Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, abuzul reprezintă orice formă de maltratare

fizică şi / sau psihică, abuz sexual, neglijare, tratare neglijentă sau exploatare în scopuri
comerciale sau orice alt tip de exploatare care poate cauza daune efective sau potenţiale pentru
sănătatea, supravieţuirea, dezvoltarea sau demnitatea copilului în contextul unei relaţii de
responsabilitate, încredere sau autoritate.
Din punct de vedere juridic, abuzul este încălcarea normelor legale care apără relaţiile
sociale ce asigură o bună şi normală creştere şi dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului.
Săvârșirea abuzului implică acțiunea voluntară a abuzatorului, care periclitează existența
și dezvoltarea copilului, indiferent de existența unui posibil consimțământ al copilului. 
Abuzul reprezintă o problemă socială ce trebuie definită adecvat, care necesită intervenţie
socială şi instituţii de asistenţă socială şi de sănătate specializate, cadrul juritic corespunzător
pentru protecţie.
Abuzul este atunci când, sănătatea fizică sau psihică a copilului este afectat şi vătămarea
este facută în mod intenţionat.
Abuzul este o manifestare a violenţei împotriva copiilor, profitându-se de diferenţa de
forţă fizică, psihică, economică, dintre adulţi şi copii.
Orice act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho emoţionale şi expuneri
la situţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil, constituie abuz.
Abuzul în general poate fi : fizic, psihologic şi sexual.
Abuzul psihologic
Abuzul pshihologic este denumit şi abuz emoţional.
Abuzul emoţional reprezintă o continuă terorizare, şantajare cu diverse lucruri, poreclire
şi înjosire a minorului. Orice tip de abuz, neglijare sau ataşament deficitar se reflectă în planul
psihocognitive şi social al copilului.
Abuzul emoțional sau psihologic se referă la maltratarea emoțională sau psihologică
persistentă a copilului într-o manieră în care poate afecta sever și pe termen lung dezvoltarea
emoțională și psihologică a acestuia. Abuzul emoțional este adesea cauzat de către părinți sau
îngrijitori care, de multe ori printr-un comportament inadecvat perturbă dezvoltarea cognitivă,
afectivă, psihologică și socială a copilului. Acesta fenomen apare atunci când nevoile
psihologice ale copilului nu sunt satisfăcute sau când adulții răspund într-o manieră nepotrivită .
Abuzul emoțional este în general asociat altor forme de maltratare familială, precum
abuzul fizic sau violența familială, dar poate fi prezent și ca formă de sine stătătoare. De
asemenea, abuzul poate apărea și la nivel instituțional, în cadrul centrelor care se ocupă de
îngrijirea și educarea copilului.
Abuzul emoţional nu se referă la situaţiile singulare, în care copilul este respins, de un
părinte preocupat şi tensionat, pe parcursul unei perioade scurte de timp, ci vizează un
comportament stabil, care defineşte relaţia dintre cei doi, care nu lasă urme fizice, dar este cu atât
mai periculos. Aceasta face ca abuzul emoţional să fie greu de demonstrat. Abuzul emoţional
constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte
capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine din partea unui adult care se află
în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu copilul. În mod concret, aceste acte pot fi umiliri
verbale şi non-verbale, intimidări, ameninţări, terorizări, restrângeri ale libertăţii de acţiune,
denigrări, acuzaţii nedrepte, discriminări, ridiculizări şi alte atitudini ostile sau de respingere faţă
de copil. Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut duce la afectarea diverselor paliere ale
psihicului copilului, devenind abuz psihologic, care are consecinţe mai grave decât abuzul
emoţional şi pe termen lung asupra dezvoltării copilului. Copilul care este martor al violenţei în
familie suferă indirect un abuz emoţional şi/sau psihologic. În cazul în care un copil care se
manifestă prin refuzul de a răspunde și de asculta rugămințile și cererile părinților, refuzul
evident de a răspunde la solicitările acestora, uneori în mod violent prin țipete sau reacții de
protest, suferă direct un abuz emoţional.
În majoritatea cazurilor de abuz emoțional mai sunt prezente şi abuzul activ şi pasiv.
