VÂRSTA ADOLESCENŢEI

Caracteristici generale ale evoluţiei adolescentului

Unii o consideră “vârstă ingrată”, alţii, dimpotrivă, “vârsta de aur”; pentru unii ea este “vârsta
crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei”, în timp ce pentru alţii este “vârsta marilor elanuri”; este
“vârsta contestaţiei, marginalităţii şi subculturii”, dar şi “vârsta integrării sociale”; este “vârsta dramei,
cu tot ce are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu”. Diversitatea opiniilor referitoare la adolescenţă derivă
din complexitatea în sine a acestei etape din viaţa omului, cu o dinamică excepţională în timp, cu
multideterminări şi multicondiţionări, dar şi din poziţia oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în
sistemul perioadelor evolutive ale vieţii. Locul lui în sistemul relaţiilor sociale este mai bine conturat şi
precizat decât cel al puberului. Totuşi adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului
între copilărie şi maturitate, fiind însă întors mai mult cu faţa spre adult.
La ieşirea din copilărie şi începutul adolescenţei, ca şi în tot decursul acestei perioade, avem în faţa
noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalităţi cu trăsături în plină formare.
Adolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă de numeroase şi profunde
schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc, perioadă a dezvoltării, în care dispar trăsăturile
copilăriei, cedând locul unor particularităţi complexe şi foarte bogate, unor manifestări psihice
individuale specifice.
Pe planul dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre echilibru şi spre adoptarea unei conformaţii
apropiată de cea a adultului; în schimb, în plan psihologic, transformările sunt extrem de rapide,
spectaculoase şi de maximă complexitate cu salturi la nivelul unor funcţii, cu evoluţii mai lente la
nivelul altora. Diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite şi noi modalităţi de relaţionare cu
cei din jur, forme originale de înţelegere şi adaptare.
Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existenţa
unor conflicte şi trăiri dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor,
a aspiraţiilor şi cu tendinţa de a evita teama faţă de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de
viitor. Adolescentul este un nonconformist şi un luptător activ pentru îndeplinirea dorinţelor sale, un
original în adaptarea soluţiilor urmărite, în modul de a privi şi de a se adapta la lumea înconjurătoare.

Adolescenţa cuprinde trei faze:

a)Adolescenţa timpurie între 10-11/13-14 ani, perioadă a transformărilor profunde fizice şi
fiziologice, a unor conturări complicate a intereselor, aptitudinilor şi concepţiei morale a copilului;
această perioadă se numeşte preadolescenţa sau pubertate.
b) Adolescenţa propriu-zisă între 13-14/17-18 ani, este cea ce se caracterizează printr-o
echilibrare puternică, intimă a concepţiei despre lume şi viaţă, prin clarificarea şi intensificarea
elaborării idealurilor omului, printr-o mare dezvoltare a laturii cognitive, afective şi voliţionale a
personalităţii.
c) Adolescenţa prelungită,18/20-25 ani cuprinde tineri angajaţi precum şi tineri ca-şi continuă
studiile.
Preadolescenţa este etapa în care au loc profunde transformări. Aspectul exterior se caracterizează
prin lipsa de armonie, mâinile fiind mai lungi decât trunchiul, nasul disproporţionat în raport cu faţa,
întreaga conformaţie lăsând impresia unei fiinţe deşirate.
Schimbări evidente se constată şi la nivelul vieţii psihice. Actele de autoritate ale părinţilor sunt cu
greu suportate, fiind supuse unui acut discernământ critic dacă nu sunt întemeiate şi necesare. Se
manifestă o schimbare şi în comportamentul copilului. Acesta venind în contact cu cunoştinţe variate şi
profunde şi având o gândire dezvoltată la capacitatea realului, observă insuficienţele părinteşti care până
acum treceau neobservate.
La această vârstă se dezvoltă conştiinţa de sine, preadolescentul fiind animat de dorinţa de a-şi
cunoaşte propriile sale posibilităţi, pentru a-şi da seama în ce măsură poate fi util celor din jur.Idealul
preadolescentului este de a deveni un om util societăţii, cu o înaltă conştiinţă a datoriei.
Adolescenţa propriu zisă este o etapă mai liniştită decât perioada anterioară, tânărul adoptând o
poziţie mai conştientă faţă de mediul social. Copilul se orientează mai mult către lumea externă, dar îşi
îndreaptă atenţia şi către propria-i viaţă psihică.
