Sunteți pe pagina 1din 28

Adolescen˛a, abord„ri ∫i implica˛ii educative

Adolescen˛a, abord„ri ∫i implica˛ii educative „Îmi acuz p ă rin ţ ii c ă nu mi-au

„Îmi acuz părinţii că nu mi-au fixat niciodată standardele de valoare, pentru a putea să mă revolt împotriva lor!”

Să răspundem la întrebarea: De ce unii autori apreciază că drama adolescenţei este “drama realităţii”?

Probleme de discutat:

Stadiile dezvoltării umane Dezvoltarea intelectuală a adolescentului Viaţa afectivă a adolescentului Socializarea şi personalizarea

Obiective:

1. Identificarea transformărilor somatice şi psihice care au loc în timpul pubertăţii şi al adolescenţei.

2. Evaluarea opiniilor alternative privind factorii care influenţează personalitatea şi dezvoltarea socială în perioada adolescenţei.

3. Evidenţierea implicaţiilor educative ale acestei vârste.

Strategii didactice:

Analiza critică a unor puncte de vedere şi teorii diferite.

Studiul de caz.

Probleme de reflecţie:

a) De ce credeţi că apare un conflict între teorie şi practică în raport

cu existenţa „furtunii şi stresului” în adolescenţă?

b) Este sau nu adolescenţa „vârsta discordanţei”?

Bibliografie

1. ALLPORT, G. W.

2. BANCIU, D. şi colab.

3. DINCĂ, M.

4. DOLTO, F.

5. DRUŢĂ, F.

6. ENĂCHESCU, C.

7. EYSENCK, H.

EYSENCK, M.

8. FILLOUX, J. C.

9. GALTON, F.

10. GASTON, B.

11. JUNG, C. G.

12. NECULAU, A.

13. SILLAMY, N.

14. ŞCHIOPU, U.

VERZA, E.

Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1981

Adolescenţii şi familia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987

Adolescenţa şi conflictul originalităţii, Bucureşti, Editura Paideia, 2002

Psychanalyse et pediatrie, Paris, Seuil, 1981

Psihologie şi educaţie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997

Tratat de igienă mintală, Ediţia a II-a,

revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom,

2004

Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, Editura Teora, 1998

La personalité, Paris, PUF, 1976

Clasificarea indivizilor după aptitudinile lor, în Copiii capabili de performanţe superioare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981

Caractere et personalité, Paris, PUF, 1975

Tipuri psihologice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

A fi elev, Bucureşti, Editura Albatros, 1983

Dicţionar de psihologie, Larousse, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,

1996

Psihologia vârstelor, Ciclurile vieţii, Ediţie revizuită, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995

Dezvoltarea pe parcursul întregii vieţi *

Oamenii continuă să se dezvolte, atât fizic, cât şi psihologic, pe parcursul întregii vieţi. În timp ce modificări, cum este pubertatea, sunt cel puţin în parte datorate maturizării fizice, altele reflectă un foarte înalt grad de influenţă a mediului. Spre exemplu, oamenii tind să adopte un stil de viaţă mai sedentar pe măsura înaintării în vârstă, dar asta poate fi pur şi simplu o reacţie la schimbări de mediu cum ar fi pensionarea, reducerea implicării sociale şi diminuarea sănătăţii fizice. În 1968 Erikson a propus o teorie stadială a dezvoltării pe parcursul întregii vieţi, care sugerează că dezvoltarea umană urmează modelul prezentat în tabelul 3.1.

Stadiile dezvoltării

 

Tabel 3.1

Stadii

Crize

Activitatea

Relaţii

Rezultat

psihosociale

primară

semnificative

favorabil

Primul an

Încredere vs.

Îngrijire stabilă

Îngrijitorul

Încredere şi

neîncredere

completă

principal

optimism

De la 2 la 3 ani

Autonomie vs.

Independenţă de

Părinţii

Simţul autonomiei şi preţuirii de sine

îndoială

părinţi

De la 4 la 5 ani

Iniţiativă vs.

Explorarea

Familia de bază

Autodirijarea şi

vină

mediului

scopul

De la 6 până la pubertate

   

Familie, vecini,

şcoală

Simţul

Hărnicie vs.

inferioritate

Dobândirea

cunoaşterii

competenţei şi

reuşitei

     

Semenii,

 

Adolescenţa

Identitate vs.

confuzie

Coerenţa

vocaţiei şi

personalităţii

grupurile de

apartenenţă şi

celelalte

Integrarea imaginii de sine

Vârsta adultă

Intimitate vs.

Relaţii profunde

Prieteni şi iubiţi; competiţie şi cooperare

Capacitatea de trăire a dragostei şi angajamentul

tânără

izolare

şi durabile

     

Divizarea

Preocuparea

Vârsta adultă

mijlocie

Capacitate de generare vs. absorbţie în sine

Productivă şi

creatoare pentru

muncii şi

împărţirea

pentru familie,

societate şi

societate

problemelor

generaţiile

   

gospodăriei

viitoare

 

Integritate vs.

disperare

Trecerea în revistă a vieţii şi evaluarea

Omenirea,

familia extinsă

Simţul

Vârsta adultă

târzie

satisfacţiei;

acceptarea morţii

* Gillian, Butler şi Freda McManus, Psihologia. Foarte scurtă introducere, Bucureşti, Editura Alfa, 2002

