ASPECTE TEORETICE PRIVIND ABUZUL SEXUAL ASUPRA

COPIILOR

Introducere

Abuzul sexual îndreptat împotriva unui copil presupune implicarea copilului

imatur/dependent sau a unui adolescent, de către adult, în activităţi sexuale pe care nu este în
masură să le înţeleagă şi să consimtă în cunoştinţă de cauză, sau acţiuni care încalcă normele
tradiţionale ale vieţii de familie.
Putem vorbi despre abuz sexual, violenţă sexualizată sau exploatare sexuală atunci
când un adult se foloseşte de încrederea, inocenţa, depedenţa sau imposibilitatea de apărare a
unui copil sau adolescent, pentru a-şi satisface dorinţele sexuale.
Abuzul sexual este unul din cele mai groaznice lucruri care se poate întampla unui
copil, pentru că îl marchează pentru tot restul vieţii sale, pentru că din acel moment oribil va
fi tot timpul în sufletul său şi pentru că îi va influenţa toate relaţiile interumane. În timp,
amintirile se estompează, se pot face tratamente psihologice, dar trauma nu trece niciodată,
este ca o cicatrice care va ramane permanent, şi exact ca orice altă cicatrice se poate ascunde
dar nu dispare şi din păcate încă nu s-au descoperit operaţii estetice pentru astfel de cicatrici.
Amploarea reală a fenomenului de abuz şi exploatare sexuală a copilului din România
nu este cunoscută în prezent. Lipsesc nu numai statisticile reprezentative cu privire la
incidenţa fenomenului, ci şi anchetele cu privire la victimizare şi studii de identificare a
factorilor de risc. Deasemenea, sunt insuficiente şi resursele de informare, manifestându-se o
mare reticenţă din partea victimelor şi a familiilor acestora de a declara autorităţilor
agresiunile sau abuzurile sexuale la care au fost supuse.

1. Definiţii ale abuzului

1
 Copilul trebuie respectat ca o persoană care are dreptul la o viaţă particulară, la
intimitate şi la o dezvoltare normală. Nimic nu trebuie să-i pună în pericol existenţa, nici
dezvoltarea, cu atât mai mult nu trebuie supus abuzului sau exploatării.Cu toate acestea, sunt
semnalate tot mai des cazuri de abuz asupra copiilor, în familie, pe stradă, în instituţii sau
chiar în locuri publice.
Abuzul asupra copiilor afectează dezvoltarea acestora în dimensiunile sale esenţiale
şi, uneori, pentru întreaga viaţă, dacă nu se intervine imediat din punct de vedere terapeutic şi
al reabilitării sociale.
Pentru înţelegerea consecinţelor abuzului şi pentru stabilirea măsurilor de intervenţie
în astfel de cazuri, trebuie definite conceptele prinicipale. Studiile şi cercetările realizate de
specialişti în domeniul protecţiei copilului apreciază că o singură definiţie a abuzului nu
poate servi pentru toate scopurile şi nu poate acoperi toate domeniile. Indiferent de formulare,
abuzul asupra copilului presupune violentă, acţiuni sau inacţiuni fizice şi psihologice
intenţionate, care se repetă şi care afectează, mai mult sau mai puţin (în funcţie de tipul
abuzului) sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Până nu demult, legislaţia României nu opera cu termenul de abuz asupra unui copil.
Acest lucru s-a remediat, şi în Legea nr 272 / 21 06 20041, privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, termenul de abuz asupra copilului este definit ca fiind „orice acţiune
voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate
faţă de acesta, prin care este periclitata viaţa, dezvoltarea fizica, mentală, spirituală, morală
sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.”
Conform definiţiei date de Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din Statele Unite
ale Americii în 1994, abuzul asupra unui minor presupune „producerea, în mod repetat, de
traume fizice şi emoţionale unui minor dependent, prin intremediul vătămarilor intenţionate,
a pedepsei corporale, a ridiculizării persistente şi a degradării, sau abuzul sexual comis de
obicei de către părinţi sau tutori”2
Organizaţia Mondială a Sănătaţii defineşte abuzul într-o manieră care acoperă în
întregime acest concept : „Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de
rele tratamente fizice si/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent,
exploatare comercială sau de alt tip, produse de catre parinţi sau orice altă persoană aflată în

1
Legea nr 272 / 21 06 2004 ( capVI, art 89, al 1)
2
Richard J. Estes and Neil Alan Weiner, “The commercial Sexual Exploatation of Children in the U.S., Canada
and Mexico, University of Pennsylvania,2001,p.6

2
poziţie de răspundere, putere sau încredere, ale căror consecinţe produc daune actuale sau
potenţiale asupra sănătaţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui”3
Dacă reunim toate aceste definiţii, am putea spune că noţiunea de abuz contra
copilului defineşte în general toate actele de agresiune sau violenţă comise împotriva unui
minor şi se referă, de fapt, la orice conduită a adultului care are un impact negativ asupra
condiţiei de bunăstare fizică, psihică şi socială caracteristică tuturor copiilor aflaţi la vârsta
minoratului.

2. Definiţii ale abuzului sexual

Termenul de „abuz sexual” este preluat din literatura anglo-saxonă („sexual abuse”) şi,
alături de abuzul fizic, abuzul emoţional şi neglijarea copilului, reprezintă una dintre cele mai
grave forme de violenţă împotriva copiilor.
Cu toate că abuzul sexual conţine elemente de abuz fizic şi emoţional, acesta este o
categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului.
Abuzul sexual îndreptat împotriva unui copil presupune implicarea copilului
imatur/dependent sau a unui adolescent, de către adult, în activităţi sexuale pe care nu este în
masură să le înţeleagă şi să consimtă în cunoştinţă de cauză, sau acţiuni care încalcă normele
tradiţionale ale vieţii de familie.
Putem vorbi despre abuz sexual, violenţă sexualizată sau exploatare sexuală atunci când
un adult se foloseşte de încrederea, inocenţa, depedenţa sau imposibilitatea de apărare a unui
copil sau adolescent, pentru a-şi satisface dorinţele sexuale.
O definiţie destul de generală a abuzului sexual este dată de Elena Ursa: „Abuzul sexual
se concretizează prin supuneri la practici de intruziune orală, genitală sau anală, molestare de
natura sexuală, cu contact genital sau fară, exploatare sexuală.”4
O altă definiţie a abuzului sexual o regăsim la Sorin Rădulescu care precizează că
abuzurile sexuale împotriva copiilor reprezintă acele „forme de participare a unui copil sau
adolescent la activitati necorespunzătoare vârstei şi dezvoltării lui sexuale, pe care nu este în
măsură să le înţeleagă, activităţi la care este supus prin constrângere, violenţă sau prin
seducţie, ori care încalcă tabuurile sociale”5

3
Raport of the Consultation on Child Abuse Pevention, Geneva, 29-31 martie 1999
4
Elena Ursa, revista Calitatea vieţii, XII, NR. 1-4, 2000, P 143-158.
5
Rădulescu S. Abuzul sexual asupra copiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p 10

3
 Abuzul sexual al copilului constă în activităţi care expun copiii la stimulare sexuală
inacceptabilă pentru vârsta, dezvoltarea psihlogică şi rolul lor în familie.
Deasemenea, Centrul American Naţional pentru Protecţia Copiilor Abuzaţi şi
Neglijaţi, defineşte abuzul sexual al coilului, spunând că acesta este reprezentat de „orice
contact sau formă de interacţiune copil – adult, în care copilul este utilizat pentru stimularea
plăcerii sexuale a adultului”6
În prezent, putem spune, că nu există o definiţie completă în ceea ce priveşte noţiunea
de abuz sexual asupra copilului, care să fie universal acceptată, fiecare ţară operând cu
diferite forme de definiţii juridice ale acestui fenomen. Acest fapt determină numeroase
dificultăţi în evidenţierea clară a intensităţii fenomenului de abuz sexual şi a amplorii
acestuia.
O definiţie completă a abuzului sexual asupra unui minor ar trebuie să expliciteze în
mod clar conţinutul actelor pe care le cuprine, pentru a scoate în evidenţă elementele care le
fac agresive şi abuzive. De asemenea, această definiţie ar trebui să cuprindă o evidenţiere
clară a tuturor caracteristicilor şi circumstanţelor specifice fiecărei situaţii de abuz sexual
îndreptat împotriva unui copil.
Sorin Rădulescu7 şi Maria Roth-Szamoskozi8 sunt de parere că, o definiţie a abuzului
sexual asupra copilului ar fi completă, dacă s-ar ţine cont de anumiţi factori, cum ar fi:
• Vârsta minorului – cu toate că, din punct de vedere legal, toţi minorii aflaţi sub
vârsta de 18 ani pot fi consideraţi victime ale abuzului sexual, există specialişti
care stabilesc alte limite de vârstă ( sub 18 ani), în funcţie de capacitatea
victimei de a înţelege ceea ce se întâmplă. De obicei, măsurile impuse de lege
împotriva agresorului sunt mult mai severe în situaţiile de abuz sexual în care
victima are vârsta mai mică.
• Gradul forţei aplicate – dacă forţa utilizată este mai mare, atunci fapta este mai
gravă.
• Diferenţa de vârstă dintre victimă şi agresor – luând in considerare aceşti
factori, David Finkelhor defineşte abuzul sexual ca fiind „ contactul de natură
sexuală a unui minor cu o vârstă mai mică de 13 ani cu o persoană cu cel puţin 5
ani mai în vârstă sau contactul sexual al unui minor cu o vârstă cuprinsă între 13