 Probleme adaptative specifice adolescenţei
Indiferent cât de critică este trecerea de pragul acestei vârste, ea presupune cu necesitate rezolvarea
unor sarcini adaptative - “probleme de dezvoltare”, care fac posibilă apariţia nu doar biologică ci şi
psihologică a viitorului adult:
 Dobândirea independenţei faţă de părinţi
 Adaptarea la propria maturizare sexuală
 Stabilirea unor relaţii de cooperare şi de lucru cu alte persoane, fără însă a fi dominat de acestea
 Decizia şi pregătirea pentru o anumită vocaţie
 Dezvoltarea unei filosofii de viaţă, a unor credinţe morale şi standarde morale; această filosofie
de viaţă va da ordine şi consistenţă deciziilor multiple şi acţiunilor pe care individul le are de realizat
într-o lume diversă şi în schimbare
 Dobândirea unui sentiment al identităţii

Dezvoltarea biologică
În această etapă are loc procesul de trecere spre organismul adult. Unele măsurători pun în evidenţă
faptul că între 14 şi 20 de ani creierul atinge aproximativ greutatea maximă şi se apropie de finalizare
osificarea diferitelor părţi ale craniului. Procesul de osificare al scheletului se realizează însă progresiv,
încheindu-se între 20 şi 25 de ani. Concomitent, se dezvoltă volumul muşchilor şi se măreşte forţa
musculară. La începutul perioadei adolescenţei se înregistrează o dezvoltare mai intensă la nivelul
muşchilor mari, iar apoi procesul se extinde şi la nivelul muşchilor mici, ceea ce influenţează
perfecţionarea şi coordonarea mişcărilor fine. Pe la mijlocul perioadei, se constată şi o stabilizare
relativă a creşterii adolescenţilor în înălţime şi greutate. Corpul câştigă în înălţime între 20 – 30cm, iar în
greutate câte 4 – 5kg anual. Creşterea în talie şi greutate dă corpului proporţia, vigoarea, graţia şi
frumuseţea care îl caracterizează pe adolescent. Maturizarea treptată a aparatului circulator asigură o
funcţionare normală a inimii. Ca urmare a creşterii suprafeţei plămânilor, volumul de aer introdus prin
inspiraţie este mai mare.
Dintre factorii care influenţează procesele de creştere un rol deosebit îl au glandele cu secreţie
internă. Astfel hipofiza secretă mai mulţi hormoni.
Unii din aceştia influenţează creşterea, alţii stimulează şi reglează funcţia altor glande endocrine.
Glanda tiroidă exercită, de asemenea, acţiune asupra sistemului nervos central, asupra funcţiilor
organismului, precum şi asupra dezvoltării psihice.
Cercetările efectuate au demonstrat existenţa unor diferenţe, ce sunt specifice sexului.
Adolescentele capătă o înfăţişare generală feminină, concretizată în proeminenţa bustului şi conformaţia
bazinului, dezvoltarea şoldurilor etc.
Aşadar, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă, spre un anumit echilibru
şi stabilizare, în timp ce evoluţia psihică se realizează prin tensiuni şi conflicte. Totuşi, se constată un
anumit paralelism între dezvoltarea biologică (sexuală mai ales) şi cea psihică, cu o evoluţie pertinentă
spre maturizarea socială, ce determină implicarea adolescenţilor în rezolvarea complicatelor probleme
ale lumii contemporane.

Dezvoltarea psihică
Sensibilitatea. Activitatea senzorială creşte, ceea ce determină modificări ale pragurilor minimal,
maximal şi diferenţial ale analizatorilor, făcându-se posibilă reflectarea mai fină şi mai analitică a
obiectelor şi fenomenelor realităţii.
Senzaţiile vizuale. În perioada pubertăţii acuitatea vizuală creşte simţitor, convergenţa ochilor are o
mare capacitate de acomodare. Se constată o creştere a sensibilităţii şi fineţii cromatice. Se câştigă
experienţa denumirii tuturor culorilor şi a nuanţelor acestora.
Senzaţiile auditive. Se dezvoltă în direcţia capacităţii de diferenţiere şi reproducere a sunetelor
muzicale, auzul tehnic, auzul fonematic – pe linia înţelegerii celor mai neînsemnate nuanţe şi
semnificaţii din vorbire, ca şi pe linia identificării obiectelor, fiinţelor, după anumite însuşiri perceptive
şi auditive.
Senzaţiile gustative şi olfactive. Capacitatea de a diferenţia, clasifica şi denumi substanţele după
miros creşte foarte mult.
 Datorită creşterii experienţei generale de viaţă, ca şi datorită maturizării, în adolescenţă are loc
procesul de erotizare a sensibilităţii.
Percepţiile şi spiritul de observaţie devin foarte vii, capătă o mare adâncime. Preadolescenţa şi
adolescenţa sunt perioade ale observaţiei analitice. Percepţiile sunt incluse într-o problematică mai largă,
sunt supuse sarcinilor gândirii. Preadolescenţii şi adolescenţii observă pentru a verifica, pentru a
înţelege, pentru a surprinde ceea ce-i interesează.
