Carte Violenta 2005

MARIA ROTH-SZAMOSKÖZI
COPII ŞI FEMEI
VICTIME ALE VIOLENŢEI
EDITURA PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

CLUJ-NAPOCA
2005
- 15 -
Copii şi femei victime ale violenţei
Maria ROTH-SZAMOSKÖZI, profesor la Catedra de asistenţă socială

a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, este licenţiată în filoso-
fie, specializarea psihologie şi a obţinut titlul de doctor în psihologie la
Universitatea "Babeş-Bolyai". Predă cursuri de protecţia copilului, teorie
şi metodă în asistenţa socială şi psihologia vârstelor. Este autoarea vo-
lumului Activarea funcţiilor cognitive în copilăria mică (1998), Protec-
ţia copilului. Teorii concepte şi metode (1999), Bevezetés a
fejlődéslélktanba (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei
sociale (2003) şi coordonatoarea unei serii de şase manuale destinate
profesioniştilor care lucrează în protecţia copiilor, toate apărute la editu-
ra Presa Universitară Clujeană.
2005 Presa Universitară Clujeană

Copii şi femei – victime ale violenţei
CUPRINS
PARTEA I ............................................................................................... 6
PROBLEMATICA VIOLENŢEI ............................................................ 6

1. ÎNŢELEGEREA FENOMENULUI VIOLENŢEI ........................... 7
2. FORME ALE VIOLENŢEI............................................................ 12
3. DEZVOLTAREA UMANĂ, GENUL ŞI VIOLENŢA. TEORII
EXPLICATIVE ................................................................................. 15
4. CONSECINŢELE TRAUMATICE ALE VIOLENŢEI................. 25
Traumele şi manifestările lor .............................................................. 25
Efectele violenţei asupra sănătăţii ....................................................... 26
PARTEA A II-A .................................................................................... 31
VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR ................................................. 31

5. BUNĂSTAREA COPIILOR – PROTECŢIA LOR ÎMPOTRIVA
VIOLENŢEI ...................................................................................... 32
Protecţia bazată pe drepturi ................................................................. 33
Sistemul bunăstării copilului ............................................................... 35
6. DILEME ŞI PRINCIPII SPECIFICE PROTECŢIEI COPILULUI 41
Responsabilităţi şi dileme ................................................................... 41
Principiile protecţiei copilului ............................................................. 43
7. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL ÎMPOTRIVA
COPIILOR ......................................................................................... 47
Abuzul fizic ......................................................................................... 48
Abuzul psihologic ............................................................................... 51
Abuzul sexual...................................................................................... 55
Factorii de risc în privinţa abuzului sexual ................................... 57
Consimţământul copiilor la relaţiile sexuale ................................ 58
8. DATE EPIDEMIOLOGICE PRIVIND MALTRATAREA
COPIILOR ......................................................................................... 63
Incidenţa şi prevalenţa abuzului asupra copilului ............................... 63
Date privind abuzul şi neglijarea copiilor în România ........................ 66
Date privind factorii etiologici ............................................................ 73
Exemple din cazuistică ........................................................................ 75
9. NEGLIJAREA COPILULUI ......................................................... 81
Definiţie şi tipologie............................................................................ 81
Cauzele neglijării copilului ................................................................. 91
Consecinţele neglijării......................................................................... 92
Sărăcia şi neglijarea copilului; programe pentru reducerea efectelor lor
............................................................................................................ 96
10. REACŢIILE DE APĂRARE ALE COPIILOR LA ABUZ ŞI
NEGLIJARE .................................................................................... 103
Rezistenţă şi vulnerabilitate la stres .................................................. 103
Traumele şi consecinţele lor.............................................................. 109
Reacţii organice la maltratare............................................................ 112
Recomandări ..................................................................................... 119
11. TEORII PRIVIND ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR .... 121
Concepţia medicală ........................................................................... 121
Modelul terapeutic privind familia disfuncţională ............................ 132
Teoria transmiterii multigeneraţionale a abuzului ............................. 134
Perspectiva feministă privind abuzul împotriva copiilor................... 140
Teoria ataşamentului ......................................................................... 143
Concepţia socio-biologică ................................................................. 144
Concepţii de factură sociologică ....................................................... 147
Concepţia ecologică-interacţionistă privind protecţia copiilor de
violenţa şi neglijarea din familie ....................................................... 153
12. EVALUAREA ÎN SITUAŢIILE DE MALTRATARE A
COPIILOR ........................................................................................ 161
Repere profesionale în evaluarea situaţiilor de violenţă .................... 161
Delimitarea noţiunii de evaluare ....................................................... 161
Principiile evaluării în cazurile de violenţă ....................................... 166
Contextul social al evaluării specifice protecţiei copilului ................ 170
Procesul şi metodele evaluării ........................................................... 178
Modalităţi de evaluare a familiei ....................................................... 203
Completarea de chestionare şi teste .................................................. 208
Alte metode de evaluare .................................................................... 213
13. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A
COPIILOR ....................................................................................... 223
Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor tratamente ................. 223
Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz ................................ 225
Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului ................. 230
Cine şi cum ar trebui să protejeze copiii? ......................................... 234
Premise ale prevenirii maltratării copiilor ......................................... 238
PARTEA A III-A ................................................................................. 246
VIOLENŢA ÎMPOTRIVA FEMEILOR ............................................. 246

14. DEFINIŢII ŞI FORME ALE ABUZULUI ÎMPOTRIVA

FEMEILOR....................................................................................... 247
Dimensiunea de gen a violenţei ........................................................ 247
Violenţa domestică ............................................................................ 250
Cercetări tipologice privind violenţa domestică ................................ 251
15. VIOLENŢA DE GEN ŞI DOMESTICĂ ÎN ROMÂNIA: DATE
EPIDEMIOLOGICE ........................................................................ 256
Atitudini şi mentalităţi în cifre .......................................................... 256
Violenţa sexuală, traficul de femei şi prostituţia ............................... 261
16. CONCEPŢII PRIVIND DINAMICA SPECIFICĂ VIOLENŢEI
DOMESTICE................................................................................... 266
Sindromul femeii bătute ca patologie psihologică ............................ 266
Contribuţia feministă şi deconstruirea miturilor privind violenţa
domestică .......................................................................................... 268
Teorii multicauzale privind violenţa ................................................. 273
17. PREVENIREA VIOLENŢEI ÎMPOTRIVA FEMEILOR.......... 276
Campania globală pentru drepturile femeilor .................................... 276
Măsuri legislative româneşti privind violenţa în familie şi cea
împotriva copiilor .............................................................................. 279
CONCLUZII .................................................................................... 290
BIBLIOGRAFIE ................................................................................ 292
ANEXE ............................................................................................. 308
PARTEA I
PROBLEMATICA VIOLENŢEI
1. ÎNŢELEGEREA FENOMENULUI
VIOLENŢEI
Violenţa ţine de viaţa cotidiană a societăţii noastre, care

ne ameninţă direct sau indirect siguranţa de fiecare zi în mod du-
reros, dar şi o realitate culturală, o parte a discursurilor care pri-
vesc societatea umană. Direcţiile ei de acţiune sunt extrem de
variate, fiind adesea orientate împotriva unor categorii şi grupuri
vulnerabile ale comunităţii, ca minorităţile etnice, religioase sau
sexuale, femeile, copiii şi persoanele de vârsta a III-a. Ea se poate
îndrepta şi asupra animalelor sau a lumii materiale (distrugerea
unor obiecte).
Dezideratul protecţiei victimelor se bucură astăzi de inte-
resul societăţii, fiind un teritoriu unde se intersectează patimi şi
este nevoie de profesionalism. Când un părinte se confruntă cu
dificultăţile creşterii şi educării copiilor săi, modul în care reuşeşte
să găsească soluţii este o expresie a maturităţii sale emoţionale şi
sociale. Similar, consider că dacă o societate se confruntă cu pro-
blematica apărării victimelor violenţei, modul în care o soluţio-
nează este o măsură a maturităţii acelei societăţi. Ori, maturitatea
unor acte nu trebuie discutată doar pe plan afectiv, emoţional, ci şi
pe plan logic, al raţiunii. Primul plan face apel la dragostea fami-
lială, cea faţă de copii şi la caritate şi pare să guverneze astăzi, în
România, majoritatea activităţilor de protecţie a victimelor violen-
ţei. În al doilea plan intră încercările de înţelegere şi abordare
conceptuală, sistematică, profesionistă a situaţiilor de violenţă din
familie şi elaborarea unor măsuri de contracarare a violenţei. Intre
cele două modalităţi de reacţie sunt contradicţii care, cred, trebuie
conştientizate, nu pentru a exclude vreuna dintre cele două abor-
dări, ci pentru a permite integrarea aspectelor afective şi a celor
raţionale, profesionale în răspunsuri societale mature, care să ală-
ture logica inimii şi cea a raţiunii.1 In paginile de mai jos vom

încerca să aducem argumente care să demonstreze necesitatea
asocierii logicii raţiunii la compasiunea faţă de copii.
Formele de manifestare ale violenţei sunt foarte diferite:
fizică, sexuală, verbală, psihologică, financiară, prin reprezentări
vizuale etc. Ca şi focalizare, ea este prezentă la nivelul relaţiilor
interindividuale, al familiei, al instituţiilor şi la scară societală.
Rădăcinile ei sunt istorice, culturale, sociale, religioase, psiholo-
gice etc. Ea include acte de violenţă săvârşită, dar şi de violenţă
potenţială. În opinia lui Hearn (1998), o parte importantă a defini-
rii violenţei se referă la recunoaşterea ei ca pericol potenţial, cu
implicaţii care depăşesc câmpul concret de acţiune. Tocmai de
aceea se impune identificarea modului în care aspectele interindi-
viduale şi familiale, sau cele instituţionale şi societale se întrepă-
trund în diferitele forme concrete de violenţă cum ar fi cea împo-
triva copiilor, a femeilor, a homosexualilor, a romilor etc. şi pun
în pericol sănătatea psihică şi fizică a persoanelor, ca şi echilibrul
familiilor, al grupurilor şi al comunităţii. Cunoaşterea şi recunoaş-
terea pericolelor sociale ale diferitelor ei forme poate porni de la
unele caracteristici comune, care constituie elemente definitorii
ale violenţei. Acestea, după Hearn (1998), sunt următoarele:
 recurgerea de către un agresor la forţa fizică sau vreun
alt gen de constrângere
 intenţia de a cauza o vătămare
 victima resimte un abuz
 recunoaşterea actelor comise ca fiind abuzive de către
o autoritate legală.
Violenţa este universal prezentă, dar totodată şi condam-
nată, deoarece ea ne afectează vieţile atât la nivel interpersonal,
cât şi la nivel societal. La primul nivel vorbim de actele de delin-
cvenţă, de criminalitate, de violenţă fizică, emoţională şi psihică
dintre persoane (membrii de familie sau din afara ei). La cel de-al
1 Poate că un titlu mai potrivit pentru această lucrare ar fi fost cel al unei
cărţi a lui Vasile Dem Zamfirecu: [Protecţia copilului] între logica inimii
şi logica minţii, Buc: Editura trei, 1997
doilea nivel regăsim formele ei structurale societale, ca războaiele,

inegalităţile sociale, conflictele între comunităţi şi între naţiuni.
De asemenea, nivelul societal cuprinde şi acele forme de organi-
zare socială, de reglementare instituţională şi legislativă care, în
loc să stopeze sau să blocheze cauzele violenţei, le menţin sau
chiar le alimentează.
Scopul acestei cărţi este în primul rând promovarea inte-
reselor victimelor violenţei din familie, precum şi prezentarea
unor puncte de vedere privind teoriile şi practicile muncii profesi-
oniştilor în domeniul bunăstării copilului. Prin aceasta încerc:
 sensibilizarea cititorului faţă de nevoile şi suferinţele copiilor
şi femeilor victime ale violenţei;
 înţelegerea punctelor de vedere teoretice care pot clarifica
mecanismele fenomenelor de violenţă în familie;
 analiza condiţiilor sociale, familiale şi individuale care pot
conduce la agresivitate împotriva copiilor;
 familiarizarea cititorului cu tehnicile şi scopurile evaluării şi
intervenţiei în cazul copiilor abuzaţi, neglijaţi sau abandonaţi;
 conştientizarea studenţilor şi a profesioniştilor privind exis-
tenţa unor mecanisme sociale şi legislative de combatere a vi-
olenţei.
Violenţa este îndeobşte privită ca un fenomen interpersonal,

Mai adecvat ar fi însă, aşa cum consideră Pecora et al. (1992, p. 91-
93) conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei nive-
le: societal, instituţional şi familial.
 Abuzul societal se referă la "suma acţiunilor, atitudinilor şi va-
lorilor societăţii care împiedică buna dezvoltare a copilului"
(Giovannoni, 1985, p.194). După autorul citat, înţelegerea ca-
racterului societal al abuzului se referă la:
1. existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională
între diferitele categorii de familii şi copiii acestora;
2. marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zo-
nă de risc din ce în ce mai mare;
3. gradul crescut de violenţă din societate, care favorizează apariţia
climatului de abuz chiar şi asupra copiilor;
4. neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corpora-

lă oferă un context societal în care violenţa împotriva copiilor
este posibilă.
În acest cadru al abuzului societal se înscriu inegalităţile de
şanse dintre copiii din mediul urban şi rural (Fundaţia "Copiii Ro-
mâniei", 1998, p. 93). Prezentând proiectul de relansare a învăţă-
mântului din mediul rural, presa2 a dat publicităţii date îngrijorătoa-
re, furnizate de Ministerul Învăţământului, preocupat de relansarea
învăţământului rural evident defavorizat până acum: 8,2 % din copiii
de vârstă între 7-14 ani din mediul rural nu frecventează cursurile
vreunei şcoli; cele mai multe din cele 1157 de şcoli construite din
chirpici şi alte 1.084 din lemn sunt la ţară; din 1295 de licee, doar
185 funcţionează în mediul rural; repetenţia este cu 50% mai mare
în mediul rural decât în cel urban; cei mai mulţi suplinitori necalifi-
caţi îşi desfăşoară activitatea în şcolile săteşti etc.
Abuzul instituţional, este cel prin care unele şcoli, autori-
tăţi, unităţi medicale operează în modalităţi discriminatorii sau de
nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului, în general. Cei care
abandonează şcoala sunt, în toată lumea, în majoritate copii din fa-
miliile sărace şi cei aparţinând minorităţilor naţionale defavorizate;
aceasta denotă o formă de neglijare a lor din partea instituţiilor şco-
lare şi a cadrelor didactice. Aceeaşi categorie de copii ajunge cel mai
des în instituţiile de ocrotire, ceea ce denotă în ceea ce îi priveşte
ineficienţa sistemului de protecţie. Se pare că nici în aceste instituţii
ei nu sunt scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care sporesc
suferinţele copilului, de astă dată prin abuzul comis chiar în numele
instituţiei. Climatul unei instituţii – spre exemplu al unei şcoli dintr-
un sat mai izolat – este însă de greu de schimbat, datorită unor men-
talităţi colective puternice, constituite în tradiţii. Pe lângă responsa-
bilitatea comiterii abuzului direct faţă de copil, instituţiei îi revine şi
răspunderea pentru mesajul transmis indivizilor, sub următoarea
formă: dacă profesioniştii, formaţi în spiritul unor metode ştiinţifice
de reglare a comportamentului copiilor nu îi pot educa decât recur-
2 Adevărul,16.11.98
gând la bătaie, atunci pedeapsa fizică trebuie şi este justificat să fie

aplicată şi în familie.
În contrast cu abuzul societal şi instituţional, abuzul famili-
al este comis de membrii familiei copilului – în special de către cei
în care copilul are încredere, cei însărcinaţi cu îngrijirea copilului.
Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind
abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali şi culturali.
Un comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abu-
ziv, dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al comunităţii.
Bătaia peste fund sau o palmă dată unui copil sunt considerate în
România forme acceptabile de pedepse date de către părinţi. Chiar
dacă un părinte aplică aceste forme de pedeapsă în mod frecvent
(chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de vehement s-ar împo-
trivi bătăii, nu ar putea considera justificată pedepsirea părintelui,
sau decăderea lui din drepturile de părinte numai pe această bază,
nici dacă acest stil parental ar prezenta urmări pe planul comporta-
mentului şi al echilibrului emoţional al copilului. Recunoaşterea
normelor culturale mai restrânse sau mai largi nu înseamnă însă că
profesionistul interesat de copil să nu încerce să intervină în folosul
unui copil afectat de un asemenea stil parental. Intervenţia sa nu va
avea însă un fundament la fel de ferm ca în cazul în care legile inter-
zic cu desăvârşire bătaia. Din 2003 în 11 din ţările Europene astfel
de pedepse sunt ilegale şi dacă se dovedeşte că un părinte le aplică
frecvent, autorităţile îi oferă servicii prin care să-şi schimbe compor-
tamentul parental şi să înveţe modalităţi de pedepsire nonviolentă.
2. FORME ALE VIOLENŢEI

Abuzul fizic este vătămarea sănătăţii fizice a unei persoa-
ne (dar şi ameninţarea cu aceasta) produsă neaccidental de un
agresor. Ea constă din gesturi şi lovituri adresate unei persoane,
producându-i durere sau menite să distrugă bunurile ei. Definiţia
abuzului fizic cuprinde şi cazurile în care vătămarea propriu-zisă
nu s-a produs, dar victima a trăit iminenţa acesteia. Gradul abuzu-
lui diferă în funcţie de vătămarea produsă victimei, putând ajunge
uneori până la provocarea de răni grave, care necesită spitalizarea
sau conduc la deces.
Toate formele de violenţă au componente şi consecinţe psi-
hologice asupra victimei. Anumite forme de maltratare au însă ca
instrumente tocmai mijloacele de natură psihologică. Formele de
abuz psihologic mai des întâlnite sunt izolarea victimei (legarea,
încuierea ei în diferite spaţii închise, în pivniţă etc.); neacordarea
răspunsurilor emoţionale; terorizarea ei şi refuzul de a-i da ajutor la
solicitarea acesteia; degradarea ei, exploatarea ei sau folosirea ei ca
servitor; coruperea ei morală prin ameninţări şi terorizare. Femeile
abuzate, la fel ca şi copiii, suferă adesea de ridiculizare cronică, mi-
nimalizare şi umilire. Victima adult, sau copil devine adesea "ţap
ispăşitor al familiei", i se refuză gesturile de afecţiune sau este tratată
ca un copil (infantilizarea unei femei, sau a unei tinere, care este
obligată să ceară voie persoanei dominatoare pentru realizarea tutu-
ror nevoilor şi dorinţelor ei). Persoana subordonată este adesea eti-
chetată negativ pentru comportamentul ei perceput ca un eşec,
fiindu-i refuzate permanent recunoaşterea realizărilor.
Brassard, Germain şi Hart (1987) şi Garbarino et al (1986)
au recomandat ca aprecierea gravităţii vătămării psihologice să se
facă pe baza unor criterii profesionale care se referă la consecinţele
abuzului şi care afectează victima pe plan cognitiv, comportamental,
afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent pe toate aceste pla-
nuri.
Abuzul sexual este forţarea şi obligarea victimei să parti-

cipe la activităţi de natură sexuală, care servesc obţinerea plăcerii
de către persoana care comite agresiunea. Formele de abuz sexual
sunt variate şi se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact
sexual genital, oral sau anal. Dintre formele de abuz sexual menţi-
onăm: hărţuirea sexuală, cu formele sale de propuneri verbale, ges-
turi sau atingeri de tip sexual, obscen, dar mai ales cu ameninţări în
cazul refuzului; comportamentul exhibiţionist; manipularea organe-
lor sexuale ale victimei sau obligarea acesteia de a manipula organe-
le sexuale ale agresorului; intruziunea unor obiecte în organele se-
xuale, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală şi ex-
ploatarea sexuală – obligarea minorului la pornografie sau prostitu-
ţie în folosul agresorului.
In România, conceptul de abuz sexual a fost acceptat şi
abordat din punct de vedere teoretic numai în ultimii 10 ani, iar
măsurile practice pe care le impune recunoaşterea fenomenului de
abuz sexual sunt şi astăzi încă în curs de a fi clarificate şi regle-
mentate juridic. Conform legii codului penal, există mai multe
delicte penale de ordin sexual, anume: violul, contactul sexual cu
un minor, seducţia, perversiunea sexuală, coruperea sexuală şi
incestul. Conform legii, până în noiembrie 2000 violul, contactul
sexual cu un minor şi incestul se refereau doar la formele aşa-zis
naturale de raport sexual (prin penetrare vaginală). Ca atare toate
actele sexuale abuzive comise pe cale orală sau anală, indiferent
de sexul victimei sau al agresorului, nu treceau sub incidenţa vio-
lului, indiferent de gradul de forţă la care a recurs agresorul faţă
de victimă. Măsurile legislative ale ultimilor ani au corectat aceas-
tă interpretare. Dacă victima este sub vârsta de 14 ani, dacă în ur-
ma abuzului a fost rănită, sau dacă actele sexuale au fost comise
în grup, sau de către persoanele care ar fi trebuit să ocrotească
victima, atunci la delictul sexual se adaugă circumstanţe agravan-
te. Pentru ca un act de abuz sexual să poată fi incriminat, victima
trebuie să depună ea însăşi o plângere, care să se încadreze în pe-
rioada de două luni de la comiterea actului. Certificatul medical,
având şi el o durată de valabilitate de două luni, este adesea singu-
ra dovadă a abuzului sexual, acceptată de tribunal. Dacă victima
este sub 14 ani, plângerea trebuie introdusă de către reprezentantul

legal al minorului. Formele de abuz sexual cel mai greu de incri-
minat sunt cele care au loc în familie. Daca abuzul sexual este
comis de către părinţi, sau alte rude, victimele nu ştiu unde să se
îndrepte pentru ajutor. Abuzul sexual are loc aproape întotdeauna
în absenţa oricăror martori, ceea ce îngreunează şi mai mult in-
criminarea agresorilor. In lipsa unor persoane de sprijin care să
manifeste o poziţie foarte hotărâtă în favoarea victimei, aceasta
poate ajunge în mod repetat la cheremul agresorului ei, mai ales
dacă el face parte din familie, sau dintre cunoştinţe.
Exploatarea unei persoane, este o formă aparte de violenţă

în care persoana dominantă are beneficii materiale sau de altă natură
de pe urma celei dominate, solicitând acesteia un efort care îi depă-
şeşte capacităţile. Ea poate îmbrăca aspecte de exploatare prin mun-
că (când victima este forţată să presteze munci care îi depăşesc ca-
pacităţile fizice şi/sau este privată de profitul muncii sale), de ex-
ploatare sexuală (obligarea unui membru al familiei, sau a altcuiva
la prostituţie; forma aceasta nu este aşa de rară pe cât este de drama-
tică) şi psihologică (folosirea victimei la munci înjositoare, obligarea
ei la un comportament de slugă). Forţarea unei persoane din familie,
sau a uneia dependente de persoana dominatoare la cerşit – indife-
rent de condiţiile de climă, cu îmbrăcăminte neadecvată – şi profi-
tarea de pe urma acestei activităţi este un caz tipic de exploatare,
care are consecinţe atât fizice, cât şi psihologice asupra victimei, de
orice vârstă. Există însă şi forme mai subtile de exploatare, fără con-
secinţe fizice, în care persoana dominatoare se foloseşte de persoa-
nele dependente pentru a-şi satisface propriile nevoi, neglijând sau
ignorând nevoile partenerului sau ale persoanei dependente.
3. DEZVOLTAREA UMANĂ, GENUL ŞI