6
Best J., „Treatened Children: Rhetoric and Concern about Child Victims”, Chicago, University of Chicago
Press, 1990 apud Rădulescu, S., op. cit., p 11
7
Rădulescu, S., op. cit. , p 34
8
Roth – Szamoskozi M., Protecţia copilului – dileme, concepţii şi metode, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj Napoca, 1999, p 54

4
 – 16 ani cu o persoană cu cel puţin 10 ani mai în vârstă”9. Aceste intervale de
vârstă sunt considerate importante deoarece sugerează deosebirile dintre
trăsăturile pshice şi biologice ale victimei şi agresorului.
• Gradul de dezvoltare psiho-sexuală a victimei şi agresorului – agresorul (care
este, în cele mai multe cazuri adult) este matur din punct de vedere sexual, ceea
ce implică deplina răspundere a acestuia în ceea ce priveşte raporturile sale
sexuale, în schimb, în cazul minorilor, această maturitate nu există sau este în
curs de dezvoltare, ceea ce înseamnă că nu este capabil să înţeleagă şi să-şi
asume răspunderea raporturilor sale sexuale.
• Tipul de relaţie dintre victimă şi agresor şi forma de agresiune comisă – o
relaţie strânsă între victimă şi abuzator face ca fapta să fie mai gravă. Având în
vedere acest criteriu, Rădulescu este de părere că abuzurile sexuale
extrafamiliale sunt de natură „coercitivă” (se utilizează forţa şi violenţa fizică),
iar cele intrafamiliale au caracter „exploatativ” (se foloseşte manipularea sau
şantajul emoţional)10.
• Gravitatea abuzului sexual comis împotriva unui minor – în acest sens,
specialiştii din domeniu disting între două forme de abuz sexual, şi anume:
a) abuz sexual fără contact corporal;
b) abuz sexual cu contact corporal.
• Efectele abuzului sexual asupra minorului – se ştie foarte bine că orice abuz, în
special cel sexual, are consecinţe dramatice asupra vieţii şi dezvoltării copilului,
efecte care se extind pe mai multe planuri (biologic, psihic, social şi moral).

3. Teorii care explică abuzul sexual asupra copiilor

O sursă principală care ne ajută să identificăm etiologia fenomenului de abuz sexual

asupra copiilor este reprezentată de evidenţierea principalelor cauze şi motivaţii care stau la
baza producerii acestor acte de agresiune. În acest sens, vom analiza diferite teorii care
încearcă să explice acest fenomen.

9
Finkelhor D. Child Sexual Abuse: N. Y. Theory and Research, The Free Press, New York, 1984 apud
Rădulescu S., op. cit., p 31
10
Rădulescu S., op. cit. , p 36

5
3.1. Teorii biologice

a) Teorii biochimice – din perspectiva acestor teorii, tendinţele sexuale agresive reprezintă
anomalii accidentale prezente doar la un număr restrâns de indivizi, anomalii justificate prin
existenţa unor caracteristci ale setului cromozomial sau ale nivelului hormonal. Controlul
acestor manifestări sexuale agresive s–ar putea realiza printr–o scădere terapeutică a
testosteronului, deoarece acest hormon controlează anumite caracteristici sexuale masculine
şi un nivel ridicat de testosteron poate influenţa gradul de agesivitate sexuală. O altă
explicaţie a agresivităţii sexuale evidenţiază rolul factorilor neurofiziologici. De exemplu,
prezenţa unor tumori poate genera un tip de personalitate violentă care să se manifeste
agresiv şi în plan sexual.

b) Teorii evoluţioniste – aceste teorii susţin ideea conform căreia toţi indivizii
umani de sex masculin au disponiblitatea biologică de a se manifesta agresiv din punct de
vedere sexual.

3.2. Teorii psihologice

Teorii psihanalitice – conform acestor teorii, energia sexuală este un factor

motivaţional important al comportamentului uman. Devianţele sexuale sunt văzute ca nişte
conflicte inconştiente ce n–au fost rezolvate în perioada copilăriei, şi care reapar, cu o
intensitate mai mare, la vârsta adultă, fapt ce se datorează nerezolvării complexului Oedipian.
Aceste teorii pun accentul pe legătura dintre agresivitate şi conduita sexuală. Tipul de
personalitate a agresorului, precum şi alte caracteristici dependente de structura
temperamentală, precum şi incapacitatea de a ţine sub control impulsurile primare, tendinţa
de dominare şi înclinaţia spre violenţă, constituie simptome dizarmonice în personalitatea
agresorului. Aceste simptome sunt specifice acelor conduite sexuale deviante (peversiuni
sexuale) ce nu pot fi ţinute sub control.
În cadrul perversiunilor, partenerii sexuali sunt consideraţi simple „obiecte”, faţă de
care se resimte ostilitate precum şi o ură profundă. În situaţiile de abuz sexual şi în cele de
devianţă sexuală, furia se transformă într–o victorie a individului în faţa persoanei care l–a
făcut nefericit, iar durerea se transferă asupra copilului abuzat. Răzbunarea însăşi creează
excitaţie sexuală. Multe acte de abuz sexual iau naştere astfel, din nevoia de răzbunare, care

6
dă posibilitatea agresorului să–şi regăsească respectul de sine, prin poziţia de superioritate şi
dominare asigurată de agresiunea sexuală.

3.3. Teorii psiho – sociale

Teoria învăţării sociale – această teorie pleacă de la ipoteza că orice conduită este un
rezultat al interacţiunii dintre structura biologică, cea psihologică a individului, mediul în care
trăieşte şi ceea ce învaţă în acest mediu.
Ideea principală pusă în evidenţă de teoriile învăţării sociale este aceea că individul îşi
modelează comportamentele în funcţie de reacţiile şi mesajele celorlalţi, aceste
comportamente fiind modelate şi de experienţele de viaţă.
Bandura sublinia faptul că modelarea socială a indivizilor se face în funcţie de trei
surse principale11:
• Modelul de conduită preluat din mediul familial – copiii imită de fapt,
comportamentele părinţilor.
• Modelul de condită dobândit din experienţele mediului ambiental; persoanele
care locuiesc în zonele în care infracţiunile sexuale sunt frecvente, sunt mai
înclinate să acţioneze în funcţie de asemenea modele decât persoanele din alte
zone.
• Modelele de conduite dobândite prin intermediul mass–mediei; numeroase
scene de violenţă, (inclusiv violenţele sexuale) difuzate de mass–media
influenţează copiii, în aşa fel încât aceştia ajung să creadă că violenţa este un
model dezirabil.

3.4. Teorii sociologice

a) Socializarea atitudinilor şi comportamentelor agresive în domeniul sexualităţii –

Din perspectivă sociologică, abuzul asupra copilului este interpretat ca o consecinţă directă
sau indirectă a diferenţelor existente între socializarea sexuală a băieţilor şi fetelor şi a
incongruenţei de rol şi de status între părinţi şi copii. Aceste diferenţe favorizează, destul de
des, apariţia unor atitudini de dominare şi autoritate ale bărbaţilor asupra femeilor şi ale
adulţilor asupra copiilor, determinând şi susţinând tratarea lor ca pe nişte simple obiecte
11
Bandura, A., Social Learning Theory, Englewood Cliffs, Prentice – Hall, New Jersey,1977 apud Rădulescu,
S. , p 71

7
sexuale şi comiterea unor acte de agresiune. Astfel, se observă că există o anumită toleranţă
faţă de aceste atitudini, în special în ceea ce priveşte „drepturile” bărbaţilor asupra femei şi
ale părinţilor asupra copiilor.

b) Teoria „subculturilor violente” – accentul este pus aici pe prevalenţa violenţei în

societate şi pe contextele culturale care o favorizează, abuzul sexual al copilului fiind un
comportament agresiv de natură patologică, care violează normele morale sau juridice şi
transgresează limitele normalităţii.
Astfel, deşi obţinut prin violenţă şi teroare, în anumite familii, „incestul este acceptat
sau integrat în structura relaţiilor normale (...). Legătura incestuasă este mult mai frecventă în
mediile de viaţă în care domneşte promiscuitatea, alcoolul, nevrozele obsesionale,
imoralitatea parentală (...). Nu–i mai puţin adevărat că şi în interiorul familiilor bogate există
relaţii incestuoase, dar sistemul de păstrare şi apărare a acestui secret este aşa de bine pus la
punct, încât nu este posibilă o informare în această direcţie.”12

c) Teoria „asocierilor diferenţiate” – această teorie are ca idee centrală faptul că, în
toate societăţile contemporane există convingeri, valori şi atitudini care includ atât respectul,
cât şi lipsa de respect faţă de normele şi regulile sociale. În ceea ce priveşte abuzul sexual
asupra copiilor, din punctul de vedere al acestei teorii, se poate considera că un individ care a
trăit într–un mediu familial deficitar, definit de abuzuri, sau care a fost, la rândul său, abuzat,
poate prelua modelul de conduită al agresorului, devenind el însuşi abuzator.
Impactul abuzului sexual asupra copiilor se poate resimţi puternic în evoluţia
personalităţii sale de mai târziu, influenţând tendinţele sale de agresivitate în relaţiile cu alte
persoane.