Atenţia. În această etapă se dezvoltă atenţia voluntară, iar cea involuntară şi cea postvoluntară
devin mai eficiente. Funcţiile intensive ale atenţiei sunt deplin dezvoltate, creşte capacitatea de
concentrare. Dezvoltarea cunoştinţelor diverse dezvoltă spiritul de observaţie şi a diferitelor interese
gnosice, organizează noi particularităţi ale atenţiei: natura începe să fie privită cu ochi de “naturalist”, cu
ochi de “fizician”etc.
Memoria. Conţinutul de memorat la adolescent reflectă în mare măsură interesele lui. Astfel el
reţine uşor şi cu plăcere acele date şi fapte care se leagă de orientarea sa generală îndreptată spre ştiinţele
realiste sau cele umaniste, adesea această selecţie făcându-se în detrimentul celorlalte
preocupări.Memoria ajunge la performanţe foarte mari în această perioadă; ea este una din laturile cele
mai solicitate ale activităţii intelectuale. Dacă în pubertate memoria de scurtă durată este foarte activă, în
adolescenţă memoria de lungă durată se organizează prin acumulări şi stocări de informaţii cu ajutorul
algoritmilor de organizare ce contribuie la sistematizarea, codificarea şi decodificarea factorilor cu care
se operează.
Angajarea adolescenţilor în activitatea de învăţare şi în stocarea de informaţii se realizează în
conformitate cu anumiţi paterni personali specifici. Dezvoltarea memoriei, a capacităţilor intelectuale
facilitează desfăşurarea activităţii şcolare. Adolescentul descoperă faptul că învăţarea este de câteva ori
mai eficientă decât până atunci. Totuşi, el simte nevoia de a restructura materialul de informaţie pe care
trebuie să-l fixeze. Astfel, procesul învăţării şi al memorării capătă unele însuşiri noi.
Condiţiile fixării, păstrării şi reproducerii devin de mare randament. Ele vădesc nu numai creşterea
capacităţilor de stocaj, dar şi construirea, la adolescenţi, a clasificărilor spontane interne în cadrul
stocurilor de cunoştinţe. Există o evidentă tensiune, un interes şi extensiune a activităţii intelectuale.
Prelucrarea adâncă a informaţiei începe în însuşi momentul mnemic al fixării (învăţării).
Adolescentul restructurează materialul de memorat, ca să-l facă mai sistematic şi mai inteligibil.
Păstrarea se sistematizează mult în continuare, ceea ce reprezintă o altă prelucrare a materialului.
Recunoaşterea reconstituie materialul în aspecte analitice detaliate prin coordonatele lui logice.
Reproducerea cuprinde numeroase momente de originalitate, deoarece adolescentul include în relatările
sale verbale numeroase elemente de explicaţie, sublinieri, asociaţii, comparaţii, ceea ce face ca în genere
reproducerea să fie evident deosebită de materialul de memorat. De data aceasta, originalitatea se obţine
prin mijloace personale, nu prin imitare, cum se întâmplă de obicei la puberi.
Gândirea. În procesul dobândirii diverselor cunoştinţe are loc asimilarea bazelor ştiinţei. Elevul
trebuie să înveţe să sistematizeze, să lege între ele diversele cunoştinţe, să-şi însuşească diverse procedee
de activitate mintală. Aceasta înseamnă că se creează condiţiile de a proceda amplu, inductiv, apoi
deductiv, adică de a raţiona logic. De aceea în procesul însuşirii noţiunilor se constituie şi se întăresc
sisteme de a raţiona într-un mod interogativ mai larg, se dezvoltă deci capacităţi operative intelectuale
generale, cu exigenţe faţă de exactitatea şi succesiunea logică în expunere; se dezvoltă, treptat, formele
abstracte ale gândirii, gândirea propoziţională.
Specific pentru această perioadă este procesul de constituire a unor moduri mai complicate de a
utiliza analogia, ca mijloc de comparaţie între fenomene din domenii relativ diferite, fapt ce atestă o
simţitoare creştere a folosirii criteriilor logice analitice în scheme de sinteză. Sub influenţa solicitării
şcolare, are loc dezvoltarea criteriilor logice ale clasificării. Dezvoltarea şi întărirea proceselor gândirii
logice se exprimă în favoarea deprinderilor de a gândi cauzal, logic, dialectic.
Pentru adolescenţi, o mare însemnătate capătă ideile şi discuţia de idei. Gândirea se străduieşte să
desprindă adevărul, în condiţiile unei puternice plăceri pentru discuţii controversate şi pentru sofisme.
Rolul teoriei creşte foarte mult. Adolescenţa se exprimă ca o fază a câştigării capacităţii de a filozofa, de
a căuta răspunsuri explicite la diferite probleme.