Această teorie sugerează că există stadii bine definite – fiecare implicând o sarcină specifică sau o criză psihosocială – prin care trece orice om pe parcursul vieţii sale. Spre exemplu, se consideră că principala sarcină

a adolescenţei este căutarea identităţii. Iniţial – în mare măsură pe baza

observaţiilor asupra adolescenţilor care reclamau un tratament – adolescenţa

a fost privită ca o perioadă turbulentă, caracterizată prin răzvrătire şi prin

respingerea figurilor autoritare. Totuşi, studiul întregii populaţii de adolescenţi a dezvăluit faptul că mulţi dintre ei nu se revoltă împotriva autorităţii, ci menţin relaţii bune cu părinţii şi cu toţi profesorii. Acesta este un exemplu care demonstrează neajunsurile ce apar atunci când este supus observaţiei doar un eşantion mic şi nereprezentativ al unei populaţii mai largi. Investigându-se adolescenţi proveniţi din toate mediile, studiile ulterioare au fost mai impresionante prin evidenţierea mulţimii tranziţiilor de rol produse pe parcursul acestei perioade. În timpul adolescenţei sunt dobândite multe roluri noi, precum acela de muncitor, sau de prieten/prietenă, dar şi multe modele de interacţiune adult-adult. Erikson sugerează că în perioada adolescenţei obiectivul cel mai important este procesul de ajungere la un compromis cu noile roluri: găsirea unei singure identităţi integrate, în ciuda faptului că trebuie să acţionezi diferit în multe roluri. Cum fiecare stadiu constituie fundaţia pentru următorul, se consideră că acest simţ coerent al identităţii aşază fundaţia pentru relaţiile de mai târziu şi pentru productivitatea vârstei adulte. Erikson consideră că fără o identitate integrată oamenii ar trăi cu o identitate difuză şi ar avea dificultăţi în crearea relaţiilor, planificarea viitorului şi realizarea scopurilor. Fără a simţi cu claritate cine suntem este dificil să decidem ce anume ne-am dori de la viitor. Etapele construirii operaţiilor * . Pentru a sesiza mecanismul acestei dezvoltări, în raport cu care gruparea operatorie constituie forma de echilibru finală, vom distinge (simplificând şi schematizând lucrurile) patru perioade principale, ulterioare celei caracterizate prin constituirea inteligenţei senzorimotorii.

* Jean Piaget, Psihologia inteligenţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965

O dată cu apariţia limbajului sau – mai exact – a funcţiei simbolice, care face posibilă dobândirea limbajului (1,6 – 2 ani), începe o perioadă, ce durează până la 4 ani, în cursul căreia se dezvoltă o gândire simbolică şi preconcepută. De la 4 până la 7 sau 8 ani, aproximativ, se formează, în continuitate intimă cu faza precedentă, o gândire intuitivă, ale cărei articulaţii progresive duc până în pragul operaţiei. De la 7-8 ani până la 11-12 ani se organizează „operaţiile concrete”, adică grupările operatorii ale gândirii, vizând obiecte manipulabile, sau care pot fi intuite. De la 11-12 ani şi în cursul adolescenţei, se elaborează, în sfârşit, gândirea formală, ale cărei grupări caracterizează inteligenţa reflexivă constituită.

Adolescenţa **

Puţin peste vârsta de zece ani, oamenii sunt maturi din punct de vedere sexual şi devin capabili de reproducere (v. caseta 3.1) Perioada de

timp în cursul căreia procesele de reproducere se maturizează este cunoscută

ca pubertate. Deşi majoritatea semnelor de dezvoltare evidente în timpul

pubertăţii sunt fizice, apar transformări şi în funcţionarea cognitivă, în

interacţiunea socială, emoţii şi în simţul propriei persoane. Adolescenţa este o perioadă de dezvoltare mai lungă şi este, în general, definită ca perioada

de la debutul pubertăţii până la vârsta adultă. Adolescenţa este o perioadă de stări conflictuale sau crize.

G. Stanley Hall, prima persoană care a studiat adolescenţa în mod ştiinţific,

o descrie ca fiind o perioadă de „furtuni şi stres” precum şi de mari

transformări în plan fizic, mental şi emoţional. În mod curent, mulţi psihologi clinicieni şi teoreticieni psihanalitici continuă să descrie adolescenţa ca fiind o perioadă de agitaţie psihologică, deşi unele studii pe adolescenţi tipici sugerează că această agitaţie a adolescentului este exagerată (Conger, 1977).

** Ann Birch, Psihologia dezvoltării, Bucureşti, Editura Tehnică, 2000

Caseta 3.1

Transformări fizice în timpul adolescenţei

În timpul pubertăţii, secreţiile hormonale ale glandei pituitare, situată la baza creierului, încep să stimuleze ovarele la femei şi testiculele la bărbaţi, şi glandele suprarenale la ambele sexe. La bărbaţi reproducerea depinde de producţia de spermatozoizi, un eveniment care apare, de obicei, între 12 şi 15 ani. La femei, debutul primului ciclu menstrual, de obicei între vârsta de 11 şi 14 ani, semnalează producţia de ovule. Anumite transformări care apar în timpul pubertăţii sunt cunoscute sub numele de transformări sexuale primare: ovulaţia la femei este însoţită de o creştere a mărimii vaginului, clitorisului şi uterului, în timp ce la bărbaţi dezvoltarea penisului şi a testiculelor coincide cu producerea spermei. În completare la aceste transformări primare, apare şi un număr de transformări sexuale secundare. Acestea includ, pentru ambele sexe, dezvoltarea părului pubian şi schimbările în forma şi proporţiile corpului. La femei se dezvoltă sânii, iar la bărbaţi se îngroaşă vocea şi începe să apară pilozitatea facială. Ambele sexe se confruntă cu „puseul de creştere”, o rapidă şi substanţială creştere în înălţime. Puseul de creştere la băieţi începe, de obicei, cu aproape 2 ani mai târziu decât la fete şi durează o perioadă mai mare de timp.