VIOLENŢA. TEORII EXPLICATIVE
Explicaţiile privind fenomenul violenţei pot avea surse teoretice

foarte variate. O primă împărţire a diferitelor principii explicative
este cea care porneşte de la câteva domenii majore care abordează
fenomenul: biologia, psihologia, sociologia, psihologia dezvoltării,
feminismul şi dreptul.
Punctul de vedere biologic stă la baza construirii unor

teoriile privitoare la violenţă care fac apel la agresivitate ca la o
caracteristică a tuturor fiinţelor vii, deci inclusiv a naturii umane. Ca
atare, violenţa este ereditară, o condiţie "naturală" de supravieţuire,
expresie a unor forţe impulsive, moştenite genetic. Caracteristicile
de gen sunt explicate genetic, prin structuri cromozomiale aparte.
Acestea au o funcţie adaptativă, în sensul că diferenţele hormonale
dintre bărbaţi şi femei dau naştere la diferenţele lor de putere fizică,
de musculatură, care la rândul lor pot explica rolurile fixate istoric
ale genului masculin. Un nivel crescut al testosteronului (hormonul
androgen) deopotrivă la bărbaţi şi femei se exprimă prin forţă fizică
sporită (să ne amintim discuţia privind consumul hormoni de către
sportivii de performanţă). In sprijinul acestui punct de vedere
biologic, Hearn (1998) rezumă cercetări care constată un nivel mai
crescut de testosteron la deţinuţii care au comis acte criminale de la
vârste timpurii, în comparaţie cu cei care au comis diverse încălcări
ale legii, dar mai puţin grave. Acelaşi nivel crescut de hormon
masculin s-a constatat la deţinuţii care aveau un statut mai ridicat în
cadrul închisorii, precum şi la cei apreciaţi de ceilalţi ca fiind mai
duri. In afara închisorilor, implicarea testosteronului în violenţă a
fost studiată de Mazur şi Lamb (după Hearn, 1998), care au pus în
evidenţă un nivel ridicat de testosteron la cei care, într-un meci de
tenis, au învins, fiind foarte decişi să câştige, faţă de cei care au
învins şi ei, dar fără să fi avut această convingere. Ca atare,
trăsăturile aşa zise bărbăteşti, cum ar fi hotărârea şi capacitatea de a
se angaja în luptă pot fi puse în legătură cu nivelul hormonal

bărbătesc. Interpretarea acestor date poate să fie în concordanţă cu
punctul de vedere biologizant amintit, după care capacitatea de
implicare în luptă se întâlneşte mai mult la cei care au un nivel sporit
de hormon androgen. Aceleaşi date pot fi interpretate şi dintr-un
punct de vedere opus concepţiei eredităţii biologice, dacă se adoptă
un punct de vedere sistemic, prin care implicarea intensă într-o faptă
criminală, o luptă sau o competiţie poate conduce la un nivel crescut
de testosteron, care, la rândul lui, favorizează investirea de mai
multă forţă şi energie în obţinerea victoriei.
Punctul de vedere socio-cultural porneşte de la analiza

cauzelor şi a efectelor sociale şi culturale ale violenţei şi ale dife-
renţelor ei de gen. Violenţa este văzută prin prisma relaţiei indivi-
dului cu societatea, care e considerată un spaţiu de manifestare a
inegalităţilor sociale structurale. Tensiunile din câmpul social,
conflictele din interiorul unor grupuri şi cele dintre grupuri pot da
naştere la comportamente agresive. Modelul acestora poate fi pre-
luat de la o generaţie la alta, de la un membru al unui grup la altul
şi, la rândul lui, poate fi transmis altor indivizi sau generaţii. Ca
urmare, în anumite grupuri sociale nivelul de violenţă va fi semni-
ficativ mai crescut decât în altele.
Mai mult decât o expresie comportamentală, violenţa este
văzută ca instrument pentru atingerea unor scopuri sociale, pentru
menţinerea sau tulburarea unei anumite ordini sau status-quo soci-
al. Punând în evidenţă cauzele şi aspectele sociale ale violenţei,
concepţiile din această categorie au meritul de a căuta remedii ale
violenţei tot pe plan social, prin măsuri de politică socială şi re-
glementări legislative. Nu genele determină nivelul de agresivitate
al oamenilor, ci situaţia lor socială. Factorii economici, nivelul de
educaţie, statutul social al persoanelor implicate, tradiţiile familia-
le şi cele ale comunităţii, precum şi relaţiile dintre toate acestea
pot creşte, sau dimpotrivă diminua şansele de apariţie ale fenome-
nelor de violenţă ale unui individ, familie sau grup social. In pri-
vinţa diferenţelor de gen, acest punct de vedere consideră că ele se
datorează influenţelor sociale, exprimate cultural, sub forma aş-
teptărilor de roluri şi a discursurilor răspândite în comunitate, care

favorizează comiterea violenţei de către bărbaţi.
Punctul de vedere psihologic privind violenţa îşi are ori-

ginea în concepţia psihanalitică. Teoria freudiană şi concepţiile
neofreudiene care i-au urmat localizează cauzele violenţei
intrapsihic, la nivelul frustrărilor, al copilăriei traumatice, al im-
pulsurilor reprimate, al tulburărilor de personalitate. Pentru psi-
hologia clinică, comportamentul agresiv al unor persoane este o
expresie a dificultăţilor de adaptare ale personalităţii umane, situ-
ate în afara contextului social şi al relaţiilor ei interpersonale ac-
tuale. In această concepţie, victima violenţei, cu o structură speci-
fică – patologică – a personalităţii ei, are şi ea o anumită contri-
buţie la atragerea şi menţinerea agresiunii, adesea prin dependen-
ţa ei de agresor. In ultimele 3-4 decenii, psihologia a făcut mari
progrese în recunoaşterea semnificaţiei diferenţelor de gen în ce
priveşte violenţa şi şi-a îmbogăţit substanţial preocupările în
acest domeniu. Odată cu amplificarea cercetărilor privind rolul
dezvoltării individuale şi al influenţelor sociale în manifestările
violente s-a lărgit şi aria concepţiilor explicative ale psihologiilor
de ramură, dintre care vom prezenta mai jos unele teorii ale dez-
voltării psihice.
Analiza feministă privind violenţa este deosebit de proli-

fică în cercetarea a numeroase aspecte ale vieţii sociale şi familia-
le, în special în problemele violenţei. Ea porneşte de la conceptua-
lizarea bărbaţilor ca un grup investit cu putere, a căror dominare
asupra femeilor este o construcţie istorică şi socială, care se re-
produce şi se menţine într-o mare varietate de feluri, cum este
manipularea, convingerea, influenţarea, forţarea, asocierea, condi-
ţionarea. Violenţa bărbaţilor faţă de femei, inclusiv faţă de femeile
apropiate de ei, este înţeleasă ca parte a unui sistem structurat de
putere şi de exploatare în cadrul relaţiilor patriarhale.
Feminismul consideră patriarhatul ca un sistem organizat
de-a lungul istoriei, de exercitare a autorităţii masculine, care se
exercită în diverse domenii ale vieţii publice ca viaţa economică,
cea politică şi religioasă, dar şi în viaţa familială. Printre consecin-

ţele şi formele de manifestare ale patriahatului se pot enumera:
îndoctrinarea de gen prin socializarea în funcţie de sex, privarea
fetelor de anumite nivele şi forme de educaţie, judecarea femeilor
în funcţie de comportamentul lor sexual (cerinţa virginităţii şi a
fidelităţii), accesul scăzut la resurse economice, lipsa respectului
faţă de rolul femeilor în societate – de-a lungul istoriei şi în pre-
zent –, lipsa tradiţiei de autonomie şi de independenţă, lipsirea
femeilor de timp liber, deprecierea performanţelor lor şi altele. In
condiţiile dominării masculine, în care bărbatul reprezintă valori-
le, intelectul şi normele, agresiunea comisă de bărbaţi împotriva
femeilor sau, în general, asupra persoanelor vulnerabile este un
fenomen social comun, care nu iese în evidenţă de la sine, dacă nu
i se acordă importanţa socială cuvenită (M. Miroiu, 1997).
In concepţia feministă, în societăţile de azi din Europa de
est, dar şi în cele occidentale, majoritatea oamenilor trăiesc în sis-
teme de putere patriarhală care privilegiază bărbaţii faţă de femei
(Brod, Kaufman, 1994). Aceste societăţi nu pot împiedica produ-
cerea unor acte de violenţă şi nu asigură suficiente servicii care să
ofere asistenţă victimelor şi să prevină revictimizarea. Mai mult,
ele îşi construiesc o mentalitate colectivă care face ca violenţa
domestică, abuzurile împotriva copiilor şi celelalte forme de vio-
lenţă împotriva unor categorii vulnerabile ale societăţii să fie greu
de sesizat şi incriminat. Aşa cum spune A. Munteanu, una dintre
puţinele autoare autohtone care a tratat problematica violenţei
domestice, această mentalitate consideră naturală şi legitimă ideea
că bărbatul trebuie să deţină bunurile şi puterea în familie şi, ca
atare, el trebuie să dispună de femei şi copii.
Prin intervenţiile sale în plan social şi teoretic, concepţia
feministă a reuşit să facă vizibile, la nivel de comunitate internaţi-
onală, diferitele forme de violenţă comise în spaţiul public şi cel
familial. În societăţile moderne, feminismul a contribuit la demon-
tarea unor valori tradiţionale. Nicolaescu (1998) consideră că, prin
feminism, "practici sociale, legitime într-un sistem patriarhal, va-
lidate de normele şi construcţiile tradiţionale ale masculinităţii,
sunt revalorizate, pornind de la un set de norme ce contestă domi-

narea masculină în diferitele sale forme.
În intervenţia care are ca punct de pornire perspectiva fe-
ministă se recomandă tragerea la răspundere în faţa legii a persoa-
nelor vinovate de abuzuri. Numai dacă se rupe tăcerea în privinţa
secretelor "familiale", atunci se va putea schimba atitudinea socie-
tăţii faţă de violenţă. Responsabilitatea abuzului revenind esenţi-
almente celui care a comis fapta şi nu victimei, în intervenţia fe-
ministă idealul este îndepărtarea din familie a celui care abuzează
copilul. Se recomandă ca victima să nu fie blamată şi nici pedepsi-
tă prin îndepărtarea ei din familie. Totuşi, dacă legile şi practicile
muncii sociale nu permit îndepărtarea suficient de rapidă a abuza-
torului din familie, un principu de bază al practicii constă în asigu-
rarea securităţii victimei şi împiedicarea comiterii în continuare a
abuzului. Ca urmare, au luat naştere noi servicii sociale, care ţin-
tesc femeile şi copiii abuzaţi şi care reprezintă adeseori singura
alternativă de viaţă pentru victimele abuzurilor fizice sau sexuale
comise în familie.
Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării, agresiunea

specific umană, de tip abuziv, intenţionat, începe doar în momentul în
care copilul înţelege că el poate cauza durere altcuiva. Odată cu maturi-
zarea, apar două forme de agresiune: cea instrumentală, destinată atin-
gerii unor lucruri dorite şi agresiunea interpersonală destinată dobândirii
unor drepturi faţă de cei din grupul social. Dacă la vârsta de 2-3 ani
copilul este dornic să intre în posesia unor bunuri, iar agresiunile sunt în
mod precumpănitor orientate spre dobândirea acestora, între 3 şi 6 ani
acest tip de agresiune scade, dar creşte cea verbală, interpersonală, rela-
ţională, fără vreun scop instrumental. Sintetizând unele cercetări, M.
Cole şi S. Cole (1996) situează vârsta apariţiei diferenţelor de gen la 3
ani, care este de fapt începutul formării identităţii de gen. Punctul de
vedere developmentalist, departe de a fi unitar, are ca specific preocupa-
rea pentru descrierea şi explicarea schimbărilor, precum şi a diferenţelor
care apar în agresivitatea umană pe măsura formării identităţii de gen.
In funcţie de perspectivele ei teoretice extrem de diferite, psihologia
dezvoltării stabileşte cauze şi prescrie căi de prevenire sau de remediere
variate pentru reducerea agresivităţii.
Una din explicaţiile psihologiei dezvoltării pune violenţa

pe seama formării diferenţelor de gen privind agresivitatea. De
exemplu, teoria freudiană a dezvoltării explică formarea identită-
ţii de gen şi, implicit, a diferenţelor de gen în privinţa agresivităţii
prin procesul identificării. In primii doi ani de viaţă copilul reu-
şeşte să descopere că persoanele din jurul lui i se aseamănă într-o
oarecare măsură şi reuşeşte să le ghicească dorinţele. După Freud,
aceasta este etapa identificării primare. Ea este urmată de identifi-
carea secundară, care începe din al treilea an de viaţă, în care co-
pilul se străduieşte să îşi modeleze personalitatea conform persoa-
nei considerate ca model. Băieţelul care, la vârsta de 3-4 ani, des-
coperă asemănarea dintre corpul propriu şi al tatălui său, îşi trăieş-
te virilitatea precoce vrând să îi ia locul tatălui său, pe lângă ma-
ma sa. Îşi admiră tatăl, dar vrea să îl dea la o parte de lângă mama
lui, ceea ce îi cauzează dorinţe vinovate îndreptate împotriva tată-
lui său şi, totodată, frica de pedeapsa binemeritată pentru aseme-
nea gânduri. Complexul lui Oedip presupune existenţa mecanis-
mului de afiliere a copilului la tatăl său şi de diferenţiere faţă de
mama sa. Afilierea la identitatea tatălui va creşte dorinţa copilului
de a trăi sentimentele acestuia şi de a le exprima "bărbăteşte". In
perioada de latenţă (la vârsta şcolară mică), băieţii îşi inhibă atrac-
ţia faţă de mamă şi preiau din ce în ce mai mult comportamentul
perceput la tată şi, în general, la bărbaţi.
O altă teorie care explică formarea diferenţelor de gen
dintre bărbaţi şi femei, inclusiv a celor privind nivelul de agresivi-
tate prin prisma influenţelor asupra dezvoltării, este teoria învăţă-
rii sociale. În această concepţie, părinţii au un important rol ca
agenţi de socializare (Paludi, 2001, p. 235). Modul diferit în care
părinţii vorbesc şi se poartă cu fetiţele şi băieţeii porneşte de la
diferenţele în modul de a le percepe sensibilitatea şi fragilitatea.
Modelarea socială se exprimă în felul în care părinţii încurajează
fetele să se joace, oferindu-le păpuşi şi modele de a le îngriji, iar
băieţilor maşini, pistoale şi îi încurajează în comportamentele în-
drăzneţe. De asemenea, părinţii sunt mai îngrijoraţi pentru fetiţe,
le urmăresc de obicei cu mai multă atenţie şi le sar mai repede în
ajutor – înainte de a fi nevoie. După acelaşi autor, această dorinţă
de a oferi ajutor fetelor modelează comportamentul lor dependent.

La acestea se adaugă sarcinile specific feminine pe care le primesc
fetele de la o vârstă fragedă: ştersul prafului, măturatul, spălatul
vaselor şi alte activităţi de curăţenie, participarea la pregătirea
mâncării, îngrijirea fraţilor mai mici. In schimb, băieţii participă la
activităţi specifice masculine: unele reparaţii, activităţi sportive,
curăţirea zăpezii, greblarea curţii, tăierea lemnelor. Ca atare, dife-
renţele de gen se regăsesc în ansamblul activităţilor şi al interacţi-
unilor sociale, putând fi remarcate în tipurile de joc folosite la vâr-
sta preşcolară şi apoi la cea şcolară (Cole şi Cole, 1996): majorita-
tea băieţilor preferă activităţile şi jocurile dinamice faţă de cele
statice, pe cele competitive faţă de cele colaborative, pe cele ma-
nipulative faţă de jocurile de fantezie, jocurile pe echipe mai mari
faţă de cele pe echipe mai mici.
In privinţa agresivităţii, în concepţia promotorilor învăţă-
rii sociale, părinţii sunt cei care încurajează adesea comportamen-
tul agresiv al copiilor lor, fie ignorând manifestările de agresivita-
te ale acestora, fie oferind chiar recompense mascate, de tipul ob-
ţinerii obiectelor dorite, al acordării atenţiei şi încurajării lor prin
gesturi şi zâmbet. Retragerea eventualei victime din faţa agresiu-
nii este şi ea o întărire pentru agresor, care va încuraja comporta-
mentele violente viitoare. Acestea se manifestă mai cu seamă în
cazul băieţilor şi sunt mai puţin frecvente în cazul fetelor (Cole şi
Cole, 1996). De asemenea, părinţii şi alţi adulţi contribuie la for-
marea agresivităţii copiilor oferindu-le modele de comportament
agresiv. Cercetările lui Bandura privind importanţa modelului în
formarea comportamentului agresiv au demonstrat că învăţarea
prin observare poate fi un mijloc important de preluare a unor
modele agresive, chiar şi în lipsa unei întăriri. Cu cât vârsta copii-
lor este mai mare, cu atât ei înţeleg mai bine că agresivitatea este
un comportament acceptat în societate, mai ales pentru cei de gen
masculin.
Sintetizând unele cercetări care privesc rolul cărţilor, al
filmelor şi al povestirilor pentru copii, care influenţează şi ele
formarea unor tipare de comportament de gen masculin sau femi-
nin, Bem (1981) formulează teoria tiparelor de gen (gender
schema theory), care se formează ca urmare a procesării informa-

ţiilor prin prisma unor tipare de gen primite de la diferiţi agenţi de
socializare, cu ajutorul unor mecanisme preexistente, pregătite să
le recepţioneze.
Din punctul de vedere al psihologiei evoluţioniste, struc-
turile psihologice, aşa cum se prezintă ele la bărbaţi şi femei as-
tăzi, sunt rezultatul evoluţiei în sens darvinian, adică al selecţiei
naturale. Dacă se porneşte de la înţelegerea mecanicistă a concep-
telor evoluţiei, agresivitatea poate fi considerată o caracteristică
necesară a individului puternic, mânat de dorinţa de a supravieţui.
In schimb, teoria evoluţiei sistemelor dinamice, cu răspândire din
ce în ce mai mare azi în psihologia dezvoltării, presupune analiza
mecanismelor genetice şi a celor de mediu care fundamentează
dezvoltarea competenţelor sociale şi cognitive, precum şi a meca-
nismelor epigenetice, care se referă la interacţiunile dintre gene şi
mediu. Psihologia developmentalistă evoluţionistă nu concepe
tiparele de comportament ca fiind predeterminate genetic şi consi-
deră că diferenţele fizice şi cele psiho-sociale au un rol critic în
dezvoltare, prin multiplele interacţiuni contextuale şi specifice
cărora le creează loc în dinamica adaptării la solicitările mediului
(Bjorklund, D. F., Bering J. M., 2000). Această concepţie psiho-
logică porneşte de la existenţa unor programe genetice rezultate în
urma evoluţiei, care sunt activate la momentul propice, într-un
context de mediu adecvat acelui program genetic. Din punctul de
vedere al concepţiei sistemelor dinamice, noile forme şi structuri
biologice şi psihologice nu apar ca simple decodificări ale codului
genetic, ci ca rezultate ale tranzacţiilor bidirecţionale ale tuturor
nivelelor biologice şi experienţiale, inclusiv a celor culturale
(Gotlieb, 2000). Nici o caracteristică psihologică nu este, la apari-
ţia ei, complet formată. Printre caracteristicile umane de ordin
intelectual şi de personalitate nu se pot pune în evidenţă efecte
genetice sau experienţiale pure (Bjorklund, Bering, 2000). In
această logică, aspecte ale dezvoltării umane, cum ar fi manifestă-
rile de violenţă, pot apare nu ca rezultate ale genomului uman
specific, ci al interacţiunii acestuia cu mediul social care este spe-
cific uman, marcat de modele de anumite comportamente sociale
interumane. Un astfel de mediu specific uman, cu rol modelator al

interacţiunilor sociale în limitele violenţei socialmente acceptate
presupune, ca repere pentru dezvoltare, un mediu de gestaţie in-
trauterină de 9 luni, urmat de o perioadă de lactaţie, existenţa unei
mame afectuoase, a unui cămin şi a unor adulţi protectori şi stimu-
lativi din punctul de vedere al limbajului verbal, existenţa jucării-
lor, al educaţiei, precum şi a partenerilor de vârstă care să ofere
individului în dezvoltare un teren pentru comunicare, tranzacţii
sociale şi confruntare. In lipsa unora dintre aceste elemente esen-
ţiale pentru dezvoltarea copilului, există posibilitatea ca frustrarea
nevoilor să conducă la declanşarea unor mecanisme de adaptare
cu un grad sporit de agresivitate. Aceasta poate fi îndreptată fie
împotriva persoanelor din jur, conform unor eventuale modele
sociale, fie împotriva propriei persoane, prin acte de
autoagresiune.
In privinţa agresivităţii exteriorizate, psihologii evoluţio-
nişti au subliniat experienţele diferite, acumulate prin selecţie na-
turală, cărora femeile şi bărbaţii au trebuit să le facă faţă în ulti-
mele două milenii, rezultând constituirea unor structuri psihologi-
ce diferite. Aceste diferenţe de sex nu apar gata formate la un
moment dat în adolescenţă sau la vârstă adultă, ci se formează în
copilărie, perioadă în care fetiţele şi băieţeii, fiind înclinaţi mai
mult spre anumite experienţe decât spre altele, vor dezvolta acele
calităţi care rezultă din acţiunile lor specifice. În comparaţie cu
fetele, băieţeii din triburi au fost mai atraşi genetic spre jocurile
mai viguroase, fizice, ceea ce i-a pregătit să devină buni luptători
şi vânători. Fetele la rândul lor, sunt, din totdeauna, în toate cultu-
rile, mai atrase de jocuri cu păpuşi care imită îngrijirea copiilor,
pregătindu-se în acest fel pentru rolul de mămică de mai târziu.
Din perspectiva concepţiei evoluţiei sistemelor dinamice
se presupune că, pornind de la evoluţia istorică a speciei umane,
băieţii au o capacitate crescută înnăscută de individualism, com-
petitivitate şi agresivitate, favorizate de caracteristicile de mediu.
Prin comparaţie, la fete mediul de viaţă pare să favorizeze coaliţii-
le cu alţii şi strategiile de rezolvare de probleme bazate mai mult
pe cooperare. Cum am arătat, diferenţele de gen sunt dependente
de intervenţiile de mediu, respectiv sunt susceptibile de a fi mode-

late conform unor intervenţii de mediu. De exemplu, Bjorkund şi
Bering susţin că tocmai domeniile în care există diferenţe de gen
sunt pasibile de dezvoltare, nu prin uniformizare, ci prin folosirea
şi antrenarea capacităţilor existente. De exemplu, la băieţi, anumi-
te abilităţi matematice pot fi perfecţionate prin creşterea motivaţi-
ei de a atinge performanţe individuale care să asigure succesul, iar
la fete s-ar putea obţine rezultate mai bune prin antrenarea lor la
activităţi matematice colaborative, nu competitive. In această lo-
gică, în condiţiile menţinerii unei atmosfere cooperante, fetele ar
putea fi stimulate în mai mare măsură să participe la activităţi care
solicită forţă fizică.
Din datele deţinute până acum de psihologia evoluţionistă
rezultă că, de fapt, violenţa este o caracteristică mai frecventă la
băieţi decât la fete, datorită – aşa cum susţin şi teoriile preformiste
– diferenţelor hormonale, care nu pot fi ignorate, dar care intră în
interacţiune cu lanţurile sistemice experienţiale ale contextului
social, fiind antrenate de acestea în activităţi specifice genului,
încurajând băieţii în exprimarea violenţei şi întregind ciclul prin
mecanismele selecţiei sociale.
4. CONSECINŢELE TRAUMATICE ALE

VIOLENŢEI
Traumele şi manifestările lor
Violenţa are asupra victimelor ei efectele unui eveniment

traumatic. Pornind de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de
traumă, Laplanche şi Pontalis (1994, p. 444) l-au circumscris ca fi-
ind "evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin intensi-
tatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în
mod adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le pro-
voacă în organizarea psihică; în termeni economici, traumatismul se
caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este excesiv în raport
cu toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a le controla şi ela-
bora psihic". În acelaşi sens, Dubrow (1992) descrie caracteristicile
evenimentelor traumatice ca având o apariţie neaşteptată şi o intensi-
tate imprevizibilă, ca întrecând limitele obişnuite ale experienţei
umane şi având un caracter înfricoşător pentru cei mai mulţi dintre
cei pe care îi afectează.
În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele natu-
rale (cutremure, inundaţii, fulgere), accidentele de muncă, de circu-
laţie, cele casnice etc., dar şi vătămările intenţionate produse de oa-
meni. În această ultimă categorie intră toate actele violente comise
de unii împotriva altora. Garbarino et al. (1992) delimitează două
categorii de victime ale unor evenimente traumatice: cele primare,
care suferă direct de pe urma evenimentului şi cele secundare, care
asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor per-
soane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuţi. Victimă primară este
persoana abuzată fizic sau sexual, persoana bolnavă care nu este
dusă la medic, adolescentul denigrat pe nedrept de dascăl în faţa pri-
etenilor săi, soldatul rănit în război, individul închis într-un lagăr de
concentrare, copilul răpit de lângă părinţii săi sau adolescenta ironi-
zată continuu de un părinte şi izolată de colegii ei. Victime secunda-
re sunt persoanele care sunt martori ai violenţelor din familie sau din
afara ei (când, de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la care

sunt supuşi fraţii lui sau mama sa, adolescentul care asistă la moar-
tea sau rănirea unui camarad de arme, sora mai mică care asistă la
violarea mamei sau a surorii sale mai mari); în toate aceste cazuri
reacţiile persoanelor sunt traumatice, comparabile cu ale celor din
situaţia de victimă primară, izvorâte fiind din neputinţa de a inter-
veni şi de a o ajuta pe aceasta, care este de multe ori o persoană iubi-
tă.
Efectele violenţei asupra sănătăţii
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit

în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post
Traumatic Stres Disorder – PTSD), ca fiind o categorie aparte de
diagnostic "oficial", aplicabilă în cazurile persoanelor care au suferit
experienţe traumatice. În cadrul ambelor sindroame sunt incluse an-
xietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de
sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare, de
furie şi cele agresive, amintiri recurente, flashbackuri, disociere,
scăderea randamentului şi a capacităţii de adaptare pe termen lung.
PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute
Stres Disorder – AST). Dacă fenomenele descrise apar în primele
patru săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se rezolvă
în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului
victimei a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptome-
le persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice se vor prelungi
pentru perioade de timp greu de determinat, adesea – în lipsa unui
ajutor de specialitate – pentru toată viaţa.
Câteva din categoriile de tulburări care pot deveni cronice la
persoanele victime ale violenţei şi care pot îngreuna adaptarea în
continuare la sarcinile zilnice sunt:
 tulburări de somn, datorită coşmarurilor sau a gândurilor
recurente, care împiedică persoana să se odihnească;
 probleme de memorie, amintiri obsesive, declanşate de senzaţii
vizuale, auditive sau olfactive care fac ca victima să retrăiască
evenimentul traumatic al abuzului; uneori blocări sau pierderi de

memorie, legate în special de momentul abuzului;
 hiperexcitabilitate sau mare inerţie în comportament, sau chiar
alternarea celor două aspecte;
 probleme de concentrare în desfăşurarea activităţilor de fiecare
zi, lipsa de interes şi ADHD (hiperactivitate şi deficit de
atenţie);
 tulburări de afect, de tip anxietate, labilitate crescută, anxietate
generalizată, panică, fobii, impulsivitate, crize de plâns;
 gânduri de suicid, care sugerează victimei că nu mai merită să
trăiască;
 comportament de automutilare, prin care victima doreşte să îşi
afirme capacitatea de autocontrol asupra propriului corp, a cărui
durere o ajută să îşi simtă mai bine limitele;
 comportament obsesiv, compulsiv, prin care victima se simte
constrânsă să comită anumite acţiuni, fără să se poată împotrivi;
 răbufniri, comportament exploziv prin care victima reacţionează
vehement la stimuli inofensivi din partea anturajului ei;
 tulburări de tip disociativ, de pierdere a contactului cu realitatea
şi alunecare în planul imaginativ;
 comportament sexual reactiv, tulburări de sexualitate.
Obstacolele care stau în calea profesionistului care evalu-

ează experienţele traumatice, cauzele şi consecinţele lor sunt nu-
meroase. Unele dintre ele sunt mai tehnice, altele ţin de însăşi na-
tura fenomenului traumatic. De exemplu, nu toţi indivizii care au
trăit un eveniment traumatic prezintă simptomatologie care răs-
punde criteriilor PTSD. Din datele unor cercetări, Carlson (1997)
evaluează la un sfert procentul celor care au suferit traume grave
şi corespund criteriilor DSM pentru PTSD, datele variind în func-
ţie de tipurile de evenimente traumatice incluse în cercetări.
Aceasta nu înseamnă că restul persoanelor care au suferit eveni-
mente traumatice au trecut cu uşurinţă peste acestea, dar probabil
simptomele prezentate de ele nu au fost la fel de intense şi de nu-
meroase. Dar nu este exclusă nici posibilitatea ca anumite persoa-
ne să nu prezinte simptome traumatice.
Manifestările specifice traumelor sunt dificil de recunos-

cut în totalitate, deoarece simptomele care se manifestă în sfera
cognitivă, cea afectivă, comportamentală sau cea a inconştientu-
lui pot dispare pentru o perioadă şi reapare ulterior sau pot fi su-
puse unor reacţii de apărare care sunt ele însele reacţii simptoma-
tice.
Tabelul 1. Variaţii în manifestarea simptomelor traumatice (adaptare

după E. Carlson, 1997, p. 44)
Domeniul Simptoame Reacţii de apărare
Cognitivă Idei obsesive Amnezie pt. eveni-
Imagini obsesive mentul traumatic
Depersonalizare
Afectivă Anxietate Desensibilizare emo-
Furie ţională
Izolare
Comportamentală Creşterea sau scăderea Evitarea situaţiilor
nivelului de activitate aparent similare
Agresivitate mărită
Fiziologică Reacţii fiziologice la sti- Desensibilizare senzo-
muli senzoriali asociaţi rială
evenimentului traumatic
Altele Flashback Stări disociate
Coşmaruri
Pentru profesionistul implicat în evaluare este foarte impor-

tant ca manifestările descrise mai sus să fie recunoscute. Deşi aceste
simptoame şi reacţii de apărare se regăsesc şi în alte sindroame cli-
nice decât cele care derivă din violenţă, ele rămân totuşi indicatori
care trebuie să-l facă pe profesionist să pună în discuţie posibilitatea
victimizării şi acordarea de suport.
Friedrich (1995) şi Dubrow (1992) consideră că dereglările
ritmului veghe-somn sunt frecvent întâlnite la copiii maltrataţi, ca de
altfel şi la victimele de vârstă adultă. Pe plan fiziologic, în apariţia
insomniei un aport important îl are alterarea capacităţii de
autoreglare a organismului, dorinţa inconştientă de a veghea pentru a
evita reeditarea violenţei. Alte cauze frecvente ale insomniilor sunt
imaginile şi ideile care revin, adesea obsesiv, în memoria celui supus
unor rele tratamente. Pentru cineva care a fost supus unui abuz
sexual în patul lui, sau în propriul dormitor, pregătirea pentru somn
este cea care reînvie reprezentările traumatice. Amploarea şi
gravitatea consecinţelor psihice ale violenţei asupra victimelor
depinde pe de o parte de o serie de caracteristici personale cum sunt
inteligenţa, voinţa, adaptabilitatea, optimismul, dorinţa de
autodepăşire, experienţele anterioare pozitive, capacitatea de
schimbare etc. care pot ajuta victima să facă faţă situaţiei dificile. Pe
de altă parte, gravitatea traumei depinde şi de sprijinul pe care îl
primeşte victima de la persoanele dragi din jur, de la persoanele
semnificative din comunitate şi de la specialişti.
Sindromul deficitului de atenţie este specific multor persoa-
ne, care nu sunt expuse la traumă, fiind de natură biologică, iar tra-
tamentul propus este, de obicei, de natură medicamentoasă. Există
multe indicii care arată că acest sindrom se declanşează adesea după
episoade traumatice, ca rezultat al tulburării capacităţii de autoregla-
re a victimelor unor abuzuri.
Labilitatea emoţională şi reacţiile de panică sunt simptome
des întâlnite la victimele supuse relelor tratamente. Ele au tendinţa
de a se supăra repede, chiar la provocări minore, sau fără a fi provo-
cate de loc. Reacţia de panică declanşată de un stimul care readuce
în mintea victimei imagini terifiante pentru ea are rol de alarmă, care
poate fi stăpânită doar cu mare greutate prin control voluntar, necesi-
tând un lung efort de elaborare şi restructurare cognitivă.
Actele autodistructive, suicidale sunt forme extrem de peri-
culoase, care pot apărea independent de traume, ca urmare a dezilu-
ziilor adolescenţilor, în procesul de căutare a propriei identităţi sau a
decepţiilor şi a depresiilor de vârstă adultă. Ele au însă o frecvenţă
sporită printre victimele violenţei, mai ales în practica psihiatrică a
muncii cu victimele aflate la vârsta adolescenţei sau cea adultă. In
astfel de cazuri, comportamentele de automutilare şi încercările de
sinucidere nu sunt simple manifestări isterice, ci ascund disperarea
victimei în faţa diferitelor forme de rele tratamente la care este expu-
să în familie, sau de către persoane din afara ei. Disperarea victimei
ia forme extreme când se simte singură în faţa abuzului, când nu
vede nici o soluţie de scăpare, când nu întrevede nici o posibilitate

de schimbare.
Comportamentele autoagresive pot lua diferite forme. Copi-
lul se poate angaja în activităţi fizice periculoase, se poate automuti-
la, poate să refuze alimentaţia sau, dimpotrivă, să se supraalimente-
ze, poate să-şi roadă unghiile până la sânge, se poate zgâria, împun-
ge sau tăia cu cuţitul sau cu lama. Asemenea copii doresc astfel să
simtă limitele propriului corp şi să-şi dirijeze stimulii dureroşi. Sem-
nificaţia acestor comportamente, la cei care au fost supuşi unor rele
tratamente, este încercarea de a-şi dovedi lor înşişi că pot avea auto-
control asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în
momentele în care au trăit un abuz.
Comportamentele compulsive sunt şi ele forme ale unui
comportament tulburat. La vârsta copilăriei, comportamentul
compulsiv caracteristic este jocul repetitiv, stereotip. La etatea la
care jocul este, în mod obişnuit, caracterizat prin creativitate, la co-
piii supuşi maltratării se remarcă o pierdere a creativităţii şi repeta-
rea la nesfârşit a unor acte ca, de exemplu, număratul, ştersul cu un
prosop, aranjatul şi rearanjatul lucrurilor. Adolescenţii sau adulţii
agresaţi sexual au tendinţa compulsivă, mai ales în prima perioadă
după abuz, să se spele la nesfârşit, fiindcă "se simt murdari". Ten-
dinţele de comportament compulsiv se datoresc şi ele, ca şi compor-
tamentele autoagresive, dorinţei excesive de autocontrol al celor
supuşi relelor tratamente.
PARTEA A II-A
VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR

5. BUNĂSTAREA COPIILOR – PROTECŢIA

LOR ÎMPOTRIVA VIOLENŢEI
In situaţia socială actuală, dată fiind intensitatea stresului la
care sunt supuse familiile, mulţi copii sunt expuşi unor variate for-
me de pericole, unele din ele fiind specifice sărăciei (abandonul,
instituţionalizarea, vagabondajul), altele fiind dependente de formule
inadecvate de creştere a copiilor de către proprii părinţi (diferite ti-
puri de abuz şi neglijare). Din conştientizarea tuturor acestor pro-
bleme rezultă nevoia sporită de intervenţie în favoarea copiilor.
Schimbările care se întrevăd a fi necesare din punctul de vedere al
integrării euro-atlantice presupun centrarea societăţii în mai mare
măsură pe toţi copiii ei şi vizează o mai sensibilă raportare a comu-
nităţilor locale a politicienilor şi a guvernării în favoarea copiilor şi
a familiilor lor, dar şi o mai mare profesionalizare a serviciilor socia-
le.
Restructurarea protecţiei copilului a devenit o problemă
de mândrie naţională în care miza este felul în care este judecată
capacitatea României de a-şi dovedi grija pentru copiii ţării. Ce fel
de părinte este România pentru copiii ei? Criteriul care dovedeşte
calităţile parentale ale statului este cel al elaborării unor modele
efective de intervenţie care să conducă la satisfacerea nevoilor şi
la respectarea drepturilor copilului: de a fi crescut într-o familie
care să îi poarte de grijă, să îl iubească, să beneficieze de educaţie,
să i se asigure condiţiile necesare sănătăţii sale, crearea condiţiilor
de dezvoltare. Recunoaşterea drepturilor copilului şi semnarea
convenţiei de către peste 190 de state ale lumii a schimbat radical
protecţia copilului: a mutat accentul de pe relaţia subiectivă de
ajutor acordat copiilor aflaţi în situaţii de dificultate de către per-
soane mânate de spiritul caritativ, pe recunoaşterea drepturilor
copilului de a fi ajutat şi pe obligaţia sistemului de protecţie de a
da un ajutor eficient, efectiv.
Protecţia bazată pe drepturi
La şedinţa extraordinară din mai a 2002 a ONU care a

dezbătut situaţia copiilor, au participat pentru prima dată copiii
înşişi. Cei 400 de copii au întocmit o declaraţie privind lumea pe
care şi-o doresc, pe care, la sfârşitul conferinţei au citit-o în faţa
conducătorilor lumii. Ei au spus:
Suntem copiii lumii.

Noi ajungem victimele exploatării şi maltratării.
Noi trăim pe străzi.
Noi trăim în zone de război.
Noi suntem victime ale HIV-SIDA
Noi suntem cei care nu avem parte de educaţie şi servicii
de sănătate adecvate.
Noi suferim consecinţele discriminărilor sociale, etnice,
religioase et.
Noi suntem cei care nu suntem ascultaţi, deşi ar fi timpul
ca să fiţi atenţi la noi.
Am dori să trăim într-o lume care să fie potrivită pentru

noi, fiindcă într-o lume bună pentru copii, toată lumea ar
putea trăi bine.
In această lume dorită de noi, drepturile copiilor sunt cu

adevărat respectate.
Copiii pot trăi în siguranţă, în familiile lor, în comunită-
ţile lor, în naţiunile lor, într-un mediu care oferă securita-
te şi este curat.
In care nu mai există exploatare, abuz, violenţă.
Unde legi respectate de toţi îi apără pe copii de rele tra-
tamente.
Unde programe şi centre speciale îi ajută pe copiii-
victime să-şi refacă viaţa....
Conform convenţiei ONU privind drepturile copilului,

responsabilitatea de a veghea la asigurarea nevoilor copiilor şi
respectarea drepturilor lor revine statului şi instituţiilor sale. Dacă
aceasta poate fi asimilată, metaforic, cu responsabilitatea şi atitu-
dinea unui părinte, atunci ne putem întreba care este stilul parental
al României? Luând ca reper tipologia psihologică de descriere a
atitudinilor părinteşti, ce stil adoptă statul român: mai degrabă
unul autocratic (în care ia măsuri de ordin punitiv faţă de abaterile
de la situaţiile uzuale), unul autoritar (se implică, dar ia o atitudine
de înţelegere şi de suport faţă de abaterile de la normă) sau îngă-
duitor (caracterizat prin lipsă de implicare în creşterea copiilor)?
Cum este climatul în care se desfăşoară protecţia copilului: rece,
impersonal, birocratic sau cald, personalizat şi respectând nevoile
emoţionale ale copiilor şi susţinătorilor acestora? Deciziile sunt
luate cu subiectiv şi impulsiv (uneori cu blândeţe şi mărinimie,
alteori cu vehemenţă) sau în mod raţional?
Din ceea ce oferă mass-media publicului larg, dar şi din
ceea ce cunosc şi recunosc persoanele implicate în protecţia copi-
lului, reiese că atât statul român, cât şi profesioniştii din serviciile
de stat şi din ONG-uri sunt extrem de implicaţi, motivaţi, chiar
ataşaţi faţă de reformele din domeniul protecţiei copilului, faţă de
îmbunătăţirea situaţiei copiilor din instituţiile de ocrotire, de iniţi-
ative noi în domeniul serviciilor destinate copiilor şi de îmbunătă-
ţirea imaginii pe care lumea modernă şi-a creat-o despre sistemul
românesc de protecţie a copilului. Aceasta dovedeşte creşterea
implicării profesioniştilor, implicit a măsurilor de protecţie în asi-
gurarea bunăstării copilului. Sporirea calificării personalului, inte-
resul sporit pentru îmbunătăţirea legislaţiei româneşti înseamnă,
totodată, realizarea unor paşi către reducerea subiectivităţii în tra-
tarea cazuisticii specifice protecţiei copiilor.
Calităţile enumerate indică în mod categoric că suntem pe
parcursul unui proces de maturizare prin care trece sistemul ro-
mânesc de protecţie a copilului, dar al cărui nivel îl putem dia-
gnostica numai în măsura în care avem date privind situaţia insti-
tuţionalizării şi a abuzului comis împotriva copiilor, dar mai ales a
măsurilor de ocrotire şi de sprijin pe care structurile de protecţie
le iau în favoarea copiilor. De asemenea, ca să calificăm calităţile

parentale ale sistemului de protecţie românesc, va trebui să le ju-
decăm după principiile acestui domeniu, dintre care amintesc câ-
teva: capacitatea serviciilor statului de a oferi siguranţă tuturor
copiilor (ne punem întrebări de genul „unde se pot adresa copiii
dacă au nevoie de ajutor?”, „ce servicii specializate pot primi co-
piii şi familiile lor?”), nondiscriminarea copiilor („copiii de la
oraş şi sat au, oare, acces egal la servicii de suport şi la interven-
ţii?”„oare copiii romi au acces egal la serviciile medicale, sau la
cele educaţionale?”), după felul în care asigură accesul la dezvol-
tare pentru copii şi după caracterul deschis sau închis în sine,
permeabil sau impermeabil al sistemului. Pentru a mă putea ex-
prima asupra calităţilor statului în protecţia copilului, încerc să
schiţez unele aspecte mai generale, care tind să definească dome-
niul protecţiei copilului şi să punctez anumite aspecte concrete ale
punerii în practică a politicilor de protecţie a copiilor.
Sistemul bunăstării copilului
Prin sistemele de servicii sociale destinate bunăstării copi-

lului, o societate exprimă valoarea şi drepturile pe care le acordă
copiilor şi copilăriei.
În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, în
ţările occidentale, odată cu restabilirea situaţiei socio-economice,
s-a manifestat o importantă orientare a cercetătorilor din domeniul
ştiinţelor socio-umane şi medicale spre protecţia copiilor. Renu-
miţi psihanalişti, psihiatrii şi psihologi ca R. A. Spitz (1946), J.
Bowlby (1951, 1954, 1960), A. Freud (1942, 1946, 1952),
Winnicott (1964), Ainsworth şi Boston (1952) şi mulţi alii şi-au
propus să aducă în atenţia opiniei publice efectele traumelor care
afectează copiii datorită separării de părinţi, neglijării sau a condi-
ţiilor inadecvate de creştere şi de educaţie şi să orienteze atât pe
părinţi cât şi pe autorităţile responsabile de situaţia copiilor spre
acele nevoi ale copiilor a căror îndeplinire va conduce la menţine-
rea sănătăţii lor psihice. În acest domeniu, perioada anilor '60 a
adus schimbări importante în privinţa înţelegerii consecinţelor
negative ale ocrotirii copiilor în instituţii, în descoperirea riscuri-

lor posibile de abuz împotriva copiilor în propriile lor familii, în
privinţa introducerii unor programe comunitare de tip preventiv şi
în stabilirea unor convenţii internaţionale referitoare la drepturile
copiilor. Declaraţia Drepturilor Copilului, elaborată de ONU în
1959, atrage atenţia membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite că
toţi copiii, indiferent de rasă, culoare, sex şi naţionalitate, fără nici
un fel de discriminare, au dreptul la protecţie socială şi la asigura-
rea posibilităţilor pentru o dezvoltare sănătoasă, îndeplinindu-se
nevoile lor de dragoste, înţelegere, de stimulare şi de securitate.
În anii 70' s-au dezvoltat cercetările privind nevoile copi-
lului, nevoi pe care în primul rând familia este menită să le asigu-
re (Goldstein, Freud, Solnit, 1979): nevoia de hrană, de adăpost,
de îndrumare şi educaţie, nevoia de identificare şi de apartenenţă,
nevoia de a fi acceptat şi apreciat. Acesta a fost fundalul pe care s-
au elaborat legislaţiile naţionale în apărarea copiilor de abuzuri şi
neglijare în propriile lor familii, în familii de plasament sau în
instituţii destinate protecţiei lor.
Anii '80 şi '90 sunt caracterizaţi pe plan internaţional
printr-o continuă creştere a atenţiei orientate spre acest domeniu,
cauzată, pe de-o parte, de perpetuarea chiar şi în ţările dezvoltate
din punct de vedere economic a fenomenului abuzului şi neglijării
copilului, iar pe de altă parte de situaţia din ţările slab dezvoltate
şi în curs de dezvoltare, în care copiii constituie cea mai vulnera-
bilă categorie socială, expusă sărăciei şi violenţei. Efectele negati-
ve ale acestor fenomene sociale asupra dezvoltării intelectuale ale
copiilor, sau asupra capacităţii lor de integrare socială au fost ade-
sea puse în discuţie (în Roth, 1998, cap. 2, 3, 6, prezint concepţii
relevante pentru această temă), dar ponderea lor nu poate fi deo-
camdată pe deplin evaluată. Ceea ce astăzi se cunoaşte cu siguran-
ţă este că sărăcia şi marginalizarea este corelată în mod semnifica-
tiv cu ponderi mai ridicate de întârzieri în dezvoltarea intelectuală,
cu nivele mai scăzute de şcolarizare, cu o pondere mai mare de
comportamente deviante).
Într-adevăr, copiii lumii au nenumărate nevoi nesatisfăcu-
te. Datele despre numărul copiilor supuşi unor abuzuri grave de
către membrii familiilor lor sau a comunităţilor în care trăiesc sunt