Astfel, în perioada adolescenţei, structura generală a solicitărilor intelectuale tot mai largi, mai
complexe şi multilaterale duce la modificări profunde ale gândirii şi la dezvoltarea gândirii diferenţiate:
gândire matematică, gândire gramaticală, gândire fizică etc. Studiul diferitelor obiecte de învăţământ îl
apropie tot mai mult de însuşirea unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, înţelege legăturile obiective
ale dezvoltării naturii şi societăţii, stabileşte relaţia cauzală şi de finalitate a producerii diferitelor
fenomene.
În procesul însuşirii cunoştinţelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se întăresc sisteme
de a observa, se dezvoltă, deci, capacităţi operative, intelectuale. Se generalizează algoritmi în cadrul
aceleiaşi discipline, treptat apar transferări de operaţii între discipline. Pe această bază se dezvoltă
formele operaţionale abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilităţile determinării logice a relaţiilor dintre
fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a
trăsăturilor şi diferenţieri între clase şi fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. Se
dezvoltă spiritul critic al gândirii- ca urmare a logicii şi adâncirii acesteia , a dezvoltării posibilităţii de a
analiza determinarea inclusă în fenomene, precizia gândirii.
Trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice face necesară preluarea în termeni
personali a cunoştinţelor. Stilul muncii intelectuale constituie o aderare conştientă, logică la cerinţele
sistematizării, ca şi ale lărgirii intereselor teoretice şi practice şi este dictat de volumul şi calitatea
cerinţelor activităţii şcolare.
Pe măsură ce se dezvoltă sistemul informativ de cunoştinţe, se petrece o ierarhizare latentă a valorii
celor cunoscute, dar se manifestă şi preferinţe, urgenţe etc, ceea ce oglindeşte aspectele caracteristice
individuale ale felului cum conştiinţa umană primeşte ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petrece în
mod activ şi selectiv.
Astfel, adolescenţa este vârsta creşterii deosebite a posibilităţilor intelectuale şi a abstracţiei, vârsta
în care se învaţă arta gândirii şi a discuţiei, dezvoltându-se strategiile euristice.
Limbajul se deosebeşte la preadolescent şi adolescent de perioadele anterioare prin bogăţia şi
varietatea lexicului, precum şi prin surprinderea sensurilor variate ale cuvintelor. Vorbirea devine aleasă,
literară. Adolescentul poate să susţină verbal o idee timp îndelungat, făcând asociaţii noi faţă de cele
cuprinse în textul model sau în tezele expuse de interlocutorul său.
Şi în privinţa debitului verbal scris există o evoluţie. Conţinutul celor scrise este relativ relaxat, dat
fiind faptul că mişcările scrierii şi stereotipul de ansamblu al acestora s-au automatizat.
Începând cu adolescenţa, creşte grija pentru exprimarea corectă a ideilor, precum şi interesul pentru
utilizarea figurilor de stil în limbajul scris: epitete, comparaţii, personificări, metafore. Datorită lecturii
diversificate, ei reuşesc să-şi formeze un stil propriu de vorbire orală şi scrisă, afirmându-se din ce în ce
mai pregnant ca individualităţi distincte. Lexicul preadolescentului conţine numeroase cuvinte legate de
factorul senzorial ,dar este sărac şi imprecis în analiza proceselor interioare. La sfârşitul adolescenţei,
datorită unei experienţe de viaţă mai ample şi datorită îmbogăţirii vocabularului, încep să înţeleagă şi să
redea mai adecvat şi cu mai multă siguranţă procese psihice complexe.
Acordând credit teoriei lui N. Chomsky, ce consideră limbajul ca o structură generativă, înnăscută,
adolescentul are capacitatea de a folosi combinaţii de flexionări în nenumărate situaţii a cuvintelor ce
sunt învăţate.
Referindu-se la varietatea formelor de învăţare specifice adolescenţilor, Gagné le menţionează pe
următoarele: învăţarea prin ghidaj emoţional, învăţarea cu ajutorul stimulilor relevanţi, învăţare de
algoritmi aplicativi, învăţarea cu algoritmi ce conţin paradigmele domeniului, învăţarea de cunoştinţe,
prin intermediul potenţialului verbal evocator de experienţă, învăţarea prin discriminare multiplă,
învăţarea sistemelor de rezolvare şi a determinanţelor incluse într-o astfel de activitate.
Strategiile rafinate ale învăţării, întâlnite la adolescenţi, presupun aspiraţii şi interese variate, cu
stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare psihică. Întregul proces
este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi
psihice şi comportamentale.
