Genomul um man" (eng. the Human Genome
Project, HGP). Acessta, consideraat şi la ora actuală
a cel mai
m amplu prooiect ştiinţificc internaţionaal în sfera
geneticii comportam mentale, a foost demarat cu scopul de a identifica prin teehnici de seecvenţiere
succesiuunea tuturor miliardelor
m dee perechi dee baze nucleootidice care constituie
c geenomul umann, precum
şi de a iddentifica şi cartografia ceele totalitateaa genelor din genomul um man atât din punct de veddere fizic,
cât şi funcţional. Prooiectul a fostt finalizat ofiicial în anul 2003 prin publicarea
p seecvenţierii coomplete a
genomullui uman. Secvenţierea obţinută este considerată ca un bun al întregii umaanităţi şi a fosst depusă
în baza de date a Centrului Naţional N de Informaţii Biotehnologicee din SUA (National Center C for
Biotechnnology Inform mation; NCBI)), accesul fiinnd liber pentrru toţi cei inteeresaţi.
A
Atenţie: aşa cum am precizat deja, geenomul fiecăărui individ esste unic. Gennomul uman obţinut şi
prezentaat în final estee de fapt un mozaic, adiccă nu reprezinntă un individd anume, ci eeste mai curâând un fel
de hartă sau reper geenetic. Asta deoarece
d cartografierea genomului
g umman în acestt proiect s-a făcut prin
secvenţieerea genomurilor unui număr mic dee indivizi, caare, după ce au fost asaamblate împrreună, au
permis secvenţierea
s completă a fiecărui
f cromozom.
T
Trebuie mennţionat şi fapptul că în caadrul proiectuului nu a fosst posibilă seecvenţierea întregului
ADN din celulele umane, ci doar a 92% din acesta, a adicăă doar a regiuunilor eucrommatice ale geenomului.
În acestee regiuni cromatina nu esste foarte compactă (euccromatină), este e bogată înn gene şi conţine cea
mai activvă parte a geenomului. În zonele rămaase nesecvennţiate, numitee heterocrom matice, cromaatina este
foartă coompactă sau condensată şi se presuppune că joacăă un rol princcipal în exprim marea geneloor.
(https://enn.wikipedia.oorg/wiki/Humaan_Genome__Project )
ÎÎn urma rezuultatelor Proieectului Genoomul Uman au

a fost dezvooltate şi alte proiecte de cercetare
c
internaţioonale de maare anvergurră, care să contribuie laa elucidarea determinism mului sau influenţelor
geneticee asupra difeeritelor trăsături fenotipicce sau afecţţiuni clinice. Un astfel de studiu estte şi The
Internati
tional HapMaap Project, prima întâlnire oficială a celor impliccaţi având looc în octombbrie 2002.
Scopul principal
p al proiectului
p a fost acela de a identificaa polimorfism
mele (SNP-uurile) mai freccvente în
rândul poopulaţiei şi de
d a elabora astfel un fel de hartă a haplotipurilo
h or (eng. haplootype map, prescurtat
p
HapMapp) la nivelul înntregului genom.
359

Logica este următoarea:: s-a observat că seturi de SNP-uri învecinate ppe acelaşi cromozom
sunt moştenite sau sunt s transmise împreunăă, în bloc. Unn astfel de pattern p al SNNP-urilor dinttr-un bloc
este num mit haplotip.. Blocurile pot p fi constituuite dintr-un număr maree de SNP-uri, dar câtevaa SNP-uri
sunt sufficiente pentrru a identificca haplotipuri specifice. Astfel, HapMap cuprindde un fel dee hartă a
acestor haplotipuri,
h p
precum şi SNNP-urile repeer (eng. tag SNPs)
S prin care
c sunt ideentificate happlotipurile.
Este eviddent că aceaastă hartă esste o resursăă extrem de valoroasă
v peentru cercetăttorii din domeniu, mai
ales penntru studiereaa factorilor genetici
g care contribuie laa variaţiile interindividualee în ceea cee priveşte
răspunsuul la factori de mediu,, susceptibilitatea de a dezvolta anumite a afeccţiuni, eficieenţa unor
tratamennte, reacţiile adverse la anumite meedicamente sau viruşi etc. e Pe lângă valoarea ştiinţifică,
această hartă este şi ş o resursă în î termeni dee costuri şi economie
e a timpului,
t astaa dacă ne gândim că
reduce numărul
n de SNP-uri
S neceesare examinnării întreguluui genom pentru o anumită asociere, de la 10
milioane de SNP-uri la a
aproximativ 500.0000 de SNP-uri reper
(https://w
www.genomee.gov/100016688/internatioonal-hapmapp-project/).
Urmărind să extindă dateele rezultate în urma proiectului HapM Map, în ianuaarie 2008 a foost lansat
un alt prroiect ştiinţific internaţionnal numit 10000 Genomes Project (aabreviat 1KG GP), finalizat oficial în
2015 prin raportareaa rezultatelor în două pubblicaţii în preestigioasa revvistă Nature.. Cercetătoriii implicaţi
şi-au proopus secvennţierea genomurilor a ceel puţin o mie m de participanţi anonim mi din grupuuri etnice
diferite. Scopul
S proiectului a fost acela
a de a reealiza un cataalog sau o bază de date mult mai dettaliate ale
aproape tuturor haplotipurilor şi variaţiilor
v gennetice la niveelul întreguluui genom um man, urmărindd inclusiv
polimorfismele muult mai rare la nivelul populaţiei sau în anumite regiuni
(https://w
www.genomee.gov/275286684/1000-gennomes-projecct/).
UTIL
O resursă foarte utilă penntru cei intereesaţi de cerccetările de tipp GWAS o reprezintă cataalogul on-
line al Innstitutului Eurropean de Bioinformaticăă din cadrul Institutului Naaţional de Ceercetare a Genomului
G
Uman (thhe National HumanH Genoome Institute – the Europeean Bioinform matics Insitutte), în care se pot afla
date, stuudii, statistici şi diverse alte informaţii căutând duppă o anumită carcateristiccă sau boală,, după un
anumit SNP sau genă, g după un anumit studiu sauu autor etcc. Pentru acccesare vezzi link-ul:
https://w
www.ebi.ac.ukk/gwas/
S
Studiile asocciative de tiip GWAS s--au extins fooarte mult la ora actuaală, având înn vedere
resurselee extrem de valoroase oferite de rezultatele unorr astfel de prroiecte de annvergură precum cele
menţionaate mai sus. La acestea se adaugă şi faptul că c acum see folosesc teehnici de seecvenţiere
perfecţioonate, mult mai
m rapide şi maim puţin cosstisitoare, pluus existenţa biobăncilor, aadică a unorr bănci de
depozitaare a mostrelor biologice prelevate dee la indivizi (îîn mare partee de la indivvizi umani), pentru
p a fi
utilizate ca
c materiale în diverse ceercetări.

360

SPECIF FICUL CER RCETĂRII ÎN GENET
TICA COMP
PORTAME
ENTALĂ (II)):
HERITA ABILITATE EA TRĂSĂ ĂTURILOR
A cum am
Aşa m precizat în debutul unităăţii de învăţaare precedennte, ne vom ffocaliza în continuare
tot pe asspecte metoddologice caree ţin de speccificul cercettării din sferaa geneticii coomportamenttale, doar
că acum m ne interessează mai mult cum este e determiinată ştiinţific heritabilittatea caractteristicilor
fenotipice ale indivizzilor, adică proporţia
p dinn varianţa unnei trăsături care este eexplicată de diferenţe
geneticee. Altfel spus,, cum stabilim
m dacă o anumită trăsătuură este deteerminată maii degrabă geenetic sau
mai deggrabă sub innfluenţa factoorilor de meediu. Spre deosebire
d dee unitatea anterioară, înn cele ce
urmeazăă ne vom sim mţi mai „în zonna de conforrt” ca psihologi, pentru căă, aşa cum veeţi vedea, deesign-urile
de cerceetare şi metoddele statisticee utilizate sunt similare cuu cele cu carre suntem deeja obişnuiţi.
IMPORTANT T
C
Ceea ce estee important ded înţeles şi de reţinut pee tot parcurssul acestei unnităţi de învăăţare este
faptul căă metodele şi exemplificcările pe care urmează să le prezeentăm, deşi de factură mult mai
psihologică decât ceele descrise în unitatea anterioară, sunt gânditee şi realizatee tot din peerspectiva
geneticii comportamentale, fiind într-un rapoort de comp plementaritate cu metoddele de idenntificare a
genelor. Această com mplementaritate trebuie înnţeleasă în două
d moduri, cumva bidireecţional: a) studiile
s de
geneticăă cantitativă pe
p care urmeează să le preezentăm pot fi derulate înn continuareaa primului tip de studii,
pentru a valida sau consolida associerile obseervate dintree anumite variaţii genetice şi anumitee trăsături
fenotipice; b) studiille de genettică cantitatiivă pot releeva trăsături fenotipice cu un coefficient de
heritabilitate semnificcativ, urmând ca studiilee din cealalttă categorie să investighheze care arr putea fi
genele sau
s variaţiile genetice
g „ressponsabile” pentru
p acesteea.
A trăsăturrile, cât şi tulburările com

Atât mplexe sunt influenţate de d ereditate, dar nu de o singură
genă. De obicei sunnt implicate multiple genne, precum şi multiple influenţe environmentalee. Scopul
acestei unităţi
u de învvăţare este acela de a deescrie modaliităţile prin caare putem stuudia efectele genetice
asupra trăsăturilor coomportamenttale complexxe la indivizii umani. Penttru a discerne cât mai muult posibil
între celee două tipuri de influenţe asupra trăsăăturilor umanne complexe, investigaţia ştiinţifică se foloseşte
de douăă situaţii distiincte, puse la dispoziţie de realitateaa însăşi şi anume
a studiuul gemenilor (nature),
respectivv cel al adoppţiilor (nurturee). Teoria care fundamenntează acestee demersuri se numeşte genetică
cantitatiivă, fundamentată de statisticianul
s şi geneticiaanul britanicc R.A. Fisheer în 1918. Aceasta
estimeazză gradul în care diferenţţele observatte între indivizi sunt datorate diferenţeelor geneticee de orice
fel şi difeerenţelor envvironmentale de orice fel, fără a speccifica însă exxact care sunnt factorii gennetici sau
de mediuu responsabili. Când facttorul genetic are o influennţă importanttă (şi acesta este mai întootdeauna
importannt când vinee vorba de trăsături coomplexe, preecum cele comportameentale), estee posibilă
identificaarea unor genne specifice utilizând mettodele genetiicii molecularre (vezi caseeta de mai sus).
IMPORTANT T
Genetica coomportamentaală recurge atât la metoodele geneticii cantitativve, cât şi la cele ale
geneticii molecularee pentru a studia com mportamentuul. Acumularrea rezultateelor consisttente ale
cercetăriilor pe gemeni şi adopţii au
a produs o schimbare
s vizibilă de optiică în ştiinţelee comportam
mentale în
ultimii 300 de ani, recunoaşterea importanţei
i faactorilor genetici în expliccarea trăsătuurilor psiholoogice fiind
în continnuă creştere. Termenii ded ereditate (nature) şi mediu (nurrture), precuum şi clasicaa opoziţie
362

GENETICA CO

dintre ei au o lungă şiş bogată istoorie, dar aici sunt folosiţi cu sensul loor foarte larg de influenţe genetice
(în oricee formă), resspectiv enviroonmentale. Pentru
P o mai mare acuraateţe trebuiee precizat căă termenii
mediu saau factori ennvironmentalii au sens muult mai larg decâtd cel uzzual în ştiinţeele comportaamentului,
incluzândd influenţa oricăror
o altor factori în affara celor geenetici (moştteniţi de la ppărinţi) – de exemplu,
factorii de
d mediu se referă şi la cei
c prenatali, intrauterini saus la cei biologici (boli, nutriţie) şi nu
n doar la
factorii sociali,
s familiali sau educaţionali. În plus, genettica comporttamentală nuu percepe cele c două
dimensiuuni ca fiind distincte
d sau dihotomice, ci ca fiind innterrelaţionate, aşa cum vvom detalia ceva mai
târziu.
STUDIILE GEM
MELARE
O metodă de d cercetare esenţială înn studiile de genetică caantitativă meenite să distingă între
aportul factorului
f a factorului environmenttal la manifeestarea unei trăsături um
gennetic şi cel al mane şi la
asemănaarea dintre persoanele
p înnrudite impliccă studiul gem menilor. Gemmenii identici (eng. identiccal twins),
numiţi şi gemeni mo onozigoţi deooarece derivă din acelaşii zigot, sunt identicii 100%% din punct ded vedere
genetic. Deşi mai coorect ar fi să spunem că gemenii idenntici sunt aprroape identicci în ceea cee priveşte
secvenţeele de ADN, dacă e să luuăm în calcul posibila preezenţă a muttaţiilor de novvo. Totuşi, ei diferă la
nivelul trranscrierii AD
DN-ului, deci la nivelul exxprimării geneelor, în acelaaşi mod în caare noi sunteem diferiţi
de noi înnşine de la unn minut la altul, când anumite gene see exprimă şi altele a nu. Aceeste diferenţţe însă nu
ţin de diiferenţele geenotipale, adică de secveenţa ADN, ci c de diferennţele epigeneetice despre care am
discutat anterior. Daacă factorul genetic
g este important pentru
p prezennţa unei anuumite trăsătuuri, atunci
această pereche de indivizi identtici genetic ar trebui să fiee mult mai similari decât rudele de grradul unu
care sunnt asemănătoori genetic înn proporţie de d doar 50%. Astfel, pereechile de gem meni monozigoţi sunt
comparaaţi cu alţi fraţi negemeni sau alte rude apropiate.
Dar, o comparaţie mult mai bună şi mai semnificativă pee problematicca studiată este cea
realizatăă între gemennii monozigooţi şi un alt tipp de perechee gemelară – gemenii ddizigoţi (eng.. fraternal
twins). Spre
S deosebbire de cei identici, geemenii dizigooţi provin din zigoţi differiţi, ceea ce-i face
asemănăători genetic doar 50%, similar s cu altt tip de rude de gradul unnu, doar că ei au ceva specific
s în
plus: se nasc aproappe în acelaşi timp, au aceeeaşi vârstă şi s-au dezvvoltat în acellaşi mediu inntrauterin.
Pentru cac analiza coomparativă să s fie şi mai puternică, în î studiile geemelare se ccompară perechile de
gemeni dizigoţi
d de accelaşi sex (ei pot fi şi de sexes diferite)) cu perechilee de gemeni monozigoţi care sunt
întotdeauuna de aceelaşi sex. Daacă factorul genetic esste determinant pentru o anumită trăsătură, t
similaritaatea dintre gemenii
g idenntici ar trebui să fie sem mnificativ mai mare decâât cea dintree gemenii
dizigoţi.
DE REŢINUT T
C
Cum ştim dacă
d o perecche de gem meni de acelaşi sex sunnt identici saau doar fraţţi gemeni
(dizigoţi)? Analiza marker-ilor
m ADN ne poate spune. Daacă sunt difeerenţe la nivvelul acestor markeri
înseamnnă că gemenii sunt dizigooţi, deoarece gemenii moonozigoţi sunt aproape 1000% identici din punct
de vederre genetic. Un alt mod dee a diagnosticca ce fel de gemeni
g sunt se face pe baza asemănării dintre
ei pe o serie
s de trăsăături fizice prrecum culoarrea ochilor, culoarea
c şi teextura păruluui etc. Acestee trăsături
au un grad crescut de heritabilittate şi sunt influenţate de d multe genne, de aceeaa, dacă pereechea de
gemeni diferă pe unna sau mai multe m dintre aceste caraacteristici fizicce este mai probabil ca ei să fie
dizigoţi. Tocmai
T de aceea, de celee mai multe ori,
o doar pe bazab acestorr trăsături fizice, nu este greu
g să îţi
dai seamma dacă gem menii sunt ideentici sau dizigoţi. De faptt, o simplă şi frecventă înttrebare poatee fi foarte
diagnosttică în acest sens: cât dee greu era săă îi deosebiţi când erau mici? m Pentru ca doi fraţi sau
s două
persoanee în general să fie confundate neceesită ca multte dintre caracteristicile ffizice ereditaare să fie
363