d) Teoria controlului social – această teorie subliniază faptul că în mediile sociale

caracterizate de procese de socializare şi unde există o lipsă de autoritate şi credibilitate a
instituţiilor de control social, tendinţa spre violenţă a individului este deosebit de mare (lucru
care se întâmplă şi în cazul abuzului sexual).

e)Teoria transmiterii multigeneraţionale a abuzului – conform acestei teorii,

problemele psihosociale se transmit din generaţie în generaţie. Cercetările în cazurile de abuz

12
Păunescu, C., Agresivitatea şi conduita umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p 61

8
asupra copiilor au reliefat faptul că părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad crescut de
violenţă, ei înşişi fiind abuzaţi în copilărie.
Un prim studiu, invocat adesea ca punct de referinţă în cercetările care relevă
transmiterea modelelor parentale de la o generaţie la alta este cel realizat de Steel & Pollak
(1968). În urma studiului realizat, autorii consideră că atitudinile şi comportamentele
parentale sunt complexe şi transmiterea lor intergeneraţională nu trebuie privită
unidimensional. Autorii consideră că stilul parental nu se transmite genetic (ca o boală) şi
scot în evidenţă transmiterea familială a unor modele culturale de creştere şi educare a
copiilor, modele în care autoritatea parentală, agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea
sentimentelor copilului sunt caracteristice. Intergeneraţional – dar pe căi sociale – se transmit
condiţiile defavorizante de locuit, de venit, care acţionează ca factori de stres social.13
Sintetizând concluziile diferitelor cercetări care au examinat transmiterea
multigeneraţională a relelor tratamente asupra copiilor (printre care şi a abuzului sexual),
trebuie spus că nu se poate neglija pericolul repetării istoriei abuzului, de la o generaţie la
alta, cu atât mai mult cu cât rata de transmitere este de aproximativ 30%, iar
supraidentificarea copilului cu părinţii este în acest mecanism un proces activ.

f) Teoria ataşamentului – Atât teoreticienii cât şi practicienii consideră de multă

vreme primul an de viaţă al copilului ca fiind un an critic. Aceasta este perioada în care
copilul îşi dezvoltă securitatea şi ataşamentul de bază faţă de părinţi sau faţă de persoanele
care îl îngrijesc. Interacţiunea dintre părinţi şi copilul lor este decisivă pentru felul în care se
percepe copilul pe el însuşi şi lumea din jurul său şi modul în care se dezvoltă. Interacţiunea
este importantă pentru gradul şi calitatea ataşamentului copilului faţă de părinţi. Un
ataşament faţă de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauţi apropierea şi contactul cu
persoana în cauză şi, mai presus de toate, atunci când situaţia este nesigură. Comportamentul
de ataşament este folosit pentru a pune în evidenţă formele diferite ale comportamentului
folosit pentru realizarea sau menţinerea acestei apropieri. Comportamentul de ataşament
poate fi cel mai bine observat atunci când copilul (sau adultul) este obosit, speriat, bolnav sau
are nevoie specială de îngrijire.
Ainsworth şi colaboratorii (1971) au descris trei modele de ataşament care pot fi
prezente în grade variate:
• Ataşamentul sigur – copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili,
receptivi, şi îi vor acorda ajutor daca s–ar ivi situaţii dificile sau de teamă. Cu
13
Roth – Szamoskozi M., op. cit., p 143

9
 această convingere copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este
dezvoltat şi menţinut de părinţi, ei fiind în primii ani disponibili, atenţi la
semnalele copilului şi capabili să–i ofere linişte, alinare ori de câte ori are
nevoie de ea.
• Ataşamentul anxios – copilul nu sigur că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi
gata să–i ofere ajutorul când sunt solicitaţi. Din cauza incertitudinii, copilul
trece prin anxietatea/teama de separare şi tinde să fie timorat în manifestarea
comportamentului de explorare a mediului său. Acest model este menţinut de
părinţi care uneori sunt disponibili, dispuşi să acorde ajutor şi alte ori, nu.
Ameninţările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea
lui. Acestea duc mai departe la trairea unor sentimente de nesiguranţă care pot
deveni cronice. Acest mod de ataşament îl observam adesea la copilul
„iubitor” care îşi sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe ale adulţilor.
• Evitarea anxioasă a ataşamentului – copilul nu are încredere că părinţii vor
reacţiona în mod pozitiv şi gata să–şi ofere ajutorul. Dimpotrivă, el se aşteaptă
la respingere şi încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El
luptă pentru a deveni dependent emoţional. Acest mod de ataşament este văzut
în relaţiile părinţi/copil în care copilul a devenit independent în mod prematur.
Cercetătorii analizează modul în care copiii, în baza experienţelor din prima copilărie
îşi creează aşteptări în legătură cu propriul comportament şi cu cel al celor din jur. Din
experienţa trăită, copiii abuzaţi au învăţat că nu merită să li se acorde îngrijirea necesară şi
aşteptările lor faţă de ei şi faţă de alţii sun negative.

4. Istoria abuzurilor sexuale asupra minorilor

Se ştie foarte bine că, în societăţile premoderne nu au existat discuţii despre abuzul
asupra copilului si, implicit despre protecţia acestuia. Acest lucru se întâmpla datorită faptului
că era un subiect tabu, dar şi pentru că etapa copilăriei era total necunoscută în acea perioadă,
copiii fiind obligaţi (fără ca acest lucru să fie considerat un abuz) să desfăşoare aceleaşi
activităţi cu adultul; deasemenea, copiii erau bătuţi, abandonaţi sau chiar ucişi, fără a li se
recunoaşte dreptul la protecţie şi afecţiune recunoscut în societăţile contemporane.14
Schimbarea situaţiei copilului din punct de vedere social şi familial a intervenit în
momentul în care societatea a început să recunoască faptul că perioada copilăriei este o etapă
14
Rădulescu, S., Sociologia problemelor sociale ale vârstelor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p 52

10
distinctă de viaţă, iar copilului trebuie să i se acorde un status social particular şi roluri
specifice. Copilul devine astfel „o parte integrantă a societăţii, influenţând politicile sociale şi
raporturile familiale (...), determinând structura şi funcţiile familiei, modificând diviziunea
rolurilor familiale”.15
Astfel începând cu anul 1960, când abuzul asupra copilului a fost identificat ca fiind
„o problemă socială modernă”16, s-a vorbit şi s-a scris destul de mult despre acest lucru. Între
1965-1985, literatura care analiza abuzurile asupra copiilor a crescut enorm (în special în
America şi Anglia). A început chiar să se prefere termenul de „copil abuzat”, în loc de cel de
„copil bătut”. În ceea ce priveşte evoluţia recunoaşterii violenţelor sexuale asupra copiilor,
aceasta a fost mult mai lentă decât cea a recunoaşterii abuzurilor fizice, conceptul de „abuz
sexual” fiind menţionat abia prin anii 1970.
Timp de ani de zile, abuzul sexual asupra copiilor a fost considerat ca fiind ceva care se
petrece doar în imaginaţia acestora. Acest punct de vedere a fost preluat de la Freud, care a
renunţat la teoria „seducerii”, a „greşelii ascunse a tatălui”, pentru a elabora teoria
psihanalitică, ce se bazează pe complexul lui Oedip, teorie ce se centrează de această dată
asupra „dorinţelor ascunse ale fiului”17. Cu toate acestea, datorită faptului că aceste „fantezii”
ale copiilor erau din ce în ce mai multe şi deveneau o ameninţare serioasă pentru adulţi, în
mai multe ţări (Anglia si Franţa, de exemplu) au început să se elaboreze măsuri speciale cu
privire la educarea acestor copii şi internarea lor în diferite instituţii.
Această recunoaştere a violenţelor sexuale începe odată cu epoca romantică, perioadă în
care a fost instituit sentimentul copilăriei, moment în care scriitori precum Hugo, Dickens,
Malot, încep să descrie mizeria şi tratamentele abuzive aplicate copiilor. Primii care vor
începe să denunţe astfel de abuzuri au fost medicii, fapt care a determinat, în plan legislativ,
apariţia unor sancţiuni împotiva agresorilor.
De fapt, consideră unii autori (Rădulescu, Gerard), abuzurile sexuale au început să fie
denunţate mai des datorită victimelor care, devenite adulte, au avut curajul să dezvăluie
abuzurile la care au fost supuse. Astfel, grupându-se în diferite organizaţii, aceste persoane au
impus modificarea legislaţiei în domeniu, precum şi acordarea de îngrijiri speciale victimelor
abuzurilor sexuale.
De asemenea, un rol important în evoluţia dezvăluirii abuzului sexual îl au diversele
studii şi anchete realizate în diferite ţări, care au scos la lumină numeroase situaţii de abuz

15
ibibem, pp 88-89
16
Cooper, D., Abuzul aupra copilului, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p 9
17
Gerard, L., Violenţele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001, p 45

11
sexual, evidenţiindu-se faptul că foarte multe persoane au fost agresate în copilărie de
persoane din interiorul sau din afara familiei.
Odată cu recunoaşterea acestui tip de abuz, numărul cazurilor declarate (fără a vorbi
despre cele nedeclarate, care sunt mult mai multe decât acestea) a atins cifre foarte mari şi,
din ce în ce mai multe din agresiunile sexuale în care sunt implicaţi minori au devenit subiect
de dezbatere şi preocupare publică.
Amploarea reală a fenomenului de abuz şi exploatare sexuală a copilului din România
nu este cunoscută în prezent. Lipsesc nu numai statisticile reprezentative cu privire la
incidenţa fenomenului, ci şi anchetele cu privire la victimizare şi studii de identificare a
factorilor de risc. Deasemenea, sunt insuficiente şi resursele de informare, manifestându-se o
mare reticenţă din partea victimelor şi a familiilor acestora de a declara autorităţilor
agresiunile sau abuzurile sexuale la care au fost supuse.