Abuzul activ se referă la comportamentele intenționate de vătămare, umilire și constrângere,
precum critica, amenințarea și blamarea copilului. Abuzul pasiv, pe de altă parte, este o formă
mai subtilă de abuz și presupune lipsa oferirii de iubire, sprijin, grijă, încurajare etc. necesare
dezvoltării imaginii de sine pozitive.
Copilul abuzat emoţional simte că nu este dorit şi iubit, trăieşte izolarea, teroarea,
refuzul, agresivitatea, ignorarea nevoilor, care sunt forme ale abuzului emoţional.
Copilul este respins ca fiinţă, atunci când adultul îndepărteaza copilul de el, refuză să-i
recunoască valoarea sau legimitatea nevoilor, îi sunt ignorate trăirile pozitive sau negative, îi
sunt impuse reguli stricte, a căror necesitate nu o înţelege şi se simpte izolat de ceilalţi.
Izolarea apare atunci când copilul nu are posibilitatea stabilirii unor relaţii sociale, sau
este izolat într-o zonă fără interacţiuni sociale. El se confruntă cu grave probleme afective şi
supravieţuieşte interiorizând imaginea oferită de părintele abuziv.
În viaţa unui copil ignorat, părintele este prezent fizic, dar nu este conectat cu acesta prin
empatie și în primul rând prin acceptare și iubire necondiționată. Părintele are un program bine
stabilit, însă copilul nu este inclus în activitățile sale zilnice. Delegarea responsabilității către
celălalt părinte sau către bunici creează o labilitate emoțională pe care micuțul o va manifesta și
la maturitate. Copilul va tinde întotdeauna să aibă o relație bună cu părintele lui, chiar îl va iubi
mai mult pe cel absent fiindcă îi duce dorul.

Un copilul este agresiv din cauza unor probleme psihologice cărora nu poate să le facă
faţă. În spatele comportamentului agresiv se pot afla diferite cauze, cum ar fi: oboseala, percepţia
de sine negativă, frica, dorinţa de a atrage atenţia, nevoia de limite, reacţia de oprelişte puse de
părinţi. Agresiunea este activitatea al cărei scop este distructiv.
O altă formă este aceea care rezultă din expunerea copilului la violenţele, ostilitatea şi ura
dintre adulţi. Cu mult înainte ca dezvoltarea psihică să îi permită, acest copil îşi asumă
responsabilitatea împovărătoare de a avea grijă nu doar de el însuşi, dar şi de părinţi, renunţând
la a-şi mai trăi copilăria. Ca adult, acesta se va confrunta cu probleme legate de identitate –
conştientizarea valorii personale şi a identităţii sexuale. În cazul în care părinţii divorţează,
copilul poate continua să fie supus abuzului prin faptul că este forţat să se poziţioneze de o parte
sau de cealaltă, fără a putea să ceară şi să obţină informaţii care l-ar ajuta să depăşească confuzia
pe care o trăieşte, sau va dezvolta sentimente de vinovăţie, pentru că a fost de partea unuia dintre
ei, ori, şi mai dramatic, va fi obiectul unei răpiri. Nu sunt rare cazurile când abuzul de substanţe
(alcool, droguri), de către părinţii incapabili să-şi gestioneze viaţa, se transmite şi la copilul care
trăieşte alături de ei. Acesta va sfârşi prin a se considera vinovat pentru decăderea părinţilor şi va
avea o percepţie distorsionată asupra sa şi asupra lumii înconjurătoare. Alături de consecinţele în
plan emoţional, care conduc spre dificultăţi de adaptare într-un mediu nou, există şi efecte în
plan social, care pot împinge copilul către o carieră infracţională: fuga de acasă, furturi, acte de
vandalism etc.
Din repertoriul abuzului emoţional fac parte modalităţi diverse, uşor de identificat la
copil: neîncredere, ostilitate, manifestări agresive, inhibiţie socială, dificultăţi de adaptare,
incapacitate de a se juca sau de a se exprima prin joc, stimă de stimă scăzută, abilităţi psihologice
sau sociale de bază slab dezvoltat.