identice. Unele studii au arătat că
c acurateţeaa catalogării corecte a unnei perechi dde gemeni de acelaşi
sex ca fiind monozigoţi sau dizigooţi pe similarrităţii fizice esste foarte ridicată, „diagnnosticul” fiind corect în
proporţiee de 95% prinn raportare laa analiza ADN-ului (cf. Ploomin et al., 2013,
2 capitoluul 6).
Un aspect innteresant estte acela că în perioada prenatală

p gem
menii monozzigoţi pot expperimenta
diferenţee environmenntale mai maari decât gem menii dizigoţi, mai ales înn cazul gemeenilor monozigoţi care
împart şi acelaşi corion (învelişul extern al em mbrionului), probabil
p datorită „competiiţiei pe resursse” dintre
ei. De exxemplu, la naştere,
n diferrenţele de grreutate între monozigoţi sunt
s mai maari decât întree dizigoţi.
Postnataal, s-a analizaat de exempplu efectul pee care etichetarea ca monozigoţi sau dizigoţi o pooate avea
asupra similarităţii
s dintre ei. Au foost analizate în special caazurile în carre etichetareaa a fost greşşită fie din
partea părinţilor,
p fie chiar din parrtea lor (adiccă gemeni caare se considderă sau sunnt consideraţţi ca fiind
identici, deşi în realittate sunt dizigoţi, sau invers) şi s-a obbservat că gemenii identici, dar consideraţi de
către părinţi ca fiind dizigoţi, suntt la fel de asemănători coomportamenttal ca şi gem menii identici etichetaţi
corect dee către părinţţi (de ex., Guunderson et al.,
a 2006).
Rezultatele studiilor
s în care
c s-a folosit această metodă
m de cercetare
c au indicat fapttul că, de
exemplu, în cazul schizofreniei, dacă unul dintre gemeni suferă dee această tulburare, risccul pentru
geamănuul pereche este e de 17% % în cazul dizigoţilor,
d şi de 48% în cazul monoozigoţilor. În ceea ce
priveşte abilitatea coognitivă geneerală, studiilee au indicat o corelaţie de 0.60 între gemenii dizigoţi d şi
corelaţiee extrem de puternică dee 85% între gemeniig idenntici, ceea cee sugerează o puternică influenţă
geneticăă asupra acesstor trăsături. De asemennea, pentru ambelea trăsături exemplifficate, gemennii dizigoţi
sunt sem mnificativ mai similari deccât perechile de fraţi negemeni (deşi asemănareaa genetică diintre ei în
ambele situaţii
s este tot
t de 50%), probabil deooarece gemeenii au în comun acelaşi mediu intrauuterin, pe
acelaşi innterval de tim
mp şi au exacct aceeaşi vâârstă (Koeppeen-Schomeruus, Spinath & Plomin, 20003).
Design-urile de cercetaree pe studii geemelare consstituie aşadar un instrumeent ştiinţific extrem
e de
valoros pentru
p genettica comportaamentală, dee aceea în statele dezvooltate există rregistre naţioonale sau
evidenţee ale fratriilor gemelare peentru a puteaa fi contactatee şi incluse înn diverse studii.
IMPORTANT T
A menţionaat mai devreeme termenul de heritabiilitate, care se referă la proporţia dinn varianţa
Am
unei carracteristici feenotipice expplicată de differenţele gennetice. Form mula de calcuul a coeficieentului de
heritabiliitate în astfel de studii este H2 = 2 x (rmz – rdz), unde rmz corelaaţia pentru geemenii monoozigoţi, iar
rdz este corelaţia
c penntru gemenii dizigoţi. Atennţie: a estimaa un coeficient de heritabbilitate nu estte acelaşi
lucru cu a spune căă această prroporţie a unnui fenotip inndividual estee cauzată dee factori gennetici. De
exemplu, dacă heritaabilitatea abillităţii cognitivve generale este
e de 0.60 acest lucru nu înseamnăă că 60%
din nivelul vostru de inteligenţă estee moşteniit de la părinnţi şi 40% see datorează iinfluenţei facctorilor de
mediu. Heritabilitatea
H a este un coonstruct statisstic, ale căruui valori se pot
p modifica îîn funcţie dee variaţiile
celor două corelaţii. Valoarea accestui coeficcient s-ar puttea să creasscă şi atuncii când creştee variaţia
geneticăă (cauzând mai m multă vaariaţie fenotipică interinddividuală), dar şi atunci când scadee variaţia
environmmentală (ducâând la o variaaţie fenotipiccă redusă).
STUDII PE CAZZURI DE ADOPŢIE
Una dintre cele mai direccte metode de d a distingee între surselee genetice şi cele environmentale
ale similitudinii intrafaamiliale estee studiul cazuurilor de adoopţie. Pe de o parte, adoopţia presupuune seturi
de indivizi legaţi gennetic, dar carre trăiesc sepparat, deci caare nu au unn mediu de vviaţă familialăă comun.
Gradul de similarittate dintre aceştia esttimează conntribuţia facctorului geneetic la aseemănarea
intrafamiilială. Pe de altă parte, familiile
f adopptive presupuun indivizi caare împărtăşeesc acelaşi mediu
m de
364

GENETICA CO

viaţă fam milial, dar făără legături genetice.
g Grradul de sim milaritate dinttre aceştia eestimează contribuţia
c
factorilorr de mediu la asemănaarea intrafam milială. Un primp design de cercetarre poate im mplica, de
exemplu, gradul de asemănare
a p o anumită trăsătură fenotipică (ca variabilă deppendentă) înttre părinţi
pe
şi progenniturile lor. Înn familiile norrmale, obişnuuite, părinţii sunt de tipu ul „genetic pplus environ nmental”,
adică ei au în comunn cu copiii lorr biologici atâât factorul geenetic, cât şi pe cel de meediu. Prin proocesul de
adopţie rezultă
r douăă categorii dee părinţi: a) părinţii
p „gennetici”, adicăă părinţii biollogici care see despart
de copil imediat sau în cât mai scurt timp după naştere dându-l spre adopţie; b) părinţii
„environ nmentali”, adică
a părinţii adoptivi
a caree cresc un coopil cu care nu sunt înrudiţi genetic, daar cu care
împart acelaşi
a mediu de viaţă. Gradul de asemănare a dintre
d copii şi părinţii biiologici, resppectiv cei
adoptivi este o măăsură directăă a contribuuţiei factorului genetic, respectiv ennvironmentall, asupra
asemănăării pe trăsătura măsuratăă. Un amănuunt important este că ar trrebui consideerată, însă, şi ş posibila
influenţăă a factorilor environmentali prenatalii comuni (ceei din timpul vieţii intrauteerine), care pot spori
similaritaatea dintre unn copil şi mam ma biologică.
Un alt desiggn de cercettare implică studiul simillarităţii pe o anumită caaracteristică între î fraţi
„genetici” sau „enviroonmentali”. Fraţii
F „genettici” sunt fraţţi cu aceiaşi părinţi biologgici, daţi spree adopţie
separat la o vârstă fragedă
f şi crrescuţi în fammilii diferite. Fraţii „enviironmentali”” sunt copii neînrudiţi
genetic şi crescuţi îm mpreună în aceeaşi fam milie. Există mai multe situaţii
s posibile de astfel de fratrii
„environm mentale”: a) copii neînruudiţi, ambii adoptaţi
a şi crrescuţi de acceiaşi părinţi adoptivi; b)) un copil
adoptiv crescut
c împreună cu coppilul biologic al a părinţilor adoptivi;
a c) copii
c fraţi vitreegi crescuţi împreună
î
în familiile reconstituiite în care fieecare părinte vine cu un copilc biologic dintr-o căsăttorie anterioaară.
S
Studiile pe cazurile
c de adopţie
a aducc adesea dovvezi care suusţin importanţa factoruluui genetic
asupra trrăsăturilor saau caracteristicilor compoortamentale, deşi rezultateele depind de trăsătura studiată
s şi
de vârstta copilului adoptat. Maai exact, stuudiile pe coopii de vârsttă mai micăă legate de aspecte
comportaamentale auu găsit puţinee efecte principale ale faactorului genetic. În acelaaşi timp însăă, studiile
privind abilitatea
a coggnitivă generrală desfăşuurate pe coppii mai mari adoptaţi au confirmat im mportanţa
factoruluui genetic pentru aceastăă trăsătură. De D fapt, cerccetările privinnd factorul g au arătat căă există o
similitudiine semnificaativă între fraaţii „genetici”, precum şi între
î copii şi părinţii „genetici”, factoruul genetic
explicândd cam 50% din asemănnarea intrafam milială pe acceastă caraccteristică coggnitivă, restull de 50%
fiind explicat însă de factorii comuuni de mediuu.
Unul dintre rezultatele

r suurprinzătoaree ale cercetăării genetice este
e acela căă, pentru muulte dintre
trăsăturille psihologicce altele decât abilitatea cognitivă, înn special penntru trăsăturile de personnalitate şi
psihopattologie, asem mănarea dintrre rude este explicată maai degrabă dee factorul genetic comun decât de
factorul comun de mediu.
m Un asstfel de exem mplu este caazul schizofreeniei, unde riscul de a manifesta
m
boala esste la fel penntru copilul unui
u părinte schizofrenic,
s indiferent dacă copilul eeste crescut de acest
părinte biologic,
b sau într-un alt mediu
m familial, adoptiv (veezi de ex., Heston,
H 1966)). Atenţie, accest lucru
nu înseaamnă că faactorii comuni de mediuu sau mediiul familial sunt s nesemnificativi – riscul de
schizofreenie pentru rudele de graadul unu (50% % asemănaree genetică) nu n este de 50%, ci de approximativ
10%. Maai mult, chiaar dacă meddiul familial nu n explică mult
m din asem mănarea intrrafamilială pee diverse
trăsături,, astfel de facctori environmmentali pot contribui
c la diiferenţele dintre membrii ffamiliei.
DESIGN-URI MIXTE
M / COMBINNATE
Î încercareaa de a rafinaa cât mai muult cercetareaa şi, în consecinţă, de a genera rezuultate mai
În
consistente, se folosesc diferite design-uri
d meetodologice în
î care se sttudiază similaritatea întree membrii
unei fam
milii în diversee combinaţii. De exempluu, sunt combbinate studiul intrafamilial, cu cel al adopţiei
a şi
365

cel gemeelar. Combin naţia adopţiie-gemeni im mplică compaararea gemeenilor adoptaaţi separat cuu gemenii
crescuţi împreună în aceeaşi fam milie. Pe acesst tip de desiggn au fost deesfăşurate doouă studii am mple, unul
în Minneesota (Bouchhard et al., 1990) şi unul în Suedia (K Kato & Pedeersen, 2005). Rezultatele acestora
au arătatt, de exemplu, că gemenii monozigoţi separaţi şi daţi d spre adoopţie la o vârsstă fragedă sunt s la fel
de similaari în ceea ce c priveşte abilitatea
a coggnitivă generaală ca şi gem menii crescuuţi împreună,, ceea ce
indică o puternică influenţă a factorului
f genetic asupraa acestei abbilităţi şi o m mai slabă influenţă a
factorilorr comuni de mediu
m (adicăă a fi crescuţi de aceleaşi persoane în acelaşi meddiu familial).
Un alt desiggn interesannt care com mbină studiul gemenilor cu studiul ffamiliei este metoda
familiilo or gemenilorr, care presuupune analizza situaţiilor ce c apar atunnci când gem menii identicii ajung la
maturitatte şi au propprii lor copii (de
( ex., Knopik et al., 20009; Singh et e al., 2011). În familiile gemenilor
g
monozigoţi de sex masculin
m adullţi, nepoţii auu aceeaşi leggătură genetică cu unchiul lor geamăăn ca cea
pe care o au cu proppriul tată. Dinn perspectivaa asemănării genetice, înn această sittuaţie particuulară este
ca şi cum m verişorii arr avea acelaaşi tată, adicăă sunt la fel de legaţi gennetic ca şi frraţii vitregi caare au un
singur păărinte comunn. Rezultatelee apărute în acest tip de design sunt asemănătoaare cu cele prezentate
mai sus în raport cu abilitatea
a coggnitivă generrală.
Deşi nu la feel de puterniic precum sttudiul adopţiilor sau studiiile gemelaree, un design folosit în
anumite linii de cerccetare este cel c axat pe analiza
a famiiliilor formatte prin recăăsătorire, în continuă
creştere la momentul actual datorrită creşterii numărului
n dee divorţuri şi recăsătoriri.
r S
Situaţiile anaalizate pot
fi diferitee. Frecvent înn aceste fammilii soţia aduce deja cu ea e un copil din căsătoria anterioară şii apoi are
încă un copil
c cu soţul actual, astffel similaritateea genetică dintre
d fraţii viitregi este dee 25% (avândd doar un
părinte comun).
c Aceştia sunt com mparaţi cu frraţii complet (full siblingss) din aceeaşi familie (înn cazul în
care soţiia are cu acttualul soţ măăcar doi copii sau aduce din d căsătoriaa anterioară m măcar doi coopii) care,
având ambii
a părinţi identici, au o similaritate genetică de 50%. Laa aceasta see mai poatee adăuga
comparaaţia cu fraţii vitregi
v neînrudiţi genetic, adică atunci când ambii soţi aduc în noua familiee copii din
căsătoriile anterioaree, dar nu au un alt copil împreună,
î înn special penntru a verificaa importanţa factorilor
comuni de d mediu şi amprenta
a lor în absenţa similarităţii
s geenetice.
CORELAŢIA GENOTIP – MEDDIU (RGM)
C
Cercetările din geneticca comporttamentală au a un apoort semnificcativ la înţţelegerea
interrealţţionării dintree factorii gennetici şi cei environmentali în determinnarea compoortamentului uman. În
mod oarrecum paradoxal, factoruul genetic estte un construuct mai uşorr de studiat şşi de „măsurrat” decât
influenţaa factorilor de mediu. Acceasta deoarrece, în ciudda faptului că c sunt încă multe de descoperit
despre mecanismele
m e specifice im mplicate în traseul
t gene - comportam ment, totuşi ştim mult mai
m multe,
tehnic voorbind, desprre gene decâât despre facctorii de mediu. Ştim strucctura de bazză a ADN-uluui, ştim că
genele sunt
s localizatte pe cromozzomi şi care sunt aceştiaa, am descifrrat codul gennetic şi moduul în care
informaţiia genetică este tradusăă pe baza codonilor. c Înn contrast, nu
n ştim exacct unde şi cumc sunt
exprimatte influenţelee environmenntale în creieerul uman, cum c se schimbă pe parccursul dezvooltării sau
cum exaact, prin ce mecanisme, pot genera differenţe compportamentale interindividuuale.
IMPORTANT T
C
Ceea ce ştim
m cu certitudine despre innfluenţa meddiului este căă este importtantă, uneorii la fel de
importanntă precum factorul gennetic, iar stuudiile de gennetică cantittativă vin săă întărească această
certitudinne. Sunt cââteva concluzii majore ale a acestor studii: a) innfluenţa facttorilor enviroonmentali
specifici,, non-împărtăăşiţi (eng. nonshared
n ennvironment) este destul de puternicăă şi de impoortantă în
explicareea diferenţeloor interindividduale; b) multe dintre măăsurările envionmentale laarg folosite înn ştiinţele
comportaamentale inddică o influennţă genetică, sugerând că c indivizii îşşi construiesc propriile experienţe
366