Maturizarea timpurie şi târzie

Aşa cum am menţionat anterior, vârsta la care persoanele tinere ajung la pubertate variază. Maturizarea timpurie sau târzie pare să aibă puţine efecte psihologice durabile la fete. Totuşi, la bărbaţi situaţia diferă. Băieţii care se maturizează timpuriu prezintă o probabilitate mai mare să aibă unele avantaje în activităţile sportive, datorită unei forţe fizice şi dimensiuni mai mari. De asemenea, ei îşi dezvoltă mai devreme încrederea în sine, în relaţiile cu fetele. Invers se întâmplă cu băieţii care se maturizează târziu. Ca rezultat, există posibilitatea unor diferenţe de personalitate între bărbaţii care se maturizează mai repede şi cei care se maturizează târziu. Numeroase studii au indicat că bărbaţii care se maturizează târziu sunt mai dinamici şi conştienţi de sine, nu sunt adepţii societăţii şi au sentimente puternice de inadecvare şi rejecţie. Prin contrast, cei care se maturizează mai devreme sunt mai siguri de sine şi calmi. Studii

ulterioare au indicat că aceste diferenţe pot persista până la vârsta adultă. La vârsta de 33 de ani, majoritatea indivizilor maturizaţi târziu par a fi mai puţin încrezători în propria persoană, necontrolaţi şi au mare nevoie de sprijinul celorlalţi (Clausen, 1975).

După cum am văzut, maturizarea timpurie pare să constituie un avantaj pentru băieţi, dar pentru fete impactul este mai redus şi variabil (Crockett şi Peterson, 1987). Iniţial, fetele maturizate timpuriu tind să nu fie mulţumite de imaginea lor corporală, sunt indispuse, indiferente şi mai dezorganizate în condiţii de stres. De cele mai multe ori, ele nu sunt prietenoase cu fetele de aceeaşi vârstă, comparativ cu fetele maturizate mai târziu, şi obţin performanţe slabe la şcoală (Simmons şi colab., 1983). Totuşi, ele sunt mai independente şi mai prietenoase cu băieţii de aceeaşi vârstă. În perioada adolescenţei târzii şi a celei adulte situaţia se schimbă. Fetele maturizate timpuriu, care altădată erau tot timpul nemulţumite, tind să devină mai populare cu băieţii şi fetele de aceeaşi vârstă, sunt stăpâne pe ele şi pot face faţă mai bine situaţiilor stresante.

Cum se poate explica această transformare şi de ce maturizarea timpurie este în mod cert mai favorabilă băieţilor decât fetelor? Simmons şi colaboratorii (1983) indică următorii factori importanţi:

adolescenţii maturizaţi timpuriu sunt minoritari printre indivizii de aceeaşi vârstă;

deşi societatea consideră că maturizarea timpurie este favorabilă băieţilor, mesajele sunt mai ambigue pentru femei. În cazul băieţilor, vitejia şi forţa fizică sunt trăsături aprobate de societate. Printre fete, maturizarea timpurie poate însemna a fi mai înalte sau mai grele decât fetele de aceeaşi vârstă şi mai înalte decât băieţii de aceeaşi vârstă. În societatea noastră, fetele maturizate timpuriu pot fi, de asemenea, ţinta mai multor conflicte de natură sexuală decât băieţii.

Identitatea în adolescenţă

Erikson (1868, 1970)

Potrivit lui Erikson (1968), adolescenţa este stadiul de dezvoltare în timpul căruia individul îşi caută o identitate (v. § Studiul vârstei adulte pentru o descriere sumară a teoriei dezvoltării în timpul vieţii, după Erikson). Criza confuzia identităţii vs. confuzia rolului din timpul adolescenţei este considerată de către mulţi psihologi ca fiind criza dominantă în întreaga dezvoltare. Obiectivul major al adolescentului în

această perioadă este formarea unei identităţi a eului (ego-identity), durabile şi sigure sau simţul sinelui. Identitatea eului are trei componente:

1. un simţ al unităţii sau acordul între percepţiile sinelui;

2. un simţ al continuităţii percepţiilor sinelui în timp;

3. un simţ al reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelui şi

modul în care este perceput individul de către ceilalţi. Pentru a ajunge la un simţ coerent al identităţii, adolescenţii „încearcă” diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Astfel, atitudinile şi valorile stabile, alegerea ocupaţiei, căsătoria şi stilul de viaţă se integrează gradual şi fac posibilă simţirea propriei persoane şi a celor din jur. Eşecul în dobândirea unei identităţi ferme, confortabile şi durabile are ca rezultat difuzarea rolului (role-diffusion), sau un simţ al confuziei despre ceea ce este şi cine este un individ. Presiunile puternice din partea părinţilor şi a altora pot cauza tânărului dezorientare şi disperare, având ca rezultat înstrăinarea fizică sau mentală de mediile normale. În cazurile cele mai extreme ale difuziunii rolului, adolescenţii pot adopta o identitate negativă. Convins că nu poate trăi cu cerinţele impuse de părinţi, tânărul se poate răzvrăti şi se comportă într-o manieră inacceptabilă faţă de persoanele care îl ocrotesc. Opiniile lui Erikson au la bază în principal observaţiile clinice atât

pe adolescenţii normali, cât şi pe cei cu tulburări.

Marcia (1966, 1980)

Marcia a extins şi aprofundat ideile lui Erikson referitoare la identitatea adolescentului şi a identificat patru tipuri de statut de identitate la adolescenţi:

Difuziunea de identitate. Se caracterizează prin absenţa angajării

şi indecizia cu privire la problemele de viaţă importante cum ar fi cele

ocupaţionale, ideologia şi religia.

Forcluderea identităţii. Statutul angajării iniţiale şi dezvoltarea

valorilor, dar umbrit mai degrabă de acceptarea ezitantă a valorilor celorlalţi

(de exemplu, părinţii sau profesorii), decât de scopurile autodeterminate (de exemplu, alegerea subiectelor de nivel „A” sau opţiunile privind locul de muncă, deoarece un adult îl sfătuieşte că ele sunt dezirabile).

Moratoriul. Criză de identitate extremă, când un individ îşi

reevaluează valorile şi scopurile, dar are dificultăţi în a le duce la bun

sfârşit.