întotdeauna îngrijorătoare. Dar aceste cifre reprezintă doar vârful
vizibil al unui iceberg mult mai extins în zonele nevăzute ale soci-
etăţii. Examinarea caracteristicilor comune ale părinţilor care au
dificultăţi poate oferi soluţii constructive nu numai pentru acele
cazuri care sunt vizibile, ci şi pentru multele cazuri invizibile
(Frude, 1980). Autorul arată că înaintea anilor '80, străduinţa soci-
etăţii de a oferi ajutor copiilor aflaţi în dificultate în propriile fa-
milii a condus la creşterea substanţială a suportului social oferit în
tot mai multe ţări pentru copii şi părinţi aflaţi în situaţii dificile.
Preocuparea faţă de bunăstarea copilului este multidiscipli-
nară, acoperind aspecte multiple ale personalităţii copiilor, domina-
tă fiind însă de unghiul de vedere al profesiei de asistenţă socială.
De fapt, primele activităţi specifice de asistenţă socială s-au dezvol-
tat şi s-au specializat în domeniul ocrotirii copilului şi a familiei sale.
Categoriile de copii la care se referă în mod special sisteme-
le de protecţie a copilului sunt:
 copiii supuşi unor rele tratamente (abuzaţi sau neglijaţi)
 copiii abandonaţi temporar sau permanent în instituţii de ocroti-
re sau aflaţi în plasament familial sau adopţie
 copiii cu boli cronice (S.I.D.A., născuţi dependenţi de droguri,
etc) sau cu tulburări de dezvoltare, deficienţe fizice, senzoriale
sau cu dificultăţi de învăţare şi care necesită ocrotire specială
 copiii aflaţi în familii care trăiesc în sărăcie
 copiii din comunităţi minoritare marginalizate
 copiii orfani de unul sau de ambii părinţi
 copiii victime ale calamităţilor naturale, războaielor sau altor
catastrofe
Thoburn (1998, p. 290) defineşte sistemul ocrotirii copilu-
lui în vederea asigurării bunăstării sale ca fiind ansamblul de ser-
vicii oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport material,
asistenţă medicală, educaţie şi locuinţă. Structura serviciilor oferite
de sistemul de bunăstare a copiilor poate fi de diferite grade de gene-
ralitate, care depind de tipul de protecţie socială, mai mult sau mai
puţin universală, pentru care optează la un moment dat un regim
politic. Thoburn distinge acest înţeles larg al sistemul ocrotirii copi-
lului de accepţia restrânsă a domeniului şi anume aceea de acordare

de servicii acelor copii care nu pot atinge, sau este puţin probabil să
atingă, în lipsa unor servicii specializate, standarde acceptabile de
sănătate şi de dezvoltare. Această a doua accepţie a termenului este
mai apropiată aceleia în care se foloseşte azi, în România, termenul
de sistem de protecţie a copilului. Herczog (1997) face şi ea distinc-
ţia dintre sensul larg şi cel restrâns al ocrotirii copilului. În primul
sens, asigurarea bunăstării se referă la întreg evantaiul de servicii
menite să asigure dezvoltarea, sănătatea, educaţia şi ocrotirea tuturor
copiilor, iar în cel de-al doilea protecţia copiilor este o structură se-
parată, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflaţi în situaţii
speciale de dificultate, fiind expuşi unor condiţii de creştere care le
pun în pericol sănătatea psihică sau fizică.
Cartea de faţă va trata această a doua accepţie mai restrânsă,
insistând în mod special asupra fenomenelor de abuz şi de neglijare
a copilului, prea puţin analizate în literatura de specialitate de până
acum de profesionişii din România. Tehnicile de investigare şi de
intervenţie pe care le propunem se vor putea extinde însă şi la alte
categorii de copii aflaţi în situaţii dificile (copiii cu diferite handica-
puri, cei din grupurile marginalizate, cei aflaţi în instituţii de ocroti-
re, cei bolnavi cronic etc.). Totodată preluăm şi noi întru totul ideea
că sistemul de protecţie a copilului nu poate evita activităţile de pre-
venire a riscurilor care pun copilul în situaţii inadecvate nevoilor
sale în calitatea sa de personalitate aflată în curs de dezvoltare. În
acest sens, Giovannoni, 1987 (după Costin et al., 1991, p. 2) remarcă
şi el interferenţele dintre cele două roluri ale sistemului de protecţie
a copilului: 1. asigurarea unor servicii directe primare pentru copiii
cu nevoi speciale şi 2. influenţarea politicilor sociale pentru a îmbu-
nătăţi situaţia unor categorii extinse de copii.
Dacă prin definiţie, sistemului de protecţie a copilului i se
recunoaşte rolul de a asigura prevenirea riscurilor care pot afecta
copilăria, atunci termenul se apropie de cel de sistem de bunăstare –
prima accepţie prezentată. Numai într-o structură de servicii sociale
adecvate în cel mai larg sens nevoilor atât de variate ale copiilor care
fac parte din vreuna din categoriile defavorizate înşirate mai sus,
poate fi asigurat un nivel corespunzător al calităţii vieţii, dezvoltarea
armonioasă şi prevenirea abuzului, a neglijării şi a abandonului copi-

ilor.
Costin et al. (1991) clasifică serviciile de protecţie orientate
direct către copil în: 1. servicii care oferă suport familiilor; 2. servicii
care suplimentează îngrijirea oferită copiilor de către părinţi; 3. ser-
vicii care suplinesc îngrijirea parentală. În prima categorie se înscrie
munca asistenţilor sociali care oferă suport copiilor şi părinţilor, în
conformitate cu criteriile de evaluare şi intervenţie ale muncii socia-
le cu indivizii şi familiile. Uneori această muncă de suport este oferi-
tă fără ca ea să fie cerută de către părinţi, care nu recunosc neapărat
nevoia de ajutor sau caracterul inadecvat al propriului lor compor-
tament faţă de copil. A doua categorie cuprinde serviciile de zi des-
tinate ocrotirii copiilor. În a treia categorie se încadrează alternative-
le pe care sistemul de protecţie a copilului le are pentru cazul în care
copilul este scos din propriul cămin, sau şi-l pierde. Revenind la di-
lemele protecţiei copilului, ne punem întrebarea: care este momentul
mai indicat pentru intervenţia în interesul copiilor? Este suficient ca
serviciile să fie adresate doar acelor categorii de copii care se află în
situaţii deosebit de dificile, după instalarea acestor situaţii, sau ar
trebui adresate astfel de servicii tuturor copiilor care prezintă un
anumit risc? Considerăm, alături de Costin et al. (1991), că pentru ca
aceste forme de servicii să-şi poată îndeplini menirea de a proteja
copilul, ele trebuie să dobândească pe de o parte un caracter terape-
utic, iar pe de-altă parte un caracter preventiv. Evaluarea riscului
este însă o activitate complexă, care necesită, din partea profesionis-
tului, o evaluare detaliată a situaţiei.
Schema cuprinzătoare a serviciilor sociale care trebuie să
răspundă cazurilor de copii aflaţi în dificultate în propria lor familie,
datorită unor tratamente inadecvate, include servicii specializate de
investigaţie (pe baza unor reclamaţii sau a unor evaluări anterioare
din maternităţi, spitale de pediatrie, şcoli etc. privitoare la familiile
cu risc crescut), comisia cu atribuţii de decizie privind plasarea copi-
ilor sau menţinerea lor în familie, tribunale specializate pentru in-
vestigarea şi decizia cazurilor în care sunt implicaţi copii, servicii
specializate de plasament familial şi o reţea de familii de plasament,
un serviciu specializat de adopţie, o reţea a instituţiilor rezidenţiale
de copii, o reţea terapeutică pentru copii şi familii. Pentru ca o astfel

de reţea de servicii sociale să funcţioneze, ea trebuie să se afle în
legătură cu serviciile poliţiei şi cu cele medicale, pentru că acestea
furnizează date indispensabile deciziilor care trebuie luate în favoa-
rea copiilor.
6. DILEME ŞI PRINCIPII SPECIFICE

PROTECŢIEI COPILULUI
Acum, la sfârşitul mileniului al doilea multe zeci de mili-

oane de copii trăiesc şi cresc, în diferite colţuri ale lumii, în condi-
ţii economice, sociale, psihologice care le pun în pericol şi le în-
târzie dezvoltarea. Părinţii sunt adesea depăşiţi de stresul social
cărora trebuie să le facă faţă, sau le lipsesc abilităţile de a se con-
frunta cu greutăţile, ceea ce contribuie la creşterea riscurilor pe
care trebuie să le înfrunte copiii. Unii părinţi abdică de la rolul lor
adecvat de părinte, sau recurg ei înşişi la comportamente care pot
pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copiilor lor. Una din
scopurile acestei cărţi este tocmai analiza problematicii, a tipolo-
giei şi a intervenţiei în astfel de cazuri.
Responsabilităţi şi dileme
Analizele privind bunăstarea copilului şi structurile care o

pot garanta scot în evidenţă legăturile complexe dintre nevoile
copilului, situaţia familiei şi contextul ei social, precum şi concep-
ţia societăţii despre copilărie şi familie. Concomitent cu eforturile
de investigare a cazurilor de abuz şi de apreciere a răspândirii fe-
nomenului, cercetătorii şi-au pus probleme sociale şi etice privind
responsabilitatea comunităţii pentru abuzul şi neglijarea copiilor.
Una din temele de dezbatere specifice domeniului acestei cărţi
este întrebarea privind cui şi în ce măsură se pot atribui fenomene-
le de maltratare împotriva copilului: factorilor individuali, izolaţi,
sau/şi contextului social mai larg şi stresului social rezultant? Al-
te întrebări sunt adresate de S. Brissett-Chapman (1995, p. 357):
"a cui este responsabilitatea confruntării sărăciei, a ignoranţei so-
ciale, a izolării?", "când este neglijarea (severă) o consecinţă a
sărăciei şi ce atitudine să se ia în favoarea copiilor din astfel de
familii?", "care este relaţia dintre abuz şi neglijare?".
Dilemele acestui domeniu pornesc de la contradicţiile din-

tre drepturile părinţilor şi drepturile copiilor, dintre dreptul familiei
la intimitate şi obligaţia (nu numai dreptul) profesionistului de a in-
terveni în interesul copiilor, dintre dreptul copiilor la şanse egale şi
condiţiile de inegalitate socială a familiilor lor de provenienţă. Aces-
te dileme sunt proprii tuturor sistemelor de protecţie a copilului din
lume, ceea ce diferă de la ţară la ţară este însă gradul de conştientiza-
re a acestor dileme şi reglementările menite să le soluţioneze. Deşi
pe plan internaţional sistemele de bunăstare a copilului devin din ce
în ce mai bine structurate prin legi şi regulamente, se pare, totodată
că ele devin mai controversate din perspectiva dilemelor profesiunii.
Unii reproşează autorităţilor de protecţie a copilului că iau prea re-
pede măsura scoaterii copiilor din familiile în care există riscul mal-
tratării şi că asistenţii sociali tind să-şi exercite mai degrabă funcţia
de control, decât cea de suport. Alţii, dimpotrivă, reproşează înceti-
neala sau lipsa de hotărâre de care dau dovadă autorităţile în inter-
venţiile lor, aducând ca argumente tragicele cazuri în care copii
aflaţi în atenţia autorităţilor locale au decedat de pe urma violenţelor
la care au fost expuşi de către cei care îi îngrijeau, persoane cărora
asistenţii sociali le acordaseră încredere, autorizând menţinerea copi-
ilor în familie. Aceste reproşuri sunt cu atât mai dureroase din punc-
tul de vedere al asistenţilor sociali implicaţi în protecţia copiilor de
abuzuri şi neglijare, cu cât în statele cu sisteme avansate de protecţie
a copilului, responsabilitatea lucrătorului social este mărită de influ-
enţa mare pe care el o exercită asupra deciziilor tribunalului. Harris
(1989) citează un mare număr de cercetări care demonstrează că
judecătorii acordă credit rapoartelor asistenţilor sociali, că modul lor
de a judeca este influenţat de rapoartele comisiilor de protecţie a
copilului, că deciziile întăresc concluziile şi recomandările lucrători-
lor sociali. Se pare că reprezentanţii justiţiei nu îndrăznesc să ignore
competenţa profesională a lucrătorilor pentru protejarea copiilor.
După Harris (1989, p. 9), lucrătorul social acţionează conform con-
cepţiilor dintr-o zonă rău definită, de bătălie ("ill defined battle zo-
ne") aflată între doctrina autonomiei cetăţeanului şi doctrina statului
ca părinte al cetăţenilor, care apără pe cei slabi de cei puternici. Con-
form primei atitudini, statul poate interveni în temeiul codului penal,
pentru a pedepsi delictele comise împotriva copilului, dacă acestea

sunt dovedite. Conform celei de-a doua atitudini, statul are mai mult
o sarcină profilactică, cu scopul de prevenire a distresului sau eşecu-
lui de mai târziu, pe baza unor dovezi mai puţin sigure, fără a avea
intenţia de a dovedi vinovăţia cuiva în faţa legii şi de a determina
pedepsirea lui. În această concepţie, orientată spre prevenţie, avanta-
jul constă în faptul că statul nu aşteaptă până când se comite o acţiu-
ne violentă împotriva cuiva, ci, dacă e vorba de un minor, îndatori-
rea lui de bază este să protejeze copilul, alegând dintre măsurile pe
care le are la dispoziţie pe cele care servesc în cea mai mare măsură
interesele copilului.
Principiile protecţiei copilului
În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai clar şi mai ar-

gumentat ideea că serviciile de protecţie a copilului trebuie să lucre-
ze într-o relaţie de parteneriat cu părinţii, nu împotriva acestora
(Aldgate, 1997, p. 141): asistentul social şi părintele să aibă o
"agendă" comună, cu scopuri convenite împreună şi clar formulate,
în vederea rezolvării problemelor familiei. Rezultatele muncii co-
mune se vor exprima în acţiuni, ale căror consecinţe vor viza copi-
lul: interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei. Baza
valorică pe care s-a întemeiat protecţia copilului în ultimul deceniu,
în lumea întreagă, a fost Convenţia Internaţională privind Drepturile
Copilului (semnată de toate ţările membre ale ONU în 1989 şi ratifi-
cată de Parlamentul României în 1990). Ca urmare, principiile pro-
tecţiei copilului au devenit următoarele:
- Specificul oricărei acţiuni de protecţie a copilului este
primordialitatea interesului copilului faţă de cel al tuturor celorlalţi
actori sociali. În Convenţia internaţională privind drepturile copilu-
lui (1989) se specifică: "în toate acţiunile care îi privesc pe copii, fie
că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, fie
de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative,
interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare
cu prioritate (articolul 3)". Modul în care o societate pune în aplicare
acest principiu demonstrează preţuirea reală acordată viitoarei gene-

raţii.
- Aceasta presupune, totodată, principiul înţelegerii copilu-
lui ca o personalitate unitară, cu un ansamblu de nevoi inter-
relaţionate. Satisfacerea acestor nevoi depinde de persoanele semni-
ficative din mediul copilului şi de serviciile medicale, educative şi
sociale create de societate.
- Perspectiva "ecologică" se referă la înţelegerea dezvoltă-
rii umane în cadrul contextual propriu, punându-se în evidenţă legă-
tura dintre individ, familia sa şi mediul social. Practica asistenţei
sociale e înţeleasă de Belsky şi Vondra (1989) ca fiind destinată îm-
bunătăţirii interacţiunilor dintre individ şi mediul său, cu scopul du-
blu de a se îmbunătăţii capacităţile adaptative ale individului şi de a
se sensibiliza mediul social în favoarea indivizilor care trăiesc în
acel mediu. Din această perspectivă, situaţia copilului, nevoile sale,
sunt analizate în contextul cultural şi social al familiei din care el
face parte. Problemele legate de creşterea copilului în familie, abu-
zul şi neglijarea copilului sunt privite în ansamblul problemelor fa-
miliei, iar intervenţia la nivelul uneia din componentele sistemului
este analizată prin prisma acţiunii acesteia asupra celorlalte compo-
nente ale sistemului.
- Perspectiva competenţei clienţilor se referă la punerea ac-
centului pe capacităţile copilului şi cele ale familiei. Pentru munca în
familia unui copil aflat în pericol trebuie descoperite resursele părin-
ţilor, ale celorlalţi membrii ai familiei, ale grupurilor de auto-ajutor
etc. Această perspectivă mai înseamnă implicarea clientului – res-
pectiv a copilului – în toate deciziile care îl privesc, respectându-se
opţiunile şi argumentele sale.
- Principiul planificării în perspectivă (sau al permanen-
ţei) se referă la necesitatea cunoaşterii scopului final al investigaţiei
şi intervenţiei şi organizarea unui set de activităţi pe termen lung,
consistente, cu o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă con-
secventă de lucru. Thoburn (1998) subliniază importanţa asigurării
permanenţei pentru sentimentul de stabilitate, atât de important în
viaţa copilului.
- Perspectiva dezvoltării se referă la înţelegerea schimbări-

lor care survin în diferitele perioade de viaţă. Teoriile care explică
dezvoltarea stadială (de exemplu teoria lui E. Erikson) permit înţele-
gerea sarcinilor şi crizelor specifice fiecărui stadiu de viaţă, factorii
promotori ai schimbării şi relativitatea atitudinilor parentale în dife-
ritele perioade ale dezvoltării.
- Perspectiva familiei în protecţia copilului porneşte de la
ideea după care familia este contextul natural de viaţă al copilului,
deci familia rămâne unitatea centrală asupra căreia se concentrează
intervenţia care vizează copilul. De asemenea, din punct de vedre
legal – până la decăderea părinţilor din drepturile lor parentale – pă-
rinţilor le revin drepturi şi responsabilităţi fundamentale privind
educarea propriilor copii. Ataşamentul din relaţia părinte-copil este
un fundament emoţional puternic şi este temeiul dezvoltării senti-
mentului de identitate al copiilor – chiar în condiţiile unor relaţii
tensionate – iar ruperea acestor relaţii emoţionale nu este în interesul
acestora. De aceea acţiunile de protecţie a copilului se vor orienta
spre prevenirea dezintegrării familiei. În cazul în care un copil este
scos din familie, pentru a i se asigura protecţia, acest principiu va
trebui să însemne păstrarea legăturilor copilului cu propria familie în
cea mai mare măsură posibilă şi desfăşurarea unei munci susţinute
cu familia în vederea creării condiţiilor reîntoarcerii copilului.
Interesul primordial al copilului

Perspectiva "ecologică" Perspectiva competenţei
Practica ocrotirii
Copilului
centrată pe familie
Planificarea în perspectivă perspectiva dezvoltării

Figura 1. Principiile protecţiei copilului
7. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL
ÎMPOTRIVA COPIILOR
Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de

la o mare varietate de concepţii teoretice care, toate, iau drept
punct comun de plecare înţelegerea abuzului ca fiind cauzarea
intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psi-
hică a copilului (N. Frude, 1989). Definiţia dată de dr. Popescu şi
dr. Răduţ (1998, p.2-3) aduce ca şi completare ideea că abuzivă
poate deveni şi omiterea unor acţiuni, nu numai comiterea unor
acte împotriva copilului: "maltratarea este orice formă voluntară
de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul
copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se
apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta aju-
tor şi de a se autoservi". Evantaiul formelor de rele tratamente este
larg, cuprinzând toate aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic
(emoţional), cel moral şi cel sexual. De obicei relele tratamente
cuprind şi laturile fizice ale personalităţii, iar abuzurile sexuale
sunt însoţite cel mai adesea de vătămări fizice şi întotdeauna de
vătămări emoţionale. De asemenea, abuzurile fizice au adesea
repercusiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale sau sunt însoţi-
te în mod expres de un comportament sexual. Dacă formele de
rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult coexistă conse-
cinţele lor, care se manifestă simultan sau consecutiv asupra tutu-
ror laturilor personalităţii copilului, putând induce tulburări în
dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv, emoţional, moral şi
sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau sexual poate conduce la
retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoţio-
nal şi la consecinţe fizice pe plan psiho-somatic.
Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma di-
ferenţei de putere dintre un adult şi un copil, desconsiderarea per-
sonalităţii celui de-al doilea. El poate fi regăsit oriunde şi oricând
în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti, în artă şi literatură, în
legendele omenirii şi în poveştile pentru copii. Abuzul înseamnă
- 45 -
Abuzul fizic, psihologic şi sexual
violenţa adultului împotriva copilului, fenomen care este prezent

în realitatea noastră astăzi, mai aproape sau mai departe de cămi-
nul nostru, în funcţie nu numai de valorile noastre, dar şi de tradi-
ţiile pe care le urmăm în creşterea copiilor şi de capacitatea noas-
tră de a ne controla impulsurile.
Abuzul fizic
Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse

forme de asistenţă copiilor (medici, surori medicale, educatori,
asistenţi sociali, psihologi) nivelul de sănătate fizică al unui copil
constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate co-
pilului de către persoanele care au această îndatorire. Sănătatea
fizică este un standard central al calităţii vieţii copilului. Criteriul
grijii faţă de sănătatea copilului şi al căutării surselor de vătămare
fizică este central în protecţia copilului.
Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă ade-
sea semne fizice cu diverse grade de gravitate: hematoame, echi-
moze, fracturi, arsuri, leziuni interne, plăgi, dilacerări. Nu toate
leziunile fizice sunt însă accidentale. Agresarea copilului în mod
deliberat de către adultul în grija căruia se află el, provocarea de
leziuni sau otrăvirea lui, este definită ca abuz fizic. Acest fel de
abuz este însoţit de traume psihice imediate sau ulterioare (Popes-
cu, Răduţ, 1998), care trebuie luate şi ele în considerare în cazul
aprecierii gravităţii actului violent. Pecora et al. (1992) dau o de-
finiţie care merge în acelaşi sens şi anume: abuzul fizic este vătă-
marea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află un
copil la un moment dat. În privinţa acestui tip de definiţie se pune
întrebarea dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de violenţă
care nu au provocat vătămări la comitere, dar care includ, prin
repetare, probabilitatea crescută a vătămărilor (de ex., cazul în
care părintele aruncă spre copil cu diverse obiecte – de pildă cu
scaunul – şi ar putea foarte uşor să-l rănească). Ideea extinderii
definiţiei este argumentată de faptul că trauma psihică nu se pro-
duce doar ca rezultantă a durerii fizice, ci şi ca urmare a ameninţă-
rii cu violenţa şi a trăirii iminenţei acesteia. Dar judecarea com-
portamentelor în funcţie de majoritatea legilor existente se face în

mai mică măsură pe seama intenţiilor oamenilor şi în mai mare
măsură pe seama actelor comise efectiv şi a consecinţelor acesto-
ra. În consecinţă, profesioniştii au nevoie de criterii de diferenţiere
între diversele tipuri de abuzuri, criterii pe care le construiesc por-
nind de la nivelul de suferinţă produsă copilului (Hardiker, 1996).
Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă
copilului. Forme grave, periculoase pentru sănătatea copiilor apar
uneori printre modalităţile "educative" aplicate copiilor de către
un părinte, care-şi exercită dreptul de a pedepsi copilul. E greu de
decis unde începe abuzul grav. Aceasta mai ales când este vorba
de o pedeapsă administrată copilului. Oricât de toleranţi am fi cu
privire la dreptul părinţilor de a-şi educa copiii şi de a-şi alege
metodele educative, abuzul începe atunci când sănătatea psihică
sau fizică a copilului este pusă în pericol. Pornind de la aceasta,
considerăm că studiul fenomenului de abuz şi neglijare poate
porni de la relevarea prevalenţei unor fenomene potenţial cauza-
toare de abuzuri, incluse în comportamentele punitive ale părinţi-
lor.
Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a
cauza minorului durere: bătăi cu mâna sau cu orice obiect, aplica-
te pe oricare parte a corpului, aşezarea copilului în genunchi, lega-
rea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea
de urechi sau de păr, eventual chiar acţiuni periculoase ca arderea
sau otrăvirea lui.
Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează
sănătăţii şi integrităţii corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă
total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Folosite în
mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise,
ele pot să conducă la traume psihice, deoarece transmit copilului
mesajul violenţei fizice. Ele pot fi considerate abuzive şi în cazu-
rile când, fără să fie ieşite din comun, sunt aplicate foarte des co-
piilor, dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor comise
de copil sau când ele sunt menite să aducă satisfacţii adultului nu
să corecteze comportamentul copilului.
Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din ca-

tegoria celor grave, pe care le definim ca cele care comportă un
risc substanţial pentru sănătatea şi integritatea corporală a mino-
rului, chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului, înfome-
tarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase – a unui fur-
tun sau cablu, a unui cuţit etc. – folosirea curentului electric şi
altele provocatoare de urme adânci şi răni.
Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea
efectelor abuzului sunt:
- copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înro-
şite, leziuni uşoare)
- copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste
rupte, arsuri etc.)
- categoria copiilor cu risc, care – date fiind cele spuse
mai înainte referitor la riscul neconfirmat al vătămărilor – se mai
adaugă la aceste două categorii de abuz. Aceasta se referă la o po-
pulaţie de copii necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în
privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii
care indică posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate
de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu
avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de
prevalenţa fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii estimati-
ve privind ponderea acestor copii (vezi Rotaru et. al., 1996 ).
- categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte
din această înşirare deoarece se referă la includerea copilului în
activităţi care depăşesc capacităţile rezistenţei sale fizice. Totoda-
tă ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt contrare
preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cerşitul, de
exemplu) şi împiedică realizarea sa şcolară sau profesională.
Un raport al Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică în

domeniul muncii şi Protecţiei Sociale (după Popa, 28.03.1998), prezintă
date după care 5,66% dintr-un lot de familii intervievate au declarat că
îşi trimit unul sau mai mulţi copii sub 15 ani la muncă, iar 2,83% au
evitat să răspundă (fără să nege însă). Dintre muncile prestate de copii
se indică un procent de 23,2% de copii care cerşesc, 21,6% încarcă,
descarcă sau cară marfă, 10,8% spală maşini, 8,6% sunt vânzători am-
bulanţi, mai ales de ziare, iar alţii strâng gunoaie, fac curăţenie, mun-
cesc în agricultură sau zootehnie. Dintre copiii care muncesc, 53,1% au
declarat că muncesc în timpul anului şcolar, 26,6% chiar în timpul pro-
gramului de studii, 10,7% afirmă că munca nu i-a silit să abandoneze
şcoala, dar sunt mult mai obosiţi, iar 14,4% recunosc că munca i-a îm-
piedicat să urmeze şcoala.
Abuzul psihologic
Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au componen-