parţial şi în funcţie de baza lor genetică. Această problematică este numită natura genetică a mediului
(eng. nature of nurture), în studiile de genetică comportamentală fiind cunoscută drept corelaţia
genotip-mediu, deoarece se referă la experienţele corelate cu predispoziţiile genetice; c) efectele
factorilor de mediu depind de factorii genetici şi efectele factorului genetic depind de factorii de mediu.
Această idee este numită în genetica comportamentală interacţiunea genotip-mediu (eng. Genotype-
Environment Intraction; G x E), subliniind sensibiliatea genetică a indivizilor la diferite medii. Corelaţia,
respectiv interacţiunea genotip-mediu sunt reunite sub o sintagmă mai largă şi anume aceea a
influenţei reciproce/interrelaţionării dintre genotip şi mediu. Ideea centrală care se desprinde din
majoritatea studiilor de genetică comportamentală este aceea că, într-adevăr, factorul genetic este
foarte important în determinarea trăsăturilor sau comportamentului uman, dar, atenţie, la fel de
importanţi sunt şi factorii de mediu. În aceste studii s-a observat că, în general, heritabilitatea depăşeşte
rareori 50%, deci, prin urmare, influenţa environmentală este rareori mai mică de 50%. De aceea se
spune că, iarăşi aparent paradoxal, cercetarea genetică furnizează cele mai bune dovezi pentru
importanţa factorilor de mediu în explicarea comportamentului uman şi a diferenţelor interindividuale.
Cercetarea din sfera geneticii comportamentale schimbă şi perspectiva noastră despre influenţa
mediului, sugerând faptul că experienţele pe care le trăim sunt (auto)construite, în parte, şi de
predispoziţiile noastre genetice, adică aceste predispoziţii sunt corelate cu diferenţele interindividuale în
experienţele trăite. Atât studiile observaţionale, cât şi cele cantitative (pe bază de chestionar) pe
problematica geneticii mediului (nature of nurture) demonstrează o influenţă semnificativă a similarităţii
genetice asupra similarităţii experienţelor trăite, precum şi asupra similarităţii percepţiilor subiective
asupra caracteristicilor mediului / experienţelor trăite cum ar fi suportul şi controlul parental, apropierea
de părinţi, percepţia climatului şcolar, vizionarea la televizor, legătura cu şcoala, climatul la locul de
muncă, suportul social, accidente în copilărie, dorinţa de a se căsători, divorţul, expunerea la droguri,
expunerea la traume etc. De fapt, sunt puţine măsurători ale caracteristicilor de mediu care nu arată
influenţa factorilor genetici. Sunt descrise trei tipuri de corelaţii genotip-mediu (cf. Plomin et al., 2013,
capitolul opt):
a. pasive – când copiii moştenesc de la părinţi nu doar un genotip anume, ci şi un mediu familial
concordant cu acesta, adică cu predispoziţiile lor genetice. De exemplu, dacă abilitatea muzicală
este ereditară, copiii cu talent muzical au foarte probabil părinţi talentaţi la rândul lor care oferă
copiilor lor atât genele, dar şi un mediu favorabil valorificării acestei abilităţi.
b. reactive (evocative) – când indivizii, în baza specificului lor genetic, trezesc sau atrag din partea
celorlalţi anumite reacţii. De exemplu, în baza talentului lor muzical, aceşti copii pot atrage atenţia
celor din jur la şcoală, făcându-i să fie trataţi în manieră mai favorabilă sau creându-li-se mai multe
oportunităţi de valorificare a abilităţilor.
c. active – când indivizii îşi selectează, modifică sau construiesc propriile experienţe concordante cu
predispoziţiile lor genetice. De exemplu, chiar dacă nici părinţii, nici educatorii nu fac ceva în mod
special legat de talentul lor muzical, aceşti copiii îşi pot construi sau selecta un anumit mediu mai
muzical, făcându-şi prieteni cu astfel de preocupări sau înclinaţii, sau implicându-se în activităţi
conexe cu această abilitate specifică.
De exemplu, un studiu realizat de Harlaar et al. (2005) a avut în vedere un set de SNP-uri
asociate cu abilitatea cognitivă generală (factorul g), precum şi asocierea dintre acestea şi anumite
măsurători environmentale. Pe un lot de peste 4000 de copii cu vârsta de 7 ani, acest set SNP set s-a
dovedit a fi corelat cu variabile environmentale proximale (haos sau disciplină, ca elemente ale
controlului parental), dar nu şi cu variabile distale (nivelul de educaţie al mamei şi statutul ocupaţional al
tatălui), sugerând astfel mai degrabă o corelaţie genotip-mediu de tip reactiv, decât de tip pasiv. Un alt
studiu interesant a analizat evaluarea „popularităţii” printre co-vârsnici pe baza primei impresii în rândul
tinerilor adulţi, rezultatele arătând că această ierarhizare/ evaluare pe baza popularităţii a fost asociată
cu un polimorfism la nivelul sistemului serotonergic; altfel spus, genotipul indivizilor a influenţat modul în
367

care au fost perceppuţi de ceilaalţi, indicând o corelaţie genotip-meddiu de tip eevocativ (vezzi Burt &
Donnellaan, 2015).
TEMĂ DE REFLECŢIE
R
Acest tipp de rezultatee nu trebuie să
s ne facă să credem căă întreaga noastră experieenţă este detterminată
de gene, dar aduc înn prim-plan o idee mai suubtilă, la caree merită să reeflectăm şi ssă o aprofunddăm: n-ar
trebui săă plecăm de la premisa că c variabilele de mediu suunt în totalitaate environmentale doar pentru
p că
sunt num mite ca ataree, ci că este mai prudentt să presupunem că acesstea includ şşi o serie de influenţe
geneticee. De asemeenea, acestee studii au provocat o schimbare de perspecttivă asupra corelaţiei
genotip-m mediu, de la cea de tip paasiv, la cele de
d tip reactivv şi/ sau activv.
INTERACŢIUNEEA GENOTIP - MEDIU (G x M)

M
A
Această ideee se referă laa aşa-numitaa sensibilitatee sau suscepptibilitate gennetică la diferiţi factori
de mediuu. În studiilee de geneticăă cantitativăă acest fenomen se refeeră în generaal la faptul că c efectul
factorilo or de mediu u asupra un nui fenotip depind
d de genotip
g sau
u, invers, căă efectul gen notipului
asupra unui fenotip p depinde ded factorii de d mediu (este similar cu c ceea ce ccunoaştem în analiza
statisticăă a datelor drept efect de interacţiuune între doouă variabilee independeente asupra variabilei
dependeente).
O serie de studii pe caazuri de adoopţie au releevat astfel de d interacţiunni genotip-m mediu. De
exemplu, într-un studdiu (Cadoret et al., 1995) s-a analizat această interacţiune în raaport cu tulbuurarea de
comportaament (eng.. conduct disorder) d la adolescenţi. Riscul gen netic a fostt operaţionalizat prin
diagnostticarea persoonalităţii anttisociale sau consumul de droguri ale a părinţilorr biologici, iar riscul
environm mental a fost măsurat prin p problem mele psihiatrice, maritale sau legale ale familiei adoptive.
Rezultateele au arătaat că adolesccenţii adoptaaţi cu un riscc genetic maai mare erau mult mai seensibili la
stresul indus de facctorii de meediu familial, în timp ce cei cu riscc genetic reddus nu erauu afectaţi
semnificaativ de factorrii stresori dinn familia adoptivă.
Î
Într-un alt stuudiu s-a constatat că coppiii ai căror părinţi
p biologiici prezentauu mai multe simptome
s
psihopattologice (simptome depreesive sau de anxietate, coomportamente antisocialee, consum exxcesiv de
alcool saau de drogurri) prezentau semnificativv mai puţine probleme dee comportament dacă la vârsta v de
18 luni mamele
m adopptive adoptauu un stil parental structuraat, comparatiiv cu situaţia în care stilul parental
matern erae mai perm misiv sau maai puţin structturat (Leve et e al., 2009). Sau, s-a relevat faptul că c nivelul
mai ridiccat de depressie şi anxietaate al părinţilor adoptivi creştea
c riscul ca bebeluşii adoptaţi săă dezvolte
mai târziu probleme comportame
c ntale doar attunci când pssihopatologiaa părinţilor bioologici ai aceestora era
mai ridiccată (Leve et al., 20100). Chiar şi influenţa osstilităţii marittale din fam milia adoptivăă asupra
temperamentului coppilului mic (ppe dimensiunnea instabilităăţii emoţionaale) s-a doveedit a fi modderată de
nivelul laabilităţii emoţţionale a mam mei biologicee a acestuia (Rhoades
( et al., 2011).
APLICAŢIE
A
Într-un studiu
s au fosst comparatee scorurile laa abilitate cognitivă geneerală ale coppiilor adoptaţi ai căror
părinţi biologici,
b pe de o partee, aveau fiee un nivel ridicat, r fie un
u nivel scăăzut de educaţie (ca
operaţionnalizare a factorului geneetic) şi ai cărror părinţi addoptivi, pe dee altă parte, aveau un nivvel ridicat
sau scăzzut de educaaţie (ca operaaţionalizare a factorului environmenta
e al). Rezultateele obţinute au
a indicat
doar un efect princippal al niveluluui de educaţie al părinţiloor biologici. Cum
C interpreetaţi acest reezultat din
perspecttiva ipotezei interacţiunii G x M?
368


Şi studiile gemelare au evidenţiat astfel de interacţiuni genotip-mediu, ideea principală fiind
aceea de a verifica dacă heritabilitatea unui comportament sau trăsături diferă în funcţie de mediu sau
dacă riscul genetic al unuia dintre gemeni (prin raportare la fenotipul celuilalt geamăn) de a manifesta o
anumită caracteristică este influenţat de factori environmentali. Astfel s-a observat, de exemplu, că
efectul evenimentelor de viaţă stresante asupra depresiei este semnificativ mai mare la indivizii cu un
risc genetic mai mare pentru depresie, dar şi că cei cu un risc genetic mai mare pentru depresie au trăit
mai frecvent episoade depresive chiar şi în absenţa unor stresori environmentali semnificativi (Kendler,
Thornton, & Gardner, 2001). Heritabilitatea unor caracteristici s-a dovedit a fi influenţată şi de mediul
social mai larg, nu doar de cel strict familial. S-a observat, de exemplu, că heritabilitatea pentru
comportamentul depresiv la copii era mai mare când respingerea din partea co-vârstnicilor era mai
ridicată; sau că heritabilitatea pentru comportamente agresive era mai scăzută când copiii aveau o
relaţie pozitivă cu un profesor (cf. Plomin et al., 2013). Dar nu întotdeauna efectul de interacţiune G x M
este semnificativ. De exemplu, un studiu longitudinal realizat de Hanscombe et al. (2012) a arătat că
nivelul de inteligenţă al copiilor (măsurat de opt ori de la vârsta de 2 ani până la 14 ani) nu este
semnificativ moderat de statutul socioeconomic al familiei.
Există şi o serie de studii pe acest tip de interacţiune genotip-mediu care iau în considerare şi
anumite asocieri genetice. De pildă, într-un studiu realizat de Caspi et al. (2002) a fost analizată
legătura dintre comportamentul antisocial al adultului, abuzul suferit în copilărie şi un polimorfism
funcţional la nivelul genei pentru monoaminoxidaza A (MAO-A), puternic implicată în metabolizarea unei
game largi de neurotransmiţători (revedeţi şi unitatea 7). Pe de o parte, aşa cum era de aşteptat, abuzul
din copilărie a fost asociat cu comportamentul antisocial la maturitate. Pe de altă parte, în general,
nivelul MAO-A nu a fost semnificativ asociat cu comportamentul antisocial al celor care nu au suferit
abuzuri în copilărie. Dar, şi aici apare efectul de interacţiune, MAO-A a fost puternic asociat cu
comportamentul antisocial la indivizii care au fost mai puternic abuzaţi. Altfel spus, prezenţa formei mai
rare a genei în discuţie care duce la scăderea nivelului MAO-A i-a făcut pe aceşti indivizi semnificativ
mai vulnerabili la abuzul suferit. Un alt studiu realizat de Caspi et al. (2003) a urmărit relaţiile dintre
depresie, evenimentele de viaţă stresante şi un polimorfism funcţional la nivelul genei pentru
transportorul serotoninei (5-HTTLPR). Nu s-a găsit o asociere a acestuia cu simptomele depresive la cei
care au raportat puţine evenimente de viaţă stresante, dar legătura dintre 5-HTTLPR a devenit
semnificativă o dată cu creşterea numărului de evenimente stresante trăite. Acest rezultat este susţinut
şi de studiile pe şoareci în care s-a arătat că această genă este implicată în reacţiile emoţionale la
ameninţările din mediu.
Deşi extrem de interesante şi laborioase, aceste rezultate trebuie privite totuşi cu destulă
precauţie din punct de vedere ştiinţific deoarece, pe de o parte, metaanalizele evidenţiază că mărimea
efectului nu este mare în majoritatea studiilor (deşi, statistic, corelaţiile sau diferenţele sunt
semnificative) şi, pe de altă parte, pentru că destul de puţine astfel de rezultate au fost replicate
(deocamdată) de studii ulterioare.