Dobândirea identităţii. Indivizii şi-au rezolvat crizele şi s-au

angajat ferm în valori particulare sau opţiuni de viaţă, de exemplu, angajare religioasă sau opţiune profesională. Meilman (1979) a studiat un grup de băieţi americani cu vârsta între 12 şi 24 de ani. El a descoperit existenţa unei tendinţe legate de vârstă în raport cu statusurile identificate de Marcia. De exemplu, participanţii mai tineri sunt clasificaţi în categoria celor care experimentează difuziunea de identitate sau forcluzia, în timp ce participanţii de la 18 ani în sus au fost clasificaţi în categoria celor care dobândesc identitate. Totuşi, statutul de moratoriu – criza extremă – a fost identificat doar la un număr foarte mic de participanţi, indiferent de vârsta lor.

Identitatea la femei. Iată o întrebare importantă ivită din cercetarea lui Meilman şi din lucrările lui Erikson şi Marcia: se poate spune că, aşa cum adeseori s-a întâmplat în trecut, dezvoltarea bărbaţilor este standard în contrast cu dezvoltarea femeilor? Această imagine a dezvoltării identităţii la femei nu este prea clară. Deşi unele cercetări au inclus şi participanţii de sex feminin, se pare că existau unele rezultate în favoarea identităţii bărbaţilor. Erikson arată că femeile se dezvoltă diferit, deoarece ele îşi amână dezvoltarea identităţii până la găsirea partenerului, al cărui nume îl vor accepta şi a cărui ocupaţie le va determina statutul social.

Marcia (1980) admite că modelul lui Erikson şi abordarea statutului pot fi aplicate femeilor, variabil.

Stilurile parentale şi identitatea

Părinţii joacă un rol semnificativ în determinarea performanţei adolescenţilor pentru dobândirea unui simţ al identităţii durabil şi netulburat. S-a arătat că adolescenţii care sunt slab adaptaţi şi prezintă o gamă amplă de probleme psihologice, au fost supuşi mai degrabă rejecţiei parentale sau ostilităţii decât acceptării şi dragostei (Rutter, 1980). În particular, stilul de control parental reprezintă un factor important în relaţia părinte - copil. O serie de studii a indicat următoarele:

Părinţii democratici, dar severi, au copii care, ca adolescenţi,

au o apreciere de sine înaltă, sunt independenţi şi încrezători în sine. Părinţii

democratici/severi, deşi respectă dreptul dreptul tânărului de a lua decizii, aşteaptă de la ei un comportament disciplinat şi le oferă motive pentru a proceda astfel (Elder, 1980). Aceste explicaţii raţionale sunt importante pentru adolsecenţii care abordează maturitatea cognitivă şi socială şi se pregătesc pentru a-şi asuma responsabilitatea pentru propriul comportament.

Prin contrast, părinţii mai autoritari se aşteaptă la o obedienţă

indiscutabilă din partea copiilor lor şi nu simt nevoia de a-şi explica motivele pentru aceste pretenţii. Adolescenţii cu părinţi autoritari sunt mai puţin independenţi şi nu au încredere de sine, considerând că părinţii lor sunt absurzi şi lipsiţi de afecţiune prin aşteptările lor (Elder, 1980; Conger şi Petersen, 1884).

În general, dovezile cercetărilor nu asigură un sprijin major ideii conform căreia cei mai mulţi dintre adolescenţi trăiesc o criză de identitate serioasă, deşi acest lucru se poate întâmpla şi unei minorităţi (Feldman şi Elliot, 1990). Referitor la întrebarea dacă fiecare adolescent trăieşte o criză totală, Hill (1993) susţine că aceasta rămâne fără răspuns. Adams şi colaboratorii (1994), revizuind rezultatele cercetării care evidenţiază influenţa stilurilor familiale asupra dezvoltării unui simţ al identităţii, trag concluzia că tinerii cu difuziune a rolului provin din familii dezorganizate, în timp ce tinerii care dobândesc un simţ solid al identităţii provin din

familii care le-au asigurat căldură, susţinere, independenţă şi iniţiativă. Durkin (1995) argumentează că ceea ce rezultă din cercetarea acestui domeniu este faptul că dezvoltarea indentităţii nu reprezintă un proces de scurtă durată, ci unul care se extinde dincolo de adolescenţă (cel puţin până în perioada adultă tânără) şi depinde în mare măsură de interacţiunile dintre tineri şi contextele lor sociale.

Două opinii privind adolescenţa

Opinia „tradiţională

Opinia tradiţională privind adolescenţa este aceea a unei perioade de dezvoltare dominată de agitaţie şi revoltă. Adolescenţa se caracterizează prin transformări fizice, emoţionale şi cognitive extreme, dezvoltarea imboldurilor sexuale, trebuinţa de a face alegeri profesionale şi de alte tipuri, controlul tensiunilor pentru a se conforma aşteptărilor grupului de aceeaşi vârstă. Toţi aceşti factori exercită o presiune şi contribuie la agitaţia trăită de către majoritatea adolescenţilor.

Noţiunea de adolescenţă ca perioadă de frământări şi stres este adoptată de majoritatea teoriilor dezvoltării, în special în teoriile psihanalitice. Anna Freud (1938), de exemplu, a descris adolescentul ca trăind noi sentimente sexuale şi „lupte”. Intensitatea pulsiunilor interne, considera cercetătoarea, duce la indispoziţiile emoţionale excesive pe măsură de adolescentul încearcă să facă faţă acestor pulsiuni şi dorinţe. Totuşi, această opinie a fost infirmată de către antropologul Margaret Mead, în 1939 (v. caseta 3.2).

Teorie sociologică

Opinia lui Mead despre problemele trăite de adolescenţi în societăţile vestice a fost reflectată mai recent în teoria sociologică. Opinia sociologică privind adolescenţa, ca şi abordarea psihanalitică, implică credinţa în conceptul de „furtună şi stres”. Aceste două abordări teoretice diferă în ce priveşte explicarea cauzelor traumei.