5. Clasificarea abuzurilor sexuale

Agresiunea sexuală asupra copilului definită ca orice act sexual îndreptat împotriva
unei persoane cu o vârstă sub 18 ani, realizat cu forţa sau/şi împotriva voinţei acesteia, sau
fără a se recurge la forţă sau încălcarea voinţei victimei, în cazul în care aceasta se află în
imposibilitatea de a-şi da consimţământul, din cauza unei incapacităţi fizice sau psihice,
temporare sau permanente.
În categoria abuzurilor sexuale sunt incluse toate formele de relaţii hetero sau
homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual, până la penetrarea realizată pe cale orală,
genitală sau anală. Chiar dacă aceste relaţii dintre un minor şi un adult par să fie liber
consimţite şi nu se întâlnesc elemente de forţă, termenul folosit pentru definirea acestui tip de
relaţii este tot cel de abuz sexual.
Mai mulţi autori subliniază, într-un studiu efectuat în Statele Unite ale Americii,
Canada şi Mexic, „Exploatarea sexuală comercială a copiilor”, existenţa unor termeni asociaţi
cu abuzul şi exploatarea sexuală a copiilor:
• Violul şi molestarea, definite ca fiind cunoaşterea intimă a unei persoane cu
forţa sau/şi împotriva acesteia; sau fără a recurge la forţă şi nici împotriva
voinţei persoanei, atunci când victima este incapabilă sa-şi dea consimţământul
din cauza unei incapacităţi fizice sau psihice.

12
 • Pornografia definită ca angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau
constrângerea unui copil de a se implica sau a asista altă persoană într-un
comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini
vizuale a unui astfel de comportament.
Pornografia presupune realizarea de filme, casete video, reviste, fotografii, imagini
computerizate, explicite din punct de vedere sexual, cu copii sau tineri sub 18 ani. Există trei
tipuri de materiale pornografice: imagini numai cu copii, imagini cu copii şi adulţi, şi imagini
produse şi distribuite de copii/tineri sub 18 ani. Pornografia cu copii are, în multe cazuri, o
valoare comercială, dar ea reprezintă şi material de schimb între pedofili.

• Expunerea copiilor la acte sexuale ale altora adică expunerea intenţionată a

copiilor la actele sexuale ale altor persoane (incluzând actele părinţilor sau ale
altor persoane cărora li s-au încredinţat spre îngrijire copii).
• Prostituţia infantilă/juvenilă şi anume, angajarea într-un raport sexual, sau în
alte activităţi sexuale, a unui copil, în schimbul unei sume de bani sau a altor
servicii (mâncare, haine, medicamente, afecţiune etc).
Prostituţia în sine este un viol. Prostituţia este aproape întotdeauna o continuare a
abuzului care a început mult mai devreme, de obicei, acasă. Aproape toate prostituatele au
povestea unui incest sau abuz sexual în copilărie sau chiar pe amândouă. O copilărie a
abuzului sexual creează un mediu care defineşte fetele şi tinerele femei ca prostituate şi
sclave – un auto-concept de care multe femei nu scapă niciodată.
Din cele de mai sus rezultã că alegerea meseriei de prostituată nu este efectiv o
alegere, ci mai mult o determinare psihosocială sau familială, produsul unei agresiuni pe care
fata care ajunge să se prostitueze o suferă fizic şi sufleteşte înainte de a intra în prostitutie.

• Traficul copilului în scopuri sexuale, transportul, adăpostirea şi vinderea

copilului, folosind forţa.
Traficul cu copii reprezintă o adevărată afacere transnaţională aducătoare de fonduri
uriaşe, ţinând cont de faptul că există practica vânzărilor repetate. Nu întotdeauna este
folosită violenţa, traficanţii profitând de inocenţa şi vulnerabilitatea copiilor şi de faptul că,
aflându-se într-o ţară străină, ei sunt dezavantajaţi, şi de necunoaşterea culturii şi limbii, a
legislaţiei şi instituţiilor acelei ţări, care îi pot proteja. Se poate vorbi de trafic atât când
respectivul copil este luat cu forţa, cât şi când aceasta se întâmplă în mod voluntar, fie că se
realizează la nivel intern sau la nivel internaţional.

13
 • Exploatarea sexuală a copiilor, practică prin intermediul căreia o persoană, de
obicei un adult, obţine o gratificaţie sexuală, un câştig financiar sau o
avansare, abuzând sau exploatând sexualitatea unui copil.
Abuzul sexual asupra copilului poate include diferite forme, cum ar fi:
a) Pipăirea copilului într-o maineră care să-l facă să se simtă incomod sau această
pipăire se poate face:

• pe părţile „sexuale” ale corpului său;

• pe părţile „nonsexuale” ale corpului său, dar într-o modalitate cu tentă

sexuală;
b) Penetrarea vaginală sau anală a unui minor de catre un adult, folosindu-se de
degete, penis sau alte obiecte;
c) Obligarea unui minor de către un adult de a face sex oral (unilateral sau
reciproc) cu acesta;
d) Obligarea unui minor de a-l pipăi pe abuzator în părţile sale intime;
e) Expunerea sau implicarea unui copil în imagini ce au caracter
sexual(pornografice);
f) Expunerea nudităţii abuzatorului în faţa copilului;
g) Obligarea unui copil de a se masturba, cu scopul satisfacerii sexuale a
agresorului;
h) Căutarea, de către un adult, a unor mijloace şi momente premeditate, cu scopul
de a vedea un copil dezbrăcat;
i) Începerea unor discuţii, cu caracter sexual, cu un copil, discuţii care să-l facă
pe acesta să se simtă incomod (nervos, agitat);
j) Angajarea unei conversaţii cu un copil despre corpu său, în aşa fel încât acesta
să se simtă neliniştit.

6. Factori de risc în apariţia abuzului sexual

14
 Analiza sociologică a abuzului sexual asupra copilului vizează o cercetare mult mai
amplă decât evaluările cuprinse în definiţii, ipoteze sau teorii. Important este, din acest punct
de vedere, identificarea principalilor factori de risc care precipită sau determină situaţiile de
abuz.
Maria Roth – Sezamoskozi apreciază că există anumiţi factori de risc în apariţia
abuzului sexual (în ceea ce priveşte victima)18:
• Prezenţa unui tată vitreg;
• Existenţa unei perioade din copilărie în care mama a fost absentă;
• Lipsa de apropiere mamă – copil;
• Lipsa studiilor liceale ale mamei;
• Comportamentul represiv al mamei în privinţa sexualităţii;
• Lipsa afecţiunii din partea tatălui;
• Venituri mici ale familiei;
• Existenţa unui număr foarte restrâns de prieteni;
De asemenea, Rădulescu stabileşte anumite caracteristici ale victimei19:
• Fetele sunt abuzate mai des decât băieţii;
• Fetele adolescente sunt abuzate mai des decât băieţii aflaţi la vârsta
pubertăţii;
• Băieţii cu vârsta mai mică de 12 ani sunt abuzaţi mai frecvent decât fetiţele
de aceeaşi vârstă;
• Copii cu anomalii fizice, cu handicap psihic sau retard mental, copiii
bolnăvicioşi, cei născuţi prematur, copiii „problemă”, cei mai puţin
sociabili şi care au carenţe afective, datorită faptului că sunt vulnerabili şi
dependenţi de persoanele adulte.
În urma studiilor efectuate de diverşi sociologi, putem face o clasificare mai amplă a
acestor factori de risc.20
a) mediul geografic în care trăiesc victima şi agresorul – în ceea ce priveşte
acest factor de risc există două ipoteze: pe de o parte se consideră că sunt mai expuşi
abuzului sexual copiii care trăiesc în zone urbane, aglomerate, deoarece controlul social
este foarte dificil de realizat în aceste spaţii, iar pe cealaltă parte se susţine faptul că

18
Roth – Szamoskozi M., op. cit., p 55
19
Rădulescu S., Abuzul sexual asupra copilului, edit. cit., p 52
20
ibidem, p 55

15
izolarea familiilor (în special în mediul rural) favorizează producerea acestor acte,
deoarece oferă o protecţie mai mare faţă de autorităţi.
b) clasa socială şi nivelul de instrucţie al familiei victimei – există un risc
ridicat ca un copil care provine dintr–o familie cu venituri foarte mici şi a cărei membri
au un nivel scăzut de educaţie să devină victimă a unui abuz sexual. Totuşi, acest risc
există şi în familiile cu un nivel de educaţie ridicat, deoarece, în astfel de familii
„secretele” sunt foarte bine păstrate pentru a nu dărâma prestigiul social al acestora.
c) etnia şi apartenenţa religioasă a victimei – în acest sens părerile sunt
contradictorii. Unii autori susţin această idee, iar alţii spun că acest lucru influenţează
foarte puţin sau deloc apariţia abuzurilor sexuale.
d) locul unde se petrec abuzurile – marea majoritate a abuzurilor se petrec
chiar în casa victimei, agresorul fiind apropiat ai acestora. Dar există şi abuzuri comise de
persoane necunoscute, care, în cele mai multe situaţii se petrec pe terenurile de joacă
pentru copii sau în parcuri (aici, agresorul are de unde alege).
e) caracteristicile victimei – astfel de caracteristici se referă la sex, vârstă sau
existenţa sau nu a unui handicap în cazul victimei.
f) caracteristici ale abuzatorului – în general, abuzatorul este bărbat, cu vârsta
cuprinsă între 35 – 45 ani care, în cea mai mare parte, au suferit la rândul lor un abuz în
copilărie.