369

INTERR RELAŢIA GENOTIP
G – MEDIU ÎN
N RAPORT
T CU ABILITĂŢILE COGNITIVE
E
ABILITATEA COGNITIVĂ
C GEN
NERALĂ
A
Abilitatea coognitivă geneerală, numităă şi factorull g, este, cel puţin din pperspectiva unora, u un
predictorr de departee mai bun deecât oricare altă trăsăturră pentru rezzultate socialle importantee precum
nivelul educaţional şi cel ocupaţioonal. De aseemenea, abilitatea cognittivă generalăă este unul dintre cele
mai binee studiate doomenii/ arii înn genetica comportamen
c ntală. Aproappe întreaga ccercetare pee această
temă (în genetica com mportamentaală) are la baază un model teoretic com mun şi anumee modelul ieerarhic al
abilităţillor cognitivve (Carroll, 1997). Connform acestui model, abilităţile a nooastre cognittive sunt
organizaate ierarhic, ded la specificc la general: la bază suntt performanţeele la la diveerse teste speecifice, la
nivelul im
mediat următtor sunt factoori cognitivi mai m largi num miţi abilităţi cognitive
c speecifice, iar în vârf este
abilitateaa cognitivă generală
g (facctorul g). Există sute de teste care măsoară
m diveerse abilităţi cognitive
folosite în
î evaluare pe scară larrgă în diferitte domenii ale a psihologieei aplicate pprecum armaată, şcoli,
industriee, organizaţii,, psihologie clinică etc. Aceste
A teste,, la rândul loor, se pot grupa pentru a măsura
câţiva factori mai larggi (abilităţile cognitive
c speecifice) precuum abilitatea spaţială, abiilitatea verbaală, viteza
de proceesare şi meemoria, caree intercorelează destul de slab. Faactorul g, deescoperit dee Charles
Spearmaan la începuttul secolului trecut,
t este ceea
c ce au înn comun aceste abilităţi ccognitive specifice. Nu
detaliem aici aspectee legate de factorul
f g, dee IQ sau de diverse
d testee de măsurarre a inteligennţei sau a
altor abiilităţi cognitivve, întrucât ele fac obieectul de analiză separat al altor discipline pe care le-aţi
parcurs deja
d sau pe care c urmează să le parcuurgeţi.
IMPORTAN NT
Î ciuda canntităţii considerabile de dovezi
În d indicând existenţaa factorului gg, controversa în jurul
acestuia şi a testele de
d măsuraree a IQ-ului continuă să existe mai aless în sursele m media sau/ şi la nivelul
simţului comun.
c De pildă,
p o idee vehiculată
v în aceste medii este că măăsurarea intelligenţei este circulară,
adică intteligenţa estte ceea ce este
e măsuratt de testele de inteligenţţă. În sens ccontrar, speccialiştii în
studiului comportameentului umann consideră faactorul g ca fiind f una dinttre cele mai valide şi de încredere
î
variabile în domeniu.. Mai mult, sttudiile au demonstrat că abilitatea coognitivă geneerală este trăssătura cu
cea mai mare stabilittate temporaală pe termenn lung după perioada coopilăriei, comparativ cu sttabilitatea
oricărei alte
a trăsături comportameentale/ psihoologice (cf. Plomin
P et al., 2013, capitoolul 12). Nu este încă
destul dee clar ce anume este dee fapt acest factor g şi dacă d se datorează unui ssingur process general
(precum funcţia exeecutivă sau viteza de procesarep a informaţiei) sau reprezzintă mai deegrabă o
concatennare a mai multe
m procesee cognitive sppecifice. Însăă există un coonsens substanţial între specialişti
s
(şi de acceastă dată nu
n neapărat doar
d geneticiieni) în ceea ce priveşte niveluln considderabil al heritabilităţii
acestei abilităţi
a cognitive generalee, idee pe care o vom dettalia şi noi în cele ce urmeează.
Preambul. Binecunoscut
B tul raport înnnăscut vs dobbândit sau, pentru
p a folossi sintagma folosită
f în
prezent în literatura de specialittate, interrelaaţia genotip – mediu în legătură cuu inteligenţa sau, mai
corect sppus, cu abilittatea cognitivvă generală,, a constituit o preocuparre ştiinţifică importantă înncă de la
începutuurile geneticii comportameentale. Încă din 1865, addică cu un ann mai devrem me de apariţţia lucrării
de referinţă a lui G. Mendel
M referritoare la legiile transmiterrii ereditare, plurivalentul om de ştiinţţă britanic
Sir Fran ncis Galton (1822-1911)
( publica o seerie de articole despre nivvelurile înaltee de inteligennţă şi alte
abilităţi, reunite ulteerior într-o carte
c consideerată a fi prima
p lucrarre despre eereditate şi abilitate
cognitivvă – Heredittary Genius:: An Enquiryy into Its Laaws and Coonsequencess (Galton, 1869). De
372

GENETICA CO

asemeneea, primele cercetări pee fraţi gemeeni şi pe addopţii din annii ’20 s-au focalizat pee analiza
heritabilităţii factoruluui g.
Unul dintre studiile
s realizaate de Galtonn cu privire laa abilitatea cognitivă
c a avvut în vedere o mie de
personallităţi eminente/ marcantee şi analiza familiilor acestora pe şaase generaţiii, de la străăbunici la
strănepooţii acestora. Pentru că laa vremea respectivă nu exxista încă unn mod valid dde a măsura abilitatea
cognitivăă, Galton a foolosit ca indicator reputaţţia acestor persoane,
p repputaţie înţeleeasă nu ca nootorietate
sau vizibbilitate sociaală, ci altfel (vezi exact definiţia autoorului în casseta de mai jos). Cele o mie de
personallităţi analizatte făceau paarte din 300 de familii, ceea ce sugeera că tendinnţa spre emiinenţă se
transmitee în familie. Luându-i ca c punct de reper pe cei c 300 de genialig (adiccă cea mai eminentă
personallitate din fieccare familie) şi realizând analizele coorelaţionale pe p generaţii, studiul a arăătat faptul
că geniaalitatea este maim similară între rudele apropiate şi că probabilittatea de apaariţie a acesteeia scade
pe măsuură ce scade gradul de rudenie. Deşi Galton G era coonştient de faaptul că aceaastă similaritaate poate
fi explicaată de faptul că rudele apropiate
a avveau în comuun aceleaşi avantaje sociale, educaţionale şi
financiarre, unul dintree contraarguumentele salee a fost acelaa că unii au ajuns a la un sstatut social privilegiat
p
ridicânduu-se din pătuurile de jos, mai
m sărace. La L ora actualăă nu mai estee îmbrăţişatăă ideea că geenialitatea
ţine doarr de ereditatee, iar studiile familiale (precum cel reaalizat de Galtton), luate seeparat, nu poot distinge
clar întree influenţa faactorilor geneetici şi a celoor de mediu. Totuşi, avânnd în vedere că el a fost iniţiatorul
primelor studii de acest a gen, precum
p şi cel
c care a sugerat
s că ereditatea
e stă la baza variaţiilor
comportaamentale, Sir Francis Gaalton este co onsiderat păărintele geneticii compoortamentale.
CITAT
C
“ it clearlyy be borne inn mind, what I mean by reeputation andd ability. By rreputation, I mean the
“Let
opinion of
o contemporraries, reviseed by posterity - the favorrable result of o a critical analysis of eaach man's
characteer, by many biographers.
b I do not meaan high sociaal or official position,
p nor such as is im mplied by
being the mere lion of a Londonn season; buut I speak of the reputattion of a leaader of opinioon, of an
originatoor, of a man to whom the world
w deliberrately acknowwledges itself largely indeebted.
By natural ability,
a I meann those quallities of intelllect and dispposition, whicch urge and qualify a
man to perform actss that lead to t reputationn. I do not mean
m capaciity without zzeal, nor zeaal without
capacity, nor even a combinationn of both of them, t withouut an adequaate power of doing a greaat deal of
very laboorious work. But I mean a nature which, when left to itself, will, w urged by an inherent stimulus,
climb thee path that leeads to eminence, and haas strength too reach the summit
s - onee which, if hinndered or
thwartedd, will fret annd strive until the hindrannce is overcome, and it is again freee to follow itts labour-
loving insstinct.” (Galtoon, 1892, pp. 37-38)
S
Studii ilustrrative. În celee ce urmeazză vom trece în revistă principalele iddei relevate de d diferite
tipuri de studii cu privire la heritaabilitatea facctorului g şi interrelaţia genotip-mediuu în raport cu acesta.
Studiile familiale în ansamblu au arătat că rudele de gradul g unu care locuiescc împreună corelează
c
moderat pe factorul g, deşi aceeastă asemănare poate fi datorită attât factorilor ereditari cât şi celor
environmmentali, având în vedere că c mediul fam milial este accelaşi pentru toţi cei impliccaţi.
C mai multă claritate vin rezultatelee studiilor pe adopţii şi sttudiile gemelare (vezi Bouchard &
Cu
McGue, 1981; Finkel & Reynolds, 2014; Gottffredson, 19977; Plomin et al., 2013; Seegal & Johnsoon, 2009,
pentru sinteze).
s În linii mari, aceestea au releevat că, în ceeac ce priveeşte abilitateea cognitivă generală,
g
corelaţiilee dintre copiii adoptaţi şi părinţii lor biiologici este de 0.24, în tiimp ce corelaaţia dintre acceşti copii
şi părinţii lor adoptivi este de 0.199. Corelaţia dintre
d fraţii biologici
b adopptaţi şi crescuuţi separat esste tot de
0.24. Duublând valorile acestor coorelaţii obserrvăm că pe populaţia stuudiată (rudele de gradul unu fiind
doar 50% % similare genetic), eredditatea expliccă 48%, adiccă aproape jumătate din varianţa vallorilor IQ-
urilor aceestora.
373

A
Această conncluzie este susţinută şi întărită de studiile pe perechi p de ggemeni monozigoţi şi
dizigoţi, crescuţi împreună sau seeparat. Cel mai m remarcabil rezultat este acela că gemenii ideentici sunt
aproape la fel de sim milari pe abilittatea cognitivvă generală precum aceeeaşi persoană testată de două ori.
Corelaţiile test-retestt pentru factoorul g sunt ded regulă între 0.80 şi 0.90 (ceea cee indică şi o puternică
stabilitatee temporală a acestei trăăsături), iar corelaţiile
c întrre gemenii monozigoţi
m suunt, în mediee, de 0.86
(şi de 0.60 pentru gemenii
g diziggoţi). Dacă dublăm diferenţa dintre corelaţia monozigoţilor şi cea a
dizigoţiloor obţinem o estimare a heritabilităţii de 52%. Ceel mai edificcator design este cel în care c sunt
studiate perechi de gemeni monnozigoţi cresscuţi separatt, deşi, evideent, aceste ccazuri nu suunt foarte
frecventee. Studiile reaalizate au arăătat că între aceşti gemeni identici seeparaţi, corelaaţiile sunt de 0.72 sau
de 0.78, ceea ce iarăăşi indică un nivel foarte ridicat al herritabilităţii facctorului g. Foaarte interesaant este şi
faptul căă deşi heritabbilitatea acestuia ar puteaa fi diferită în funcţie de cuultura de apaartenenţă a indivizilor,
studiile desfăşurate
d indică un nivvel similar al heritabilităţii abilităţii coggnitive generale în diverrse culturi
precum SUA,S Europaa occidentalăă, Rusia, fosta Germanie de Est, Indiaa rurală, Indiaa urbană, Japponia.
DE REŢINUT T
Î eforturile ştiinţifice
În ş de a rafina cât mai
m mult estim marea influennţei genetice în raport cu abilitatea
cognitivăă generală, un u alt factor luat în calcuul este asorttarea reprod ductivă (engg. assortativee mating).
Aceasta se referă la l tendinţa de d autoselecctare a parttenerului de cuplu nu aaleatoriu, ci pe baza
similarităăţii. Deşi sim
milaritatea între soţi (părinnţi) este în general
g destuul de scăzutăă în ceea cee priveşte
caracteriisticile fizicee sau persoonalitatea, pentrup abilitaatea cognitiivă generalăă, asemănarea este
semnificaativ mai mare, corelaţiile fiind în mediie de 0.40. Înn parte, seleccţia şi asemăănarea partenerilor pe
abilitateaa cognitivă esste dată şi dee similaritateea nivelurilor de educaţie ale acestora – corelaţia dintre
d soţi
în ceea ce priveşte educaţia esste de 0.60,, iar aceastaa din urmă, la rândul eei, are o correlaţie de
aproximaativ 0.60 cu factorul
f g (cf.. Plomin et all., 2013, capiitolul 12).
INTERESAN NT
E
Efectele gennetice aditivee (eng. addititive genetic effects)
e aparr atunci cândd alelele de la nivelul
mai multtor loci „se adună”
a afectâând fenotipul. Totuşi, uneeori efectul alelelor
a poatee fi diferit în prezenţa
altor aleele, acest effect interactivv fiind numiit nonaditiv. Tipul de interacţiune înn care anum mite alele
influenţeează manifesstarea altor alele
a de pe looci diferiţi estte numit episstazie (eng. epistasis). O variantă
specială de epistassis, numită activare
a emeergentă (engg. emergeneesis), a fost propusă ca c model
explicativv pentru abilităţile neobişşnuite sau ceele mult peste medie (de exemplu, nivvelurile foartte ridicate
de inteliggenţă/ geniallitatea). În momentul conncepţiei pot reezulta anumite combinaţii unice între alele, cu
efecte extraordinare neîntâlnite la părinţii saau fraţii perssoanei respective, cu exccepţia fraţiloor gemeni
monozigoţi (Grigorennko, 2003; Lyykken, 2006).
Din perspecctiva dezvo oltării, două întrebări suunt în generaal vizate de studiile de genetică
comportaamentală:
a heritabilitaatea se schim
a) mbă pe parcuursul dezvoltăării?
b) factorii genetici contribbuie la schimbările apărutte pe parcurssul dezvoltării?
Î cele ce urrmează vom prezenta sinntetic răspunnsurile oferitee pe rând, laa fiecare întreebare, de
În
cercetării din domeniuu.
a) „Credeţi
„ că pe măsură ce c înaintăm în viaţă efectele eredităăţii devin maai importante sau mai
puţin impportante?” Laa simţul comun, majoritattea indivizilorr sunt tentaţi să răspundăă la această întrebare
cu „mai puţin imporrtante”. În primul rând pentru p că exxperienţele de d viaţă se acumuleazăă, traseul
educaţioonal, profesioonal şi sociall sunt diferitee de la indivvid la individ, ceea ce implică o difereenţiere şi
374