Teoria sociologică sugerează că atât socializarea, cât şi transformările rolului sunt mai semnificative în timpul adolescenţei decât sunt în oricare altă perioadă a dezvoltării. Aspectele adolescenţei, cum ar fi creşterea independenţei faţă de părinţi şi alte persoane importante, o implicare mai mare în relaţiile cu adolescenţii de aceeaşi vârstă, asociată cu o sensibilitate sporită faţă de evaluările din partea altor indivizi, toate servesc la întârzierea procesului de schimbare a rolului din copilărie în perioada adultă. Transformările de mediu importante, cum ar fi schimbarea şcolii, admiterea la universitate sau colegiu, părăsirea familiei sau angajarea într-un loc de muncă, necesită formarea unui set nou de relaţii, iar aceasta, în consecinţă, duce la aşteptări mai importante şi reevaluări majore ale sinelui. Efectele factorilor de socializare concurenţi, incluzând familia, şcoala, grupul de aceeaşi vârstă, mass media ş.a.m.d., oferă adolescentului o gamă amplă de valori şi idealuri din care să aleagă. De aici rezultă nesiguranţa şi conflictul (Marsland, 1987). Mulţi dintre adepţii perspectivei sociologice consideră, de asemenea, că transformările sociale apărute de la începutul anilor ´70 (ai secolului al XX-lea – n.n.) au oferit adolescenţilor condiţii din ce în ce mai stresante.

Caseta 3.2

Adolescenţa în Republica Samoa

Antropologul Margaret Mead (1939) a infirmat opinia tradiţională despre adolescenţă, întrebându-se dacă descrierea specifică societăţilor vestice ale adolescenţei ca o perioadă tulburată şi tumultoasă era aplicabilă şi în alte culturi. Studiul lui Mead asupra vieţii la oamenii primitivi din insula Samoa sugerează că tumultul adolescentului poate rezulta din presiunile culturale existente în societăţile vestice industrializate. În viaţa samoană, băieţii şi fetele se obişnuiesc cu faptele de viaţă, moartea şi sexul încă de la o vârstă fragedă. Sexualitatea este tratată într-o manieră deschisă, naturală, şi din adolescenţă băieţii şi fetele se angajează liber în relaţiile sexuale şi de iubire. Prin urmare, adolescenţii samoani trăiesc mai puţine sentimente de vinovăţie şi ruşine comparativ cu cei din societăţile vestice, detaşându-se de anxietatea şi confuzia cu care se confruntă deseori aceştia. Concentrându-se pe traseul adolescenţei la fetele din Samoa, Mead descrie procesul ca fiind „liniştit” şi natural – într-un contrast evident cu anii adolescenţei trăiţi în societatea vestică. A creşte în Samoa este mai uşor întrucât viaţa este, în general, mai puţin complicată. Relaţiile afective sunt de circumstanţă, creşterea copiilor este tratată cu uşurinţă, competitivitatea şi ambiţia sunt aproape inexistente. Prin urmare, adolescenţa se desfăşoară fără evenimente importante. Prin contrast, adolescenţii din vest experimentează un trai plin de posibilităţi, ambiţii, presiuni în favoarea achiziţiilor şi, prin urmare, şi stresurile care însoţesc aceste stiluri de viaţă. Mead consideră această gamă amplă de posibilităţi şi presiunea de a face opţiuni ca fiind izvorul de conflicte şi stres la adolescenţii din societăţile mai „civilizate”. Ca o concluzie, Mead susţine că nu trebuie să încercăm îndepărtarea stresului ce a pus stăpânire pe adolescenţii din societatea vestică. Mai degrabă, trebuie să găsim modalităţile adecvate de pregătire a adolescenţilor pentru gama de opţiuni personale şi societale cărora trebuie să le facă faţă. Studiul lui Mead a fost criticat de către unii antropologi contemporani. Freeman (1983), de exemplu, pretindea că analiza efectuată de Mead asupra vieţii din Samoa era imprecisă şi înşelătoare. „Erorile atribuite cercetătoarei sunt lipsa înţelegerii limbajului samoan şi decizia acesteia de a locui pe insulă cu foştii americani decât cu oamenii pe care îi studia“. Un alt argument al lui Freeman era acela că atât primele studii, cât şi cele ulterioare au prevăzut opinii ale samoanilor care erau în conflict cu cele ale lui Mead. Totuşi, ea şi-a bazat argumentele îndeosebi pe cercetările personale efectuate în Samoa în anii ´40 şi ´60. Este posibil ca societatea samoană să se fi schimbat considerabil din 1920, datorită influenţei misionarilor creştini şi bazelor militare americane.

Studii asupra stărilor conflictuale din adolescenţă

Masterson (1967) a descoperit dovada anxietăţii în 65% de cazuri dintr-un eşantion alcătuit din adolescenţi normali cu vârsta între 12 şi 18 ani. Descoperiri similare au fost raportate de Rutter, Tizard şi Whitmore. Aproape jumătate din eşantion, cuprins între 14 şi 15 ani, a prezentat simptome de indispoziţie emoţională, cum ar fi depresia sau suferinţe severe.

