FIŞĂ DE LECTURĂ

DEVIANŢA de MAURICE CUSSON

Capitolul 10 - Natura devianţei

În capitolul 10, M. Cusson începe cu o clasificare a deviantei in șapte categorii:

l. Infracţiunile şi delictele, apoi omucidere, furt, infracţiuni ale gulerelor albe, hoţi
profesionişti, bande de tineri delincvenţi...

2. Sinuciderea

3. Consumul de droguri şi lumea toxicomanilor

4. Transgresiunile sexuale.

5. Devianţele religioase (vrăjitorie, erezii şi sectarism religios).

6. Bolile mentale

7. Handicapurile fizice.

Autorul ne aduce la cunoștință faptul că în universul devianţei există o gradaţie, de la

perfect voluntar la involuntar.

l. Devianţii subculturali. Teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase aparţin acestei

categorii de devianţi care îşi asuma devianţa şi îi revendică legitimitatea.

2. Transgresarii sunt devianţi care violează deliberat o normă a cărei validitate o

recunosc. Majoritatea delincvenţilor sunt simpli transgresori: ei violează norme cărora nu le
neagă cu adevărat legitimitatea.
 3. Indivizii cu tulburări de comportament- caracterul voluntar al actului nu este nici clar
acceptat, nici exclus. Astfel, alcoolicii şi toxicomanii acţionează, cel puţin în primele faze ale
evoluţiei lor, în mod voluntar, dar dacă se instalează dependenţa, ei încetează de a mai fi complet
liberi.

4. Handicapaţii, Cînd discutăm despre surzi, orbi, cocoşaţi, paraple-gici, debili şi bolnavi
mentali ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică, părăsim domeniul acţiunii voluntare.

Formelor de devianţa cel mai des studiate în sociologie sunt: infracţiunile, sinuciderile şi
toxicomaniile.

Definiţie: Devianţa este ansamblul conduitelor si stărilor pe care membrii unui grup le
judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor si care, în consecinţă, riscă să
trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.

Aşteptări, norme si valori.Devianţa este o activitate ce dezamăgeşte o aşteptare, ce

violează o norma socială sau neaga o valoare

Interacţiunea. Devianţa este în mod esenţial produsul judecării unei conduite sau a unui
fel de a fi. Criteriul major al devianţei este reacţia pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm,
condamnare, denunţare, izolare, ostracizare, tratament obligatoriu, privare de libertate, execuţie...
Cînd un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacţii, înseamnă că a încetat sa mai fie
deviant. Noţiunea de devianţa nu poate fi înţeleasă în afara interacţiunii deviantului cu aceia care
îl judecă.

Distribuţia. Normalitatea şi devianţa sunt noţiuni care vehiculează un sens statistic.

Conduitele normale sunt frecvente şi actele deviante sunt rare; cu cît un act este mai deviant, cu
atât el este mai rar.

Intensitatea devianţiei variază invers proporţional cu frecventa sa, pentru ca este

imposibil ca, în cadrul unui grup, oamenii să condamne cu indignare extremă acţiuni
condamnabile cu caracter frecvent

Cu cât numărul adolescenţilor fumători ocazionali de marijuana este mai mare, cu atît
acest comportament va părea mai puţin condamnabil, cu atât va fi mai puţin deviant. O activitate
nu poate fi deopotrivă obişnuită şi devianta. Devianta este o diferenţa percepută negativ. Relaţia
necesară dintre deviantă şi raritate se explică nu numai prin faptul că este dificil să dezaprobi cu
tărie practici curente, dar şi prin aceea că majorităţile sfârşesc, mai devreme sau mai târziu, prin
a-şi impune criteriul lor de normalitate.

Relativitatea devianţei este unul din locurile comune ale sociologiei.

Devianta este relativă:

l. Un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi nu va fi în alte

împrejurări, acesta nu poate fi izolat de situaţia în care el se produce, dacă dorim să-i descoperim
sensul şi calitatea.

2. Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. A omorî este o
crimă extrem de grava, dar nu şi pentru soldatul aflat în război.