GENETICA CO

varietatee mai mare a factorilor dee mediu caree vor influenţaa caracteristiicile indiviziloor în cauză, deci d logic
ar fi să credem
c că facctorii geneticci îşi pierd dinn importanţă. În plus, cei mai
m mulţi oam meni cred căă efectele/
influenţeele genetice nu n se schimbbă deloc din momentul concepţiei.
c Studiile axate pe analiza aptitudinii
a
cognitivee generale inndică exact contrariul
c şi anume
a că, înn acest caz, factorii
f genettici devin dinn ce în ce
mai impoortanţi pe paarcursul vieţii individului. De exemplu, într-un stuudiu longituddinal pe 2455 de copii
adoptaţi (Plomin, Fulker, Corley, & DeFries, 1997) în care participannţii au fost teestaţi de opt ori de la
vârsta coopilului de 3 ani până laa 16 ani, rezultatele au inndicat o creşştere a corelaţiilor dintre părinţi şi
copii în grupul de control
c de la corelaţii maai mici de 0.20 0 în copilăăria mică, laa aproximativv 0.20 în
copilăria de mijloc, laa 0.30 în adoolescenţă. Accelaşi patternn ascendent al corelaţiilor s-a observaat şi între
părinţii biologici
b şi copiii lor daţi sppre adopţie, în î timp ce vaalorile corelaţţiilor dintre păărinţii adoptivvi şi copiii
adoptaţi s-au menţinut în jurul valorii zeroo. Studiile gemelare g inddică de asemenea o crreştere a
heritabilităţii din copilărie la matuuritate. De exxemplu, rezuultatele raporrtate în urmaa unei cercetări destul
de recennte (Haworthh et al., 20100) desfăşuratte pe un lot amplu de 111.000 perechhi de gemeni indică o
creştere liniară sem mnificativă a heritabilităţii factorului g de la 41% % în copilăriee (9 ani), laa 55% în
adolesceenţă (12 ani),, la 66% la tinnereţe (17 anni).
O altă sursă care vine săă consolidezee ideea confoorm căreia faactorii geneticci câştigă tereen în faţa
factorilorr comuni de mediu de-a lungul maturrizării indiviziilor, sunt rezzultatele studdiile pe adopţţii în care
s-au urm mărit corelaaţiile dintre fraţii adoptivvi a căror similaritate cognitivă aar indica o influenţă
semnificaativă a factoorilor environnmentali com muni (ei nefiiind înrudiţi genetic). Dee exemplu, un u studiu
longitudinal realizat pep 200 de peerechi de fraţţi adoptivi (Loehlin, Horn, & Willerman, 1989; cf. Plomin P et
al., 20133) a arătat căă de la o coorelaţie de 0.26 la vârsta de aproximativ 8 ani, zeece ani mai târziu se
ajunge laa o corelaţie extrem de sccăzută, aproaape de valoaarea zero.
DE REŢINUT T
Cum se exxplică această creştere a impactuluui factorilor genetici dee-a lungul dezvoltării
C d
indiviziloor? Probabil că efectele eredităţii,
e iniţţial mai scăzzute, se cum
mulează de-aa lungul dezvvoltării pe
principiul bulgărelui ded zăpadă, ducând
d la effecte sau differenţe fenottipice din ce în ce mai ample.
a La
vârstă mai
m mică, părrinţii şi professorii au o contribuţie majoră în experrienţa intelecttuală a indivizilor dar,
pe măsuură ce ne apropiem
a de maturitate, experienţelee intelectuale sunt mult mai autonoome, mai
autodeteerminate sau autodirecţionnate, selectaate şi exploraate în funcţie de predispozziţia noastră genetică.
De exem mplu, s-a obsservat că aduulţii cu predispoziţie genettică spre un nivel mai înaalt al abilităţii cognitive
generalee se menţin maim activi din punct de veedere cognitivv prin preocuupări precum lectura, inveestigarea,
argumenntarea, raţionnarea, mai mult comparativ cu alţii, ceea ce nu doaar reflectă ci şi întăresc diferenţele
geneticee, vizibile în corelaţiile
c gennotip-mediu discutate
d mai devreme în acest curs.
b) A doua întreebare adresată de acestee studii se refferă la schim mbările care aapar de la o vârstă la
alta obseervate în cerrcetările longgitudinale în care
c indivizi sunt retestaţţi pe abilitateea cognitivă generală.
g
Este important de subliniat fapptul că factoorii genetici pot contribuui atât la scchimbarea, cât şi la
menţinerrea nivelului factorului g de-a lunggul dezvoltărrii indivizilor.. Schimbareea efectelor factorilor
genetici nu se referăă neapărat laa faptul că geenele sunt activate
a sau inactivate pee parcursul dezvoltării
d
(deşi aceest fenomen este real, aşa a cum mennţionat deja în discuţia despre d mecanismele epiggenetice).
Această schimbare genetică
g poatte însemna pur
p şi simplu că efectele genetice
g la o anumită vârrstă diferă
de efecttele geneticee la o altă vârstă – de exemplu, genele g care influenţeazăă procesele cognitive
implicatee în limbaj nu îşi pot maanifesta efecttul până la vârsta
v de 2 ani,
a când acceastă achiziiţie apare
efectiv laa copii. Rolullui geneticii în
î menţinerea sau schimbarea acesteei caracteristtici cognitive generale
este aboordată tot prinn studii longiitudinale pe adopţii
a sau gemeni,
g analiza în acestee studii fiind focalizată
f
pe verificcarea ipotezeei că variaţiaa scorurilor obţinute
o de inndivizi la măssurătorile reppetate ale factorului g
se datorrează în partte şi influenţeei factorilor genetici.
g Deşşi factorul g este destul de stabil în timp, unii
375
ANA-MARIA ŢEPORDEI

indivizi obţin scoruri mai mici sau mai mari la retestări, iar factorii genetici par a explica o parte a acestei
schimbări, în special pe parcursul copilăriei, dar şi la vârsta adultă. Deloc surprinzător însă, aportul
factorului genetic este mai mare în explicarea continuităţii sau stabilităţii temporale a factorului g pe
parcursul dezvoltării, comparativ cu aportul factorilor de mediu (vezi, de ex., Petrill et al., 2004). În acest
sens, de exemplu, o cercetare longitudinală pe fraţi adoptivi şi pe gemeni urmăriţi din copilăria mică
până la vârsta şcolarităţii mici (Fulker et al., 1993; cf. Finkel & Reynolds, 2014) a reliefat importanţa în
schimbare a factorului genetic în două momente de tranziţie importante în dezvoltarea copiilor: trecerea
de la copilăria mică la vârsta preşcolară în care abilitatea cognitivă se modifică rapid prin apariţia şi
dezvoltarea limbajului şi trecerea de la vârsta preşcolară la cea a micii şcolarităţi (în jurul vârstei de 7
ani) recunoscută de toate teoriile dezvoltării cognitive ca fiind o etapă de tranziţie majoră
Identificarea genelor „responsabile” de nivelul abilităţii cognitive generale este o arie de

maxim interes şi de intens studiu în genetica comportamentală, pentru că ar ajuta la înţelegerea mai
bună a modului în care are loc gândirea şi învăţarea umană. Doar că până la ora actuală, în ciuda
diverselor design-uri de cercetare şi metodologii variate utilizate nu s-a identificat clar şi cert cumulul de
gene asociate cu factorul g. Dacă în ceea ce priveşte determinismul genetic al dizabilităţii cognitive
lucrurile sunt un pic mai clare (aşa cum am discutat cu referire la tulburări sau boli bine definite cu un
mecanism genetic clar identificat), nu la fel este situaţia în raport cu variaţiile normale interindividuale
sau cu distribuţia statistică a nivelului de inteligenţă în rândul populaţiei generale. Există o serie de gene
candidate propuse spre analiză şi văzute ca fiind implicate în structura şi funcţionarea creierului, dar
până în prezent studiile nu au generat rezultate consistente, replicabile care să îndreptăţească
legitimitatea formulării unor concluzii clare (pentru descrieri detaliate ale studiilor şi ale genelor luate în
considerare, vezi, de ex., Finkel & Reynolds, 2014; Plomin et al., 2013).
Evident că, dincolo de contribuţia ştiinţifică, există o pleiadă de implicaţii sociale şi etice ale
acestor potenţiale descoperiri. Dacă oamenii de ştiinţă ar identifica o serie de gene atestate şi validate
ca predispozante spre un anumit nivel al abilităţii cognitive generale şi dacă screening-ul prenatal şi
postnatal al acestora ar fi posibil, se ajunge rapid la probleme precum elaborarea şi direcţionarea
politicilor de stat (de exemplu, am decide să investim mai mult în cei predispuşi la a fi mai străluciţi din
punct de vedere cognitiv, sau, invers, în cei care riscă să fie lăsaţi în urmă dacă nu sunt ajutaţi), la
percepţii şi stereotipuri sociale de grup, la posibile discriminări sau inechităţi fie în educaţie, fie la
angajare sau pe piaţa muncii în general etc.
ABILITĂŢI COGNITIVE SPECIALE
Aşa cum am discutat anterior, factorul g este în vârful modelului ierarhic al abilităţilor cognitive,
reprezentând ceea ce au în comun toate testele de abilitate cognitivă şi explicând în jur de 40% din
varianţa acestora. Pe palierul imediat inferior al acestei ierarhii sunt abilităţile cognitive specifice precum
abilitatea spaţială, verbală, memoria şi viteza de procesare a informaţiei. Fiecare din aceşti factori este
măsurat printr-o serie de teste cumulative specifice (de exemplu, abilitatea verbală este măsurată prin
diverse teste sau probe specifice precum cele de sinonimie/antinomie, fluenţă verbală, reconstituire de
cuvinte etc.). Abilităţile cognitive specifice corelează moderat cu factorul g şi sunt semnificativ diferite
între ele. În cele ce urmează vom prezenta sintetic rezultatele unor cercetări din sfera geneticii
comportamentale cu privire la aceste abilităţi cognitive specifice.
Un amplu studiu familial axat pe abilităţile cognitive specifice, numit The Hawaii Family Study of
Cognition (DeFries et al., 1979; cf. Plomin et al., 2013) a cuprins peste o mie de familii cărora li s-au
aplicat un set de 15 teste specifice care, în urma analizei factoriale, s-au grupat în patru factori mai
generali: spaţial (vizualizare şi rotire a obiectelor într-un spaţiu bidimensional sau tridimensional), verbal
(vocabular şi fluenţă verbală), viteza perceptivă (aritmetică şi comparaţii numerice) şi memorie vizuală
(recunoaşterea pe termen scurt şi lung a unor desene liniare). În primul rând rezultatele au indicat
376

GENETICA CO

diferenţee semnificativve ale asemăănării intrafam
miliale pe ceii patru factori şi pe fiecaree test în partte. Pentru
factorii verbal
v şi spaţţial asemănaarea intrafammilială a fost mai
m mare deecât pentru cceilalţi doi facctori, idee
susţinutăă şi de alte studii
s familialle conform cărora
c cea mai
m mare aseemănare în ccadrul familieei este pe
factorul verbal.
v Un allt aspect releevat de studiuul amintit estte că, la niveelul aceluiaşi factor generral, există
diferenţee uneori desttul de mare între rezultattele la testele specifice aferente,
a ceeea ce indică faptul că
mai suntt încă multe ded aflat despre genetica proceselor
p im
mplicate în peerformanţa laa fiecare probbă.
O posibilă exxcepţie de laa modelul ierrarhic al abillităţilor cognitive este meemoria feţeloor umane.
Două stuudii gemelaree recente au raportat o heritabilitate ridicată
r a memoriei pentruu feţele umane, dar şi
că aceassta coreleazăă modest cu factorul g (W Wilmer et al., 2010; Zhu et e al., 2010). Aceste rezuultate i-au
făcut pe unii să susţină că influennţa genetică asupra perceepţiei feţelor umane este foarte speciffică şi că,
prin urmare, ar fi inddependentă de d modelul ieerarhic clasicc. Dar, avândd în vedere ccă în aceste studii nu
au fost raaportate coreelaţii genetice între perceepţia feţelor umane
u şi facttorul g, rămââne de eluciddat poziţia
acestei abilităţi
a specifice în raportt cu celealte.
Studiile pe gemeni au inddicat o influennţă genetică mai mică în cazul abilităţţilor specificee (între 30
S
şi 50%) comparativ cu c cea obserrvată în cazuul factorului g, g la fel herittabilitatea fiinnd mai ridicaată pentru
factorul verbal
v şi cel spaţial şi maai scăzută peentru ceilalţi doi factori, înn special penntru memoriaa vizuală.
De pildăă, două studdii pe perechhi de gemeni monozigooţi şi dizigoţii crescuţi seeparat întăreesc ideea
influenţeei factorilor geenetici asuprra abilităţilor cognitive speecifice. Unul dintre studii a fost realizaat în SUA
(McGue & Bouchard, 1989; cf. Pllomin et al., 2013) 2 pe 72 de perechi ded gemeni addulţi acoperinnd o plajă
de vârsttă destul de largă, iar celălaltc a fosst realizat înn Suedia (Peedersen, Ploomin, Nessellroade, &
McClearrn, 1992) pe 133 de pereechi de gemeeni şi 142 peerechi de conntrol (crescuţţi împreună) cu vârstă
mai înainntată (vârsta medie fiind de d 65 de ani)). Rezultatelee ambelor stuudii au indicaat o influenţăă genetică
semnificaativă pentru toate cele patru abilităţi cognitive specifice. Interresant este şşi faptul că cooeficienţii
de heritaabilitate obţinnuţi în al doileea studiu sunnt în general mai ridicaţi decât
d cei raportaţi în prim
mul studiu,
ceea ce,, având în veedere faptul că gemenii din studiul suedez s erau mai în vârsttă, vine şi înntăreşte o
idee disscutată anterrior referitoaare la faptul că heritabiilitatea pentrru abilitatea cognitivă creşte c pe
parcursuul vieţii indivizzilor, iar influeenţa factoriloor comuni de mediu scadee.
La aceste reezultate se alăturăa şi stuudiile pe adoopţii, care viin să confirm me influenţa factorilor
genetici asupra abilittăţilor cognitive specifice.. De exemplu, un studiu longitudinal pe 30 de anni, încă în
desfăşurrare, realizat pe adopţii şi ş axat pe aceeste abilităţi specifice (Peetrill et al., 2003; cf. Plom min et al.,
2013) a arătat că de la copilăria mică m şi până la adolescennţă, deocamddată, atât pentru părinte biologic b –
copil adooptat cât şi pentru părintee biologic – copil c d acesta (grupul de conntrol) corelaţiiile tind să
crescut de
crească o dată cu creşterea în vârstă v a copilului, în timpp ce corelaţiiile părinte addoptiv – copil adoptat
sunt aprooape de zeroo indiferent de d vârstă. Acceste diferenţţe s-au obserrvat pentru fiiecare dintre abilităţile
cognitivee specifice studiate.
O ramură a cercetării ştiinţifice