Prin contrast, unele studii nu au reuşit să descopere o dovadă a stresului sau a conflictelor la adolescenţi. De exemplu, Offer (1969) a raportat faptul că pentru majoritatea adolescenţilor, transformările survenite în identitate, în relaţiile cu părinţii şi cu adolescenţii de aceeaşi vârstă au apărut treptat şi fără traume. Dusek şi Flaherty (1981) au investigat, printr-un studiu longitudinal pe o perioadă de trei ani, stabilitatea conceptului de sine la adolescenţi. Răspunsurile la chestionarele prin autodescriere au evidenţiat: conceptul de sine al adolescentului nu pare să se supună unei transformări excesive. Transformările observate la subiecţi păreau să apară gradual şi fără prea multe evenimente. Coleman şi Hendry (1990) au descoperit că în majoritatea situaţiilor, valorile grupului de aceeaşi vârstă erau mai degrabă asemănătoare celor ale adulţilor importanţi, şi nu în conflict cu ele. Cercetarea asupra adolescenţei indică în mod copleşitor că deşi o minoritate poate prezenta unele tulburări, majoritatea adolescenţilor par să controleze stările conflictuale şi nu prezintă semne excesive de stres. Coleman (1995) afirmă că susţinerea pentru această credinţă poate fi găsită în orice studiu important apărut în ultimii ani.

Conflicte între teorie şi cercetare

Aşa cum am observat, cercetarea asigură o slabă susţinere a opiniei „furtună şi stres” a adolescenţei, postulată atât de teoria psihanalitică, cât şi de teoria sociologică. Coleman (1995) sugerează următoarele raţiuni pentru această antinomie:

s-a subliniat de către numeroşi autori că psihanaliştii şi psihiatrii iau în considerare un eşantion foarte select de populaţie. Opiniile lor cu privire la adolescenţă pot fi excesiv influenţate de experienţele indivizilor pe care îi întâlnesc în clinici şi spitale;

s-a argumentat că sociologii nu au reuşit să desluşească conceptele

de „tânăr” sau de „mişcare a tinerilor” de propriile definiţii ale oamenilor tineri. Tânărul este frecvent considerat de către sociologi ca fiind în fruntea schimbărilor sociale în valorile stabilite ale societăţii. Aceasta poate duce la o opinie care confundă forţele radicale din societate cu credinţele oamenilor obişnuiţi (Brake, 1985);

unele comportamente adolescentine, ca: huliganismul, consumul

de droguri sau vandalismul sunt extrem de ameninţătoare pentru adulţi. Cu alte cuvinte, cei câţiva indivizi care sunt angajaţi în aceste activităţi antisociale atrag o atenţie mai mare publicului decât majoritatea care nu procedează astfel. Articolele senzaţionale despre faptele „rele” văzute în mass-media sunt considerate de către adolescent mai frecvente decât sunt în realitate. Comportamentul minorităţii este considerat ca fiind normă pentru toţi adolescenţii. Coleman susţine că toţi aceşti trei factori pot contribui la o opinie exagerată asupra stresului şi „frământării” aşteptate în perioada adolescenţei, ducând astfel la o fractură între teorie şi cercetare. Aceasta nu înseamnă că cele două teorii tradiţionale nu au nici o valoare. Probabil cea mai importantă contribuţie adusă de teoriile în discuţie este aceea că ele au asigurat un cadru pentru înţelegerea acelor adolescenţi care au probleme, şi mai multe informaţii despre cei care aparţin grupurilor minoritare. Referitor la teoriile menţionate, Coleman afirmă: Trebuie recunoscut faptul că ele sunt acum inadecvate în calitate de fundamente pentru înţelegerea dezvoltării unei mari majorităţi de adolescenţi. De fapt, adolescenţa are nevoie de o teorie, nu a anormalităţii, ci a normalităţii (Coleman, 1995, p. 61).

El crede că o teorie contemporană viabilă trebuie să încorporeze rezultatele studiilor empirice.

Aspecte ale experienţei adolescentului

Dezvoltarea cognitivă

În teoria dezvoltării cognitive, Piaget (v. cap. 3) a definit un nou nivel de gândire care apare în jurul pubertăţii – gândirea operaţional formală. Gândirea operaţional – formală, vă veţi aminti, necesită abilitatea de a raţiona abstract şi testa sistematic proporţii fără a face referinţă la obiectele concrete. Ea este considerată de către Piaget ca fiind un aspect important al dezvoltării umane.

Potrivit lui Piaget, adolescentul, confruntat cu rezolvarea unei probleme ştiinţifice, este capabil de un raţionament ipotetic şi de analiză a unei game ample de alternative diferite, precum şi de înţelegerea substratului legii ştiinţifice. Această transformare în gândirea adolescentului a fost descrisă ca o mutare a accentului de pe „real” pe „posibil”. Totuşi, multe studii au arătat că adevărata gândire operaţională se găseşte în cultura vestică numai la o minoritate de adolescenţi. De exemplu, Shayer şi Wylam (1987), testând un eşantion foarte larg de şcolari din Marea Britanie, au descoperit că numai aproximativ 30% dintre adolescenţii cu vârsta de 15 sau 16 ani au achiziţionat „primele operaţii formale”. Prin urmare, se pare că teoria lui Piaget nu se aplică strict majorităţii adolescenţilor. Este mai puţin clar faptul că transformările cognitive semnificative devin mai analitice şi reflexive decât la indivizii mai tineri. Adolescenţii utilizează tehnici complexe ca ajutoare ale memoriei şi sunt mai capabili de a anticipa şi dezvolta strategii de rezolvare a problemelor, atât academice, cât şi în raport cu situaţiile sociale. Cercetarea lui Hohlberg asupra dezvoltării morale (v. cap. 5) a atras atenţia asupra modului în care transformările cognitive influenţează raţionamentul moral în timpul adolescenţei. Valorile morale la copilul mic din stadiul preconvenţional sunt în mod tipic legate de sursele externe, cum ar fi pedepsele şi recompensele. La nivelul stadiului convenţional, în adolescenţa timpurie, gândirea morală este dominată de interesul pentru familie, societate sau standarde naţionale. Adolescenţii mai mari şi mai experimentaţi şi adulţii, în timpul stadiului postconvenţional (bazat pe principii), în mod caracteristic îşi bazează judecăţile morale pe ceea ce le dictează propria conştiinţă morală. În general, studiile au sprijinit din plin opinia lui Kohlberg conform căreia, o dată cu înaintarea în vârstă, tinerii tind să atingă niveluri mai înalte de raţionament moral (Rest, 1983).