Imaginaţia. Concomitent cu capacităţile intelectuale, adolescentul se caracterizează şi prin
dezvoltarea deosebită a imaginaţiei. Mai evident este progresul imaginaţiei reproductive, a cărei
prezenţă se simte puternic în întreaga activitate a tânărului, acesta având importante însuşiri originale. În
afară de imaginaţia reproductivă care ajută în însuşirea sistemului de cunoştinţe transmise în procesul
instructiv, se dezvoltă tot mai sensibil imaginaţia creatoare, a cărei material ce o alimentează
preadolescenţa şi adolescenţa îl găseşte în realitatea în care trăieşte, trecutul istoric, diverse amintiri în
legătură cu propria persoană, anumite acţiuni umane, atitudini, defecte, perspectivele profesiei,
sentimentul de dragoste care începe să se manifeste. Prin creaţiile lor, îşi exprimă propriile judecăţi şi
atitudini în legătură cu problemele ce-i frământă. În repertoriul creaţiei artistice se exprimă exuberanţa,
bucuria, dragostea de viaţă, sentimentul de iubire.
Imaginaţia se intercorelează complex în perioada adolescenţei cu gândirea, cu afectivitatea, dar şi
cu alte planuri complexe ale personalităţii, în cadrul condiţiilor generale de armonizare a acesteia.
În perioada adolescenţei cunoaşte o mare dezvoltare reveria, visul, se dezvoltă fantezia, uneori chiar
la paroxism. Procesul acesta, are la bază dezvoltarea deosebită a aspiraţiilor şi dorinţa impetuoasă de a
proiecta în viitor aceste manifestări debordante ale vieţii interioare.
Afectivitatea. Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă maturizare
intelectuală şi afectivă a copilului. Viaţa afectivă se complică şi se diversifică, preadolescentul şi mai
ales adolescentul admiră, iubeşte, simte, aspiră, ştie să dorească, are idealuri afective, îi înţelege pe cei
din jur cu intenţiile, reacţiile acestora. Intensitatea , amploarea şi valoarea emoţiilor sunt dependente de
însemnătatea pe care o au pentru adolescent diverse fenomene, obiecte, persoane.
În dezvoltarea generală a vieţii afective, trei direcţii apar mai importante. În primul rând,
dezvoltarea sensibilităţii ,i a concepţiei sale morale. În al doilea rând, creşterea şi afirmarea conştiinţei
de sine, ca mobil al dorinţei evidente de a deveni independent. Situaţia de tutelă, de tipul aceleia din
copilărie, este mai greu suportată. În fine, a treia constă în erotizarea, în continuare, a vieţii afective. Se
dezvoltă sentimente superioare- morale, estetice, intelectuale – baza lor reprezentând-o lărgirea
cunoaşterii.
Intensitatea trăirilor afective face ca perioada adolescenţei să se caracterizeze adesea ca perioadă a
pasiunilor şi a furtunilor afective, o perioadă de romantism în viaţa omului şi de spontaneitate, de
poezie. Totodată, ea este perioada autonomizării morale. E o etapă de mare sensibilitate morală, ce se
caracterizează prin încercarea şi dorinţa de a se ajunge la un sistem moral explicit.
Voinţa. Este perioada în care se modifică, devenind deosebit de bogat, momentul deliberativ al
actului volitiv, când între motivele acţiunilor s-a ajuns la o ierarhizare care este în strânsă legătură cu
experienţa în domeniul în care urmează să se acţioneze.
În luarea hotărârii, preadolescentul este prompt dar la adolescent, timpul este mai îndelungat,
deoarece el reflectă mai temeinic asupra mijloacelor realizării acţiunii precum şi a consecinţelor ce
decurg din aceasta.
În execuţia hotărârii preadolescentul nu trece totdeauna imediat la execuţia ei, ci adesea amână
îndeplinirea celor propuse. Adolescentul dă dovadă de mai multă perseverenţă, scopurile acţiunilor sale
având o motivaţie mai puternică. Pe această perseverenţă se dezvoltă calităţile voinţei: iniţiativa,
perseverenţa, principialitatea scopului etc.
Interesele. Sfera intereselor se lărgeşte ca urmare a creşterii orizontului cultural şi a îmbogăţirii
experienţei de viaţă. În primul rând interesul pentru munca şcolară trebuie să atragă în mod deosebit
atenţia cadrelor didactice şi a părinţilor. Uneori, interesul pentru munca şcolară poate scădea. Acest
fenomen este provocat de cauze foarte diferite: dezvoltarea pasiunii pentru sport, lectură etc.,
nedezvoltarea unui stil de muncă intelectual, conflictele elevilor cu profesorii, preocupările extraşcolare
mai intense . Interesele adolescentului nu gravitează doar în jurul activităţii şcolare, ci se extind şi la
alte domenii ale ştiinţei, tehnicii, artei. Interesele devin mai stabile, fiind legate de domenii mai
cunoscute, sau spre care se manifestă aptitudini evidente. Interesele devin mai conştiente, ele fiind
urmărite cu tenacitate în vederea unui scop anumit; capătă caracter selectiv şi de eficienţă, iar sub
aspectul conţinutului este de remarcat marea diversitate: cognitive, pentru tehnică, pentru lectură,
politico-sociale, pentru sport, pentru muncă etc.