ş extrrem de incittantă este ceac a genetticii imagistiice (eng.
imaging genetics) care
c combină genetica cu tehnicile actuale avvansate de imagistică cerebrală, c
urmărinddu-se influenţa genetică asupra diverrselor caractteristici endoofenotipice (laa nivelul creierului) şi
corelaţiaa acestora cuu abilităţile coognitive. O serie
s de diferrenţe ale unoor caracteristtici endofenootipice (în
special dintre
d cele structurale) precum
p volum
mul total al creierului,
c voolumul anumiitor regiuni cerebrale,
c
grosimeaa sau subţieerea suprafeeţei corticalee anumitor regiuni cerebbrale, asimettria dintre cele două
emisferee, conectivitattea etc. au foost dovedite a fi semnificaativ influenţaate de factori genetici. Unele dintre
acestea, la rândul lorr, sunt corelaate moderat, dar semnificaativ cu abilităăţile cognitivee.
377
ANA-MARIA ŢEPORDEI

În context educaţional apare cumva logic să ne întrebăm acum dacă, plecând de la premisa
că abilităţile cognitive generală şi specifice sunt semnificativ influenţate genetic, diferenţele
interindividuale privind performanţa şcolară sunt şi ele influenţate de factori genetici. Indiferent de
disciplină sau domeniu de studiu, învăţarea presupune procesare de informaţii, deci presupune punerea
la lucru a abilităţilor cognitive amintite. În mod tradiţional în sfera educaţională s-a presupus că
diferenţele dintre elevi în ceea ce priveşte performanţa academică se datorează în primul rând factorilor
environmentali, în special familiali şi educaţionali. Totuşi, studiile de factura celor de mai sus, în special
cele gemelare, au arătat în mod constant şi consistent o influenţă genetică substanţială nu doar în
raport cu cititul, ci şi cu matematica sau ştiinţele. De asemenea, analizele multivariaţiilor genetice
asupra unor diverse forme de măsurare sau evaluare a performanţei şcolare indică corelaţii genetice
ridicate (în jur de 0.70) între domeniile de studiu, ceea ce susţine ipoteza unui model ierarhic al
abilităţilor cognitive. Aceste analize indică corelaţii ridicate între indicatori ai performanţei academice şi
abilitatea cognitivă generală, ceea ce implică faptul că influenţa genetică la nivelul factorului g se
suprapune cu influenţa genetică a performanţei şcolare, deşi o serie de influenţe sunt şi specifice
rezultatelor şcolare.
DIZABILITĂŢI COGNITIVE
În această ultimă secţiune vom aborda foarte succint câteva idei generale cu privire la
dizabilităţile cognitive, din perspectiva geneticii comportamentale. Nu insistăm foarte mult aici deoarece,
pe de o parte, am discutat deja despre o parte dintre anomaliile genetice care determină astfel de
deficite cognitive şi, pe de altă parte, deoarece această problematică o veţi aborda şi la alte discipline
de studiu. Termeni precum retard mintal sau întârziere mintală sunt consideraţi cumva peiorativi, de
aceea se preferă termenul de dizabilitate cognitivă. De regulă se face distincţia între dizabilitate
cognitivă generală (când ne referim la un IQ mai mic decât cel considerat normal statistic) şi dizabilitate
cognitivă specifică (când ne referim la procese specifice afectate precum cititul, matematica, limbajul
etc.) Despre cauzele genetice ale dizabilităţilor cognitive se ştie mai mult comparativ cu alte trăsături
fenotipice din sfera cercetării geneticii comportamentale. Sunt cunoscute multe anomalii genetice care
contribuie la dizabilitatea cognitivă generală şi, deşi majoritatea acestora sunt destul de rare,
împreună explică un procent semnificativ al cazurilor de dizabilităţii cognitive, în special al celor severe
(un IQ mai mic de 50). Pe lângă anomaliile deja detaliate în acest curs, mai există şi alte tulburări care
cauzează deficite intelectuale precum fenilcetonuria, sindromul X fragil, sindromul Rett etc. Mai puţine
se ştiu despre bazele genetice ale dizabilităţlor moderate (IQ între 35-50) şi uşoare (IQ între 50-70),
care totuşi sunt mai frecvente la nivelul populaţiei.
Deşi studiile de genetică cantitativă au arătat că abilitatea cognitivă generală este substanţial
influenţată de factori genetici şi am fi tentaţi să credem, pe aceeaşi logică, că nivelurile mai mici ale IQ-
ului sunt influenţate genetic la fel de mult, se pare că nu este chiar aşa. În multe cazuri, dizabilitatea
cognitivă poate fi determinată de factori environmentali precum probleme la naştere, deficite
nutriţionale, răni sau lovituri la cap etc. Deşi este un aspect fenotipic important, nu există studii
gemelare sau pe adopţii care să fi investigat problematica dizabilităţii cognitive moderate sau severe.
Totuşi, studiile pe fratrii în familie au indicat faptul că dizabilitatea moderată şi severă par a fi datorate
mai degrabă factorilor de mediu şi că nu sunt transmise de la o generaţie la alta, asemănarea familială
fiind scăzută. Într-un studiu realizat pe peste 17.000 de copii, din care 0.5% prezentau dizabilitate
moderată spre severă, fraţii acestora nu prezentau deloc dizabilitate cognitivă, având în medie un IQ de
103, cu valori ale IQ-ului cuprinse între 85 şi 125. Deşi aceste forme de dizabilitate nu sunt ereditare,
ele pot fi cauzate de variaţii ale ADN-ului precum anomalii cromozomiale sau mutaţii genetice de novo.
În contrast, dizabilitatea cognitivă uşoară pare a fi o trăsătură cu o heritabilitate mult mai mare.
Fraţii copiilor cu nivel uşor de dizabilitate au avut şi ei, în medie, un IQ de doar 85. Un rezultat similar a
fost observat într-un alt studiu pe un lot amplu de 80.000 de rude a 289 de indivizi cu dizabilitate
378

GENETICA CO

cognitivăă uşoară, releevând o mai mare asemăănare familiallă. Dacă un părinte p este ccu dizabilitatee uşoară,
riscul esste de 20% pentrup copii, iar dacă am mbii părinţi au
a această dizabilitate
d coognitivă, risccul pentru
copiii lor creşte până la 50%. Şi câteva c studii gemelare suugerează o mai m mare heriitabilitate a dizabilităţii
cognitivee generale uşşoare (cf. Ploomin et al., 20013).
Î ceea ce priveşte
În p dizaabilităţile cognitive speccifice, printree cele mai sstudiate sunt dislexiile
(tulburărri ale cititului)) şi tulburărilee de limbaj, de
d interes maajor şi pentruu sfera educaaţională, prin influenţa
negativăă a acestora asupra
a perfoormanţelor şccolare ale celor afectaţi. Înn anumite caazuri de disleexie pot fi
identificaate cauze specifice
s preecum leziunii/ afecţiuni cerebrale/
c n
neurologice, dizabilitate cognitivă
generalăă, probleme senzoriale etc. e Totuşi, mulţi m copiii făără astfel dee probleme aau dificultăţi în a citi.
Studiile familiale
f au indicat că dislexia este o caracteristiică de familiee. Cel mai aamplu studiu de acest
gen a avvut în vederee 1044 de inddivizi din 1255 de familii cu c un copil dislexic şi 1255 de familii de d control
echivalente, rezultateele indicând faptul f că atâtt părinţii, cât şi fraţii copiilor dislexici aau avut o perrformanţă
semnificaativ mai slabbă la testele de d citit comparativ cu cei din grupul de control. Stuudiile gemelaare susţin
această idee. De exxemplu, penttru 250 de perechi p de gemeni în care măcar unnul dintre geemeni era
dislexic, concordanţaa între cei doi d gemeni a fost de 66% pentru geemenii identiici şi 36% pentru p cei
dizigoţi, rezultatul inndicând o influenţă semnificativă a factorului geenetic. În acceste studii, influenţa
factorilorr environmenntali comuni este e modestăă, sub 20% din d varianţă (vvezi Hart & P Petrill, 2009; Plomin et
al., 20133).
DE REŢINUT T
Există în geenetica canttitativă şi peerspectiva conform
c căreeia dislexia, ca şi alte tulburări
frecventee, nu sunt chhiar tulburări în sine, ci nu
n sunt altceva decât praagul scăzut aal distribuţiei normale.
Această variantă se potriveşte cu c ipoteza QTLs
Q conform
m căreia influuenţa geneticcă se datoreează unui
complex de gene muultiple, fiecarre cu o mărime a efectullui mică conttribuind la vaariaţiile unei distribuţii
normale a unei trăsăături cantitativve. În ultimele două decaade, s-au făccut progrese mari în încerrcarea de
a identifica genele caare influenţeaază dislexia. S-a observaat că atunci cândc un copiil este dislexxic, fratele
acestuia are scoruri mai scăzutee la citit atunci când cei doi d au în com mun alelele pentru markkeri de pe
braţul sccurt al cromozzomului 6 (6p21), rezultaat replicat şi de
d alte studii.. În ciuda connsistenţei rezzultatelor,
este dificcil de identificcat exact carre gene sunt responsabilee între sutelee de gene dinn această zonă densă
a cromozzomului 6. Există câteva gene candiddate raportatee a fi asociatte cu dislexiaa şi care par plauzibile
prin implicarea lor în dezvoltarea neuronală.
Î general see presupune că dislexia este

În e cauzatăă de tulburărri de limbaj,, cele două dizabilităţi
d
specificee fiind puternic suprapusee. Studiile fam
miliale, gemeelare şi un sttudiu pe adoppţii au indicaat un grad
ridicat de heritabiliattate a tulburrărilor de lim
mbaj (vezi Stromswold, 2001, 2 pentruu o metaanaaliză). De
exemplu, un sfert dintre rudele de gradul unu u ale copiiilor cu dizabbilităţi de coomunicare raaportează
dificultăţi similare, comparativ
c c doar 5% în grupul de
cu d control. Studiile gem melare au raaportat o
concordaanţă de 75% pentru gemeenii monoziggoţi şi de 43% % pentru cei dizigoţi, indiccând astfel o influenţă
semnificaativă a factorului genetic şi în acest tip de dizabiliitate specificăă. De asemeenea, studiilee familiale
au arătat că aproximativ o treimee dintre cei bââlbâiţi au în familie
f pe alttcineva bâlbââit. Studiile pe gemeni
au arătaat şi ele că bâlbâiala
b are un nivel ridicat al heritaabilităţii, în special în rapport cu bâlbââiala care
persistă după vârsta copilăriei timmpurii. Evidennt că aceste concluzii au atras atenţiaa geneticii mooleculare,
deşi nu există încă rezultate
r conncludente leggate de genee candidate pentru acestt tip de dizabbilitate. A
existat laa un momentt dat un studiiu în vogă caare a raportatt, în cadrul unnei familii, prrezenţa unei mutaţii la
nivelul unei
u gene (FFOXP2) responsabilă peentru o anuumită tulburaare de vorbire datorită deficitului d
controlului motor orro-facial (Laii et al., 20001). Deşi acceastă genăă a fost num mită în meddia „gena
limbajuluui”, această mutaţie
m f identificaată în alte caazuri din afaraa familiei respective studiate.
nu a fost
379
ANA-MARIA ŢEPORDEI

INTERRELAŢIA GENOTIP – MEDIU ÎN RAPORT CU ALTE CARACTERISTICI
PSIHOLOGICE
În această ultimă unitate de învăţare ne-am propus să prezentăm în linii foarte generale
rezultate ale cercetărilor din genetica comportamentală focalizate pe investigarea unor caracteristici
psihologice complexe altele decât cele cognitive. Paleta acestor trăsături fenotipice este extrem de
vastă, de la studiul psihopatolgiei dezvoltării şi al trăsăturilor de personalitate, până la domeniul relaţiilor
interpersonale. Conţinutul propus de noi în cele ce urmează reprezintă o selecţie cu caracter ilustrativ a
unor astfel de studii pe câteva teme diferite, scopul principal fiind acela de a vă familiariza şi de a
înţelege mai bine optica uşor diferită sau, mai bine zis, modul particular în care genetica
comportamentală abordează aceste aspecte, atât din punct de vedere teoretic, cât şi metodologic.
Psihopatologia dezvoltării nu este limitată la perioada copilăriei, ci are în atenţie toate etapele
de vârstă pe parcursul vieţii indivizilor, incluzând şi analiza tulburărilor care fie apar, fie sunt
diagnosticate abia la maturitate (de exemplu, demenţa sau schizofrenia). Abia în ultimii 30 de ani
cercetarea genetică a început să se focalizeze şi pe tulburările care apar la vârsta copilăriei
(dizabilitatea cognitivă generală, dificultăţi de învăţare, tulburări ale limbajului şi comunicării, autismul,
tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie, tulburări de anxietate, tulburarea Tourette, enurezis etc.)
Pe lângă importanţa depistării şi intervenţiei precoce, un motiv important al îndreptării atenţiei spre
genetica tulburărilor de dezvoltare în copilărie îl reprezintă şi faptul că două dintre cele mai importante –
autismul şi tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD) – s-au demonstrat a fi printre cele cu
cel mai mare grad de moştenire genetică dintre toate tulburările mentale. Pe acestea două le vom
detalia şi noi în cele ce urmează.
AUTISMUL
Cândva autsimul a fost văzut ca o formă în copilărie a schizofreniei, dar mai târziu a fost
definită ca o tulburare distinctă marcată de o triadă de deficite: interacţiune socială deficitară,
comunicare deficitară şi interese restrânse. Pentru a fi diagnosticaţi cu autism copiii trebuiau să prezinte
toate cele trei deficite înainte de vârsta de 3 ani. Pe criteriile clasice de diagnosticare rata de incidenţă
era destul de mică. Începând cu anii ’90 criteriile de diagnosticare au suferit o serie de modificări şi
acum vorbim de tulburări din spectrul autist (eng. ASDs; autism spectrum disorders) care includ
autismul, sindromul Asperger şi tulburarea pervazivă de dezvoltare, diagnosticul fiind pus funcţie de
numărul şi severitatea deficitelor prezente din triada clasică.
Deşi când autismul a fost caracterizat pentru prima dată în 1943 de Kanner, acesta a presupus
că determinismul ar fi „constituţional”, adică legat de constituţia individului, în următoarele câteva
decade bune autismul a fost văzut ca fiind cauzat de factori environmentali precum răceala afectivă şi
respingerea din partea părinţilor sau leziuni cerebrale. În acea perioadă factorilor genetici nu li s-a
acordat prea multă atenţie legat de această tulburare, pe de o parte pentru că nu exista nici un caz
raportat de copil autist care să aibă un părinte autist (deşi o altă explicaţie ar fi şi aceea că foarte puţini
indivizi autişti se căsătoresc şi au copii) şi, pe de altă parte, deoarece fraţii unui astfel de copil autist
aveau un risc de numai 5% de a fi şi ei afectaţi (deşi acest procent era totuşi de 100 de ori mai mare
decât rata la nivelul populaţiei). În 1977, primul studiu sistematic al autismului realizat pe gemeni a
început să schimbe percepţia tradiţională a cauzelor environmentale ale autismului (Folstein & Rutter,
1977; cf. Plomin et al., 2013). Patru din cele 11 perechi de gemeni identici erau concordante pe autism,
în timp ce dintre cele 10 perechi de gemeni dizigoţi nici una nu a fost concordantă. Această concordanţă
de 36% vs. 0% a „explodat” până la 92% vs. 10% atunci când, dincolo de autismul clasic, s-au folosit
criteriile mai largi de diagnosticare a tulburărilor din spectrul autist. Concluziile au fost replicate de alte
382