3. Devianta depinde de contextul normativ în care apare.

În măsura în care solidaritatea socială cere tuturor să împărtăşească anumite sentimente

colective, tolerarea actelor care lovesc puternic în acestea ar pune în discuţie un liant social
esential. Oamenii nefiind identici, este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli. Şi atunci,
aceia care sunt convinşi de necesitatea regulilor, nu vor putea să se abţină să-şi manifeste
dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului nu este decât consecinţa ataşamentului faţă de o
normă socială. Devianţa este cealaltă faţa a normei. Universalitatea devianţei nu este numai
formală. Aceasta apare şi într-un număr restrâns de acte care, cu foarte rare excepţii, au fost
întotdeauna şi pretutindeni prohibite.

Conduitele universal reprimate sînt în număr de patru:

l. incestul dintre mamă şi fiu, tata şi fiica, frate şi sora;

2. răpirea şi violul unei femei căsătorite;

3. omorul, mai precis actul de a omorî voluntar un membru al propriului grup;

4. furtul.

Devianta, o construcţie social: Un individ nu devine deviant decât dacă comportamentul

său a făcut obiectul unei anumite interpretări, însoţită de o judecată de valoare.
 Sensul sau nonsensul reacţiei sociale: Majoritatea sociologilor devianţei au fost puşi în
situaţia de a vedea reacţia socială cu ochii devianţilor pe care îi studiau. Multe lucrări de
sociologie a devianţei au la bază întrevederi realizate cu delincvenţi, homosexuali, prostituate
etc. şi încearcă să prezinte viziunea acestora asupra situaţiei, în aceste condiţii, nu este defel
surprinzător că subiecţii astfel studiaţi sunt prezentaţi în termeni fie simpatici, fie neutri. In acest
sens, însuşi cuvântul deviant este foarte util. Cînd trebuie descrisă reacţia socială, judecăţile de
valoare abundă: ea ar fi gratuita, parţială, subiectivă, discriminatorie, represivă, intolerantă.

Unitatea si diversitatea fenomenului: Pentru diversele acte deviante există o cauzalitate

comună. Definiţia sociologică a devianţei fiind esenţialmente formală, un răspuns pozitiv nu vine
de la sine.

Cînd un delincvent consumator de heroină îşi reduce consumul de drog, numărul de

delicte comise anual scade substanţial.

Teoria sociologică dovedită prin experimentare ca fiind cea mai clară pentru înţelegerea
înclinaţiei pentru devianţa este teoria controlului social. Bazele acesteia au fost puse de
Durkheim în lucrarea Despre sinucidere. In esenţă, ea se rezumă la afirmaţia că o integrare
socială insuficientă îl eliberează pe individ de influenţa socializantă a anturajului sau, slăbindu-i
astfel motivaţia de a depune efortul necesar pentru respectarea normelor sociale.

Teoria controlului social

„Sinuciderea" lui Durkheim

Publicarea, în 1897, a lucrării Despre sinucidere a lui Durkheim apare retrospectiv ca

prima etapă a constituirii teoriei controlului social. Organizarea lucrării se bazează pe ipoteza că
exista trei tipuri principale de sinucidere, fiecare avîndu-şi propria cauzalitate: sinucidere egoistă,
sinucidere altruista, sinucidere anomica. Intr-o notă de pagina, Durkheim evocă un al patrulea
tip: sinuciderea fatalistă, aceea comisa de sclavi şi de cuplurile prea tinere. In astfel de cazuri,
sinuciderea este aleasă pentru că jugul este intolerabil, iar viitorul iremediabil închis. Totuşi,
sinuciderea fatalistă i se părea Iui Durkheim atît de rara în epoca sa, încît nu a mai analizat-o

Devianțele şi integrarea social: Fără a conferi o extensie nepotrivită conceptului de

integrare, este posibil sa arătăm că aceasta se aplică nu numai la sinucidere şi omucidere, ci şi la
delincventa juvenilă şi la toxicomanie. Acest lucru reiese din cercetările variate asupra cartierelor
urbane cu criminalitate ridicată, asupra tinerilor delincvenţi şi asupra tinerilor consumatori de
droguri.