În ceea ce priveşte incestul, pe lângă aceşti factori de risc, apar şi alţii, cum ar fi:
a) structura familială – s–a constatat că în familiile în care există un tată vitreg
sau mama trăieşte în concubinaj, există o posibilitate mai mare să apară o agresiune
sexuală asupra copiilor. În astfel de situaţii, mama nu ştie, sau se face că nu ştie ce se
întâmplă, de teama de a nu fi părăsită de partener şi să rămână fără suport financiar;
astfel, ea tace, devenind, în unele situaţii chiar „complice”.
În cazul familiilor organizate, astfel de agresiuni apar pe un fond de necomunicare şi
nerelaţionare mamă–fiică, lipsă de comunicare care apare şi în relaţia mamă–soţ. Datorită
faptului că astfel de mame sunt percepute (sau chiar sunt) ca persoane autoritare, rigide,
reci, frigide din punct de vedere sexual, soţul îşi îndreaptă atenţia spre fiică.
b) tipul de autoritate parentală existentă în familie – putem avea două tipuri
de familie din acest punct de vedere:

16
 • Familii patern – autoritare - acest tip de autoritate este întâlnit în
familiile tradiţionale, patriarhale, în care bărbatul deţine puterea
absolută: el stabileşte diviziunea rolurilor, hotăreşte orientarea
profesională şi maritală a propriilor copii, reprezintă interesele familiei
în raport şcoala, biserica, primăria etc. În astfel de familii, tatăl, chiar
dacă nu abuzează sexual de fiicele sale, este rigid, lipsit de afecţiune,
indiferent faţă de partenera sa, neînţelegător, uneori chiar agresiv şi
violent. Incestul este justificat în acest sens: sub presiunea terorii şi a
fricii, fiica consimte pentru că nu are altă alternativă.
• Familii moderne – egalitară – în astfel de familii, mama este
independentă, ea manifestă o autritate mai mare, fapt care poate
perturba exercitarea adecvată a rolurilor conjugale, implicit rolul său
matern şi acela de partener al cuplului. Tatăl, pentru a-şi arăta
ostilitate faţă de o asemenea soţie dominatoare exploatează sexual una
sau mai multe din fiicele sale, răzbunându–se şi compesându–şi
carenţele şi frustrările afective create de soţie. De cele mai multe ori,
tatăl este tandru şi atent cu copii, se joacă cu aceştia, folosind şantajul
emoţional şi seducţia pentru a abuza sexual de ei.
c) anumite disfuncţii ale familiei – în familiile dezorganizate apar foarte des
consecinţe negative asupra familiei în general, şi asupra copiilor în special. Astfel, în
condiţiile în care normalitatea unei vieţi de familie este alterată, iar vulnerabilitatea acesteia
creşte, poate apare mai uşor prodecerea comportamentelor incestuase.
• Lipsa de solidaritate familială – incestul apare mai frecvent în acele
familii în care coeziunea şi solidaritatea familială lipsesc şi în care
rolurile sunt inversate ( fiica preia rolul mamei). Prin schimbarea
statusului de copil şi transformarea sa în partener al tatălui (ceea ce se
întâmplă în situaţii de incest) se realizează o incongruenţă a structurilor
ierarhice familiale, care înseamnă de fapt, „moartea familiei”21. Toţi
membri familiei sunt atraşi într – un sistem de complicitate şi tăinuire,
fapt care permite ca incestul să continue pe o perioadă foarte lungă de
timp, fiind transmis şi preluat şi de membrii generaţiei următoare.

21
Rădulescu S., Abuzul sexual al copilului, edit. cit., p 185

17
 • Stilul educaţional al familiei şi procesele de socializare în care sunt
implicaţi membrii acesteia – stilul educaţional al familiei reprezintă un
factor de risc important în apariţia abuzurilor sexuale (incest). O
consecinţă a unui stil educaţional inadecvat este şi influenţa unor
norme, valori, mentalităţi care susţin discriminarea socială a sexelor,
încurajând astfel actele de abuz şi violenţă sexuală. Un efect direct al
acestor valori îl reprezintă socializarea fetelor în rolul de victimă: ele
sunt învăţate că trebuie partenere sexuale pasive, să nu opună
rezistenţă şi să nu resimtă sentimente de satisfacţie sau de plăcere
personală. Este evident că astfel de valori şi credinţe favorizează
apariţia unor abuzuri sexuale asupra copilului.
• Violenţa familială şi familia antisocială – asemenea familii dezvoltă, în
general un climat lipsit de valenţe morale, propice săvârşirii unor acte
de natură incestuoasă. În familiile în care sunt prevalente conduitele
antisociale şi violente, copiii sunt trataţi, adeseori, ca nişte obiecte
sexuale pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale adulţilor. Acesta este şi
motivul pentru care, atunci când incestul este descoperit şi adus la
cunoştinţa autorităţilor, părinţii îl consideră ca un act normal,
justificândul ca pe un proces necesar de iniţiere sexuală a copiilor.

Există alţi numeroşi factori, mult mai relevanţi şi mai reali, implicaţi în apariţia
relaţiilor de abuz sexual (în special incestul tată – fiică), dintre care22:
• Alcoolismul tatălui şi incapacitatea fizică sau mentală a mamei care
determină asumarea rolului de „mamă – surogat” de către fiică (cea mai mare
de obicei);
• Tulburările de comportament şi de personalitate care îi caracterizează pe unii
taţi, dominaţi de tendinţe pedofile şi care nu mai manifestă nici un interes
(sexual sau afectiv) faţă de propriile soţii;
• Lipsa din cămin a mamei, care determină asumarea rolului acesteia de către
fiică;
• Incapacitatea unor bărbaţi de a–şi găsi partenere adecvate de sex;

22
Rădulescu, S., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie, Edit Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp 57–58

18
 • Alţi factori, printre care: constrângerile religioase, care impun tatălui să aibă
relaţii extramaritale; aglomeraţia din căminul familial (spaţiu mic); izolarea şi
autonomia familială faţă de factorii de control social, oportunităţile existente
(de exemplu, situaţia de şomer a tatălui, care are condiţiile şi timpul necesar
pentru a alege ca partener de sex pe fiica sa).

Toate aceste caracteristici ale familiei incestuoase conduc la concluzia că este

imperios necesar ca studiile cu privire la abuzul sexual asupra copilului să cuprindă nu numai
evaluările unor elemente ale patologiei individuale (caracteristici ale abuzatorului şi
victimei), ci şi interpretarea relaţiilor intrafamiliale, a proceselor de socializare din cadrul
familiei, a diverselor disfuncţii familiale, a influenţelor jucate de mamă în producerea
incestului, a modului în care se exercită statusurile familiale etc.

7. Tipologii ale agresorilor sexuali

Pedofilii sunt persoane adulte care se angajează în relaţii sexuale cu copiii şi care
caută cât mai des diferite ocazii de a găsi copii pe care să–i atragă în „jocurile” lor erotice.
Trebuie remarcat faptul că pedofilii sunt în general, persoane de sex masculin,
căsătorite, dar care prezintă dificultăţi maritale şi sexuale. Pedofilia poate fi observată, cel
mai adesea, în cazul indivizilor de sex masculin, sau, în unele situaţii, mai rare, de sex
feminin, în condiţii de aglomeraţii, de promiscuitate, în cazul indivizilor izolaţi, care nu au
alte posibilităţi de contacte heterosexuale.
D. Finkelhor a identificat câteva condiţii ipotetice pe care trebuie să le îndeplinească
un agresor sexual pentru a fi inclus în categoria pedofililor23:
• Să găsească satisfacţie emoţională numai în relaţiile cu copiii;
• Să manifeste atracţie sexuală numai pentru copiii;
• Să fie incapabili de a dezvolta o relaţie intimă cu un partener adult, bărbat sau
femeie; această ultimă condiţie poate fi usor combătută, deoarece există
pedofili care au asemenea relaţii, sau chiar sun căsătoriţi.
Groth, Hobson şi Gary au identificat două tipuri principale de agesori sexuali, în
funcţie de maturizarea socio – sexuală a acestora24:
23
Finkelhor,D., Araji,S., Eplanation of Pedhophilia: Previewof Empirical Research ,în Bulletin of American
Academy PsychiatryLaw, New York, 1985 apud Rădulescu, S., Abuzul sexual asupra copiilor, edit. cit., p 109
24
Groth, Hobson, Gary, The Chid Molester: Clinical Observation, în Social Work and Child Sexual Abuse,
Editura J. R. Conte and D. A. Shore, 1982 apud Hancock, M., op. cit., p 119