Aceste interese sunt, mai ales la vârsta adolescenţei, legate de idealul profesional, generând
motivele care-i determină pe adolescenţi să se orienteze şi să-şi aleagă o anumită profesiune: aptitudinile
pentru profesia respectivă, şansele de reuşită în învăţământul superior, posibilităţi de câştig, condiţii de
muncă avantajoase, posibilităţi de afirmare, dorinţa de a fi util societăţii şi a răspunde unei comenzi
sociale.
Dezvoltarea psihică, a intelectului îl maturizează în deosebi sub raport social şi cultural, îl face să
devină avid de cunoaştere şi de participare cu responsabilitate, în deplină cunoştinţă de cauză, la
activităţi cu caracter social, se antrenează în elaborarea de lucrări originale în literatură, artă, ştiinţă,
tehnică.
 Caracteristicile cele mai importante ale adolescenţei sunt: dezvoltarea conştiinţei de
sine,afirmarea propriei personalităţI ,integrarea treptată în valorile vieţii.
1.Dezvoltarea conştiinţei de sine
Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţa că existenţa proprie se deosebeşte
substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare care trebuie preţuită şi respectată.
Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască şi să se autoevalueze în raport cu realizările
sale şi ale altora. El se întreabă adeseori, ‘cine sunt eu?’, iar răspunsurile ce şi le dă se bazează pe
maturizarea intelectual-afectivă foarte evidentă pentru unii adolescenţi, chiar de la 16 ani, iar pentru alţii
la 18 ani.
Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea subiectului la sine
însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul
căreia trăieşte. Cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine este atins de elev atunci când el se poate privi ca
subiect al activităţii sociale, ca membru al colectivului. Un factor de seamă al conştiinţei de sine îl
constituie activitatea şcolară şi natura relaţiilor cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca
adolescentului.
O caracteristică a adolescenţei este şi proiectarea idealului în viitor; un aspect al acestei preocupări
este interesul pentru profesia pe care o va îmbrăţişa, determinându-l la reflecţie asupra vieţii sale
interioare. Capacitatea de a se preocupa de propria persoană nu înseamnă însă fuga de societate.
Caracteristica principală a adolescentului este un puternic impuls către acţiune. Acum dispar dorinţele
vagi şi apar ţelurile bine conturate, visarea ia forme conştiente.
2.Afirmarea propriei personalităţi
Descrierea, oricât de schematică, a “portretului” adolescenţei nu poate ignora problema originalităţii
ca atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorinţa de originalitate reprezintă, din punct de
vedere psihologic, o caracteristică esenţială a adolescenţei, numită tendinţa afirmării de sine, tendinţa de
afirmare a propriei personalităţi.
Dorind să atragă atenţia asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie
să se petreacă toate evenimentele. Forţele proprii sunt considerate superioare faţă de ale celorlalţi
oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaştere de sine. Acesta doreşte ca toate acţiunile sale
să fie cunoscute şi apreciate.
Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenţii căutând să se evidenţieze
prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferenţiază, care scoate în relief propria persoană.
Vizibilă este şi o altă expresie a tentaţiei şi arhaisme. Adolescentul îşi alege cu grijă cuvintele, utilizează
din abundenţă citate şi expresii celebre, maxime şi cugetări savante despre care insinuează că i-ar
aparţine. În privinţa limbajului, adolescenţei îi este proprie şi tendinţa de ermetizare a acestuia, de
folosire a unei vorbiri “cifrate”, şi anume, a unei vorbiri populate de expresii argotice. De obicei,
circulaţia acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în grupuri spontan constituite şi combaterea
acestui fenomen necesită eforturi educative prelungite.
În strânsă legătură cu limbajul, tentaţia originalităţii se exprimă şi în corespondenţa adolescenţilor,
caracterizată prin aceeaşi “ploaie” de citate, prezentă în limbajul lor.
Dominantă pentru tentaţia originalităţii la această vârstă este prezenţa spiritului de contradicţie. În
special discuţiile dintre adulţi, la care iau parte şi adolescenţii, ajung repede să fie monopolizate de
întrebările iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de contradicţie. Nu de puţine ori,
adolescentul se contrapune în discuţie chiar când e conştient de faptul că nu are dreptate. El e mobilizat
atunci de aceeaşi statornică tentaţie de a atrage atenţia asupra sa, de a se afirma, de a fi luat în seamă.
Adolescenţii manifestă tendinţa de a se afirma nu numai individual ci şi în grup: vor să activeze, să
se distreze împreună. Ei sunt atraşi şi de viaţa politică; în politică adolescentul vede o înaltă activitate
socială.