Relaţiile cu indivizii de aceeaşi vârstă

Indivizii de aceeaşi vârstă joacă un rol important în socializarea din perioada adolescenţei. Pe măsură ce tinerii sunt mai puţini influenţaţi de legăturile familiale, ei devin mai apropiaţi de indivizii cu aceeaşi vârstă. Această tendinţă a fost ilustrată foarte clar într-un studiu efectuat de Sorensen (1973). Un procent de 68% din eşantionul său credea că valorile lor personale erau în acord cu cele ale majorităţii adolescenţilor. De asemenea, 58% din eşantion se identificau mai degrabă cu indivizii de aceeaşi vârstă, decât cu indivizii de acelaşi gen, aceeaşi rasă, religie sau aceeaşi comunitate.

Un studiu clasic realizat de James Coleman (1961) atrăgea atenţia asupra aşa-zisei subculturi adolescentine existente în societăţile vestice. O astfel de subcultură, credea Coleman, diferă în mod substanţial de cultura adultă şi este responsabilă de orientarea adolescenţilor către semenii lor de aceeaşi vârstă şi înstrăinarea lor de părinţi sau de scopurile academice ale şcolii din care fac parte. Mai recent, unii observatori au criticat viziunea stereotipă de societate adolescentă zugrăvită de Coleman. McClelland (1982) a sugerat că deşi multe grupuri de adolescenţi se pot diferenţia de adulţi prin îmbrăcăminte, tunsoare, preferinţe muzicale ş.a., nu toate aceste grupuri sunt în mod necesar în conflict cu normele adulţilor. Potrivit lui Hartup (1983), adolescenţii sunt mai influenţaţi de părinţi decât de semenii lor de aceeaşi vârstă în materie de moralitate şi valorile sociale. Berndt (1992) conchide că majoritatea experţilor sunt de acord cu faptul că, pentru majoritatea tinerilor de astăzi, semenii de aceeaşi vârstă au o influenţă mai mică decât se credea anterior. Funcţiile relaţiilor cu indivizii de aceeaşi vârstă. Dunphy (1963) opinează că relaţiile din adolescenţă cu semenii de aceeaşi vârstă se încadrează în trei categorii principale:

1. Clica, sau grupul mic, intim, de acelaşi sex, iar mai târziu

constituit din ambele sexe, este format din tineri de aceeaşi vârstă, interese şi

fonduri sociale. „Clica” asigură cadrul pentru tipurile de relaţii personale intime care existau în situaţiile de familie.

2. În jurul clicii există mulţimea, grupul cel mare, impersonal, slab

definit. „Mulţimea” se formează, în special, pe baza intereselor sociale similare, a aşteptărilor privind viitorul sau a orientării carierei profesionale. De exemplu, studenţii universitari pot constitui o mulţime, în timp ce studenţii de la politehnică pot constitui altă mulţime.

3. Adolescenţii aparţinând atât „clicilor”, cât şi mulţimilor au, de

obicei, unul sau doi prieteni apropiaţi. Prietenia implică relaţii mai intense decât le implică „clica”, permiţându-le tinerilor „să fie ei înşişi” şi să-şi exprime cele mai profunde sentimente, speranţe şi temeri. Adolescenţii pun mare preţ pe loialitatea şi încrederea prietenilor. De o valoare aproximativ egală, în special în cazul fetelor, este ca prietenul să asculte şi să răspundă simpatetic confidenţelor. Berndt (1982) crede că prieteniile din adolescenţă intensifică aprecierea de sine, permiţând indivizilor să simtă că ceilalţi respectă şi sunt interesaţi de ideile şi sentimentele lor. De asemenea, prieteniile intime intensifică perioadele de dezvoltare ulterioare, contribuind la deprinderile sociale şi la securitatea adolescentului.

Teoreticienii sunt de acord cu faptul că grupul de indivizi de aceeaşi vârstă oferă adolescentului un mediu „sigur” în care să facă schimbarea de la relaţiile unisexuale la cele heterosexuale. Individul cu vârsta de 13 şi 14 ani îşi poate practica noile deprinderi de relaţionare în contextul protejat al mulţimii sau al „clicii”. Când s-a dobândit o încredere sporită, individul îşi poate da întâlnire cu semenii, iar mai târziu să se angajeze în formarea relaţiilor heterosexuale.

Criza pubertară şi adaptarea şcolară *

Pubertatea este considerată ca fiind „vârsta ingrată”. În această perioadă a vieţii sale, băiatul prezintă un amestec incoerent de copilărie şi virilitate, dispoziţiile ridicole, o voce aspră, pilozitate facială. Fata are picioarele lungi, mâinile subţiri, pieptul şi şoldurile rău desenate. Ambii sunt dizarmonici fizic, dar şi psihic. Brutali, instabili, excesivi sau stângaci, copiii la această vârstă sunt dovada unei rupturi de echilibru, a unei pierderi a contactului cu viaţa.

tendinţe

impulsive, timidităţi, enervări subite, se irită, plâng sau râd nemotivat. Copiii prezintă acum o activitate dezordonată. La această vârstă, ideile sunt tranşante, paradoxale sau lipsite de francheţe. Se manifestă o stare de angoasă denumită „neliniştea adolescenţei”. Toate tendinţele ating o ordonare paroxistică şi în primul rând sexualitatea. Mediul familial devine prea strâmt şi prea fragil. Legile morale, sociale şi religioase – prea constrictive. Sufletul pluteşte între ipocrizie şi violenţă. Apar şi modificări de ordin fiziologic şi psihosexual: la fete menstrele, iar la băieţi erecţia. Pubertatea este o „criză psihobiologică” de evoluţie, marcând o schimbare în plus a persoanei pe plan somatic, dar şi pe plan psihic. Din acest motiv, ea nu trebuie considerată o manifestare psihopatologică, ci o „criză de dezvoltare”. Însă, din cauza marilor „furtuni” psihofiziologice pe care le declanşează, ea este susceptibilă de a duce la tulburări ale stării de sănătate mintală, cu implicaţii asupra dezvoltării viitoare a personalităţii, a vieţii afective şi a comportamentului tinerilor, ceea ce ridică serioase probleme de psihoigienă. Le vom analiza pe rând.