19
 • Agresori sexuali cu preferinţă exclusivă penru copii – obiectivul acestor
agresori îl constituie, în general, copiii de sex masculin; acest interes pentru
copii se instalează încă din adolescenţă, agresorul nemanifesând interes (sau
manifestând un interes scăzut) pentru contactul sexual cu cei de vârsta lui.
Pedofilii din această categorie nu au avut niciodată contacte sexuale cu
persoane adulte (în cazul în care a existat un astfel de contact, acesta a eşuat)
şi de cele mai multe ori, sunt celibatari. În situaţia în care sunt căsătoriţi,
aceştia locuiesc de obicei singuri, fără soţie, căsătoria fiind doar o modalitate
de a păstra aparenţele.
• Agresori sexuali în regres – sunt persoane care au dezvoltat la început succes
în relaţiile de natură sexuală cu cei de vârsta lui, dar, în anumite condiţii,
recurg la un anumit contact sexual cu un copil. Fetiţele sunt principala ţintă,
iar activitatea de pedofilie coexistă, în general, cu o relaţie sexuală cu un adult,
cu care, de obicei, sunt căsătoriţi. Astfel, sub „acoperirea” unei vieţi de familii
armonioase şi ordonate, aceştia pot avea o viaţă sexuală normală. Dar, în
situaţii de criză familială, pe fondul apariţiei unor conflicte maritale, acest tip
de pedofili, îşi pierd echilibrul şi recurg la abuzul sexual asupra copiilor, pe
care–l privesc ca pe o sursă de consolare.

În ceea ce priveşte femeile, acestea sunt în mod excepţional pedofile, iar în aceste
cazuri, astfel de relaţii nu sunt declarate, în special relaţiile heterosexuale, deoarece femeile
consideră că „băiatul trebuie să aibă o viaţă sexuală normală” 25. Sunt şi unele etnii care
favorizează contactul sexual al copilului (băiat) cu femei adulte, pentru a–l iniţia pe acesta în
astfel de activităţi.
Este de remarcat faptul că adulţii pedofili sunt orientaţi, în cea mai mare parte,
heterosexual (neexcluzându–se orientarea homosexuală). În cazul acestor agresori, s–a
constatat o preferinţă pentru fetiţele de 8–10 ani, pe care le privesc sau le mângâie( în cazul
incestului, aceste relaţii sunt mult mai evoluate).
O altă caracteristică a pedofililor este aceea că, cei care au fost sau sunt căsătoriţi, se
orientează heterosexual, în cea mai mare parte, iar cei care nu au fost căsătoriţi au o orientare
homosexuală.
În ceea ce priveşte vârsta la care se instalează această tendinţă pedofilică, este foarte
greu de precizat. De cele mai multe ori, ea este depistată sau se manifestă mai frecvent, în
25
Şelaru, M., op. cit., p 197

20
perioada maturităţii, dar nu putem spune cu precădere că aceste preferinţe sexuale au apărut
doar în această perioadă.
Astfel, putem distinge, din punctul de vedere al vârstei, două categorii de pedofili26:
• Cei tineri, adolescenţi – ei au relaţii sexuale cu fetiţe, sau băieţi minori; aceştia
prezintă, în general, caracteristici psihice normale, dar există şi situaţii în care
se observă prezenţa unor tulburări de identitate şi orientare sexuală. În multe
situaţii, aceştia sunt timizi şi au tendinţa de a realza contacte sexuale cu fetiţe
cu vârste mici, atragându – le cu diverse atenţii (dulciuri, jucării etc). Pentru
acest tip de pedofili, contactul sexual cu o persoană de aceiaşi vârstă este
dificil de realizat, iar „plăcerea pe care o realizează nu are aceiaşi intensitate
ca în cazul celei pe care i–o procură contactul sexual cu un copil.”27
• Bărbaţi de vârstă medie sau vârstnici – aceştia resping partenerele/ partenerii
sexuali de aceiaşi vârstă, axându–se cu preponderenţă asupra copiilor.

Alte două caracterstici foarte importante ale majorităţii pedofililor o constituie

dezinhibarea cvasicompletă în raport cu cerinţele normelor sociale (nu resimt nici o inhibiţie
faţă de regulile morale şi juridice care interzic întreţinerea relaţiilor sexuale cu un minor) şi
raţionalizarea conduitei lor (elaborarea unor motivaţii raţionale cu privire la comportamentul
lor). În general, pedofilii nu consideră că manifestă un comportament dăunător asupra
copiilor, ci dimpotrivă, atitudinea lor este una „educativă”. De asemenea, majoritatea
pedofilior îşi justifică acţiunile prin faptul că impulsurile şi fanteziile sexuale pe care le au nu
pot fi controlate sau stăpânite.
Majoritatea bărbaţilor pedofili au o imagine de sine deformată, considerând că sunt
încă nişte copii. Mulţi dintre ei ascund anumite traume din copilărie, când au fost la rândul lor
abuzaţi sexual de către adulţi şi încearcă să-şi învingă vulnerabilitateaşi furia prin atracţia faţă
de copii, idolatrizarea lor şi proiectarea propriilor nevoi sexuale asupra acestora.
În situaţiile în care, pedofilul devine violent, actul acestuia poate fi interpretat ca un
atac asupra părintelui/ adultului detestat sau ca un atac asupra unei părţi a corpului său care îi
perturbă imaginea de sine.
După cum am mai spus, printre pedofili se numără şi copii sau adolescenţi, care nu au
încă o personalitate conturată şi care nu şi–au stabilizat încă preferinţele sexuale. Aceştia sunt

26
Rădulescu, S. Abuzul sexual asupra copiilor, edit. cit., p 114
27
Şelaru, M., op. cit., p 168

21
numiţi de unii autori „pedofili de conjunctură”28, avându – se în vedere condiţiile care i-au
determinat să recurgă la actele de abuz sexual asupra altor minori.
Pedofilii au rareori remuşcări, singura lor problemă fiind aceea de a scăpa de
persecuţiile societăţii. Abuzatorii care îşi ucid „prada”29 fac acest lucru tocmai pentru a scăpa
de riscul de a fi descoperiţi şi sancţionaţi şi, de cele mai multe ori, fac acest lucru într–un
moment de panică, atunci când apare revolta copilului sau când nu mai sunt siguri că acesta
va păstra tăcerea. Ei susţin că iubesc copii şi că recurg la această soluţie (la uciderea acestora)
pentru a scăpa de nedreptăţile sociale şi juridice care îi acuză şi nu îi înţeleg.
În ceea ce priveşte taţii incestuoşi, o categorie aparte de pedofili, un număr foarte
mare din aceştia (de cele mai multe ori cei care au legături cu fiice mai mature) fac parte din
medii sociale respectabile în care valorile morale şi cele religioase au o importanţă foarte
mare, ei înşişi fiind persoane credincioase, caracterizate prin convingeri moral – religioase
foarte bine definite.
În 1997, David Finkelhor şi L. Meyer – Williams au publicat o cercetare asupra 118
taţi incestuoşi, din care reieşea că astfel de taţi sunt30:
• Taţi cu preocupări sexuale excesive – aceştia au un interes sexual clar, de
multe ori obsesiv, orientat spre fiicele lor;
• Taţi imaturi sau de tipul adolescentului regresiv – aceştia se simt la vârsta
adolescenţei în prezenţa fiicelor, mai ales a celor ajunse la pubertate;
• Tati la care incestul corespunde satisfacţiei instrumentale – aceşti taţi îşi
descriu copiii în tremeni non–erotici; în timpul actului sexual, ei au fantezii
sexuale legate de soţia lor sau de alte persoane. Corpul copilului este perceput
doar ca un recipient pentru a–şi putea trăi propriile fantezii sexuale, nu ca
obiect al atracţiei erotice.
• Taţi dependenţi emoţional – aceştia se simt deprimaţi, singuri, lipsiţi de
dragoste, rataţi. Ei caută confort într–o relaţie specială, exclusivă cu fiica lor,
în acest tip de relaţie încluzând–o şi pe cea sexuală.
• Taţi agresivi, furioşi – aceştia au adesea un istoric de manifestări violente,
inclusiv violul. Abuzul sexual e comis în momente de furie, negându–se
uneori atracţia sexuală faţă de copii. Ei consideră adesea că mama copilului
este vinovată pentru că i–au neglijat (pe agresori).
28
Rădulescu, S., Abuzul sexual asupra copiilor, edit. cit., p 112
29
Lopez, G., op. cit., p 120
30
Finkelhor, D., Meyer Williams, L., în revista The Children’s Menthal Health Allience, New York, 1997 apud
Roth – Szamoskozi, M., op. cit., p 58

22
 O altă trăsătură specifică a acestui tip de taţi o reprezintă poziţia lor de „patriarh” în
cadrul familiei. Ei sunt foarte des „tirani” şi au autoritate, conduc familia şi gestionează
resursele ei. În astfel de familii, fiica – victimă pare să – şi asume rolul de „liant” al familiei,
dezvoltând o relaţie „specială” cu tatăl ei, relaţie care se transformă foarte uşor în incest.
Literatura de specialitate efectuează o altă clasificare a taţilor incestuoşi, din care
rezultă că aceştia sunt31:
• Bărbaţi izolaţi din punct de vedere social, care sunt dependenţi de familie şi de
raporturile interpersonale stabilite în interiorul acesteia; dependenţa lor
afectivă duce treptat, la începerea unei relaţii incestuoase cu fiica.
• Bărbaţi definiţi de o personalitate psihopatică (sociopatică), ce nu fac
deosebire între partenerele sexuale, şi pentru care fiica reprezintă o parteneră
„comodă” şi „la îndemână”.
• Bărbaţi caracterizaţi de tendinţe pedofilice şi ale căror relaţii sexuale implică
mai mulţi copii, printre care şi fiica sa.
Dincolo de faptul că este ilegal şi imoral, contactul sexual cu un minor reprezintă o
formă de agresiune fizică exercitată asupra unei persoane mai slabe (din toate punctele de
vedere), agresorii fiind aspru sancţionaţi de toate societăţile moderne.