3.Integrarea socială
Esenţa integrării sociale constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai activ la grupul
căruia îi aparţine (clasă, şcoală, marele organism social). Cu cât înaintează în vârstă, cu atât el este mai
obiectiv în judecăţile sale, aprecierile efectuându-se în funcţie de criteriile sociale pe care şi le-a însuşit.
Dorinţa de a cunoaşte valorile sociale şi culturale se manifestă riguros şi tenace. Integrarea
adolescenţilor în aceste valori ale colectivităţii contribuie la formarea concepţiei despre lume şi viaţă.
 Datorită experienţei de viaţă limitată şi a lipsei unor criterii de autoapreciere corectă, adolescenţii au
nevoie de consiliere şi îndrumare discretă, fiind sprijiniţi să-şi formeze idealul de viaţă, să-şi
perfecţioneze judecăţile morale şi să-şi ridice nivelul conştiinţei şi al conduitei morale.
Adolescenţa atipică
Există o serie de indicatori ai faptului că un adolescent a trecut de limitele uzualei “crize” a vârstei
şi intră deja în tipare atipice, problematice.
 suspendare, exmatriculare sau scădere spectaculoasă în performanţa şcolară
 agresare verbală a celorlalţi, crize de furie
 apartenenţa la un grup sau o “gaşcă” necorespunzătoare
 pierderea interesului pentru vechile activitati care îi produceau placere, pentru sporturi sau alte
hobby-uri
 probleme cu legea
 depresie, izolare
 tentative de manipulare a adulţilor
 lipsă de motivaţie
 minciuni frecvente, lipsă de onestitate, furt
 promiscuitate sexuală
 idei suicidare
 consum curent sau doar “experimental” de alcool şi droguri

Lipsa de interes pentru şcoală la adolescenţi

Apatia adolescenţilor faţă de şcoală nu este normală; ea maschează alte cauze ce trebuie găsite şi
corectate. Cauzele dezinteresului faţă de şcoală pot fi:
-familia, care descurajează interesul pentru educaţie, pentru citit şi în care nu se discută sau nu se
dezbat evenimentele curente şi ce se petrece la şcoală;
-calitatea slabă a învăţământului:profesori lipsiţi de entuziasm, de dinamism şi creativitate, care
transformă elevii în roboţi cu creier;
Lipsa de interes pentru şcoală se manifestă prin neglijarea acesteia şi rezultate slabe la învăţătură..
Cauze posibile ale neglijării şcolii
-lipsa motivaţiei pentru învăţare
-influenţele negative ale colegilor
-deficit intelectual
-interes exagerat pentru celălalt sex
-lipsa de orizont
-stres familial excesiv:sărăcie, şomaj, violenţă, divorţ, boală
-familie care nu apreciază şcoala
-tulburări de învăţătură
-deficit de atenţie şi hiperactivitate
-maturizarea târzie a creierului
-schimbarea şcolii, a clasei, intrarea în liceu
-insuficient somn, malnutriţie, boli cronice grave
-abuz de alcool sau droguri
Cum se manifestă la un elev neglijarea şcolii:
-spune că şcoala e o pierdere de timp
-blamează profesorii ca fiind răi, dezinteresaţi etc
-pretinde că nu are lecţii de făcut
-nu arată notele părinţilor
-promite în zadar note mai bune
-refuză să meargă la şcoalî
-e indisciplinat la clasă
-profesorii se plâng de rezultatele lui slabe ţcolare
-are prieteni chiulangii şi neinteresaţi de învăţătură
-dă exemple de afacerişti bogaţi, care nu au studii superioare
-stă noaptea târziu la televizor, pe internet sau afară, cu prietenii
 -e interesat să câştige bani cât mai repede; poate avea o slujbă temporară
-tulburări la învăţătură: asemenea tineri se pot descuraja şi renunţa la efortul de a învăţa; ei apar
leneşi, dezinteresaţi şi obtuzi intelectual;
-şcoli lipsite de dotare minimă;
-mediul: lipsa sprijinului părintesc, sau influenţa unui grup de prieteni care nu pune preţ pe succesul
şcolar.
-nu învaţă suficient şi nu-şi fac lecţiile
Cauzele lipsei de performanţă şcolară la adolescenţi:
-nu ştiu, sau nu pot, să înveţe
-se concentreză cu greu; teama de şcoală
-lipsa de organizare, de gândire logică şi de perseverenţă
-neputinţa de a învăţa erenţei
-nu ştiu să deosebească ce e mai important
-lipsa încurajării din partea părinţilor
-condiţii extrem de vitrege de viaţă
Se manifestă prin:
-apatie, scăderea încrederii de sine, depresie
-lipsa perseverenţei
-încercarea de manipulare a celorlalţi
-lipsa de motivaţie, amânare fără rost
-frica de examene
-conflicte cu părinţii şi profesorii
Integrarea şcolară a adolescenţilor cu tulburări de comportament
Integrarea şcolară a adolescenţilor cu tulburări de comportament presupune aplicarea unor strategii
de intervenţie psihopedagogică destinate prevenirii şi corectării comportamentelor indezirabile în mediul
şcolar , precum şi consolidarea unor atitudini favorabile faţă de şcoală. În cadrul activităţii didactice, o
atenţie deosebită trebuie acordată procesului de evaluare, unde, prin acordarea unor anumite
recompense(valorizarea în faţa colegilor, sau obţinerea unor aprecieri verbale, note bune) pot fi stinse
unele comportamente nedorite sau consolidate anumite comportamente pozitive.