Toate acestea sunt provocate de supunerea copilului la umilinţe, amenințarea cu
pedeapsa, neglijarea sau ignorarea persistentă a nevoilor copilului, învinovățirea copilului pentru
propriile probleme, exploatarea sau manipularea copilului în a desfășura activități care pot afecta
dezvoltarea acestuia, constrângerea copilului în a desfășura activități fără a ține cont de limitele
sale fizice și psihologice, izolarea copilului de persoanele de aceeași vârstă, de prieteni, de rudele
sale, neoferirea de laude și încurajări copilului, nerecunoașterea drepturilor copilului și
încercarea de a-l controla, umilirea în public a copilului, preferinţa vădită pentru ceilalţi fraţi,
refuzul de a recompensa sau felicita copilul pentru reuşita sa, interzicerea jocului cu alţi copii,
interzicerea activităţilor legate de şcoală şi de timpul liber, cultivarea neîncrederii faţă de cei din
afara familiei, forţarea copilului să participe la activităţi de care se teme, ameninţări, acţiuni
distructive faţă de bunurile acestuia. Ameninţările cu diferite pedepse, cu abandonul sau cu
alungarea de acasă a unuia din copii se transmit şi celorlalţi fraţi.
În literatura de specialitate este menţionat faptul că, abuzul emoţional poate apărea în
orice tip de familie, indiferent de istoricul medical, social sau financiar. Abuzul emoţional este
cel mai adesea asociat cu perioade de stres şi de tensiune familiale cauzate de factori externi cum
ar fi: lipsa unui loc de muncă, lipsa resurselor materiale şi financiare, precum şi cu abilităţi
scăzute de parenting şi de capacitatea de a face faţă îngrijitorilor copiilor. Persoanele care
abuzează pot fii persoane care la rândul lor au fost victime ale abuzului, indiferent dacă acestea
au fost abuzaţi psihic sau fizic.
Persoanelor care abuzează prezintă câteva caracteristici cum ar fi: emoţional nu sunt
disponibili, propriile neîndepliniri îşi revarsă asupra copiilor, nu oferă laude sau încurajări
copiilor când aceştia ar avea nevoie, se aşteaptă ca proprii copii să îşi asume responsabilităţi
inadecvate sau prea multe nivelului lor d dezvoltare, etc...
Abuzul emoţional poate să vină şi din partea unor instituţii ale căror activităţi principale
se concentrează pe oferirea de protecţie, sprijin şi educaţie copiilor. Acest tip de abuz este numit
abuz sistemic. Abuzul sistemic este caracterizat prin eşecul de a lua în considerare nevoiele
copilului, de a organiza şi coordona serviciile eficiente de protecţie şi de asistenţă a acestuia şi
prin prezenţa abuzului instituţional, manifestat de către personalul angajat al instituţiei
respective.
Consecinţele abuzului emoţional conduce la eşec permanent, apar imediat şi se reflectă
şi pe terme lung, având ca efect în dezvoltarea psihosocială normală. Un copil care a suferit orice
formă de abuz, poate dezvolta la vârsta adultă disfuncţii şi deficite cum ar fi: distorsiuni
cognitive, suferinţă emoţională, imagine deformată a sinelui, evitarea, probleme în relaţionare cu
cei din jur, risc crescut de abuz asupra partenerului de viaţă şi asupra propriilor copii.
Pentru a putea preveni abuzul emoţional, scopul principal trebuie să fie asigurarea şi
dezvoltarea psihologică şi emoţională armonioasă a copilului. Prevenţia se poate realiza prin
oferirea de suport familiilor dezavantajate, educaţia comunitară, precum şi crearea unor reţele de
suport pentru copii îngrijitorii acestora.
Mijloacele de prevenţie şi de intervenţie pentru cazurile de abuz emoţional consatau în
identificarea factorilor de risc, analiza istoricului medical, psihologic şi social al familiilor
precum şi furnizarea de resurse în sopulcreării unui mediu stabil şi sigur tuturor membrilor
acestora. Aceste resurse pot fi de ordin material, educaţional, sanitar şi financiar.
Intervenţia are loc atât la nivelul copilului abuzat, cât şi la nivelul îngrijitorilor. Aceştia
din urmă pot învăţa şi abilităţi şi tehnici de arenting pozitiv, prin intermediului grupului suport
sau a cursurilorde parenting, pentru a-i asigura copilului un climat sigur, pozitiv şi cald, în care
acesta se poate simţii iubit şi valorizat.