8. Consecinte ale abuzului sexual asupra victimei

Abuzul asupra copiilor afectează dezvoltarea acestora în dimensiunile sale esenţiale

şi, uneori, pentru întreaga viaţă, dacă nu se intervine imediat din punct de vedere terapeutic şi
al reabilitării sociale. Este dificil să generalizăm consecinţele psihologice ale abuzului,
deoarece gravitatea acestuia depinde de numeroşi factori.
Indiferent de formele în care se manifestă, orice acte de abuz sexual are multiple
efecte traumatice asupra copiilor, mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea sa viitoare ca adult.
Pierderea stimei de sine, a încrederii personale şi faţă de cei vârsnici, frigiditatea fizică şi
emoţională, incapacitatea de a dezvolta relaţii normale cu prietenii de aceaşi vârstă, tendinţele
spre sinucidere, alcoolism, consum de droguri şi prostituţie, sunt numai câteva din efectele cu
implicări deosebit de dramatice. La toate acestea se adaugă perturbarea şi destucturarea
relaţiilor de familie (în cazul incestului), inversarea raporturilor generaţionale, competiţia
nefirească între mamă şi fiică, tată şi fiu, subminarea procesului de dezvoltare şi maturizare a
copilului, obstrucţionarea tendinţelor sale către independenţă şi autonomie personală.
31
Rădulescu, S., Abuzul sexual asupra copiilor, edit. cit., pp 170-171

23
 Consecinţele abuzului sexual asupra copiilor depind de o serie de factori, şi anume32:
• Vârsta copilului în momentul abuzului – cu cât un copil este mai mic, cu atât
efectele fizice şi psihice ale abuzului pot fi mai grave;
• Gradul apropierii în relaţia agresor–victimă – incestul are în acest sens cele
mai dramatice consecinţe pe termen lung; de asemenea, apropierea dintre
victimă şi agresor poate întârzia şi face mai dificilă dezvăluirea abuzului
sexual;
• Durata abuzului – un singur eveniment de tipul abuzului sexual are pentru
victimă un efect mai uşor decât în situaţia în care, abuzul sexual se extinde pe
o durată lungă de timp;
• Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului şi măsura în care
agresorul a recurs la forţă, sunt deasemenea factori de care depinde gravitatea
suferinţei copilului. Numărul mare de persoane implicate în abuz, însoţirea
relaţiilor sexuale de acte de tip sadic, supunerea copilului prin forţă, măresc
senzaţia de neajutorare a acestuia.
Nu toate efectele abuzului sexual apar imediat. Multe dintre victime pot chiar
considera, la un moment dat, că au trecut cu bine de această traumă, iar peste mult timp să
apară anumite „semne” care să le spună că nu aşa.
Consecinţele fizice ale abuzului sexual pot fi:
• Înroşirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal;
• Vulnerabilitatea la anumite boli cu transitere sexuală (în special negi genitali
şi gonoree);
• Tulburări digestive, de somn; panica;
• Agravarea unor boli cu corespondenţă psihică (astmul);
• Tulburări de instinct alimentar;
• Pot aparea deasemenea şi cefalee sau durerile abdominale (izlolat).
Consecinţele psihologice ale abuzului sexual pot fi:
• Trăiri emoţionale: culpabilitate, responsabilitate, tensiune de păstrare a
secretului; frică, pedeapsă; degradarea imaginii de sine; sentiment de
murdărire corporală; teama de deteriorare sexuală şi a reproducerii; ostilitate,
furie, depresie, tendinţe suicidare.

32
Roth – Szamoskozi, M., op citată, pg 58

24
 • Manifestări comportamentale: regresie, ostilitate şi agresiune faţă de alte
persoane; pierderea deprinderilor sociale, nepăsare de sine; tendinţa de
confesare (la fete) sau ascundere a secretului; atitudine protectoare faţă de
părinţi.
De asemenea, la copiii abuzaţi sexual se pot identifica următoarele sentimente:
• Frica: de agresor, de a cauza probleme, de a pierde afecţiunea adulţilor, de a fi
excuşi din familie, de a fi diferiţi;
• Furie: faţă de agresor, faţă de adulţii care nu i–au protejat, faţă de inşişi (se
simt vinovaţi);
• Izolare: pentru că „este ceva în neregulă cu mine”, deoarece cred că sunt
singurii care au trăit o asemenea experienţă, deoarece nu pot vorbi despre
abuz;
• Tristeţe: în legătură cu ceva care li s–a luat, pentru că au pierdut o parte din ei,
deoarece cresc prea repede, pentru că au fost trădaţi de cineva în care au avut
încredere;
• Vinovăţie: pentru că au luat locul mamei, tatălui (în cazul incestului), pentru că
nu pot opri abuzul, deoarece cred că au consimţit abuzul, pentru că mărturisesc
abuzul (în cazul în care fac asta), pentru că au păstrat secretul;
• Ruşine: în legătură cu implicarea lor într–o astfel de experienţă, deoarece
corpul lor a răspuns abuzului;
• Confuzie: pentru că ei pot iubi în continuare agresorul, pentru că sentimentele
lor se schimbă mereu.
Aceste consecinţe apar după ce a fost realizat abuzul, dar de obicei, înainte de a fi
dezvăluit, înainte ca una din persoanele implicate (direct sau indirect) să conştientizeze că
este imoral şi ilegal ceea ce se întâmplă şi să mărturisească acest lucru autorităţilor. Asistenţii
sociali se pot ajuta de aceste „semne” care apar ca urmare a producerii unui abuz sexual,
pentru a depista din timp aceste agresiuni (în special în cazul celor care lucrează în instiutuţii
în care au loc astfel de abuzuri sau a celor care lucrează deja cu familii în care se petrec astfel
de lucruri – din alte motive decât abuzul sexual – şi în care încă nu a fost dezvăluită această
agresiune).
Ana Muntean precizează motivele din cauza cărora, copiii întărzie să dezvăluie un
abuz sexual33:

33
Muntean, A., Prevenirea maltratării şi mediul de viaţă al copilului, Editura Mirton, Timişoara, 2001, p 83

25
 • Se gândesc că nu vor fi crezuţi;
• Pot să fie ameninţaţi cu rănirea lor, a fraţilor sau a părinţilor;
• Pot să fie jenaţi;
• Pot să se simtă vinovaţi;
• Nu posedă abilităţi de limbaj necesare pentru a povesti incidentul/incidentele
de abuz (de exemplu: datorită uni handicap);
• Pot fi handicapaţi mental şi nu pot dezvălui incidentul;
• Pot crede că de fapt au spus cuiva, dar nimeni nu a ascultat, acţionat sau nu s-a
preocupat;
• Ar putea fi siliţi să participe la o acţiune împotriva altui copil şi sunt prea
ruşinaţi sau ameninţaţi ca să discute despre acest lucru;
• Se poate să li se fi spus că dacă vorbesc despre abuz, vor fi luaţi de lângă
parinţii lor;
• Li s–a spus că abuzatorul (un părinte sau un îngijitor de care au nevoie) va
intra la închisoare şi că nu îi vor mai vedea niciodată;
• Ar putea să fie ambivalenţi în ce priveşte abuzul: e ciudat, dar nu întotdeauna
neplăcut, actul este făcut de cineva pe care îl iubesc, şi în care au încredere.
Copiii pot fi abuzaţi sexual începând cu vârste foarte mici. Ei sunt seduşi adesea prin
joc într–o situaţie sexual–abuzivă; abuzatorul stabileşte, de cele mai multe ori, o relaţie
pozitivă atât cu părinţii (în cazul în care nu face parte din familie), cât şi cu copilul.
Copiii care au fost abuzaţi sexual de la vârste foarte fragede, vor prezenta un
comportament sexualizat timpuriu. Ei se vor apropia de ceilalţi oameni într–un mod
asemănător cu cel pe care l–au învăţat de la agresor. Aceşti copii se feresc adesea să aibă
contacte cu alţi copii de vârsta lor. Le este frică de faptul că cineva „ar putea observa”. Se
izolează şi ajung să se considere ca şi cum ar fi diferiţi de ceilalţi copii. Astfel, ei pot crede că
sunt „mai răi”, „mai ticăloşi” sau „mai adulţi”. Abilitatea lor de a se concentra slăbeşte iar
rezultatele lor şcolare se deteriorează rapid. De obicei încearcă să evite orele de gimnastică
precum şi dezbrăcatul în prezenţa altor copii şi mersul la duş. De asemenea, se va evita şi
medicul şcolii.
Dereglări serioase ale somnului, fobii şi coşmaruri având un conţinut sexual pot fi de
asemenea semne ale faptului că un copil a fost abuzat sexual. Pot apărea şi crizele de isterie
cu ţipete, tremurături sau leşin.