te şi consecinţe psihologice. Anumite forme de maltratare au însă, ca
instrument, tocmai mijloace de natură psihologică, de aceea cercetă-
tori ca Garbarino, Guttmann şi Seeley (1986), precum şi Brassard,
Germain şi Hart (1987) au propus definirea abuzului psihologic ca
fiind o formă distinctă de rele tratamente. Garbarino şi colegii săi
considerau în 1986 că maltratarea psihologică nu trebuie considerată
ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme de rele tratamente, sub-
ordonată faţă de ele, ci – dimpotrivă – ar trebui să fie luată ca pilon
central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării familiei, precum
şi a nevoilor de protecţie a copilului (p. 7). Garbarino şi colaboratorii
definesc abuzul psihologic comis împotriva unui copil ca fiind "ata-
cul concertat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine şi a
competenţei sociale a copilului" (1986, p.8).
Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt cele la

care recurg părinţii sub formă de diverse pedepse: izolarea copilului
(legarea, încuierea lui în diferite spaţii închise, în pivniţă etc.; nea-
cordarea răspunsurilor emoţionale; terorizarea copilului; refuzul de
a-l ajuta la solicitarea acestuia; degradarea lui; exploatarea lui, folo-
sirea lui ca servitor; coruperea minorului prin învăţarea cu, sau re-
compensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive,
rasiste, imorale sau criminale.
Brassard, Germain şi Hart au analizat studiile privind abuzul
psihologic şi au apreciat că el constă din acte de omisiune şi din ac-
ţiuni comise care provoacă traume şi leziuni psihologice. Aprecierea
gravităţii vătămării psihologice se face pe baza unor criterii ale co-
munităţii şi ale profesiunii. Vătămarea psihologică se poate produce
de către membrii familiei sau de către persoane străine de familie,

singuri sau în grup, de către indivizi care, prin vârsta şi rolul pe care
îl au în raport cu copiii au putere asupra acestora. Aceste acte pot
dăuna copilului pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic,
dar cel mai adesea concomitent pe mai multe planuri. Maltratarea
psihologică include respingerea, terorizarea, izolarea, exploatarea,
degradarea copilului, refuzul de a-i răspunde emoţional şi greşita
socializare a lui (Brassard, Germain şi Hart, 1987, p.6). Garbarino et
al (1986) şi Pecora et al. (1992) şi Whitman (1998) au identificat
respingerea, izolarea, terorizarea, ignorarea şi coruperea ca fiind
forme ale abuzului psihologic.
Atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului,
manifestată prin nerecunoaşterea consecventă a nevoilor şi meritelor
sale constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea exprimă
negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmite acestuia ideea
că el e lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de
speranţa de a fi acceptat. Whitman (1998) enumeră următoarele acte
având caracteristicile abuzului psihologic asupra copilului: ridiculi-
zarea cronică, minimalizarea şi umilirea copilului; pedepsirea copi-
lului pentru activităţi de joc specifice vârstei sau pentru gesturi şi
comportamente normale (de exemplu curiozitatea, manipularea unor
obiecte, zâmbetul, plânsul etc.); transformarea copilului în ţap ispă-
şitor al familiei; refuzul cronic al gesturilor de afecţiune; tratarea
unui copil mai mare ca unul de vârstă mai mică (infantilizarea unui
adolescent, spre exemplu); afişarea unei preferinţe evidente pentru
unul din copiii din familie, în defavoarea altora; etichetarea negativă
a comportamentului unui copil în mod cronic; refuzul permanent al
părintelui de a recunoaşte sau de a remarca realizările copilului.
Izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei
sale, îl rupe pe copil de mediul social care îi poate asigura acestuia
relaţiile sociale necesare dezvoltării competenţelor sociale şi formă-
rii identităţii sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a
distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă, împiedică copilul sau adoles-
centul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în mediul
social exterior familiei. Aceasta îl va face să se simtă singur pe lume
şi lipsit de speranţa de a primi ajutor de la cineva. Izolarea copilului,
în formele sale grave, se asociază cu forme de abuz fizic sau/şi sexu-

al, făcând copilul să se simtă singur pe lume şi lipsit de speranţa de a
primi de la cineva ajutor. Izolarea mai are ca efect inocularea ideii că
ceea ce se întâmplă în familie este normal, este ceea ce trebuie să se
întâmple în toate familiile, în cazul tuturor copiilor. Încercarea copi-
lului de a depăşi izolarea este considerată de părintele abuziv ca tră-
dare şi este pedepsită. Izolarea poate lua forma interdicţiei aderării
copilului sau adolescentului la activităţi de club, antrenamente spor-
tive sau serbări, iar în anumite cazuri, a retragerii copilului de la gră-
diniţă sau şcoală.
Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fri-
cii de consecinţe grave, creează acestuia imaginea unei lumi terifian-
te, ostile. Ameninţările adultului se pot referi la pedepse neprecizate,
dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul însuşi sau pe o
persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această ati-
tudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv
foloseşte o gamă largă de ameninţări, destinate să împiedice copilul
de a dezvălui secretul relaţiei sexuale. El poate ameninţa copilul într-
o infinitate de variante, a căror probabilitate nu poate fi controlată de
copil: dacă dezvăluie secretul, atunci mama se va supăra aşa de tare,
că va da copilul afară din casă, sau, eventual, va muri de supărare;
dacă victima nu participă la joc, atunci adultul o va agresa pe sora
mai mică; sau, dacă îndrăzneşte să dezvăluie secretul relaţiei sexua-
le, atunci îi va otrăvi căţeluşul, sau mai rău, va muri şi ea, aşa cum a
fost omorât căţeluşul (înecat sau otrăvit). Efectul psihic traumatizant
al terorizării se datorează, în parte, caracterului său imprevizibil:
descărcările frecvente de mânie ale adultului pot alterna cu perioade
în care acesta produce dovezi de ataşament faţă de copil. Prin speci-
ficul ei, terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulţi, în
lumea înconjurătoare în general.
În urma terorizării copilului, acesta poate prelua comporta-
mente excesiv de mature, preluând responsabilităţi de adult, ca, de
exemplu, protejarea surioarei sau a mamei de violenţa agresorului.
În această categorie de rele tratamente, Killén (1997) include şi pe
copiii terorizaţi de violenţele dintre părinţi. "Aceşti copii trăiesc în
anxietate şi îşi folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi
şi în mod ironic chiar şi de părinţii lor. Se cunoaşte cazul unui copil

care a luat cuţitul pentru a-şi apăra mama. Un alt copil de 8 ani nu
îndrăznea să meargă la culcare decât târziu, spre dimineaţă...Aceşti
copii sunt adesea forţaţi să-şi asume responsabilităţi în situaţii pentru
care nu sunt suficient de maturi să le facă faţă. Nu le mai rămâne
decât foarte puţină energie şi bucurie pe care să o investească în joa-
că, în relaţiile cu alţi copii şi în învăţătură" (Killén, 1997, p. 35).
Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura
în care adultul privează copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale
psihice şi cognitive (Pecora et al, 1992). Gravitatea acestui tip de
comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psi-
hică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea
adulţilor la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu
copilul, neobservarea intenţionată a dorinţelor exprimate de acesta,
lipsa de interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea abilităţi-
lor copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la
durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresi-
unea unor fraţi sau alţi copii sunt câteva din formele pe care le poate
lua ignorarea.
Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi
comportamente antisociale (în domeniul delincvenţei, al violenţei, al
sexualităţii, al consumului de alcool sau droguri). Manipularea în
această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în
pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt,
contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caracteristic pentru acest tip
de abuz este antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi
depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale.
Copilul este astfel forţat să preia atitudinile imorale ale adultului
abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman, 1998). Este
cazul numeroşilor copii cerşetori utilizaţi de familiile lor pentru a le
asigura traiul, copii degradaţi emoţional şi moral începând de la vâr-
ste fragede, care îşi pierd stima de sine şi demnitatea.
Deprivarea copilului de demnitate (degradarea în accepţia
lui Brassard, Germain, Hart, 1987) poate fi analizată separat, înţele-
gând prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări sau la atitu-
dini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea
acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor

expresii jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale
copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui
pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activităţi
degradante (ca slugă a adultului).
Abuzul sexual
Abuzul sexual este – deşi conţine certe elemente de abuz

fizic şi psihologic – o categorie aparte de rele tratamente aplicate
minorului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, folosi-
rea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la acti-
vităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul
unor activităţi care servesc obţinerea de către adult a plăcerii. Mai
pe scurt, prin definiţia sa, abuzul sexual împotriva copilului este
obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o persoană adultă, să
participe la activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. In-
cludem în această categorie toate formele de relaţii şi comporta-
mente hetero- sau homosexuale în care este implicat un adult, care
profită în mod intenţionat, din punct de vedere sexual de şi un mi-
nor, independent de gradul lor de înrudire, sau de tipul relaţiilor
(de la atingerile cu caracter sexual sau pozarea cu scop pornogra-
fie, la penetrarea realizată pe cale genitală, orală sau anală). Chiar
şi atunci când relaţiile sexuale nu au o componentă de recurgere la
forţă, când relaţiile par să fie liber consimţite, se foloseşte totuşi
noţiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza relaţii sexuale între
persoane între care există o diferenţă sensibilă de maturitate psihi-
că. Atunci când agresorul este el însuşi minor, diferenţa de vârstă
– care înseamnă totodată un nivel superior de maturitate – de la
care se vorbeşte despre relaţii de tip abuziv este de cinci ani.
Aceasta scoate din categoria abuzurilor jocurile sexuale iniţiate de
copii, când ele implică minori cam de aceeaşi vârstă sau experi-
mentele sexuale reciproce ale unor adolescenţi. Atunci însă când,
în relaţiile lor sexuale, copiii sau adolescenţii recurg la forţă împo-
triva unuia chiar de aceeaşi vârstă, relaţiile dobândesc caracter
abuziv.
Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu

sau fără contact (acesta din urmă poate fi contact sexual genital,
oral sau anal).
Dintre formele de abuz sexual împotriva copiilor menţio-
năm:
 hărţuirea sexuală (cu formele sale: propuneri verbale indecente,
gesturi sau atingeri de tip sexual, exercitate insistent, împotriva
voinţei copiilor)
 comportamentul exhibiţionist în faţa unui copil
 manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea aces-
tuia de a manipula organele sexuale ale agresorului
 intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului
 penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală
 exploatarea sexuală – obligarea minorului la pornografie sau
prostituţie în folosul (cel puţin parţial) al adultului
Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea
copilului la activităţi sexuale prin forţă sau contra unor sume de
bani, sau alte avantaje.
Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz

asupra copiilor se face în funcţie de:
 vârsta copilului, cu cât acesta este mai tânăr, cu atât faptele sunt
considerate mai grave;
 gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forţa
utilizată este mai mare;
 relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta fiind cu atât mai gravă,
cu cât relaţia abuzatorului cu victima este mai strânsă;
 tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor
fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului.
Pentru diferenţierea abuzului sexual de alte acte sexuale, fă-
ră caracter abuziv, se folosesc criterii privind diferenţa de vârstă, de
putere, de nivel de cunoştinţe şi de nivel de satisfacţie sexuală între
abuzator şi victimă.
Între înţelegerea clinică şi cea legală a relelor tratamente se
fac deosebiri în mai toate statele lumii. De exemplu, noţiunea de
incest se referă, în termeni clinici, în mod clar, la orice tip de relaţii
sexuale care au loc între rude aflate în relaţie directă, incluzând aici
nu numai orice tip de contact sexual (vaginal, oral, anal), ci orice alt
tip de comportament sexual prin care adultul tinde să-şi satisfacă
nevoile sexuale utilizând ca partener un copil înrudit (de sex mascu-
lin sau feminin). Totuşi, mai există state ale lumii, inclusiv SUA
(mai puţin cele din Europa occidentală), în care categoria penală de
incest cuprinde doar cazurile de contact sexual vaginal cu victima.
De fapt, acest mod de apreciere tinde să apere adultul abuziv şi nu
copilul-victimă, fiind din ce în ce mai mult contestat în practica pro-
tecţiei copilului. Conform acceptului clinic utilizat mai sus, în legis-
laţia ţărilor Comunităţii Europene termenul de incest şi de abuz se-
xual se referă la orice tip de raporturi sexuale în care un adult are ca
partener un minor, indiferent de tipul oral, anal sau vaginal al rapor-
tului.
Factorii de risc în privinţa abuzului sexual
Pentru a studia factorii asociaţi în cea mai mare măsură cu

situaţia de victimă a abuzurilor sexuale, Finkelhor a examinat 795 de
studenţi cu ajutorul unor chestionare şi a extras următorul grup de
factori de risc (după Friedrich, 1990, p. 7):
1. prezenţa unui tată vitreg
2. existenţa unei perioade din copilărie în care mama a fost absentă
3. lipsa de apropiere mamă-copil
4. lipsa studiilor liceale ale mamei
5. comportamentul represiv al mamei în privinţa sexualităţii
6. lipsa afecţiunii din partea tatălui
7. venit redus (sub 10.000 USD pentru Statele Unite ale Americii)
8. existenţa unui număr foarte restrâns de prieteni (cel mult doi)
Aceşti factori de risc s-au dovedit a fi cumulativi, adăugarea
fiecărui factor sau a altora care nu au fost amintiţi ridicând gradul de
vulnerabilitate la abuz sexual cu 10-20%. După datele altor cercetări,
Friedrich (1990) adaugă factori de risc, ca: insatisfacţiile, respectiv
conflictele maritale şi violenţa domestică, lipsa mamei sau a tatălui
natural din familie, plasarea copiilor într-o familie, respectiv experi-
enţa agresorului de a fi fost plasat în afara propriei familii, numărul
mare de copii în familie, lipsa tatălui de lângă copil în primii ani de
viaţă ai acestuia şi experienţa agresorului de a fi fost el însuşi victi-

ma unor abuzuri. Prin contrast, factori ca apropierea dintre mamă şi
copil, existenţa unei largi reţele externe de suport (număr mare de
prieteni, relaţii bune cu rudele), implicarea tatălui în îngrijirea copi-
lului de la vârsta fragedă a acestuia, pot îndepărta riscul abuzului
sexual.
Consimţământul copiilor la relaţiile sexuale
Diagnosticarea unui caz de abuz sexual se pune adesea în

paralel cu problema consimţământului. Concepţia libertină asupra
sexualităţii, după care activitatea sexuală este un drept care se cuvine
acordat nu numai adultului ci şi minorilor, consideră că o relaţie li-
ber consimţită nu poate fi etichetată ca fiind abuzivă, chiar dacă ea
implică relaţia dintre un copil şi un adult. Acesta este un punct de
vedere care poate fi uşor combătut dacă supunem noţiunea de con-
simţământ unei analize atente. Kahn (după Whitman, 1998) consi-
deră că pentru ca o persoană să fi consimţit la o acţiune, nu este sufi-
cientă exprimarea unui acord. "Partenerul trebuie să înţeleagă acţiu-
nea propusă, să cunoască normele sociale legate de acţiunea în cau-
ză, să fie conştient de consecinţele actelor sale şi de alternativele pe
care le are, să fie sigur că decizia de a nu se angaja în acţiune va fi la
fel de bine acceptată ca şi varianta angajării în acţiune, să accepte
participarea în mod voluntar şi să fie integru psihic". Printre cazurile
de incest, respectiv printre relaţiile sexuale dintre adulţi şi copii, pot
exista, într-adevăr, situaţii în care copilul, aflat la pubertate sau chiar
înainte de această vârstă, este sexualizat precoce de către un adult şi
participă voluntar la acte având caracter sexual. Cu cât un copil este
mai mic, cu atât este mai clar că el nu realizează anomalia acestui tip
de comportament, care va avea în toate cazurile urmări grave asupra
vieţii sale.
O mamă se adresează autorităţii tutelare după ce a descoperit cu

stupoare un jurnal al propriei fiice de 15 ani, în care aceasta descrie meta-
foric dragostea ei faţă de propriul tată în termenii unei relaţii sexuale între
un bărbat şi o femeie. Mama a divorţat în urmă cu un an de tată, după o
lungă căsnicie nefericită. La divorţ mamei i-a fost încredinţată creşterea
fiului ei handicapat, iar fata, la cererea acesteia exprimată în faţa judecă-

torului, a fost încredinţată tatălui, deşi mama a cerut cu insistenţă dreptul
de a păstra ambii copii. Mama a invocat firea impulsivă a tatălui, consu-
mul său frecvent de alcool, instabilitatea sa emoţională. Nu a fost ascultată,
criteriul de bază luat în considerare de către instanţă fiind nivelul venitului,
care era net superior în cazul tatălui. Din analiza detaliată a istoriei cazu-
lui a rezultat că mama şi fiica au avut o relaţie tensionată, mama încercând
să controleze (prea mult, probabil) comportamentul fetei; neînţelegerile se
terminau adesea cu ridicarea tonului sau cu palme date fetiţei. Tensiunea
dintre mamă şi fiică a fost abil exploatată de tată, care se arăta întotdeau-
na foarte indulgent faţă de fiică şi învinuia mama pentru comportamentul
ei diferenţiat grijuliu faţă de fratele cu handicap. Urmarea a fost deosebita
apropiere dintre fetiţă şi tatăl ei, ore petrecute împreună în camera acestu-
ia, însoţirea tatălui în delegaţie şi nopţi petrecute împreună, chiar şi în
perioada de şcoală, la hoteluri. După ce mama a remarcat acele notiţe
care indicau relaţia incestuoasă, a încercat să investigheze situaţia fetei
care locuia atunci într-un cămin separat, cu tatăl ei. Mama a aflat că fetiţa
prezintă cunoştinţe legate de sexualitate şi contracepţie care i-au impresio-
nat pe colegii de clasă şi au uimit pe diriginte, fără să fie însă vreodată cu
băieţii de vârsta ei. Fetiţa nu are prietene intime, nu face nimănui destăinu-
iri despre viaţa ei. În privinţa performanţelor şcolare, dintr-un elev eminent
a ajuns unul mediocru, cu foarte multe oscilaţii în performanţe. Diriginta a
observat la ea adesea un comportament visător, neatent. Nu participă la
activităţi extraşcolare, motivând cu lipsa de timp şi controlul strict al tată-
lui.
Tipuri de taţi incestuoşi3

1. Taţii cu preocupări sexuale excesive (26%)
Aceşti taţi au un interes clar, adesea conştient şi chiar obsesiv, orien-
tat spre fiicele lor. Unii dintre ei şi-au asimilat fiica, încă din copilă-
ria timpurie, cu un obiect sexual. În astfel de cazuri, abuzul sexual
începe de la vârste foarte fragede.
3D. Finkelhor, L. Meyer Williams, Family Research Laboratory,

University of New Hampshire, studiu asupra 118 taţi incestuoşi. (Material
preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New
York, 1997)
2. Taţii imaturi sau de tipul adolescentului regresiv (33%)

Aceşti taţi se simt din nou la vârsta adolescenţei în prezenţa fiicelor
lor, mai ales a celor ajunse la pubertate, a căror maturizare o urmă-
resc cu un comportament de adolescent. Spre exemplu, unul din taţii
incestuoşi, când a recunoscut abuzul comis, s-a exprimat: "tatăl-
adult din mine a dispărut şi am fost din nou copilandru".
3. Taţii la care incestul corespunde satisfacţiei instrumentale (20%)

Aceşti taţi îşi descriu copilul în termeni non-erotici. În clipele de
abuz, ei au fantezii legate de soţia lor, sau de alte persoane. Corpul
copilului e perceput doar ca un recipient pentru a-şi trăi propriile
fantezii sexuale, nu ca obiect al atracţiei erotice. Aceşti taţi au adesea
au sentimente de vinovăţie pentru actele pe care le-au comis.
4. Taţii dependenţi emoţional (10%)

Bărbaţii din această categorie se simt deprimaţi, singuri, lipsiţi de
dragoste, rataţi. Ei caută confort într-o relaţie caldă, specială, exclu-
sivă cu fiica lor. În această relaţie intimă, ei includ şi pe cea sexuală.
Relaţia incestuoasă de acest tip poate începe la vârste foarte timpurii
sau mai târziu, la pubertate.
5. Taţii agresivi, furioşi (10%)

Acest tip de bărbaţi are adesea o istorie de manifestări violente, in-
clusiv comitere de violuri. Abuzul sexual e comis în momente de
furie, negându-se uneori atracţia sexuală faţă de copil. Ei consideră
că mama copilului este vinovată, fiindcă s-au simţit neglijaţi de ea.
("Ceea ce am făcut a fost o posibilitate de a mă răzbuna pe copil,
fiindcă a devenit centrul vieţii nevestei mele").
Consecinţele abuzului sexual asupra copilului depind de o

serie de factori, dintre care Friedrich (1990) şi Finkelhor (1986) in-
dică următoarele:
 Vârsta copilului în momentul abuzului – cu cât un copil este mai
mic, cu atât efectele fizice şi psihice ale abuzului pot fi mai
dramatice; un alt aspect legat de vârsta victimei, un copil mai
mic este socotit mai puţin capabil de a se apăra şi lipsit de capa-
citatea de a consimţi la relaţii sexuale; pe de altă parte victimei

mai în vârstă i se atribuie o mai mare responsabilitate în provo-
carea abuzului sexual.
 Gradul apropierii în relaţia agresorului şi a victimei – incestul
are în acest sens cele mai dramatice consecinţe pe termen lung,
consecinţe la a care contribuie oprobiul social care întâmpină
aceste relaţii; de asemenea, apropierea între victimă şi agresor
poate îngreuna şi întârzia mult dezvăluirea abuzului sexual ("mi-
a fost frică să spun, fiindcă X trăia cu noi, mama ţinea la el, tre-
buia să-l consider tatăl meu" sau "tot timpul mi-a fost teamă că o
să-l trimită pe tata în închisoare dacă se află").
 Durata abuzului – un singur eveniment de tipul abuzului sexual
are pentru victimă un efect mai uşor de prelucrat decât situaţiile
abuzive care se întind pe durată lungă de timp; relaţiile de abuz
sexual din cadrul familiei, care se prelungesc uneori ani de zile
fără a fi dezvăluite, sunt extrem de traumatizante şi se pot prelu-
cra extrem de dificil.
 Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului şi
măsura în care agresorul a recurs la forţă sunt alţi factori de ca-
re depinde gravitatea suferinţei copilului. Numărul mare de per-
soane implicate în abuz, însoţirea relaţiilor sexuale de acte de tip
sadic, supunerea copilului prin forţă măresc senzaţia de neajuto-
rare a acestuia.
Mai multe detalii privind efectele traumatice ale abuzurilor
(incluzând şi abuzurile sexuale) vor fi prezentate în capitolul 5.
Aducerea agresorilor în faţa instanţei este extrem de difici-
lă, în ciuda consecinţelor grave pentru victimele abuzurilor sexuale.
Motivele principale sunt, pe de o parte greutatea de a confirma co-
miterea abuzului cu martori, iar pe de altă parte dificultatea copilului
de a depune mărturie împotriva agresorului său, mai ales dacă aces-
ta este un membru al familiei sale.
Abuzul sexual împotriva copilului îi pune pe profesionişti în
faţa necesităţii de a aborda atitudinea adecvată pentru investigarea
cazului, plasarea cât mai rapidă a copilului în siguranţă şi de a găsi
cel mai bun tratament pentru atenuarea efectelor traumatice ale abu-
zului. Datorită lipsei de înţelegere din societatea tradiţională pentru
victimele abuzurilor sexuale, aceasta va trebui să fie ajutată să facă

faţă atitudinilor reprobative din familia restrânsă şi extinsă sau a ce-
lor din comunitatea mai largă de viaţă. De obicei victimele sunt acu-
zate din diverse motive: că au suportat abuzul sexual fără să ceară
ajutor sau că nu au avut tăria să suporte mai mult fără să dezvăluie
secretul, că au provocat abuzul prin comportamentul sau îmbrăcă-
mintea lor, că inventează sau exagerează gravitatea unor incidente
izolate etc. După Back şi Lips (1998) fetele-victime sunt în mai ma-
re măsură considerate ca fiind cele care provoacă abuzul sexual de-
cât băieţii-victime.
8. DATE EPIDEMIOLOGICE PRIVIND