Sesizările cu privire la abuzurile comise asupra copiilor pot fi făcute de oricine are cunoștință
de acestea, inclusiv de către copii, indiferent de vărstă și de condiția de martori sau victime ale
abuzurilor.
Sesizările se pot face la:
1. Serviciul de urgență 112 (Poliția) sau serviciul de securitate.
2. Telefonic către Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC).
3. Numărul 116 111 – Telefonul Copilului.
Telefonic sau prin email folosind serviciile de Helpline Salvați Copiii. (HELPLINE 0800 070
040 – copii singuri acasă / 0800 410 414 – consiliere psihologică / 031 80 80 000 – siguranța
online.
Conform legii 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului, fiecare
copil are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus
pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante. Măsurile de disciplinare a
copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun
motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care
afectează starea emoţională a copilului. În centru este strict interzisă agresarea verbală sau fizică
a copiilor, aceste fapte fiind pedepsite conform legii. Se au în vedere atât formele de abuz (fizic,
psihic, economic), cât și orice formă de neglijare a persoanei sau de tratament degradant la care
poate fi supus copilul de către personalul centrului, alți copii, eventual membri de familie și orice
alte persoane cu care copiii au venit în contact. Violenţa asupra copilului reprezintă forme de
rele tratamente produse de către părinţi sau de orice altă persoană aflată în poziţie de răspundere,
putere ori în relaţie de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potenţială asupra
sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea şi moralitatea.
Concluzii
Abuzul afectează dezvoltarea copilului în toate dimensiunile sale esenţale. Dezvoltarea
armonioasă a copilului poate fi perturbată ireversibil de abuzurile exercitate de părinţi sau de
persoanele care-l îngrijesc. Practicile abuzive pot genera învăţări patologice, care modifică
definitiv structura personalităţii şi, în consecinţă, alterează calitatea relaţiilor umane şi concepţia
despre oameni şi viaţă. Persistenţa, timp îndelungat, a copilului într-o relaţie cu un adult abuziv
îl poate determina pe acesta să joace roluri nepotrivite vârstei şi, ca urmare, să-i perturbe
procesul de socializare progresivă, adecvată nivelului său fizic şi mintal. Efectele abuzului
însoţesc individul de-a lungul întregii vieţi. Problema abuzurilor comise de adulţi contra copiilor
trebuie considerată o problema de victimologie, de sănătate publică şi suferinţă socială. Dacă
lucrurile ar merge bine şi societatea ar fi mai informată şi mai reactivă la ce se întâmlpă în
familii sau în diverse instituţii cu care copiii au contact, nu am mai avea atâtea situaţii în care
copiii sunt supuşi unor atitudini incorecte şi neadecvate vârsteilor. De aceea, consider că
imperativ necesar, tratarea problematicii abuzului şi diseminarea pe o scară cât mai largă a
informaţiilor privitoare la acest gen de experienţe. Ar fi utilă înfiinţarea unui Avocat al
Poporului, însărcinat doar cu problemele care privesc calitatea serviciilor oferite familiei şi
copiilor.
O societate sănătoasă nu poate exista fără o bază sănătoasă. Iar aceasta nu poate fi decât
familia, în general, şi copilul, în particular.

Bibliografie:
Legea 272/2004, pivind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
Ordinul MMJS nr.25/2019
HG nr.49/2011
Killen K., Copilul maltratat, Timişoara, Editura Eurobit, 1998
Klein, M ., Psihologia la răspântia mileniilor(coord. M. Zlate), Iaşi, Polirom, 2001
Traian Rotariu -Expunerea copilului la abuz si neglijare-Complex Cluj,1996
Maria Roth-Szamoskozi - Protectia copilului,Presa Universitara Clujeana,Cluj 1999
Cătălin Zamfir şi alţii - Dinamica bunastarii si protectiei sociale,Expert Bucuresti 1994
Bonea, G. V., Devianţa. Viziuni contemporane, Bucuresti, Editura Sigma, 2015
The psychological abuse - Howe, 2005: 107–109
Preventing Child Maltreatment: a guide to taking action and generating evidence”, WHO, 2006