Atenţia

este

capricioasă,

dispoziţia

afectivă

bizară,

cu

* C. Enăchescu, Tratat de igienă mintală, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom,

2004

Educaţia sexuală are rolul de a oferi un cadru logic şi educativ de explicare a unor probleme care altfel sunt satisfăcute la întâmplare (prieteni „iniţiatori”, literatură pornografică etc.). Frecvent, pot apărea tulburări emoţional-afective legate de aceste probleme. Educaţia sexuală la vârsta pubertăţii trebuie să fie individuală şi să se facă în familie, mama explicând aceste probleme fiicei, iar tatăl – fiului. Problemele sexuale nu trebuie nici ascunse, nici încărcate de o falsă pudicitate, de minciună sau de aspecte anxioase. În caz contrar, poate apărea o întreagă suită de devianţe, care au la originea lor conflicte, stări complexuale, predispoziţii nevrotice, perversiuni etc.

Rolul familiei este deosebit de important pentru tinerii aflaţi la pubertate. Familia trebuie să înţeleagă „vârsta ingratăşi să accepte disonanţele ei. Impulsurile trebuie reprimate cu o indulgentă simpatie, cu mult calm, fără violenţă sau conflicte. Fetiţa trebuie tratată ca o tânără fată, iar băiatul ca un tânăr. Simţul moral şi religios reprezintă un alt factor esenţial în apariţia majorităţii conflictelor afective. Religia şi morala (religioasă sau laică) pot reprezenta pentru sănătatea mintală, pentru echilibrul armonios al Eului condiţia primordială a fericirii individului. Ele sunt un sprijin, un ghid care ajută la o mai bună adaptare a individului. Toate persoanele normale sunt capabile să găsească un suport şi un stimulent în sfera religiei sau a moralei pentru starea lor de sănătate mintală. În această privinţă există însă deosebiri. Morala este rece, abstractă şi, în orice caz, mult mai puţin accesibilă copiilor. Religia, prin rugăciuni, liturghie, istorie, dogmă, este mai bine şi mai direct receptată, având o valoare emoţională crescută. Nereligiozitatea inoculată sistematic unor tineri poate fi o mare eroare de igienă mintală. Aceste erori pot duce la situaţii grave, deosebit de periculoase. În mod egal, excesul religios, povestirile dramatice despre iad, păcat, sacrificiu, pot duce la angoase, izolări, schimbări de gândire sau comportament etc. În raport cu cele arătate, igiena mintală îşi propune să vină cu o serie de derivative, care ajută la descărcarea pulsiunilor tinerilor aflaţi la pubertate, canalizându-le interesele şi energia emoţional – afectivă, ordonându-le comportamentul după nişte criterii conforme cu dezvoltarea pozitivă a stării de sănătate mintală.

În

sensul acesta, trebuie cultivate următoarele aspecte:

-

gustul şi respectul de muncă;

-

jocurile, sportul;

-

tendinţele şi activităţile artistice;

-

relaţiile interpersonale pozitive;

-

lecturile adecvate vârstei, stimulante, exemplare;

-

activităţile recreative, dar şi instructive.

O

problemă deosebită care se pune la vârsta pubertăţii este legată de

adaptarea şcolară. Este ştiut faptul că nici un elev nu traversează etapa şcolară cu plăcere şi uşurinţă. Ea coincide cu anii cei mai frumoşi ai copilăriei şi adolescenţei, răpind libertatea şi timpul copilului. Mediul şcolar trebuie să reprezinte un mediu de tranziţie socială, pregătitor pentru individ în vederea integrării sale ulterioare în societate Copilul nu poate înţelege necesitatea unui program de studiu, a unei activităţi continue, regulate, metodice şi a disciplinei de instrucţie. Deşi este dezagreabil pentru el, trebuie să i se impună acest program. Adaptarea şcolară se realizează prin:

- inserţia sau integrarea afectivă a copiilor;

- interesului,

dezvoltarea

a

curiozităţii şi a dorinţei lor de

cunoaştere;

- cultivarea aptitudinilor;

comportamentale

pozitive. În mod asemănător, dificultăţile de adaptare şcolară sau aplicarea greşită a metodelor de educaţie sau învăţământ pot duce, la rândul lor, la situaţii neplăcute, de felul celor de mai jos:

- hipertrofia Eului, cu manifestări de tipul paranoiei;

- izolarea până la închiderea în sine de tip autist;

- surmenajul intelectual, care duce la oboseală şi inadaptabilitate;

- apariţia unor suferinţe somatice de tipul tuberculozei pulmonare, amigdalitei, apendicitei, nefritei, bolilor cardiace, scoliozei vertebrale, miopiei, bolilor neurologice diferite (coree Sydenham, ticuri, palpitaţii etc.);

- crearea

unei

ambianţe

comunicaţionale

şi

- efectuarea obligatorie a unor activităţi neconforme cu interesele şi aptitudinile elevilor. Pentru o bună adaptare şcolară, se impun următoarele reguli de igienă mintală:

-

un program de viaţă şi de studiu regulat;

-

odihnă, respectarea orelor de somn;

-

alternarea activităţii şcolare cu distracţii, jocuri, excursii;

-

diversificarea sau schimbarea interesului;

-

concursuri generale;

-

obţinerea de satisfacţii legate de rezultatele profesionale.

O

problemă