Toxicomania şi dezinserţia social: Sociologii care măsoară delincventa juvenilă, au

observat ca indicii de delincventă clasica (furt, v violenţă) erau în suficientă măsură asociaţi
indicilor de consum de droguri, cum ar fi marijuana şi heroina, încît să se facă din aceştia un
indice unic, care este strâns legat în mod negativ de indicatorii de integrare socială

Controlul social ca process: După Durkheim, sociologii au tendinţa de a considera

controlul social ca rezultând din acţiunea unei entităţi supraindividuale — „societatea", „grupul"
— asupra membrilor care o alcătuiesc. Controlul social este definit ca ansamblul proceselor prin
care membrii unui grup se încurajează, unii pe alţii, pentru a ține seama de aşteptările lor
reciproce si pentru a respecta normele pe care si le fixează. Controlul social este o formă de
influenţă care se realizează în şi prin relaţii interpersonale.

Paradigma acţionistă: Sociologii pornesc de la ideea ca actul deviant este rezultatul unei
decizii în cursul căreia autorul s-a gîndit mai mult sau mai puţin sumar la avantajele şi
inconvenientele opţiunilor ce i se prezintă.

Raţiunile şi raţionalitatea: Analiza strategică sau acţionistă susţine contrariul modelului

medical, ce reduce crima, sinuciderea sau toxicomania la statutul de simptom şi ea stipulează ca
actul deviant poate fi conceput ca soluţie a unei probleme sau ca mijloc în serviciul unui scop.
Ceea ce este valabil pentru acţiunea socială, în general, este valabil şi pentru actele deviante:
important este să i se caute sensul.

Analiza situaţiilor: Situaţia este concepută ca ansamblul circumstanţelor exterioare care

precedă şi însoţesc îndeaproape comiterea unui act deviant si care fac ca acest act să fie mai mult
sau mai puţin realizabil, mai mult sau mai puţin profitabil si mai mult sau mai puţin riscant.

În analiza componentelor unei situaţii susceptibile de a favoriza o devianţă oarecare sînt

necesare trei concepte: oportunitatea, pieţele, organizaţiile.

Creşterea furturilor în democraţiile occidentale: Dezvoltarea economică şi modificările

obiceiurilor de viaţă au produs un efect pervers: ocaziile de furt au devenit mai numeroase,
exercitând o presiune în creştere asupra ratelor de delincvență ce atentează la proprietate. In
aceeaşi perioadă, cantitatea pedepselor acordate de tribunale a rămas aproape aceeaşi.

Cazurile de sinucidere din Marea Britanie: Intre 1960 şi 1975, Anglia şi Ţara Galilor
cunosc o evoluţie fericită, dar singulară; rata sinuciderilor începe să descrească regulat, an după
an. Rata naţională a sinuciderilor scade cu 35% în această perioadă. Nu exista echivalent al
acestei scăderi în celelalte ţări, în acelaşi interval; în Statele Unite, ratele cresc foarte mult; în
Franţa stagnează.

În Anglia, unde controlul armelor de foc este foarte strict, se observă rate de omucidere
de opt ori mai mici decât în Statele Unite, unde este foarte uşor să îţi procuri aceste arme.

Conjunctura actuală: În 1990, democraţiile occidentale mai poartă sechelele unei foarte
mari creşteri a numărului de furturi de orice fel, pe care le-au cunoscut în anii şaizeci şi
şaptezeci. De la această dată, în ciuda câtorva uşoare fluctuaţii spre scădere, volumul delicțelor
contra proprietăţii şi-a păstrat o dimensiune considerabilă. Mergând pe urma furturilor, crimele
violente, sinuciderile tinerilor şi toxicomaniile au cunoscut de asemenea tendinţe crescătoare.
Creştere furturilor are ca efect atât antrenarea infracţiunilor contra persoanelor, cât şi a
toxicomaniilor şi sinuciderilor.

Obişnuinţa furtului deschide calea unor devianţe din ce în ce mai grave. Recidiviştii trec
cu uşurinţă de la furtul simplu la spargere şi apoi la furtul cu violenţă. Majoritatea dintre ei se
împotmolesc într-un mod de viaţă marginal, care este mediul ideal pentru toate tipurile de excese
şi devianţe. In timp ce în secolele trecute delincvența era mai ales fapta unor persoane aflate la
ananghie, a disperaţilor şi a câtorva profesionişti, astăzi, devianţă recrutează mai mult ca altădată
hedonişti, oportunişti şi neadaptaţi.

Hedoniştii: furtul si consumul de droguri sunt în mod esenţial mijloace rapide şi facile de
creare a plăcerii.

Oportuniştii: hoţul contemporan profită de ocaziile care i se oferă în număr mare şi

acţionează în pripă, folosind tactici rudimentare.