MALTRATAREA COPIILOR
Odată acceptată ideea imoralităţii, a inacceptabilităţii feno-

menului abuzului îndreptat împotriva copilului, sistemul bunăstării
copilului trebuie să elaboreze forme de servicii şi un sistem legal
care să poată proteja copii. Pentru proiectarea acestor servicii şi for-
marea de profesionişti este nevoie de cunoaşterea frecvenţei cazuri-
lor de rele tratamente şi a mediilor în care sunt răspândite diferitele
lor forme.
Copiii ajung din ce în ce mai frecvent în atenţia opiniei pu-
blice şi a serviciilor sociale nu numai în calitate de victime ale unor
abuzuri din partea unor adulţi, dar şi în calitate de agresori. În Sco-
ţia, numărul cazurilor de agresiuni comise de minori şi referite servi-
ciilor sociale a crescut de la 95 în anul 1972 la 7228 în anul 1993.
Tisdall (1996, p. 27) arată că nu se ştie dacă această creştere masivă
a raportărilor în cazurile de maltratări ale copiilor de către minori se
datorează unei creşteri dramatice a fenomenului abuzului ca atare
sau prevalenţa fenomenului a rămas aceeaşi, doar că el se raportează
într-o măsură mult mai accentuată astăzi, decât în deceniile prece-
dente. Una din cauzele acestei creşteri se regăseşte – dacă observăm
societatea în care trăim în perspectiva comunitară – în accentuarea
violenţei de toate tipurile, la scară macrosocială; la rândul ei, recep-
tarea violenţei de indivizi adulţi şi tineri este amplificată ca urmare a
reflectării ei abundente în mass-media.
Incidenţa şi prevalenţa abuzului asupra copilului
Pentru a sublinia ponderea pe care astăzi lumea occidentală

o atribuie fenomenului de abuz asupra copilului, prezentăm unele
date din literatura de specialitate din SUA, unde s-au desfăşurat cele
mai extinse studii privind frecvenţa abuzului. Ea a fost exprimată
prin indicatorii statistici ai incidenţei, respectiv prevalenţei fenome-
nului.
Incidenţa se referă la numărul de cazuri de abuz – care aco-

peră cerinţele unei anumite definiţii a fenomenului studiat – raporta-
te la un interval dat de timp. De exemplu, în 1986, în SUA (după
Sedlak, 1991a) au fost raportate 311.500 de cazuri de agresiuni fizi-
ce prin care s-a considerat că au fost vătămaţi fizic copiii.
Prevalenţa în datele statistice se referă la toate persoanele
care au trecut, într-o perioadă dată din viaţa lor, prin experienţa abu-
zului. Astfel, Straus şi Gelles (1986) au estimat la un milion numărul
copiilor 3-17 ani, din familii cu ambii părinţi, care au fost supuşi
unui abuz grav în propria familie. De fapt, relele tratamente sunt
mult mai frecvente decât cele raportate.
Folosind definiţia "abuzul asupra minorului este provocarea
în mod deliberat a unei leziuni de către persoana care îngrijeşte copi-
lul", Gil constată existenţa a unei rate de cazuri raportate de 8,4 la
100.000 în 1967 şi de 9,3 la 100.000 în 1968 (incidenţă). Încercând
să estimeze frecvenţa în populaţie a fenomenului abuzului, el a eva-
luat între 2,5 şi 4 milioane numărul acelor familii care recurg la vio-
lenţă fizică împotriva propriilor copii, cu intenţia de a le provoca
durere, vătămare sau chiar leziuni grave (prevalenţă).
Analizând abuzul instituţionl, Pecora et al. (1992) prezintă
datele Centrului Naţional American de Abuz şi Neglijare
(NCCAN), după care 16% din personalul de îngrijire al centrelor de
zi, 24% din personalul şcolilor, 56% din personalul care lucrează în
domeniul sănătăţii mentale, 61% din poliţişti comit agresiuni, abu-
zând de puterea cu care au fost investiţi şi nesocotind drepturile ce-
lor pentru care lucrează.
Anual, în Statele Unite ale Americii se înregistrează în jur
de 1 milion de copii abuzaţi grav şi, în urma unor astfel de acte, mor
între 2000 şi 5000 de copii (Pecora et al. 1992).
Tabelul 2. prezintă date privind incidenţa abuzului în popu-
laţia americană prin referire la toate cazurile care au fost raportate
cel puţin de două ori în perioada dată la o agenţie de protecţie a co-
pilului (datele provin de la Asociaţia Americană de Protecţie a Copi-
ilor (după Pecora et al, 1992). Datele arată o creştere a abuzurilor
sexuale, celelalte tipuri de rele tratamente menţinându-se în aceleaşi
limite. În privinţa vătămărilor fizice se constată chiar o uşoară ten-

dinţă de scădere în această perioadă.
După calculele statistice mai recente ale lui Sedlak (1991b),
din 1000 de copii, în total 22,6 trec prin experienţa relelor tratamente
care le aduc prejudicii (unii dintre copii trecând, simultan, prin mai
multe tipuri de rele tratamente).
Folosind alte definiţii, mai puţin severe, privind raportarea
cazurilor, valoarea frecvenţei diferitelor tipuri de abuzuri scade.
Tabelul 2. Incidenţa cazurilor investigate şi evaluate ca abuzuri

împotriva copiilor în SUA
Tip Număr total de %
cazuri
Abuz fizic 311.500 4,9
Abuz emoţional 188.100 3,0
Abuz sexual 133,600 2,1
Neglijare fizică 507.700 8,1
Neglijare educaţională 285.900 4,5
Neglijare emoţională 203.000 3,2
(după Pecora et al, 1992, p. 101)
Cercetătorii care analizează fenomenul abuzului asupra co-

piilor în SUA recunosc limitele activităţilor de protecţie a copilului.
Din 267 de cazuri de copii care au murit în statul Texas într-un an
(citat de Zigler şi Hall, 1989, p. 49) numai 25% erau în evidenţa
agenţiilor de protecţie a copilului. Estimativ, aceasta presupune exis-
tenţa a de patru ori mai mulţi copii supuşi unor abuzuri grave decât
numărul cazurilor cunoscute. Această estimare confirmă că, de
fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente decât cele raportate.
Cele mai cutremurătoare exemple ale dificultăţii şi chiar a
incapacităţii societăţii de a proteja în suficientă măsură copiii sunt
cazurile de deces care au loc ca urmare a relelor tratamente. Pecora
et al. 1992 prezintă date din SUA, după care în fiecare zi mor trei
copii ca urmare a relelor tratamente comise împotriva lor. Daro
(1988) indică o creştere a ratei mortalităţii ca urmare a abuzurilor,
dar şi a neglijării copiilor. Deşi dificil de identificat un anume tip de
copil care este predispus la efecte letale ale relelor tratamente,

Pecora et al. (1992) sintetizează unele date statistice:
 Vârsta medie a copiilor decedaţi a fost de 2,8 ani, mult sub me-
dia copiilor abuzaţi, în medie de 7,2 ani.
 Există tendinţa ca cei decedaţi să fie cei mai tineri copii din fa-
milie sau copii singuri.
 În legătură cu reprezentarea celor două sexe, ea este apropiată,
cu o uşoară tendinţă de suprareprezentare a băieţilor.
 Mai puţin de 2% din copiii decedaţi au fost abuzaţi sexual.
 S-a constatat suprareprezentarea copiilor cu anumite handica-
puri sau a celor despre care părinţii credeau că au anumite defi-
cienţe.
În ceea ce priveşte Marea Britanie, Tisdal (1996) arată creş-

terea numărului familiilor aflate în situaţie de criză: în Scoţia în
1992-1993 erau peste 33.000 de copii în familii fără adăpost şi în
jur de 5.000 de copii ai străzii, rata copiilor născuţi în familii mono-
parentale fiind de asemenea mare. Barbor şi Piller (1987) au consta-
tat creşterea exponenţială a ratei abuzurilor sexuale în anii '80 în Ma-
rea Britanie: procentul copiilor abuzaţi sexual din totalul copiilor
supuşi abuzurilor a fost în 1981 de numai 3%, în 1982 de 5%, în
1983 de 6%, în 1984 de 11%, în 1985 de 18%, iar în 1986 de 31,
5%. Dintr-un studiu efectuat în Scoţia de către Roberts et al. (1989)
a rezultat o incidenţă a raporturilor sexuale de 3,5 la 1.000 de copii.
Dintre agresorii copiilor, doar 3% au fost femei, restul au fost băr-
baţi. Dintre aceştia 27% au fost rude apropiate sau taţi, 16% erau sub
vârsta de 16 ani şi 19% erau între 16 şi 19 ani. Începând cu sfârşitul
anilor 90', în SUA şi vestul Europei se constată o tendinţă de scădere
a cazurilor raportate de abuz sexual împotriva copiilor.
Date privind abuzul şi neglijarea copiilor în România
Un succes important al protecţiei copilului în România

este tocmai apariţia primelor cercetări consistente privind situaţia
abuzurilor şi a neglijării copiilor aflaţi în propriile lor familii. Da-
tele unor cercetări recente, pe care le ilustrez mai jos, permit auto-
rităţilor o mai bună planificare a unei intervenţii profesioniste în

favoarea copiilor abuzaţi şi neglijaţi, precum şi o mai bună preve-
nire a instituţionalizării acestora.
Cel mai recent studiu naţional a fost realizat în 2000, de

către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adop-
ţie (de acum ANPCA), cu sprijin din partea Băncii Mondiale şi
a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Browne, Cartana, Momeu,
Paunescu, Petre şi Tokay, 2002). Studiul a fost realizat pe eşan-
tioane reprezentative pentru întreaga populaţie a României, cu-
prinzând părinţi din 1.556 gospodării, cu cel puţin un minor,
1.295 copii cu vârste între 13–14 ani şi 110 specialişti din pro-
fesii care vin în contact cu problematica abuzului copiilor. Stu-
diul a pus în evidenţă abuzuri fizice recunoscute de părinţi în
proporţie de 18,4% şi de copii în 24,4%. In privinţa abuzului
sexual analiza cantitativă şi calitativă a răspunsurilor la chesti-
onare a relevat că numai 0,1% dintre părinţi declară că au cu-
noştinţă despre o formă de abuz sexual asupra unui minor. Pe
cealaltă latură, a chestionării copiilor, 9,1% (141) dintre copiii
chestionaţi au declarat că au fost supuşi unui tip de abuz sexu-
al. Cei mai mulţi copii declară că au fost supuşi unor acţiuni
indecente din partea unuia dintre părinţi, aflat sub incidenţa
alcoolului (5,7%), şi au fost obligaţi să se lase mângâiaţi pe
anumite părţi intime de diferite persoane (2,2%). Abuzul sexual
manifestat prin obligarea copilului de a întreţine relaţii sexuale
contra voinţei sale a fost declarat de 3,3% dintre subiecţi, iar
1,2% semnalează că li s-au oferit şi bani pentru a fi convinşi să
întreţină relaţii sexuale. In privinţa factorilor de risc a reieşit că
familiile în care părinţii sunt alcoolici sau, eventual, consumatori
de droguri, familiile cu stare socio-economică precară şi cu un
nivel scăzut de educaţie şi cultură reprezintă medii cu un risc
crescut pentru producerea abuzurilor.
Tabel 3. Răspândirea la nivel naţional a cazurilor de abuz şi

neglijare a copiilor din România. Date de la părinţi şi copii.
Declaraţiile părinţilor Declaraţiile copiilor
Indici ai abuzului şi
(N=1556) (N=1295)
neglijării copilului în
cadrul familiei
Număr % Număr %
Abuz fizic 287 18.4% 314 24.4
Neglijare fizică 1055 67.8% 593 45.8
Exploatarea copilului 106 6.8% 109 8.4
în familie
Neglijare educaţională 888 57.1% 441 34.1
Abuz psihologic 398 25.6% 275 21.2
Neglijare psihologică 708 45.5% 564 43.6
Abuz sexual 1 0.1% 118 9.1
Browne, Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay, 2002, p.3
Din tabelul de mai sus nu reiese severitatea abuzurilor rapor-

tate de respondenţi, dar rezultă fără echivoc numărul mare de copii
aflaţi în situaţia de risc de abuz. Studiul coordonat de Browne si co-
legii lui (2002) dovedeşte că abuzurile împotriva copiilor nu sunt
cazuri izolate, ele trebuie să intre în preocuparea profesioniştilor din
serviciile autorităţii naţionale pentru protecţia copiilor, pentru a pre-
veni agravarea lor şi impunerea măsurilor de scoatere a copilului din
propria familie. Cred că atitudinea de grijă şi dragoste faţă de copiii
României trebuie să se exprime, din punctul de vedere al cazurilor de
copii supuşi unor forme de abuz şi de neglijare, printr-o atenţie şi
susţinere sporită, nu numai faţă de copiii care se află la risc de aban-
don familial, dar şi faţă de cei aflaţi încă în familiile lor. Multe din
aceste forme de abuzuri şi neglijare pot fi prevenite sau remediate
printr-un ajutor adecvat acordat aparţinătorilor copiilor.
Numărul copiilor din marile instituţii de ocrotire a scăzut în
ultimii ani, începând cu aplicarea ordonanţei 26 din 1997, care legi-
fera în mod clar importanţa plasamentului familial, primordialitatea
lui faţă de îngrijirea instituţională. Totuşi, până ce există instituţiile
tradiţionale de ocrotire (chiar dacă în momentul faţă se fac eforturi
mari de a reduce mult numărul copiilor instituţionalizaţi), analiza
calităţilor de protector ale statului trebuie să includă referirea inclu-
siv la calitatea vieţii copiilor din instituţii.
Prima cercetare privind neglijarea şi abuzul asupra copilului
în instituţii de protecţie socială a fost realizată în 1999 de IOMC şi

UNICEF. Studiul s-a realizat pe un eşantion de 3.164 de copii
aflaţi în instituţii de protecţie, pe un eşantion stratificat. Din
mulţimea datelor prezentate de E. Stativa (2000) selectăm câteva: în
anul 1999, 68,2% dintre copii continuau să trăiască în instituţii de tip
„clasic“, 24,4% în instituţii de tip mixt, iar 7,5% în instituţii
organizate după model familial. 36,9% dintre copii locuiau în
dormitoare cu mai mult de 8 copii; la toate grupele studiate,
înălţimea mică pentru vârstă a întrecut media populaţiei de referinţă
a copiilor din familii. Greutatea mică pentru vârstă este şi ea,
procentual, mult mai frecventă la toate grupele de vârstă din
instituţiile de ocrotire. În acelaşi sens se înscrie şi greutatea mică
raportată la înălţime, prevalenţa fiind în zona critică de severitate la
copiii de 0-2 ani şi 2-5 ani. Procentul copiilor care au proiecte
personalizate este de doar 20%, iar procentul copiilor cărora li s-a
comunicat măsura de protecţie este de numai 16,9% din lotul
cercetat. Studiul a relevat existenţa tuturor formelor de abuz
(psihologic, fizic, emoţional, dar şi sexual). Experienţele copilului
în mediul fizic şi social exterior instituţiei sunt foarte limitate.
Copiii nu sunt implicaţi suficient în activităţile cotidiene ale
instituţiei. Mulţi dintre ei nu-şi cunosc istoria, nu ştiu de cât timp se
află în instituţie, motivul pentru care se află acolo şi pentru cât timp.
Aproape jumătate dintre copiii aflaţi în instituţii (48,8%) confirmă
practicarea bătăii drept pedeapsă. Majoritatea copiilor au afirmat, în
studiile calitative, că ponderea bătăilor în instituţii a scăzut în ultimii
2-3 ani. Cea mai mare parte a pedepselor este aplicată de personalul
educativ şi de supraveghetorii de noapte. Tot din studiile calitative a
reieşit că punerea copilului la diverse munci umilitoare (spălarea
closetelor) este obişnuită ca pedeapsă. În privinţa abuzului sexual,
36,1% dintre copiii din instituţii au cunoştinţă despre obligarea unor
copii la practici sexuale, dar procentul copiilor care au avut curajul
să recunoască existenţa abuzului sexual în instituţie sau că ei înşişi
au fost victime ale acestui tip de abuz, a fost mult mai mic. Relaţiile
sexuale abuzive între copii din instituţii sunt, de regulă, de tip
homosexual.
În România, în ultimii cinci ani, numărul cazurilor de abuz

sexual comise împotriva minorilor, cunoscute de poliţie şi de direcţi-
ile de protecţie a copilului este în creştere. Conform datelor poliţiei
(după datele Inspectoratulului General de Poliţie, prezentate de I.
Toporan, în "Adevărul", 17 Dec. 1998, p. 10), din totalul infracţiuni-
lor privitoare la viaţa sexuală, 30.5% aveau ca victime minorii, iar în
anul 1998, procentul a crescut la 40,28.
Intr-un studiu desfăşurat la nivel naţional, tipologia abuzuri-
lor sexuale şi proporţia lor în totalul celor declarate de copii a fost
cea din tabelul 4.
Tabelul 4. Prevalenţa cazurilor de abuz sexual asupra

copilului
Total cazuri
Tip de abuz sexual
Nr. %
Copilul este supus unor acţiuni
indecente (ruşinoase) de către 74 5,7
unul dintre părinţi, aflat sub
influenţa alcoolului
16 1,2
Copilului i s-a cerut să se
dezbrace în faţa cuiva
28 2,2
Copilul a fost obligat să se lase
mângâiat pe anumite părţi intime
Copilul a fost obligat să aibă 14 1,1
relaţii sexuale contra voinţei sale
9 0,7
Copilului i s-au oferit bani pentru
a poza gol (goală)
Niculina Petre şi Victor Olsavzky, 2001, p. 27
Intr-un studiu privind riscurile de violenţă la elevi, efectu-

at în Cluj, în 20014, pe un lot de 1054 de minori cu vârsta cuprin-
să între 11 şi 19 ani, abuzul sexual a fost considerat o problemă
4 Raport privind Violenţa comunitară, autori S. Poledna (coordonator),

M. Roth, E. Baican, E. Mezei, L. Bujan, finanţat de Centrul de Resurse
Juridice
majoră de către 48,7% dintre respondenţi şi nu a reprezentat o

problemă pentru 39,5% dintre ei. 2,8% au raportat că au fost vic-
time ale unor încercări de viol, iar 1,6% au fost violaţi. 13,6% din-
tre elevi au susţinut că au suferit atingeri nedorite de ordin sexual.
Dintre băieţi, 2,1% au recunoscut că au comis acte sexuale abuzi-
ve sau au hărţuit sexual pe cineva la şcoală şi 1,9% acasă. 16 fete
au susţinut că au fost victimele unor abuzuri sexuale din partea
unor cadre didactice. In ansamblul lotului, deşi numărul abuzuri-
lor sexuale semnalate de fete a întrecut pe cele ale băieţilor, nu s-
au înregistrat diferenţe semnificative între sexe. Totuşi, la grupul
de vârstă 15-18 ani fetele au semnalat mai multe acte abuzive.
Aceste cifre privind abuzul sexual sunt ceva mai scăzute
decât cele obţinute de către un grup de specialişti ai organizaţiei
Artemis5 (Bodrogi şi alţii, 2000) efectuat pe un lot de 1267 de
liceeni între 15 şi 19 ani, din Cluj. Aici abuzurile sexuale de toate
felurile au fost raportate de 18,8 dintre fete şi numai de 4% dintre
băieţi. Dintre formele de abuz, 62% dintre raportări se refereau la
atingeri de tip abuziv, 19% la încercări de viol, 9% la viol, 4% la
forme verbale de hărţuire sexuală şi 5% la alte forme. La întreba-
rea privind persoana care a comis agresiunea sexuală, în 36,7%
din cazuri a fost indicat tatăl şi în 6,5% din cazuri fratele. Restul
agresorilor au fost alţi membrii ai familiei, cunoştinţe şi străini.
Aşa cum au apreciat Finkelhor (1994), May-Chahal & Herczog
(2003) şi alţii, abuzurile sexuale sunt comise în marea lor majori-
tate de către bărbaţi şi, contrar miturilor privind violenţa, într-o
proporţie semnificativă abuzurile sexuale sunt produse de către
persoane cunoscute victimei.
Un alt studiu semnificativ destinat cunoaşterii problemati-
cii abuzului sexual, dar la un segment de copii cu risc crescut, este
cel realizat de către Organizaţia Salvaţi Copiii, ANPCA şi
UNICEF, în 1998, sub coordonarea lui D. Şerban şi G. Roman
(2001) la copiii străzii. Acest studiu estimează cifra potenţială a
5 Societatea Artemis, Cluj, a iniţiat mai multe studii privind abuzul sex-
ual în România. Această cercetare a fost realizată în colaborare cu SECS,
Catedra de Asistenţă socială din Cluj, cu finanţare din partea Fundaţiei
pentru o Societate deschisa.
copiilor străzii la aproximativ 2500, concentrată la nivelul a 12

oraşe mari. Copiii provin în majoritatea cazurilor din familii cu un
ridicat nivel de violenţă. 52 % dintre copiii străzii au vârste cu-
prinse între 7 şi 15 ani şi numai 25% sunt între 16 şi 18 ani. 71%
din total sunt de sex masculin (peste trei sferturi din grupa de vâr-
stă 13-15 ani) şi 29% de sex feminin (cele mai multe din grupa de
vârstă 16-17 ani, anume 30,4%). În cazul băieţilor, procentul celor
activi sexual este de 29%, iar în cazul fetelor de 43,6%. Fetele din
acest lot îşi încep viaţa sexuală la 12-13 ani, iar băieţii aflaţi la
vârsta pubertăţii îşi ascund deseori legăturile cu persoanele adulte
de sex masculin. Se remarcă tendinţa de implicare în prostituţie în
special a copiilor care nu mai au nici un contact sau numai legă-
turi sporadice cu familia. Deşi printre copiii străzii există şi băieţi
care o practică, prostituţia este specifică fetelor. In raport se arată
că, în mediul stradal, încă de la „vârsta păpuşilor“ unele fete sunt determi-
nate să-şi procure cele necesare traiului prin practicarea prostituţi-
ei. Estimările poliţiei indică drept probabil ca aproximativ 10%
dintre fetele care trăiesc în rândul „copiilor străzii“ se prostituează
chiar de la vârste foarte fragede, de la 9-10 ani, dar în unele cazuri
chiar de la 7 ani. Autorii raportului arată că din discuţiile cu ele
rezultă că "prostituţia nu reprezintă pentru aceste fete altceva de-
cât o modalitate firească şi uşor accesibilă de a-şi asigura mijloa-
cele materiale necesare vieţii de zi cu zi. Multe dintre ele îşi îndreaptă
atenţia către cetăţeni străini care le pot recompensa în valută sau
prin cadouri atrăgătoare. O mare parte a acestora (a fetelor din
rândurile copiilor străzii) aparţin unor familii dezorganizate, care
pleacă de acasă pentru a scăpa de violenţă. Apariţia frecventă în
familie a unui nou “tată”, care reclamă dreptul de a întreţine relaţii
sexuale cu “fiica” reprezintă o cauză decisivă a fugii în stradă".
Existenţa în continuare a copiilor şi tinerilor care cresc în afara
unui cămin şi puţinătatea instrumentelor legale prin care acestora
li se poate acorda un adăpost, ajutor medical, asistenţă psihiatrică,
psihologică şi educaţională denotă că sistemul de protecţia a co-
piilor nu reuşeşte, deocamdată, să acopere toate aspectele riscuri-
lor care ameninţă bunăstarea copiilor, ceea ce creşte numărul per-
soanelor aflate în situaţiile de risc de abuz sexual şi de violenţă în

general.
Tabel 5. Distribuţia în funcţie de sex a minorilor-victime ale infrac-

ţiunilor de natură sexuală în perioada 1999-2000
Perversiune sexuală
persoane de acelaşi
Relaţii sexual între
Corupţie sexuală
Raport sexual cu
minoră
Incest
sex
Anii Sexul Viol Total
M 0 0 39 33 11 0 84
1999 F 296 79 0 68 55 37 534
Total 296 79 39 101 66 37 618
M 6 0 53 44 17 4 124
2000 F 220 89 0 55 39 55 458
Total 226 89 53 99 56 59 582
Ioaneta Vintileanu, 2001, p.33
Date privind factorii etiologici
În privinţa factorilor etiologici ai comiterii abuzului cerce-

tări din California (după Legislative Analist's Office, 1998) scot pe
primele trei locuri atitudinile parentale improprii (35%), dezintegra-
rea structurii familiale, de ex., prin divorţ (33%) şi sărăcia (30%);
alţi factori importanţi sunt conflictele maritale (27%), utilizarea dro-
gurilor (26%), şomajul (25%) şi alcoolismul (19%).
Aceeaşi sursă ne serveşte pentru a descrie caracteristicile
demografice ale copiilor-victime şi ale agresorilor lor (Tabelul 6).
Tabelul 6. Date demografice ale copiilor-victime şi agresorilor lor