Se pot distinge trei tipuri de dificultăţi de ordin comportamental:
-nivel scăzut: comportament neadecvat, întâlnit de obicei în clasă, cum ar fi intervenţiile
inoportune, întreruperea celorlalţi etc.
-nivel mediu: comportament provocator, care poate fi întâlnit în clasă, dar şi în afara ei, cum ar fi
strigătul, cearta, cu profesorii, intimidarea celorlalţi elevi;
-nivel ridicat: comportament distructiv accentuat, cum ar fi sfidarea, hărţuiala, agresiunea şi
violenţa.
Cauzele cele mai semnificative ale comportamentului neadecvat din şcoli presupun:
-slabe abilităţi de bază;
-opotunităţi şi aspiraţii limitate;
-slabe relaţii cu ceilalţi elevi, cu părinţii sau profesorii;
-presiune din partea celorlalţi de a se purta într-un anumit fel, ceea ce poate fi în conflict cu
autoritatea;
-părinţi incapabili de a-şi exercita controlul;
-expunerea la abuzul fizic sau sexual;
-faptul că au fost victime ale rasismului.
Adolescenţii care au dificultăţi de ordin social, emoţional sau comportamental tind să fie nefericiţi,
refractari, să prezinte dificultăţi de învăţare şi stimă de sine scăzută, să fie instabili emoţional şi uşor de
rănit, să dea dovadă de slabe abilităţi sociale.
Aceştia sunt obişnuiţi:
-să fie mai degrabă pedepsiţi decât recompensaţi de către adulţi;
-să nu aibă relaţii prea bune cu colegii lor;
-cu relaţiile negative stabilite cu alţi din jur:
Pentru cei care lucrează cu adolescenţii cu tulburări de comportament, specialiştii în domeniu
recomandă:
 -identificarea şi valorificarea permanentă a punctelor tari/elementelor pozitive pe care elevii le au;
-observaţiile sau avertismentele verbale să fie clare, exprimate individual, cu discreţie şi fără o
frecvenţă prea mare;
-activităţile de grup să se desfăşoare în situaţii diverse, cu sarcini care să solicite interacţiunea şi
colaborarea dintre membrii grupului;
-elevii cu tulburări emoţionale şi compotamentale să fie introduşi în grupe de lucru, să primească
roluri/responsabilităţi clar explicate şi să fie apreciaţi, valorizaţi şi evidenţiaţi în faţa colegilor la fiecare
reuşită (oferirea permanentă de feedback pozitiv îi motivează şi îi încurajează pe viitor);
-la alegerea sarcinilor să fie consultaţi şi să se ţină seama de opţiunile lor;
-comunicarea nonverbală, ascultarea activă, politeţea şi respectul faţă de elevi, corectitudinea,
promptitudinea, fermitatea în rezolvarea problemelor, autocontrolul în cazul stărilor impulsive,
apropierea fizică de elevi, implicarea lor în luarea deciziilor, consemnarea şi aprecierea eforturilor şi
realizărilor elevilor, evitarea confruntărilor şi a atitudinilor de autoritate exagerată.
În situaţia în care profesorii întâmpină dificultăţi cu anumiţi elevi , se recomandă strategii de
specifice de acţiune, respectând următorul ciclu: formularea, implementarea, monitorizarea şi evaluarea.
Acest ciclu permite culegerea unor informaţii detaliate şi identificarea progresului elevilor, care
poate fi un proces lent şi contradictoriu.
O altă recomandare, care poate utilă în activităţile didactice cu elevi care prezintă dificultăţi
comportamentale, constă în înţelegerea comportamentului acestora din trei perspective care se succedă:
-evenimentele anterioare-ce anume s-a întâmplat înainte de apariţia comportamentului manifestat;
-comportamentul-în ce anume constă comportamentul respectiv;
-consecinţele-care este rezultatul comportamentului respectiv.
În urma luării în considerare a întregii succesiuni, este posibilă descoperirea cauzelor unui anumit
comportament, analizând evenimentele anterioare, înţelegerea corectă a comportamentului concret în
urma observaţiilor şi discuţiilor purtate cu elevul. Astfel, se pot stabili corect sarcinile şi anihila
comportamentul respectiv.