GENETICA CO

studii simmilare, inclussiv cele ce auu revenit pe acele perechhi la vârsta adultă,
a rezultaatele fiind coonsolidate
şi de stuudii mai recennte, toate inddicând un nivvel substanţiaal al heritabilităţii tulburărrilor din acesst spectru
(vezi şi Curran
C & Bollton, 2009). O altă idee emergentă
e a cercetărilor mai
m recente (care, spre deosebired
de studiiile timpurii, nu
n au analizat doar cazuurile copiilor instituţionalizzaţi sau ale celor aflaţi în î atenţia
serviciiloor clinice), devenită
d un fel de teză principală a geneticii comportamen
c ntale, este aceea
a că
autismul şi, în general, tulburărilee psihice sunnt de fapt o extremă
e pe un
u continuum m cantitativ ala variaţiei
normale în populaţiee ale caracteeristicilor vizaate (vezi şi unitatea
u de învăţare
î anteerioară undee am mai
expus acceastă idee).
DE REŢINUT T
Un aspect immportant releevat de studiile mai recennte şi de anaaliza corelaţiilor genetice în raport
cu simpttomele asociate cu tulburrările din speectrul autist este e acela căă există o etterogenitate destul de
mare şi că, deşi coeeficienţii de heritabilitate
h sunt ridicaţi (în jur de 800%) pentru fiecare dintree cele trei
mari defiicite, acesteaa prezintă coorelaţii genetice slabe. Alttfel spus, aceeste rezultatee sugerează faptul că,
deşi întââmplarea facee ca la unii copii
c cele trei să fie prezeente simultann, determinism mul genetic al
a fiecărui
simptom este diferit.
Până în preezent, eforturrile ştiinţificee de a identtifica genele responsabille pentru auutism sau
pentru fiecare
f dintree cele trei deficite anaalizate nu au a ajuns la concluzii cllare sau coonsistente
(replicabbile). De exemmplu, în înceercarea de a sistematiza dateled existeente până acum, o sintezăă recentă
a identifiicat 2000 de gene şi 1588 de zone dee linkaj propuuse şi raportaate ca fiind aasociate cu tulburările
t
din spectrul autist (peentru detalii, vezi http://auutismkb.cbi.ppku.edu.cn/).
TULBURAREAA KINETICĂ CU DEFICIT DE ATTENŢIE (ADHD)
A
Această tulbburare se reeferă la copiii hiperactivi, cu o capaacitate scăzuută de conceentrare a
atenţiei şi impulsivi (sau cu un autocontrol scăzut), obsservându-se că aceasta poate continua şi în
adolesceenţă, uneori chiar şi pânăă la maturitaate. Studiile de d genetică comportameentală indică faptul că
moştenirrea genetică are o influennţă consideraabilă în apariţia acestei tuulburări. În caazul rudelor de
d gradul
unu exisstă o probabillitate de cincci ori mai marre de a fi diaagnosticate cu ADHD, com mparativ cu grupul
g de
control, iar
i riscul fammilial creşte şi
ş mai mult attunci când ADHD
A persisttă până la vâârsta adultă (Faraone,
(
Biederman & Monuteeaux, 2000).. Studiile pe gemeni au relevat r în mood consistennt un puternicc efect al
factorilorr genetici assupra hiperacctivităţii (cu un nivel de heritabilitatee în jur de 770%), indiferrent dacă
aceasta a fost măsuurată prin cheestionar sau prin interviuri standardizzate şi detaliaate, indiferennt dacă a
fost evaaluată de păărinţii sau prrofesorii coppilului şi indiferent dacă a fost trataată ca o dim mensiune
distribuită continuu saau ca un diaggnostic clinicc.
Un rezultat mai puţin obbişnuit obserrvat în legătuură cu ADHD este acelaa că corelaţiile dintre
gemenii dizigoţi sunt mai scăzutee decât cele aşteptate în baza corelaţţiilor dintre gemenii monoozigoţi, în
special înî situaţia în care evaluăările sunt rapportate de părinţi. Acest aspect poatte fi explicat printr-un
efect dee contrast reezultat din faptul
f că părinţii gemenilor dizigoţi tind să acccentueze şi mai mult
diferenţeele dintre fraţţi, sau prin vaarianţa genetică nonaditivă de care am
a discutat m mai devreme în cadrul
unităţii de învăţare 9.. Atât componenta atenţioonală, cât şi cea legată de hiperactivittate au un grrad ridicat
de heritaabilitate. Maii mult, analizzele pe bazaa corelaţiilor genetice auu relevat o ssuprapunere genetică
substanţţială între ceele două com mponente, ceeea întăreştee ideea bazeei genetice a tulburării ADHD
A (cf.
Plomin ete al., 2013).
383

IMPORTANT T
C şi în cazzul autismuluui, demersurile geneticii moleculare
Ca m d a identificca genele implicate în
de
apariţia tulburării ADDHD au ajuns la rezultate deocamdaată insuficiennt de concluddente sau reeplicabile.
Analizelee iniţiale s-auu focalizat pe genele implicate în secreţia şi circcuitul dopamiinei deoarece situaţia
multora dintre copiii afectaţi de ADHD
A se îmmbunătăţeşte după tratam mentul cu psihostimulatorri precum
metilfenidata, care innfluenţează circuitul
c dopaminei. Gena DAT1 pentrru transportorrul dopamineei a fost o
genă caandidată eviddentă deoarrece metilfennidata inhibăă transportoorul dopaminnei şi pentruu că s-a
observatt că şoarecii cărora li s-a aplicat tehnicca knock-outt pentru genaa DAT1 sunt hiperactivi. Asocierea
A
cu aceasstă genă a foost confirmatăă de unele sttudii, dar în alte
a studii rezzultatele nu aau fost replicate, ceea
ce duce la concluzii neclare. Rezzultate un picc mai promiţţătoare au foost relevate ppentru alte doouă gene
codificatooare pentru receptorii doopaminei – genele DRD44 şi DRD5 -, deşi asocierea acestora cu DAT1
s-a doveedit a fi nesemmnificativă (vvezi Derks, Hudziak,
H & Booomsma, 20009).
TULBURĂRI DE CONDUITĂ
A
ADHD este încadrat în DSM într-o categorie unn pic mai larrgă care incclude şi tulbuurările de
conduităă. Acestea din urmă sunnt diagnosticaate pe baza unor criteriii precum agresivitate, vaandalism,
înşelătorrie, furt şi altee încălcări seerioase ale reegulilor. Deşşi în aceeaşi categorie cu ADHD, tulbuurările de
conduităă nu s-au dovvedit ca avânnd un nivel al a heritabilităţţii foarte ridiccat, rezultatelle studiilor fiind destul
de eteroogene. Aceassta şi din cauza faptului că abaterile sau comportamentele ddeviante studdiate sunt
ele înseele destul dee eterogene ca formă şi ş gravitate. Un studiu interesant eeste legat dee analiza
comportaamentelor antisociale
a înn copilărie, asociate şi cu prezenţţa unei perssonalităţi cu tendinţe
psihopattice precum lipsa empatieei sau a senntimentului dee vină (Vidinng, Blair, Moffitt, & Plomiin, 2005).
Pe un loot amplu de copii cu vâârsta de 7 ani evaluaţi de d către profesori, compportamentul antisocial a
acompanniat de tendiinţele psihoppatice de maai sus s-a doovedit a avea un nivel riidicat de herritabilitate
(80%) şi nici o influeenţă semnificcativă a factoorilor comuni de mediu, în î timp ce peentru comportamentul
antisociaal neasociat cu acest tipp de personaalitate, niveluul de heritabbilitate s-a ddovedit a fi destul d de
scăzut (30%) şi cu o influenţă moderată m a factorilor envvironmentali comuni (35%). Mai mult, aceste
rezultatee au fost validdate şi longituudinal.
Î ceea ce priveşte
În p tulburările de perssonalitate, trei dintre ele au fost mai ssistematic studiate de
cercetătoorii din aria geneticii
g commportamentaale – schizotiipală, obsesiiv-compulsivăă şi antisocială. Cum
urmeazăă să parcurgeeţi o disciplinnă distinctă numită
n Psihoppatologie în care veţi anaaliza în detaliu aceste
tulburări (şi nu num mai), nu le vomv discuta în cadrul accestui curs. Doar cu caaracter ilustraativ, vom
prezentaa succint cââteva rezultaate legate de d studiul innfluenţei genetice asuppra comportaamentului
delincvent sau antisoocial. Un studiu amplu pee adopţii dessfăşurat în Danemarca D a început cu analiza a
peste 144.000 de cazzuri de adopţţii, în care coomportamentul delincvennt a fost măssurat prin nuumărul de
condamnnări penale ale indiviziloor (Mednick,, Gabrielli & Hutchings, 1984; cf. P Plomin et al., 2013).
Rezultateele au sugerrat existenţa unei influenţee genetice prin faptul că adoptaţiia au avut un risc mai mare
de a dezzvolta un com mportament delincvent
d atuunci când păărinţii lor bioloogici aveau ccondamnări penale.
p Şi
mai interresant decât atât, a fost sugerată
s şi ipoteza unui efect de inteeracţiune gennotip-mediu, în sensul
că părinţii adoptivi cu c condamnăări penale nuu au avut unn efect semnnificativ asuppra comportaamentului
delincvent al copiilorr lor adoptaţii decât atuncci când şi păărinţii biologiici ai acestorra aveau condamnări
penale. Un alt studiuu mai recent (Beaver, 2011) a arătat că în cazul celor adoptaaţi ai căror mamă m sau
tată bioloogici au fost vreodată areestaţi este seemnificativ mai m probabil ca c şi ei să fie arestaţi, înnchişi sau
recidiviştti, comparativv cu cei adooptaţi ai căroor părinţi bioloogici nu au fost f arestaţi niciodată (peentru alte
detalii, veezi de ex., Rhee
R & Waldm man, 2009).
384

GENETICA CO

TRĂSĂTURI DEE PERSONALITTATE
C
Cercetătorii din domeniuul geneticii comportameentale au fosst atraşi de studiul perssonalităţii
deoarecee aceasta a fost dintotdeeauna domeniul major dee analiză a variaţiilor
v normale ale differenţelor
interindivviduale în raaport cu differite caracteeristici fenotipice cantitaative, variaţiile anormale fiind cu
predilecţţie în atenţia psihopatoologiei. Princcipiul generaal susţinut de d cercetătoorii din aria geneticii
comportaamentale este, aşa cum am mai am mintit, acela că
c o parte din
d psihopatoologie nu estte altceva
decât exxtrema uneii distribuţii cantitative
c ale variaţiilor normale laa nivelul poppulaţiei şi că c aceste
manifesttări la extremme sunt guverrnate sau inflfluenţate de aceiaşi
a factorri genetici şi de mediu care stau la
baza varriaţiilor normaale.
S
Studiul persoonalităţii în genetica
g com
mportamentală este destuul de extins, dar poate fi sintetizat
într-o ideee concluzivăă destul de simplă:
s geneele au o conttribuţie majorră la diferenţţele interindivviduale în
ceea ce priveşte trăăsăturile de personalitate
p e, în timp cee factorii envvironmentali comuni (engg. shared
environm ment) nu au o contribuţiee esenţială, în special când c sunt măsuraţi
m prin chestionare sau alte
tehnici ded autorapoortare. Influeenţa environm mentală asuupra personaalităţii ţine aaproape excclusiv de
varietateea factorilor de
d mediu speecifici, neîmppărtăşiţi (eng.. non-sharedd environmennt). Marea maajoritate a
studiilor pe trăsăturiile de persoonalitate au folosit ca metodă
m de măsurare
m autoraportarea în baza
chestionarelor sau a inventarelorr de personaalitate aplicatte pe adolesscenţi şi adulţi (vezi Vukaasović, &
Bratko, 2015,
2 pentru o metaanalizză).
IMPORTANT T
Un studiu dee referinţă realizat
r pe 750
7 de perecchi de gemeeni adolescenţi şi câtevaa zeci de
trăsături de personallitate (Loehlinn & Nichols, 1976; cf. Pllomin et al., 2013) a eviddenţiat două concluzii
majore care
c au trecut testul timpuului:
a) nu s-aa evidenţiat nici o trăsătuură pentru caare heritabilittatea să fie zero
z sau foaarte scăzută. Aproape
toate trăsăturile de
d personalitaate măsuratee au arătat o heritabilitatee moderată, ceea ce poaate fi uşor
surprrinzător avânnd în vedere faptul că, ceel puţin intuitiv, am fi tenntaţi să credeem că unelee trăsături
sunt mai
m puternic transmise geenetic, iar alttele aproape deloc;
b) deşi varianţa
v environmentală este e importantă, aceastaa nu-i face pee copiii cresccuţi în aceeaaşi familie
semnnificativ mai similari
s decâtt pe cei din familii
f diferitee, ceea ce inddică faptul căă nu factorii de mediu
comuuni/ împărtăşşiţi fac diferennţa, ci cei noon-împărtăşiţţi, concluzie care
c contrazzice o idee im mportantă
vehicculată în psihhologie cu privire
p la roluul major al educaţiei
e în familie
f şi al stilurilor parrentale în
formaarea personaalităţii copiluluui.
Multe dintre studiile ulterioare s-au bazat

b pe moodelul teoretiic Big Five îîn care sunt măsuraţi
cinci facctori generali de personalitate sau subscale ai a acestora – deschideere (eng. oppenness),
conştiincciozitate (enng. conscienntiousness), extroversiune (eng. extraversion),
e , agreabilitaate (eng.
agreeablleness) şi neeuroticism (enng. neuroticissm) – rezultaatele obţinutee confirmândd în general cele c două
concluziii generale dinn caseta de maim sus.
De exempluu, un studiu suedez reaalizat pe 122.898 perechhi de gemeni (Floderuss-Myrhed,
Pedersen, & Rasmusson, 1980) a analizat inffluenţa factorrului genetic asupra celor două dimensiuni de
personallitate măsuraate de Invenntarul de Peersonalitate EysenckE (EPPI): extroverssiune-introveersiune şi
stabilitatee-instabilitatee emoţionalăă. Datele au relevat un coeficient
c dee heritabilitatee al extraversiunii de
0.50 penntru participanţii de gen masculin
m şi 0..58 pentru ceei de gen femminin, respecctiv coeficienţţi de 0.54
pentru bărbaţi
b şi 0.66 pentru fem mei în raport cu instabilitatea emoţionnală, rezultate ce indică faptul că
aproape jumătate din variaţia fenotipică a acestora poatte fi atribuităă factorilor genetici. Sinteetizând o
serie de studii familiaale, gemelaree şi pe adopţii, corelaţiile obţinute în ceea
c ce priveşte extraverssiunea au
fost următoarele: 0.551 pentru geemeni identicci crescuţi îm mpreună, 0.338 pentru gemeni identicci crescuţi
385