(California)
Copii-Victime Agresori
Vârstă Vârsta medie - 7 ani vârsta medie - 31 de ani
41% din copii sunt sub 5 ani
Gen 58% fete 63% femei
42% băieţi 37% bărbaţi
Etnie Albi - 44%, faţă de 46 * albi - 40%, faţă de 60 *
Hispanici - 35%, faţă de 37%* hispanici - 33%, faţă de 24%*

Negrii - 18%, faţă de 7%* negrii - 19%, faţă de 6%*
Altele - 3%, faţă de 10%* altele - 3%, faţă de 10%*
Altele Dizabilităţi mentale, fizice sau relaţie faţă de copil
comportamentale 80% părinte biologic
26% 7% alte rude
5% părinte vitreg
8% persoană neînrudită
(după Legislative Analist's Office, 1998)
* faţă de procentul din populaţia totală de copii, respectiv de adulţi din zonă
După Pecora et al. (1992), cunoaşterea fenomenului abuzu-

lui comis împotriva copiilor are caracteristicile unui Iceberg (p. 99):
ceea ce iese la suprafaţă este doar o mică parte din ceea ce rămâne
ascuns. Dinspre adâncuri spre suprafaţă, straturile "muntelui de
gheaţă" sunt: 1. abuzurile necunoscute de către toate persoanele din
afara familiei (sau a cadrului restrâns instituţional în care este cres-
cut copilul); 2. abuzurile cunoscute vecinilor şi unui număr restrâns
de cunoştinţe; 3. abuzul cunoscut unor profesionişti (de exemplu
medici, cadre didactice); 4. abuzul cunoscut unor organizaţii, institu-
ţii (şcoală, circumscripţie medicală); 5. abuzul cunoscut de forurile
legale de investigare (instituţii de protecţie a copilului); 6. abuzul
investigat de procuratură şi tribunal.
Date fiind riscurile pe care le comportă cazurile de abuzuri,
o direcţie importantă a cercetărilor merge spre cunoaşterea caracte-
risticilor adulţilor care comit abuzuri, ale copiilor care sunt expuşi
abuzurilor, ale contextului social, familial şi situaţional în care se
produc relele tratamente. Gelles (1989) a subliniat rolul factorilor
socio-economici, arătând că sărăcia favorizează în special abuzurile
fizice şi neglijarea. Finkelhor (1985) a considerat că statutul socio-
economic şi etnia nu influenţează comiterea abuzurilor de tip sexual;
acelaşi autor a subliniat importanţa experienţei anterioare a agreso-
rului (unii din cei care au suferit abuzuri sexuale par să prezinte, la
rândul lor, tendinţa de a comite astfel de abuzuri). Garbarino et al
(1986) scot în evidenţă conflictele maritale ca surse de stres ce con-
duc la abuzuri psihologice. Pecora et al. (1992) constată că multe din
formele de maltratare sunt asociate cu abuzul de alcool sau droguri.
Majoritatea actelor cu caracter abuziv îndreptate împotriva copiilor
nu au loc exclusiv datorită drogului sau alcoolului, dar este incontes-

tabil că abuzul de astfel substanţe scade nivelul autocontrolului, pu-
tând conduce la fenomene de mare violenţă. Killén (1997) evidenţi-
ază şi ea gravitatea şi varietatea formelor de rele tratamente în fami-
lii în care unul sau ambii părinţi consumă alcool sau droguri. Perico-
lele care se suprapun asocierii relelor tratamente şi consumului de
droguri privesc în primul rând lipsa autocontrolului părintelui, cât şi
consecinţele grave ale convieţuirii copilului cu părinţi alcoolici.
Brown et al. (1998) au identificat paternuri diferite de factori care
sunt specifice diferitelor tipuri de abuzuri: fizice, sexuale şi neglijă-
rii, arătând că există o multitudine de factori de risc pe care va trebui
să-i luăm în considerare în evaluarea şi prevenirea maltratării. Din
studiul lor recent, bazat pe un plan longitudinal prospectiv condus pe
o durată de 17 ani, reiese semnificaţia maturităţii şi a stabilităţii psi-
hice materne în nemaltratarea copilului. Factorii de risc comuni tutu-
ror tipurilor de maltratare găsiţi de Brown et al. au fost tinereţea
mamei şi caracterul ei sociopat (cu tulburări de adaptare socială).
Cel mai bun factor predictiv a fost reprezentat nu de vreunul dintre
factorii evaluaţi sau de o grupare de astfel de factori, ci (aşa cum am
mai arătat în cazul discuţiei despre abuzul sexual) de numărul total
al factorilor de risc surprinşi la un caz. Prevalenţa abuzului sau a
neglijării a crescut de la 3%, atunci când s-a remarcat un singur fac-
tor de risc la un caz, la 24% când s-au remarcat 4 factori de risc pre-
zenţi simultan per caz.
Calea care va trebui urmată în continuare pentru prevenirea
relelor tratamente este aceea a unei cunoaşteri mai bune a caracte-
risticilor agresorilor, a situaţiilor de context social şi familial, a co-
piilor însuşi şi a elaborării unor programe preventive, orientate spre
reducerea numărului şi nivelului factorilor identificaţi în cazurile de
risc.
Exemple din cazuistică
Vom ilustra în cele ce urmează câteva cazuri de abuz că-

rora sistemul legal din ţara noastră trebuie să le răspundă prin mă-
suri prompte, cu respectarea principiilor Convenţiei pentru Drep-

turile Copilului.
a.) Maria, o fetiţă de 5 ani şi 5 luni a fost adusă în Noiembrie

1996 de bunică, deoarece aceasta a observat că ea a fost molestată se-
xual de către tată. Psihologul care a examinat fetiţa a semnalat imediat
autorităţii tutelare locale şi poliţiei abuzul şi molestarea sexuală a copi-
lului. Mama a refuzat să înţeleagă necesitatea investigaţiei şi autorităţile
nu au întreprins nimic în lipsa plângerii depuse de mamă. În martie
1997, mama s-a plâns că fetiţa a fost abuzată anal de către tată. Exame-
nul medico-legal a constatat violul anal. A început un proces, dar tatăl a
rămas la domiciliu, împreună cu familia (cu soţia şi cu două fetiţe, Ma-
ria de 6 ani şi Lili de 3 ani atunci). Un lucrător social al Serviciului pen-
tru Drepturile Copilului a preluat cazul, dar fetiţele au fost lăsate acasă.
În iunie 1997 Maria a fost din nou violată anal. Fetiţele au fost atunci
internate la Casa Copilului, unde ambele au regresat comportamental. I
s-a permis tatălui să viziteze copiii, şi cu aceste ocazii el a spus în repe-
tate rânduri Mariei că ea este vinovată pentru situaţia surorii sale şi
pentru investigarea lui de către poliţie. În octombrie 1997, divorţul a
fost oficial declarat în favoarea mamei, copiii au putut reveni la domici-
liul ei, tatăl fiind expulzat legal din casă. De atunci, Maria a fost prelua-
tă de bunică. În ianuarie 1998, tatăl a revenit din nou acasă (în aceeaşi
singură cameră), locuind împreună cu mama şi cu fetiţa cea mică. În
februarie 1998, el a fost declarat vinovat pentru molestarea sexuală a
fetiţei sale, condamnat la doi ani închisoare, dar cu suspendarea pedep-
sei. Astfel, el a rămas liber şi ferm convins că nu trebuie pedepsit pentru
ceea ce a făcut. De atunci până în vara anului 1999 a trăit în continuare
în căminul familial, împreună cu mama fetiţelor şi cu Lili, care a prezen-
tat în septembrie 1998 simptome grave de stres post-traumatic. Pe baza
examinării copilului pare posibil că Lili a fost abuzată oral de către
tatăl ei, care a rămas noaptea singur cu ea, în timp ce mama era la lu-
cru. Drepturile tatălui nu au fost îngrădite, iar mama este o persoană
imatură care trăieşte într-o situaţie de stres continuu, din cauza violenţei
fostului soţ. Mama, fiind incapabilă să ia atitudine hotărâtă împotriva
fostului soţ, nu a reuşit punerea în aplicare a expulzării acestuia de la
domiciliu. Din aprilie 1998, procesul a fost reluat de către procuratură,
având ca rezultat condamnarea şi, în sfârşit, întemniţarea vinovatului
pentru doi ani.
Acesta este un exemplu pentru stadiul actual de procedură în
cazurile de abuz sexual: abuzul anal nu a fost considerat ca incest, ci a
fost încadrat prima dată în noţiunea de corupere şi numai ulterior în cea

de perversiune; poliţia nu a intervenit pentru protejarea victimelor vio-
lenţei familiale; înaintea, pe durata procesului şi după acesta, fetiţa-
victimă nu a fost apărată faţă de tată, care a continuat să exercite presi-
uni asupra ei (învinovăţind-o, concomitent cu declaraţii de afecţiune şi
ameninţări); Comisia pentru Protecţia copilului nu s-a mai ocupat de
caz o lungă perioadă după ce copiii au părăsit instituţia şi au revenit la
mamă, respectiv la bunică.
b.) Ionel6, un băieţel de 5 ani, a fost abuzat fizic şi psihic şi

treptat, posibil şi sexual de către tată. Abuzul a fost descoperit de un
lucrător social din Leagăn care a auzit că băiatul care anterior a fost
internat în instituţie şi cu un an în urmă "reintegrat în familie" este acum
bătut şi neglijat fizic. Cu ocazia vizitei asistentului social la domiciliu,
copilul prezenta semne de maltratare, fiind internat mai întâi în spital,
apoi la Casa de Copii. Faptul cel mai revoltător este că băiatul a fost
încredinţat familiei în urma unei evaluări foarte superficiale: nu s-a luat
în considerare că tatăl fusese închis anterior pentru uciderea celui mai
mare băiat din familie. El a fost eliberat de curând, dar a continuat să
prezinte un comportament extrem de violent şi alcoolism.
În prezent Ionel se află tot în Casa de Copii, comportamentul
lui prezintă ameliorare după o primă perioadă în care el a fost neîncre-
zător faţă de toată lumea, se masturba şi prezenta alte tulburări compor-
tamentale sexuale.
c.) Carmen7 este o fetiţă de 2 ani intens abuzată, neglijată fizic

şi emoţional. Este un alt caz de "reintegrare în familia proprie" după o
perioadă de un an şi jumătate de abandonare de către mamă în Casa
Copilului. În această perioadă, un frate mai mare a rămas acasă, dar un
alt frăţior sugar a fost şi el părăsit. Carmen a fost luată acasă în schim-
bul sugarului lăsat în instituţie. Carmen a fost găsită întâmplător de
lucrătoarea socială, cu ocazia unei vizite la familie în vederea anchetei
pentru sugar. Lucrătoarea socială afirmă cu nu i s-a semnalat de către
Casa Copilului reintegrarea lui Carmen. Fetiţa a fost găsită cu capul
spart, extrem de murdară, aproape goală pe cimentul rece, în timp ce
fratele ei mai mare era bine îmbrăcat şi într-o stare de nutriţie bună. A
6 Caz descoperit şi investigat de A. Munteanu,asistent social.

7 Caz descoperit şi investigat de C.I. Fulop, asistent social
fost internată în spital şi a avut norocul să fie adoptată. Acum ea se dez-

voltă bine şi este mult îndrăgită de către părinţii adoptivi.
d.) Eva8, de 3 ani şi 5 luni, a fost abuzată sexual de către buni-

cul vitreg şi de către bunica din partea mamei. Eva a fost de obicei în
grija bunicii şi a bunicului din partea tatălui; părinţii fiind recent divor-
ţaţi, mamei îi revenea creşterea celor doi copii (Eva şi frăţiorul în vârstă
de 1 an). Ea prefera să-şi lase fetiţa cu socrii şi să stea cu cel mic la
mama ei. La sfârşit de săptămână lua copilul acasă la ea. Odată, când
fetiţa s-a reîntors, bunica paternă a observat o stare neobişnuită de stres
la nepoţica ei. După câteva întrebări, ea a aflat că Eva a fost abuzată
oral de către bunicul vitreg, acesta fiind încurajat de către soţia lui.
Psihologul care a examinat fetiţa a fost sigur că dificultăţile de adaptare
sunt cauzate de tulburări de stres posttrsumatic, datorate abuzului sexu-
al oral. Direcţia pentru Protecţia copilului a fost anunţată şi copiii au
fost plasaţi la bunicii paterni. Mama a fost îndemnată să-i viziteze, dar
numai în casa bunicilor pentru a se evita contactul cu rudele care au
abuzat de copil.
A fost interesant în acest caz faptul că abuzatorii nu au fost ur-
măriţi de autorităţi, deoarece Poliţia şi Procuratura au considerat că nu
există suficiente dovezi pentru un proces. Dar imediat după decizia cu
privire la plasamentul copiilor, abuzatorii au dat în judecată Comisia
pentru Apărarea Drepturilor Copilului, pe motiv de calomnie.
e.) Aura9 avea 6 ani când televiziunea, atenţionată de către ve-

cini, a descoperit că este grav abuzată şi maltratată fizic de către mama
adoptivă. Avea urme de maltratare fizică pe tot corpul, arsuri produse
de ţigări, limba tăiată; era subnutrită, închisă în dulap atunci când ma-
ma ei avea partide de sex. S-a descoperit că mama avea antecedente de
schizofrenie descoperită la vârsta de 20 ani, deci înainte de aprobarea
adopţiei. Mai târziu, când fetiţa avea aproximativ 3 ani, părinţii adoptivi
au divorţat şi fetiţa a fost dată în îngrijirea mamei, cu toate că tatăl a
declarat de repetate ori că mama abuzează de copil, că ea are un com-
portament anormal, atât în familie cât şi în mediul înconjurător. Mama
nu avea servici, tatăl era angajat şi era proprietarul apartamentului. La
8 Caz descoperit de psiholog E. Zorgo şi investigat de C.I.Fulop, asistent

social
9 Caz investigat de C.Baciu, asistent social, asistent universitar
divorţ, mama a obţinut apartamentul şi dreptul de a creşte copilul. Ulte-

rior, după descoperirea abuzului, adopţia a fost anulată şi fosta mamă
adoptivă a fost judecată, fiind considerată vinovată de maltratare, dar
nu a fost închisă. Copilul se află în continuare la Casa de Copii, dezvol-
tarea sa este întârziată şi comportamentul său este încă marcat de trau-
ma la care a fost supusă mai mulţi ani.
9. NEGLIJAREA COPILULUI
Definiţie şi tipologie
Formele de rele tratamente prin care se omite asigurarea ne-

voilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând
astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă şi socia-
lă, intră în categoria neglijării.
Neglijarea copilului este o categorie care ridică adesea pro-
blema oportunităţii unei intervenţii în sprijinul copilului. M. Hil şi J.
Aldgate (1996, p. 12) consideră neglijarea ca punând probleme deo-
sebite profesioniştilor, deoarece cazurile ajung rar la nivelul discuţii-
lor din comisia de protecţia copilului (care în Marea Britanie se nu-
mesc "case conferences"), iar intervenţiile în favoarea minorilor sunt
adesea întrerupte curând după raportarea cazului. Deşi familiile care
îşi neglijează copiii se pot confrunta cu serioase probleme materiale
şi de altă natură, serviciile sociale au şi ele tendinţa să neglijeze
acordarea ajutorului.
O categorie largă de rele tratamente, neglijarea copilului in-
clude diferite forme de dezinteres, manifestate din partea persoane-
lor menite să-l îngrijească:
 neglijarea fizică şi a siguranţei fizice a copilului, în sfera căreia
intră:
- insuficienţa îngrijirii, care conduce la nedezvoltarea copii-
lor, nedezvoltare nemotivată din cauze organice ("failure to
thrive"), la o stare de malnutriţie şi nedezvoltare psihică:
- neglijarea alimentaţiei copilului;
- neglijarea îmbrăcăminţii adecvate;
- lipsa asigurării unei locuinţe adecvate, neglijarea unor
amenajări pentru siguranţa condiţiilor de locuit;
- neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere şi protec-
ţie;
- neglijarea medicală (refuzul îngrijirii sănătăţii copilului,
întârziere în cererea de îngrijire a sănătăţii, omiterea tratării
- 79 -
Neglijarea copilului
copilului bolnav acut sau cronic, neglijarea imunizărilor,

neglijarea igienei);
 neglijarea educaţiei copilului şi deprivarea lui culturală:
- neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învăţă-
mânt;
- neglijarea nevoilor speciale de educaţie a copilului:
- orientarea copilului spre alte activităţi (ca de exemplu spre
îngrijirea fratelui, spre munca de îngrijire a animalelor etc.);
- neocrotirea copilului de influenţele negative;
 neglijarea emoţională a copilului:
- în propria familie;
- a copilului aflat într-o formă de ocrotire în afara familiei
biologice (într-o instituţie de stat sau privată, în plasament,
încredinţare sau adopţie);
 abandonul temporar sau definitiv al copilului:
- expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii sau dez-
interesul faţă de lipsa de acasă a copilului (situaţii care con-
duc la fenomenul cunoscut sub numele de copiii străzii);
- lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;
- abandonarea copilului la o persoană, într-un spital sau
într-o instituţie de ocrotire şi lipsa de interes faţă de co-
pilul astfel părăsit.
Vom prezenta în continuare, mai detaliat, câteva din forme-

le neglijării copilului:
Deşi consecinţele neglijării sunt adesea grave datorită carac-
terului lor cronic, adevărata răspândire a fenomenului în populaţie,
în afara cazurilor raportate, este puţin cunoscută. Neglijarea de tipul
dezinteresului grav al părintelui faţă de copil, mergând până la re-
nunţarea preocupării faţă de el, este o formă extremă, care se înscrie
în mod evident în spectrul maltratării copilului. În literatura de spe-
cialitate, formele severe de neglijare sunt de fapt considerate abu-
zuri, fiind forme de omisiuni ale unor acţiuni care pot avea consecin-
ţe foarte grave asupra dezvoltării personalităţii copilului (Popescu,
Răduţ, 1998a.).
De obicei, însă, neglijarea este mai puţin evidentă: copilului

i se acordă hrană, dar insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai
după ce a obosit de plâns din cauza foamei; copilul este îmbrăcat,
dar cu haine nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în
derâdere în colectivitate; primeşte, totuşi, o anumită îngrijire din
partea părinţilor, aceasta fiind însă insuficientă (Killén, 1997)
Forma de neglijare cea mai des întâlnită este neglijarea fizi-
că. Aceasta, după cum am arătat mai sus, este o categorie largă, cu-
prinzând diferite aspecte. În 1986, în SUA (după Costin et al, 1991,
p. 329) incidenţa acestor cazuri este de 9 la 1.000 de copii, cifră care
cuprinde atât numărul de copii care au suferit o vătămare severă sau
moderată, cât şi numărul celor a căror sănătate sau bunăstare s-a
considerat a fi periclitată în mod serios. Media de vârstă a copiilor
neglijaţi a fost de 6 ani, iar împărţirea pe sexe aproximativ egală.
După aceiaşi autori, familiile care îşi neglijează copiii au următoare-
le caracteristici: numărul mai mare de copii faţă de media pe ţară,
procentul ridicat al familiilor cu un singur părinte şi de părinţi şo-
meri (43o/oo). După Sedlak (1991a, p. 3-4), frecvenţa formelor de
neglijare severă este de 14,6 la 1000 de copii; neglijarea fizică are
frecvenţa de 8,1o/oo, neglijarea educaţională de 4,5o/oo, iar neglijarea
emoţională de 3,2o/oo.
Din cercetarea efectuată la Cluj (T. Rotariu ş.a., 199610) a
rezultat că prevalenţa neglijării copilului într-un lot de 485 de familii
este de 9.4%. Procent ridicat, el se poate explica prin numărul mare
(22,2 %) de familii cu o situaţie materială precară şi cei 32,2% din
părinţi care afirmă că rămân foarte frecvent fără bani pentru cheltu-
ielile zilnice.
Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de neglijare se
regăseşte adesea în familiile sărace, în care părinţii nu reuşesc să
obţină cele necesare unui trai decent al familiei, incluzând aici ele-
mentele esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale ves-
timentaţiei care să acopere nevoile biologice de bază ale copiilor lor.
Hristu (1998, p. 96) arată că "malnutriţia, recunoscută de mult timp
10 Cercetare finanţată de World Vision International/Romania, la care a

participat şi autoarea lucrării de faţă
ca o consecinţă a sărăciei, este o problemă în România, unde circa