26
 În perioada adolescenţei, sunt frecvente gândurile sinucigaşe sau chiar tentativele de
acest gen. „Nereuşind să scape de abuz, ei vor reacţiona ca şi cum urmările abuzului ar putea
fi mai rele decât expunerea în continuare la abuz. Sinuciderea poate fi văzută în acest sens ca
singura cale de ieşire dintr–o dilemă irezorvabilă: dezvăluirea sau nu a abuzului.”34
Copilul este stimulat sau obligat să se angajeze în relaţia abuzivă. Acest lucru se
realizează prin recompense şi/sau ameninţări. Activitatea sexuală este prezentată ca ceva
special, iar copilul trebuie să se considere norocos că are „şansa” să participe la ea. Copilul
nu are capacitatea de a înţelege ce se întâmplă, doar atunci când începe să i se spună că „jocul
este secret”, el începe să înţeleagă că ceva nu este în regulă. Rolul copilului în această relaţie
variază: i se poate cere să ia parte activ la acest „joc” sau să fie pasiv, ca şi cum ar dormi.
Abuzul sexual din cadrul familiei sau din cadrul relaţiilor familiale se întâmplă rar să
fie violent. Cu toate acestea, abuzul este traumatizant din punct de vedere emoţional prin
faptul că tăcerea copilului este asigurată prin corupere şi, în tot acest timp, copilul este făcut
să se simtă vinovat şi responsabil faţă de ceea ce se întâmplă. Există posibilitatea ca abuzul să
devină violent dacă acest evoluează din joc în intromisiune. Abuzatorul dezvoltă adesea un
model comportamental de constrângere, abuzul putând continua până când cineva îşi dă
seama de ce se întâmplă şi pune capăt situaţiei.
Un aspect confuz şi înspăimântător al abuzului sexual pentru copil este secretul pe
care trebuie să–l ţină precum şi sentimentul complicităţii care–l domină.
Summit, în 1983, a descris sindromul acomodării copilului cu abuzul sexual35, model
care ne ajută să înţelegem modul de adaptare a copilului cu abuzul sexual şi toate etapele prin
care acesta trece.
Stadiul 1: păstrarea secretului – nici un copil nu este pregătit să suporte abuzul
sexual. Copilului i de poate spune „acesta este micul nostru secret”, sau, agresorul îl poate
lăsa pe copilsă înţeleagă singur acest lucru. Şantajul, mituirea, ameninţarea sunt metode
folosite de abuzator pentru a menţine copilului frica de a dezvălui abuzul. În acest stadiu,
copilul se simte lipsit de apărare şi ajutor.
Stadiul 2: sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al puterii între un adult şi
un copil, copilul este lipsit de ajutor şi prins într–o capcană, acesta fiind nevoit să se supună
adultului, neputând să spună NU.
Stadiul 3: imposibilitatea de reacţie şi de obişnuinţă – în ciuda sentimentului de
vinovăţie pe care îl are, agresorul este încurajat de faptul că victima nu are o reacţie promtă,

34
Kari, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara, 1998, p 41
35
Mighiu, C., Suport curs pentru profesioniştii din domeniul protecţiei copilului, p 11

27
agresivă, ceea ce conduce la repetarea abuzului. Copiii folosesc disocierea ca mecanism de
apărare pentru a face astfel faţă realităţii dureroase – singura persoană care poate opri abuzul
este cel care abuzează, deci copilul va continua să se poarte bine, dacă doreşte ca abuzul să
fie oprit, ceea ce înseamnă că trebuie să accepte şi să suporte solicitările sexuale ale
agresorului. Copilul se simte vinovat de a fi provocat într–un anume fel abuzul.
Stadiu 4: Dezvăluirea abuzului sexual – poate avea loc imediat după abuz sau la o
perioadă mai mare de timp. Dezvăluirea poate lua mai multe forme:
• Copiii pot face declaraţii largi, ambigue, care pot fi interpretate ca simptoame
comportamentale; un alt simptom comportamental este atunci când un copil
mic încearcă să simuleze un act sexual cu un alt copil.
• Copiii pot face declaraţii adulţilor/prietenilor că au fost abuzaţi sexual. Scopul
acestora este de a testa reacţia ascultătorului – dacă cel care ascultă este şocat
sau are o reacţie de repulsie, copilul poate spune că a minţit – dar astfel de
reacţii directe arată că ceva s–a întâmplat.
• Schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese
de furie, insomnii, frica de a rămâne singur acasă cu părintele abuzator, frica
de a merge la culcare. La adolescenţi, apare consumul exagerat de alcool, fuga
de acasă sau prostituţia.
• Apariţia unor boli: enurezis, boli venerice sau chiar o sarcină.
Stadiu 5 – implicarea anumitor servicii de specialitate, în funcţie de reacţia părinţilor.

Vârsta copilului precum şi nevoia de ataşament pe care o resimte acesta, îi afectează

capacitatea de a face faţă experienţelor traumatice. Trauma trăită va fi corelată, de asemenea,
cu slăbiciunea sau lipsa de putere pe care o resimte copilul.
Situaţiile prin care putem depista abuzurile sexuale sunt variate. Copiii pot fi adesea
foarte „direcţi” în exprimarea lor legată de astfel de amintiri (în legătură cu problemele
intime). De asemenea, unii copii mai mici, pot să–şi destăinuiască experienţele sexuale în
timp ce se joacă, schiţându–le gestual şi/sau vorbind. În acest sens, o problemă ar fi că, în
general, adulţii nu cred ceea ce spune copilul sau e deranjat şi s–ar simţi mai bine dacă ar
discuta despre cu totul altceva, decât probleme sexuale. Un copil care nu este crezut s–ar
putea ca data viitoare să nu mai încerce să mărturisească direct situaţia în care se află, făcând
aceasta prin diferite căi indirecte, sau nu mai încearcă deloc să mărturisească acest lucru.

28
 Copiii de vârste puţin mai mari pot povesti din când în când, întâmplări legate de
abuz, copiilor de aceeaşi vârstă care, la rândul lor, s–ar putea să povestească unui adult. Cu
toate acestea, în general, copiii păstrează secretul acelor întâmplări şi le neagă dacă sunt
întrebaţi direct.
Caracterul secret care domneşte în legătura abuzivă precum şi vulnerabilitatea
copilului, îl obligă pe acesta la tăcere şi permite repetarea abuzului. Abuzul nu se întâmplă
decât atunci când copilul se află singur cu abuzatorul, iar acea întâmplare nu poate fi
împărtăşită cu nimeni altcineva. „Secretul” este asigurat prin ameninţări şi corupere: „Dacă
vei spune cuiva ce s–a întâmplat, eu voi intra în puşcărie”, „Dacă–i vei spune mamei tale, ea
te va urî mereu”. Pe măsură ce trece timpul, „copilul se simte tot mai vinovat şi va folosi din
ce în ce mai multă energie pentru a acoperi faptele spre care a fost atras”36

Bibliografie:
1. Bonnet, G., Perversiunile sexuale (traducere din limba franceză), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999
2. Bruckner, P., Tentaţia inocenţei, Editura Nemira, Bucureşti, 1999
3. Cooper, D., Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucureşti, 1993
36
Kari, K., op.cit., p 40

29
4. Florea, D., Violenţa în familie în contextul reglementărilor actuale, Editura
Europolis, Constanţa, 2003
5. Hancock, M., Abuzul sexual al copilului, Editura Samuel, Mediaş, 2004
6. Iluţ, P., Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004
7. Killen, K., Copilăria durează generaţii la rând , Editura First, Timişoara, 2003
8. Killen, K., Copilul maltratat , Editura Eurobit, Timişoara, 1998
9. Lopez, G., Violenţele sexuale asupra copiilor , editura Dacia, Cluj Napoca, 2001
10. Mareş, R., Podeanu, D., Tinerii şi violenţa, Bucureşti, Editura Semne, 2004
11. Miftode, V., Curs de metodologie sociologică , Editura Universitatea “Al. I. Cuza”,
Iaşi, 1979-1980
12. Miftode, V., Metodologia sociologică, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995
13. Mighiu, C., Suport curs pentru profesioniştii din domeniul protecţiei copilului
14. Muntean, A., Prevenirea maltratării şi mediul de viaţă al copilului, Editura Mirton,
Timişoara, 2001
15. Neamţu, G., (coord.), Asistenţă Socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Editura Polirom,
2004
16. Păunescu, C., Agresivitatea şi conduita umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
17. Pletea, C., Violenţa îndreptată împotriva persoanei, Editura Paralela 45, Piteşti,
1999
18. Rădulescu, S., Abuzul sexual asupra copiilor , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003
19. Rădulescu, S., Sociologia violenţelor (intra)familiale. Victime şi agresori în familie,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
20. Rădulescu, S., Sociologia şi istoria comportamentului sexual „deviant”, Editura
Nemira, Bucureşti, 1996
21. Roth-Szamoskozi, M., Protecţia copilului – dileme, concepţii şi metode , Editura
Presa Universitatea Clujeană, Cluj Napoca, 1999
22. Şelaru, M., Comportament sexual aberant, Iaşi, Editura Moldova, 1993
*** Revista de securitate comunitară, anul II, Nr 5/2002 – “Violenţa domestică”
*** www.copii.ro

30