separat, 0.18 pentruu gemeni dizigoţi crescuţţi împreună, 0.05 pentru gemeni dizigoţi crescuţii separat,
0.16 penntru părinţi biologici
b şi coopiii lor, 0.01 pentru părinţi adoptivi şi
ş copiii adopptaţi, 0.20 peentru fraţi
biologici şi -0.07 penttru fraţi adopptivi (cf. Plom
min et al., 2013).
Datorită limiitelor metodologice aferrente evaluăărilor prin autoraportare, şi alte meetode de
măsuraree a variabileelor dependeente au fost folosite în diversed studii: evaluări făăcute de prieeteni sau
covârsnttici, evaluări ale părinţilorr, sau evaluăări făcute dee observatorii externi în ddiferite situaţţii în care
erau urmmărite anumiite manifestăări comportamentale. Dee exemplu, înntr-un studiuu realizat pe aproape
1000 de perechi de gemeni adulţi din Germaania şi Polonnia, fiecare geamăn g a fost evaluat seeparat de
câte doi prieteni pe dimensiunile
d de personalitate din moddelul Big Fivee (Riemann, Angleitner & Strelau,
1997). Corelaţia
C meddie interevaluuatori a fost de 0.61 ceeea ce indică un u acord desstul de maree între cei
doi evaluuatori cu privire la fiecaare trăsătură de personaalitate a geam mănului evaluat. Corelaţţia medie
dintre evvaluările prieetenilor şi autoevaluări a fost de 0.55, ceea cee indică o vvaliditate mooderată a
autoevaluărilor. În baza
b evaluărrilor făcute de d prieteni, rezultatele indică de asemenea o influenţă
semnificaativă a factoorilor geneticii pentru fiecaare trăsăturăă măsurată, deşi
d uşor maai scăzută coomparativ
cu cea constatată
c în urma autoevvaluărilor.
Un aspect interesant estee cel observaat în studiile în î care măsuurarea trăsăturilor de perssonalitate
s-a realiizat prin evaaluările făcutte de către părinţi, metoodă folosită frecvent maai ales pentrru studiul
copiilor de
d vârste maim mici undee autoraportaarea nu estee o opţiune metodologiccă. În unele studii pe
perechi de
d gemeni înn copilărie în care evaluărrile sunt făcute de părinţi,, s-a observaat că, în mod oarecum
ciudat, corelaţiile
c înttre gemenii identici
i sunt ridicate, în timp ce coreelaţiile între gemenii dizigoţi sunt
foarte sccăzute, uneori chiar negaative. Explicaţia avansată de autorii accestor studii şi susţinută ulterior şi
de alte cercetări
c estee aceea că percepţiile,
p d implicit şi
deci ş evaluările părinţilor în raport cu ceei doi fraţi
gemeni dizigoţi
d sunt afectate de un efect de contrast geenerat de tenndinţa părinţiilor acestor copii c de a
maximizaa diferenţelee dintre ei (de ex., Saudiino et al., 19995). De exeemplu, părinţţii pot raportaa că unul
dintre geemeni este ceel activ şi celălalt cel inacctiv, deşi în realitate, ei săă nu fie preaa diferiţi compparativ cu
copiii de vârsta lor, nici să nu fie atât
a de diferiţţi între ei.
RELAŢIILE INTTERPERSONALLE
C
Comparativ cu alte asppecte psiholoogice studiatte, sunt mult mai puţine studii de genetică
comportaamentală intteresate de aspecte
a ce ţin
ţ de psiholoogia socială. Totuşi, exisstă o serie de d arii de
interes, mai ales la graniţa dintre cele douăă ramuri alee psihologiei (psihologia socială şi psihologia p
personallităţii), precum
m relaţiile interpersonale, stima de sinne, atitudinilee (pentru sinteeze de astfell de studii
vezi, ca referinţe, de exemplu, Hoorwitz & Neidderheiser, 2015; Plomin et al., 2013) .
Un aspect studiat,
s de exemplu,
e a fost
f cel referitor la modul în care ccopiii percepp stilurile
parentalle, operaţionnalizate pe două dimensiuni – căldurră/ afecţiune şi control. D Două studii diferite
d au
demonsttrat o influenţţă genetică asupra
a perceepţiei fraţilor gemeni
g asuppra căldurii affective a părrinţilor lor,
dar nu şi asupra perccepţiei controolului (Rowe,, 1981, 19833; cf. Plomin et e al., 2013).. Un alt aspeect studiat
în relaţiile părinte-coopil a fost stilul
s de ataaşament, cel mai frecveent măsurat prin tehnicaa „situaţia
neobişnuuită” (eng. Strange
S Situaation). Aceassta este o tehnică experimentală de laborator proopusă de
psiholoaga Mary Ainsworth în anii ’70, care presupune
p unn scenariu standardizat ccu mai multe secvenţe
diferite, dar
d legate înntre ele, în care
c părintelee părăseşte pentru câtevva momente încăperea lăăsându-şi
copilul singur
s sau cuu un străin (experimentaatorul), dupăă care revinee, reacţiile copilului fiind variabila
dependeentă. Primul studiu
s sistemmatic pe gemeeni în care s--a măsurat ataşamentul
a pprin această tehnică a
relevat o influenţă genetică
g moodestă şi o influenţă subbstanţială a factorilor ennvironmentalli comuni
(O’Connor & Croft, 2001). La nivelul celoor 110 perecchi de gemeni studiatee, concordannţa dintre
monozigoţi a fost dee 70% şi penntru dizigoţi de d 64% pentru stilurile dee ataşament,, iar pentru securitate
s
386

GENETICA CO

(măsurattă ca variabilă continuă), corelaţiile auu fost de 0.448 pentru monozigoţi şi dee 0.38 pentruu dizigoţi.
Influenţaa mai slabă a factorului genetic
g asuprra ataşamentului a fost confirmată
c şi de studiile ulterioare,
u
fie gemeelare, fie pe adopţii
a (cf. Heenry, Boivin, & Tarabulsy, 2015).
O altă componentă relaţiională este empatia.
e În acest
a caz, sttudiile pe gemmeni care auu analizat
răspunsuurile empaticce ale acesttora la simuulări ale suppărării fie acasă, fie în laborator, auu dovedit
existenţaa unei influennţe genetice asupra acestei caracterisstici, atât în copilărie,
c cât şi la adolesccenţă sau
maturitatte. În ceea ce priveşte stima de sine, s studiilee de geneticcă comportam mentală fam miliale, pe
gemeni şi pe adopţiii, au indicat o influenţă modestăm a faactorilor gennetici. Fie că a fost măsuurată prin
autorapoortări la adolescenţă sauu maturitate,, fie că a foost evaluată de părinţi şşi profesori la vârsta
copilăriei de mijloc saau la adolesccenţă, stima de sine paree a fi o caracteristică slabb influenţată genetic
g şi
aproape deloc de facctori de mediuu familial com muni (cf. Plommin et al., 20013).
O serie de cercetări
c au fost
f interesatte de alt tip de relaţii inteerpersonale şi anume dee relaţiile
romanticce. În esenţţă, studiile de acest genn nu au relevvat o influennţă genetică semnificativvă asupra
stilurilor de dragoste romantică, de d exemplu corelaţia
c meddie pe şase dimensiuni
d m
măsurate fiindd de 0.26
pentru gemenii identici şi de 0.255 pentru cei dizigoţi
d (Walller & Shaverr, 1994). Deşşi cercetarea din sfera
psihologiei evoluţionniste sugereează faptul că factorii genetici ar putea fi implicaţi în alegerea
partenerrului, studiile de geneticăă comportamentală nu auu evidenţiat o influenţă ggenetică sem mnificativă
asupra atracţiei
a iniţiaale în alegereea partenerului de cuplu (de ex., Lykken & Telleggen, 1993). Interesant
de aminttit aici este căă totuşi existtă o serie de rezultate carre sugereazăă faptul că, deeşi factorii geenetici nu
influenţeează tipul de relaţie romaantică pe care o alegem, aceştia parr a influenţa satisfacţia pe p care o
avem în relaţia de cuuplu (cf. Plom min et al., 20113).
IMPORTANT T
C
Citite aşa, înntr-o frază sinntetică, cerceetările amintite şi rezultattele lor par a fi destul de simple şi
nespectaaculoase. În realitate, demersurile investigative sunt mult elaborate e şi nuanţate pâână a se
ajunge la o concluzie. Să ilustrăăm un astfeel de demerss plecând dee la o întrebbare simplă: cât este
influenţăă parentală şii cât este facctor genetic în î determinarrea stabilităţţii emoţionaale şi a capacităţii de
reglare emoţionalăă ale copiluului? Unele studii au abordat a legăătura dintre aceste caracteristici
emoţionaale ale copiluului şi afectivvitatea parenttală ca fiind determinată
d d o corelaţiie genotip-meediu (vezi
de
unitatea de învăţare 8) şi că aceaastă corelaţiee ar putea fi de tip pasiv sau evocativ. Corelaţia pasivă p ar
însemnaa că aceleaşi gene comuune copilului şi părintelui biologic ar influenţa carracteristicile celor doi.
Corelaţiaa evocativă ar a însemna că reacţiile părintelui
p sunnt de fapt răăspunsuri specifice declaanşate de
caracteriisticile influennţate geneticc ale copilului. Dar mecannismul poate fi circular, dee aceea estee dificil de
diferenţiaat între cele două tipuri de
d corelaţii: pe p de o partee părintele pooate avea o ppredispoziţie genetică
spre afectivitate negaativă pe caree o poate mooşteni şi copilul care, subb influenţa prropriei predisspoziţii va
avea reaacţii afective negative carre, la rândul lor, vor declaanşa mai uşoor răspunsurri emoţionale negative
din parteea părintelui aflat
a sub influuenţa proprieei predispoziţţii. Unele studdii pe adopţii au înclinat balanţa
b în
favoareaa corelaţiei evvocative obseervându-se, de exemplu, că acei copiiii ale căror m mame biologice aveau
o frecvennţă mai maree a comportaamentelor anttisociale, decci copii mai probabil să fi moştenit caraacteristici
afective negative, aveau
a mai mult
m parte de reacţii afeective negative din parttea părinţilorr adoptivi
(comparaativ cu alţi coopii) şi că acceastă legătuură era mediaată de compportamentul pperturbator al copilului
în cauzăă.
Dar demersuurile nu se opresc
o aici. Unii
U au merss şi pe ipotezza prezenţei concomitente a unei
interacţiuuni genotip-m mediu, adicăă pe faptul că c această corelaţie
c dinttre reacţiile aafective ale celor doi
(părinte-copil) ar fi moderată
m de nivelul riscuului genetic pentru afectivitate negattivă al copiluului, şi că
această interacţiunee s-ar evideenţia mai bine b urmărinnd stabilitatea sau schhimbarea înn timp a
caracteriisticilor emoţţionale ale coopilului. Mai concret
c raţionamentul ar fi acesta: unn părinte şi coopilul său
au în coomun o preddispoziţie genetică spre afectivitate negativă n (corelaţie G-M pasivă), răsspunsurile
afective negative suunt frecvent activate dee reacţiile affective negaative ale coppilului (corelaţie G-M
387
ANA-MARIA ŢEPORDEI

evocativă), dar sensibilitatea copilului la ostilitatea sau răceala părintelui este diferită în funcţie de
genotipul său, adică de nivelul de risc genetic.
Şi urmează alte studii, combinate şi cu cele de genetică moleculară (de identificare a genelor),
pentru a demarca mai bine aportul factorului genetic de cel environmental (vezi Propper, Moore, & Mills-
Koonce, 2010).
388

Genetica Componentului Uman - Full PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Genetica Componentului Uman - Full PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANA-MARIA ŢEPORDEI

Genetica comportamentală (eng. behavioral genetics) este un domeniu interdisciplinar, de

PREMISELE APARIŢIEI DOMENIULUI

B. Pe lângăă schimbarea de paradiggmă din psihhologie şi orrientarea cercetării ştiinţiffice şi pe

OBIECTUL DE STUDIU AL GEENETICII COMPPORTAMENTALLE

Deşi denumirea de genetică compoortamentală ne-ar putea induce în eeroare făcându-ne să

Psihologia evoluţionisttă nu este o arie a pssihologiei, ci

Figuura 3. Transmitereea eredittară a

TRANSMITEREEA EREDITARĂĂ A TRĂSĂTURRILOR POLIGENNICE

Î eforturile cercetătoriloor de a disstinge între influenţa eleementelor genotipice coomune şi

Există afecţiuni în care pattern-ul

ALTE EXCEPŢŢII DE LA LEGILLE MENDELIENNE

Genomul cuuprinde totalittatea conţinuutului ADN-ului nuclear al unui set de cromozomi ce

Figura 7. Structuura ADN-uluui (sursa: http://ib.bioninja.com.auu/standard-level/topic-2-m

Aşa cum am mai preccizat, în tim

Doar pentru a avea o iddee despre imensa

Lipsa unui înntreg cromozzom este lettală, cu exceepţia heterozzomilor (crom

1. Anomalii cromozomiale numerice. Să ne reamintim că numărul normal de cromozomi pentru

MONOSOMIA X SAU SINDROMUL TURNER. Monosomiile presupun absenţa completă a unui

TRISOM MIA 13 sau SINDROMUL

Există un proocent mai mic de cazuri în

SINDRO OMUL CRI DU D CHAT. AcestA sindrom

SINDROMUL WOLF-HIRSCHHORN. Descris iniţial de pediatrul şi geneticianul american, de origine

Figura 122. Nivelurilee de analiză ale geneticii funcţionalee (adaptată după

Gennom Transcriptom Proteom Neuro om Fenom m

Dar relaţia dintre acesste niveluri analizate trebuie,

Reglarea expresiei genicce se realizeează prin douuă procese principale:

Spre deosebbire de acestte marcaje epigenetice

De exemplu, în anii ’90 a fost o expplozie de cercetări ale proceselor

Rămânând strict focaalizaţi pe familiarizareea cu speecificul cerccetării în genetica

Î studierea trăsăturilor complexe

b. Asocierea genelor candidate se referă, pe de o parte, la asocierea frecvenţelor alelice cu un

ÎÎn urma rezuultatelor Proieectului Genoomul Uman au

A trăsăturrile, cât şi tulburările com

Un aspect innteresant estte acela că în perioada prenatală

STUDII PE CAZZURI DE ADOPŢIE

Unul dintre rezultatele

CORELAŢIA GENOTIP – MEDDIU (RGM)

INTERACŢIUNEEA GENOTIP - MEDIU (G x M)

Identificarea genelor „responsabile” de nivelul abilităţii cognitive generale este o arie de

ABILITĂŢI COGNITIVE SPECIALE

O ramură a cercetării ştiinţifice

Î general see presupune că dislexia este

TULBURAREAA KINETICĂ CU DEFICIT DE ATTENŢIE (ADHD)

Multe dintre studiile ulterioare s-au bazat

S-ar putea să vă placă și