50 o/oo din copiii în vârstă de până la 5 ani suferă de anemie". Părinţii
cu un venit minim sunt adesea forţaţi de situaţia în care se găsesc
(lipsa unei locuinţe adecvate, imposibilitatea de a cumpăra alimenta-
ţie potrivită) să nu ofere, în ciuda bunelor lor intenţii, suficientă în-
grijire fizică copiilor lor. Datele privind starea de nutriţie a copiilor
din România, prezentate de Programul Naţional de Supraveghere
Nutriţională (după Cartea Albă a Copilului, România 1998, p. 54-
55) relevă o problemă majoră de sănătate publică:
 între 1990 şi 1995, greutatea medie la naştere a scăzut cu circa
54 g, aflându-se cu circa 200 g. sub greutatea medie a copiilor
din vest;
 prevalenţa greutăţii mici la naştere a crescut de la 7.6% în 1990,
la 9.5% în 1995;
 durata medie a alăptării a scăzut de la 5.6 luni la 3.6 luni în ace-
eaşi perioadă de referinţă;
 a crescut în mod îngrijorător prevalenţa copiilor de talie mică,
raportat la vârstă, în special în al doilea an de vârstă: de la
10.9% în 1991, la 23.08% în 1994;
 49% din copiii testaţi, sub vârsta de un an, prezintă anemie.
O variantă a explicaţiei privind legătura dintre sărăcie şi
neglijare consideră că părinţii din familiile sărace prezintă anumite
caracteristici, care îi fac să devină concomitent săraci şi neglijenţi
(sau chiar abuzivi) faţă de copiii proprii (Pecora et al., 1992). De
exemplu, alcoolismul sau lipsa de autocontrol pot conduce atât la
pierderea locului de muncă şi – deci – la un nivel de sărăcie mai ac-
centuat, cât şi la tendinţa de a neglija sau chiar de a vătăma fizic co-
pilul. În aceste cazuri, în care atât maltratarea, cât şi sărăcia sunt în
relaţie cu un al treilea factor, ca cel indicat mai sus, o intervenţie
care vizează doar sărăcia nu va elimina actele de neglijare sau de
abuz împotriva copiilor. Fără să stabilească o relaţie de cauzalitate
între factorii analizaţi, Herrnstein, R.J., Murray, Ch. (1994) conside-
ră că inteligenţa este factorul care corelează în cea mai mare măsură
cu sărăcia unor familii şi, totodată, cu fenomenele adesea asociate cu
aceasta, ca violenţa sau criminalitatea. Printre datele Programului
Naţional de Supraveghere Nutriţională citat mai sus figurează şi
constatarea că "greutatea mică la naştere şi talia mică pentru vârstă

sunt puternic corelate cu gradul de instrucţie al mamei, prevalenţele
fiind practic duble pentru copiii ale căror mame au nivelul de in-
strucţie sub 8 clase" (Cartea Albă a Copilului, 1998, p. 55). Probabil
că, în majoritatea cazurilor, explicaţiile corecte sunt multicauzale
(Belsky, 1980, 1984), stresul care derivă din dificultăţile le-gate de
nivelul socio-economic şi cultural scăzut accentuând trăsăturile de
personalitate care generează neglijarea.
Dintre diferitele forme ale neglijării, personalul medical se
confruntă adesea cu nedezvoltarea fizică a copilului ("failure-to-
thrive"). Acest sindrom se referă la întârzieri evidente ale dezvoltării
în greutate şi în înălţime a copilului sugar sau antepreşcolar, care
rămâne astfel sub standardele vârstei. Criteriul diagnosticului de
neglijare, acceptat astăzi de tribunalele de protecţie a copilului din
Marea Britanie, îl reprezintă absenţa cauzelor organice ale vreunei
boli care să conducă la nedezvoltare şi urmărirea ritmului de creştere
în condiţii de spitalizare şi îngrijire adecvată (Jones, Pickett, 1987).
Copiii mici neglijaţi fizic vor începe să câştige rapid în greutate în
urma internării în spital. Popescu şi Răduţ (1998, b) consideră că
neglijarea nutriţională constituie o cauză obişnuită de malnutriţie la
sugar; dintre cazurile de malnutriţie, aproximativ 70% sunt datorate
unor cauze non-organice, procent care se poate împărţi în 50% dato-
rate neglijării copilului şi 20% cauzate de greşeli alimentare invo-
luntare.
Autorii mai sus citaţi descriu tabloul clinic al copilului ne-
glijat ca fiind cel al unuia "slab, murdar, neîngrijit, cu facies inexpre-
siv, care evită contactul vizual cu alte persoane, dezinteresat, cu re-
tard psihomotor prin lipsa de stimulare".
Tot neglijat este considerat de C. Ciofu (1998) şi copilul că-
ruia i se îngăduie practici contrare interesului său, ca de exemplu
privitul îndelungat la televizor (6-8 ore/zi), acceptarea frecventă a
scuzelor copilului pentru nefrecventarea şcolii sau permiterea unei
alimentaţii nesănătoase, bazate preponderent pe dulciuri.
O formă de neglijare care afectează în mod serios şansele
copilului de a se integra în viaţa socială este neglijarea sa educaţio-
nală şi deprivarea sa culturală. Părinţii au rolul de a media către
urmaşii lor moştenirea culturală a comunităţii, valorile socio-

culturale, dragostea de cunoaştere, de a învăţa şi de a se forma din
punct de vedere intelectual; ei au menirea de a deveni organizatorii
experienţelor de învăţare ale copilului (Feuerstein şi Feuerstein,
1991). Ca urmare a acestui rol de mediator îndeplinit de adultul care
îngrijeşte copilul, acesta din urmă dobândeşte capacitatea de a se
modifica datorită experienţelor sale provenind din mediul extern,
înţelegând prin aceasta că în urma medierii se pot desprinde semni-
ficaţii ce nu pot fi remarcate de copilul însuşi aflat sub influenţa di-
rectă a stimulilor (Roth, 1998). Neglijarea rolului părintesc de medi-
ere a accesului copiilor către valorile umanităţii poate trece prin di-
verse forme de dezavantaj cultural şi de neglijare, ca de exemplu:
neglijarea şcolarizării copilului, prin omiterea urmăririi frecvenţei
copilului la şcoală, omiterea înscrierii la o formă de educaţie adec-
vată nivelului copilului, omiterea de a oferi ajutor copilului pentru
îndeplinirea sarcinilor şcolare, neasigurarea rechizitelor şcolare şi a
îmbrăcăminţii adecvate pentru şcoală, neparticiparea la activităţile
organizate de şcoală pentru părinţi, neobservarea succeselor şcolare
ale copilului, neatenţia la nevoile educaţionale specifice ale copilu-
lui.
Neglijarea educaţională este adesea însoţită de lipsa de su-
praveghere a copilului, care se referă la modalităţi ineficiente, în
cadrul familial sau în afara acestuia. Uneori, părinţii refuză, din
principiu, să aplice metode educative coercitive faţă de copil şi –
necunoscând metode pedagogice adecvate – ei renunţă la orice for-
me de reglare a comportamentului copilului. În lipsa acestora, copi-
lul devine adesea incapabil să-şi definească singur propriile limite şi
reguli de comportament, el apărând în colectivitate ca fiind nestăpâ-
nit, impulsiv, incapabil de a se adapta la reguli. Acest tip de compor-
tament îl face să fie predispus la accidente, deoarece nu va dispune
de mecanisme inhibitorii adecvate sesizării pericolelor. Supraveghe-
rea adecvată ar însemna folosirea unor metode active de monitoriza-
re şi influenţare a comportamentului copilului, prin care să se poată
evita angajarea acestuia în activităţi periculoase pentru el sau pentru
alţii (după Pecora et al., 1992, p. 193). În cadrul lipsei supravegherii,
forme grave de neglijare se referă la lăsarea copilului fără suprave-
ghere, în locuinţă sau în afara acesteia, pentru perioade lungi de

timp, sau chiar refuzul de a-i acorda acestuia acces în locuinţă. Con-
secinţele nesupravegherii copilului, indiferent de motivaţiile părinţi-
lor (care pot fi ocupaţi cu diferite munci utile familiei, sau cu dis-
tracţii) pot fi: moartea copilului sau fracturi prin căderea din geam,
sufocare, strangulare, ardere, abuz sexual din partea unor persoane
din afară (eventual persoane care înlocuiesc părinţii), intoxicare cu
medicamente etc. (după Costin, 1991, p. 334).
În cercetarea privind expunerea copiilor din judeţul Cluj la
abuz şi neglijare (T. Rotariu ş.a., 1996), neglijarea educaţională a
avut o frecvenţă de 13,64% în populaţia de 791 de elevi chestionată
(clasele V-X). Dintre aceştia, 13,1 susţin că nu li se cumpără cele
necesare activităţilor şcolare. Cadrele didactice investigate în cadrul
cercetării menţionate consideră şi ele că 10,7% din părinţi sunt dez-
interesaţi faţă de şcoală şi de absenţele copiilor lor (T. Rotariu ş.a.,
1996, p. 34). În legătură cu neglijarea educaţională, diriginţii cred că
0,7% din părinţi îi împiedică pe copii să frecventeze şcoala şi că
3,2% din copii sunt nevoiţi să-şi îngrijească fraţii mai mici. Dintre
părinţii investigaţi în cercetarea menţionată, un procent similar, de
2,7% dintre părinţi recunosc că, obligându-l să-şi îngrijească fraţii,
nu au permis copilului lor să frecventeze şcoala, iar 1,8% solicită
copilului să muncească în loc de şcoală.
Deşi toate aceste date exprimate în procente indică valori
sub 10% din lotul chestionat, la nivelul populaţiei şcolare a Români-
ei, de 20-21% din totalul populaţiei ţării (4703000 în anul şcolar
1995-1996), absenteismul şi abandonul şcolar reprezintă fenomene
îngrijorătoare, cu o tendinţă de creştere înregistrată în perioada
1990-1995 (Cartea albă a copilului, 1998).
Fenomenul de neglijare educaţională este deosebit de frec-
vent în România în rândul minorităţii romilor. În cercetarea din ju-
deţul Cluj (T. Rotariu ş.a., 1996, p. 81) procentul copiilor romi ne-
glijaţi educaţional în familiile lor a fost de 50%, semnificativ mai
mare decât al celorlalte etnii implicate în cercetare. De fapt, neglija-
rea educaţională în rândul etniei romilor poate fi considerată un fe-
nomen repetitiv peste generaţii, în cadrul unui ciclu al neglijării.
Polansky şi colab. (1981) au caracterizat ciclul neglijării ca fiind
reproducerea, de către părinţi, a condiţiilor de creştere din propria lor

copilărie, în care au lipsit "standardele semnificative" de calitate a
vieţii. Deşi în timpul regimului socialist, când controlul situaţiei
educaţiei şcolare era mai strict, nivelul de şcolarizare a romilor s-a
îmbunătăţit faţă de situaţia antebelică, totuşi nivelul şcolar al indivi-
zilor acestei populaţii a rămas extrem de scăzut (Zamfir, Zamfir,
1993): 22% nu au frecventat nici o clasă, 5.3% au început, dar nu au
terminat şcoala primară, 22, 5% au terminat şcoala primară, 8,5 au
început dar nu au terminat gimnaziul, 33,7% au absolvit gimnaziul,
3,9% au absolvit liceul şi 0,7% o formă de învăţământ postliceal.
Proporţia analfabeţilor a fost apreciată la 27,3%, iar cea a analfabe-
tismului funcţional (lipsa deprinderii de a citi) la 35,5%. Situaţia
ciclică menţionată a condus la o accentuare a scăderii participării
şcolare a generaţiei actuale de minori din etnia romilor. Dacă pro-
porţia persoanelor mature romi care nu au frecventat niciodată şcoa-
la a fost de 22%, printre copiii de 7-9 ani această proporţie este de
30%. Încercările de analiză a situaţiei excluderii şcolare a romilor
venite din partea Departamentului de protecţie a copilului şi
UNICEF (Situaţia protecţiei copilului în România, 1997, p. 145)
consideră că "excluderea şcolară a romilor nu are loc printr-un act
discriminatoriu explicit şi intenţionat, ci mai degrabă este rezultatul
unui proces progresiv de marginalizare/automarginalizare".
O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă,
care trăiesc în afara unui cămin (copiii străzii). Atunci când sunt
depistaţi de profesionişti, ei prezintă numeroase semne de retard şi
de tulburări în dezvoltare şi comportament. De asemenea, se pot
constata multiple semne de suferinţă, ca urmare a diferitelor tipuri de
neglijare şi maltratare, la care copiii fugiţi au fost expuşi chiar înain-
te de a-şi părăsi domiciliul (Costin et al., 1991). În ciuda dezvoltării
serviciilor sociale de protecţie a copilului, numărul acestor copii pa-
re să fie în creştere în întreaga lume, dovedind, de fapt, incapacita-
tea formelor existente astăzi de protecţie a minorilor să depisteze şi
să stopeze cazuri grave de rele tratamente. Mulţi copii ai străzii pro-
vin din familii conflictuale, cu un micro-climat tensionat, de violen-
ţă, cu părinţi alcoolici (Salvaţi copiii, după Fundaţia "Copiii Româ-
niei, 1998). Dată fiind fluctuaţia mare a acestor copii şi lipsa docu-
mentelor, o estimare a dimensiunilor fenomenului în România este

greu de realizat. Prin extrapolarea unor cercetări efectuate de lucră-
tori sociali stradali, s-a estimat că existau, în 1996, aproximativ 4300
de copii ai străzii, din care 2000 permanent în stradă (Carta albă a
copilului, 1998, p. 137). După G. Alexandrescu (1998), în Bucureşti
există aproximativ 2500 de copii, dintre care 1000-1200 sunt per-
manent în stradă. Printre aceştia se găsesc mai multe categorii (după
Alexandrescu, 1998, p. 105): 1. copiii abandonaţi de către toţi cei
care ar fi trebuit să se ocupe de îngrijirea şi educarea lor; 2. copiii
care se află circumstanţial în stradă, păstrând o oarecare legătură cu
familia, dar fiind gata oricând să rupă această legătură; 3. copiii care
sunt trimişi de părinţii lor să muncească, pentru ca să contribuie la
întreţinerea familiei (aceştia sunt cei care spală parbrizele, cerşesc,
sortează gunoiul etc.); 4. copiii care se află în stradă alături de părin-
ţii lor, familia pierzându-şi domiciliul ca urmare a taxelor mari de
întreţinere, a şomajului, uneori a naivităţii în faţa unor excrocherii,
etc. Categoriile menţionate sunt, toate, într-un anumit grad, victime
ale insuficienţei materiale. Din datele anchetei iniţiate de Organiza-
ţia Salvaţi Copiii, la aceasta trebuie adăugaţi factori ca provenienţa
din familii cu un consum mare de alcool, din familii monoparentale
sau dezorganizate, maltratare din partea părinţilor; 20% dintre copiii
străzii sunt fugiţi din casele de copii, invocând ca motive maltratarea
din partea celor mai mari sau din partea unor persoane de îngrijire
din aceste instituţii.
Toţi aceşti copii sunt deosebit de expuşi la violenţă, mizerie,
frig, boli acute şi contagioase (digestive, de piele, TBC, respiratorii,
cu transmisie sexuală etc.), consum de substanţe care creează de-
pendenţă (ţigări, alcool, substanţe volatile, alte droguri), prostituţie şi
abuzuri sexuale.
Comparativ cu celelalte forme de rele tratamente îndreptate
împotriva copiilor, neglijarea emoţională s-ar putea crede că ar vă-
tăma copiii mai puţin. Adevărul este însă că lipsa căldurii parentale
este la originea tuturor formelor de maltratare şi cauzează grave su-
ferinţe psihice copilului. Dezinteresul, neatenţia faţă de necesităţile
de ordin emoţional ale copilului acţionează asupra acestuia, de obi-
cei, din fragedă copilărie şi se manifestă în forme ca, de exemplu:
reducerea, în diferite grade, a contactelor fizice (copilul nu este luat

în braţe, nu este mângâiat, îmbrăţişat, sărutat sau legănat); comuni-
carea între adult şi copilul mic îşi pierde tonalitatea specifică, îngâ-
nată; nu sunt remarcate progresele în dezvoltare ale copilului, succe-
sele sale în formarea unor deprinderi sau în realizarea unor perfor-
manţe, lipsa de receptivitate a părintelui la iniţiativele de comunicare
ale copilului, ignorarea plăcerilor copilului. Ca urmare, copilul va
creşte într-o atmosferă familială rece, distantă, care poate nu numai
să inhibe formarea ataşamentului şi a încrederii sale faţă de părintele
dezinteresat, dar şi să conducă la tulburări de personalitate (vezi
subcapitolul 5.3 privind consecinţele abuzului şi neglijării).
Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul es-
te definit (Pecora, 1992, p. 195) ca fiind părăsirea copilului, fără ca
părintele să se asigure de formule adecvate pentru îngrijirea copilu-
lui. Autorul amintit foloseşte ca termen de reper pentru ca un caz să
fie considerat abandon, dacă un copil nu este căutat de părinte pentru
o perioadă care depăşeşte două zile. Conceptul de abandon definit de
Pecora se potriveşte cazurilor de copii abandonaţi de mame în ma-
ternităţi sau copiilor abandonaţi în spitale. Toţi aceşti copii sunt lip-
siţi, de obicei, de acte de identitate şi petrec perioade îndelungate de
timp în instituţiile în care au fost părăsiţi. În spitale, personalul me-
dical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar în lipsa actelor
de identitate, transferul copiilor spre forme mai adecvate de ocrotire
este mult încetinit (Cartea albă a copilului, 1998). După Anghel
(1998), în instituţiile sanitare de pediatrie, în mai 1997, 14% din
total, respectiv 3262 de copii, erau abandonaţi. Acest număr în-
grijorător de copii abandonaţi în maternităţi şi spitale, valabil pen-
tru perioada actuală, indică lipsurile sistemului de prevenire a
abandonului şi ale măsurilor de sprijin acordat femeilor însărcina-
te.
Conform definiţiei, cazurile în care părinţii solicită ca Direc-
ţiile pentru protecţia copilului să ia măsuri adecvate de ocrotire, pen-
tru a nu periclita viaţa şi îngrijirea copiilor datorită situaţiei lor mate-
riale precare, nu ar constitui abandon. Pentru a preveni ca internarea
copiilor în instituţii sau ocrotirea lor în alte forme alternative să con-
ducă la dezinteresarea părinţilor de copil pentru perioade nedeter-
minate, legislaţia românească cu privire la "Declararea judecătoreas-

că a abandonului de copil" (Legea nr. 47/1993)11, a stabilit la 6 luni
perioada maximă de timp după care un copil este declarat prin lege a
fi abandonat. Prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a orică-
ror legături între părinţi şi copil (Filipescu, 1997).
Din punctul de vedere al copilului, orice despărţire a lui de
persoanele de care s-a ataşat este trăită ca o perioadă de doliu după
pierderea cuiva (noţiunea de pierdere – "loss" – a fost introdusă în
literatura de specialitate de Bowlby, 1975). Dacă un copil este plasat
de părinţii săi temporar în îngrijirea unei persoane sau instituţii, din
cauza unei perioade de criză gravă în viaţa familiei (boala unui pă-
rinte, lipsa locuinţei, sărăcie sub limita de subzistenţă, unul sau am-
bii părinţi în detenţie etc.) şi dacă în această perioadă părintele con-
tinuă să fie interesat de copil (îl caută regulat, îi scrie, dă telefon, îi
arată afecţiune în momentele când sunt împreună) atunci nu putem
susţine că ar putea fi vorba de neglijarea copilului. Situaţiile de sără-
cie extremă pot conduce la soluţii de instituţionalizare care sunt trăi-
te dureros nu numai de copil, dar şi de părintele care a fost nevoit să
se despartă de propriul copil.
Cauzele neglijării copilului
Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării co-

pilului este atitudinea parentală perturbată, datorată tulburării relaţiei
copil-părinte. Este cazul unor familii cu disfuncţii în relaţii, care du-
pă C. Ciofu (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate sau
dizarmonice şi familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi in-
capabili de a se adapta la caracterul copilului. Cea mai des
incrimanată este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări psi-
hice temporare sau cronice (depresii, nevroze situaţionale, tulburări
de lactaţie, imaturitate emoţională, schizofrenie şi altele), poate omi-
te asigurarea condiţiilor de creştere adecvate nevoilor şi vârstei copi-
lului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia el se află se
poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul psihosocial.
11 Publicată în Monitorul Oficial nr. 153/8 iulie 1993

În cazul mamelor, asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori

multipli: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soţ sau
prin dezinteresul acestuia, nepregătirea psihologică a mamei pentru
îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor
tulburări de personalitate, copleşirea mamei de obligaţii profesiona-
le, fie în urma unor ambiţii profesionale, fie din cauza presiunilor
materiale din familie, lipsa de suport oferit mamei din partea reţelei
ei sociale. În cazul unui părinte cu mai mulţi copii, afecţiunea scăzu-
tă faţă de unul anume se poate pune în relaţie cu anumite caracteris-
tici ale copilului: prezenţa unui handicap, anumite caracteristici fizi-
ce sau psihice, care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin
comparaţie cu trăsăturile fratelui sau ale sorei. În familiile cu astfel
de atitudini parentale, copilul handicapat prezintă riscul cel mai ma-
re de a fi neglijat [vezi teoriile privind maltratarea copilului, concep-
ţia socio-biologică].
Consecinţele neglijării
O serie de cercetări de anvergură evidenţiază consecinţele

negative ale unor diverse tipuri de deprivare asupra dezvoltării
capacităţilor intelectuale. Astfel, în literatura de specialitate se pot
regăsi analize privind deprivarea maternă, deprivarea de stimulare,
deprivarea culturală, precum şi cea legată de nivelul socio-economic
redus al familiei. În multe cazuri, diferite forme ale deprivării apar
simultan, determinând tablouri psihice complexe, în care cu greu se
pot decela cauzele primare ale unor simptome.
Efectele deprivării materne, adică efectele separării copiilor
de mamă (sau de o persoană care să poată înlocui figura maternă,
oferind copilului o relaţie stabilă, personală, afectivă), au fost descri-
se după cel de al doilea război mondial de R.A. Spitz (1946), iar mai
târziu de către J. Bowlby (1951, 1958, 1975), M. Ainsworth (1952),
M. Rutter (1971) şi alţii. În condiţiile instituţionale ale creşterii suga-
rilor şi copiilor mici, în mod nediferenţiat, lipsit de afecţiune, copiii
observaţi de Spitz au prezentat un sindrom de nedezvoltare psihică,
de apatie, pe care autorul l-a denumit "depresie anaclitică" (anaclitic
= lipsă de sprijin), adică depresie datorată lipsei de suport. Copiii
caracterizaţi de Spitz, deşi aflaţi la vârsta când ar fi trebuit să se ridi-

ce şi să păşească, stăteau imobili, cu ochii inexpresivi, într-o stare de
torpoare. Ei prezentau adesea comportamente autostimulative, auto-
erotice. Această descriere a fost recunoscută ca fiind tipică pentru
cei crescuţi în condiţii de hospitalism, într-un sistem instituţional cu
caracter medical, în care copiii sunt bine îngrijiţi din punct de vedere
strict medical, dar nu sunt trataţi ca persoane autonome, cu trebuinţe
şi tendinţe proprii, având o istorie personală. Completând această
descriere, Rutter a arătat că în mediile în care interacţiunile adult-
copil au o intensitate redusă, iar îngrijirea copiilor se desfăşoară într-
un stil impersonal, tabloul psihic al copiilor afectaţi de deprivarea
maternă poate evolua spre psihopatie.
J. Bowlby, poate cel mai renumit cercetător al domeniului
relaţiei mamă-copil şi al consecinţelor deprivării materne, aduce încă
din 1951 date importante privind efectele, considerate de el practic
irecuperabile, ale separării durabile de mamă în copilăria timpurie
(perioada 0-3 ani).
Consecinţele primordiale ale unei astfel de separări sunt
stagnarea şi întârzierea în dezvoltare. În cele trei volume ale cărţii
"Attachment and loss" (Ataşament şi pierdere) Bowlby oferă o ana-
liză extrem de fină şi exhaustivă a factorilor traumatici ca frica de
separare, frica de străini, durerea pierderii, anxietatea, furia, care –
toate – apar drept consecinţe în evoluţia copiilor lipsiţi de o figură
stabilă de ataşament. Documentat printr-un bogat material statistic şi
cazuistic, el demonstrează că pe măsură ce perioada de separare din-
tre un copil de vârstă fragedă şi mama lui (sau o altă figură maternă
constantă) este mai mare, cu atât va fi mai mare şi posibilitatea ca
dezvoltarea sa psihică să fie alterată: "Sunt motive pentru a crede că,
după o separare foarte prelungită sau repetată, survenită în primii trei
ani de viaţă, detaşarea copilului poate persista pe o perioadă nedefi-
nită" (Bowlby, 1975, p. 31).
Ca urmare a deprivării materne, văzută prin prisma carenţe-
lor afective cronice provocate copilului, Kreisler (1990) descrie sin-
dromul dezorganizării structurale, manifestat atât printr-o deficien-
ţă relaţională gravă, cât şi printr-una funcţională. Aceasta este consi-
derată ca fiind consecinţa insuficienţei cronice de ataşament, a lipsei
relaţiilor stabile şi a unei structurări a mediului social neinteligibile

pentru copil. Efectele acestui sindrom se regăsesc pe diferite planuri:
ele se concretizează adesea la nivelul conduitelor alimentare, pot de
asemenea provoca tulburări de somn, reacţii imunologice deficitare,
boli psihice cronice, întârzieri în dezvoltarea fizică. Pe plan psihic,
apare incapacitatea de a stabili relaţii, rezistenţa la solicitări sau în-
cercări de apropiere de orice fel, incapacitatea de a comunica, apatia,
atonia, lipsa contactului prin privire, retragerea din faţa contactului
fizic. La copiii de peste un an se constată de asemenea tulburări în
aproape toate sectoarele dezvoltării psihice: retard parţial sau global
în dezvoltarea psihomotrică, apatie; sau, dimpotrivă, instabilitate
psihomotrică, comportamente fără conţinut desfăşurate în gol, tulbu-
rări masive ale organizării spaţio-temporare şi ale schemei corporale,
retardul sau absenţa dezvoltării conştiinţei de sine, inclusiv a identi-
tăţii sexuale. Astfel descris, sindromului dezorganizării structurale îi
este caracteristică tulburarea sau lipsa legăturilor dintre diferitele
sectoare ale personalităţii.
Lucrările amintite au completat rezultatele cercetărilor din
domeniul etologiei (Harlow, 1961) privind efectele negative ale
deprivării materne. Toate aceste studii au avut un răsunet deosebit în
politicile sociale privind protecţia copilului ocrotit în instituţii de
îngrijire (creşe şi case de copii). R.A. Spitz (1946), J. Bowlby
(1958), J. Robertson (1958) şi alţii au denunţat efectul negativ al
îngrijirii impersonale a copiilor din instituţiile rezidenţiale de copii,
care poate conduce la comportamente de domeniul psihopatologiei.
Din perioada anilor '60 si cu un elan crescut în anii '70, în Occident
s-a renunţat treptat la "instituţionalizarea" copiilor abandonaţi de
părinţii lor. Internarea lor în case de copii, fără o figură maternă con-
stantă, care să asigure continuitatea relaţionării copiilor cu un adult,
a fost înlocuită prin programe vaste de adopţiune şi plasament fami-
lial.
Neglijarea copilului într-o instituţie se datoreşte reducerii
numărului de contacte dintre adulţi şi copii la cele din timpul actelor
de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a
îmbrăcăminţii). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal
de îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariţia simptome-
lor de hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat – trecând prin

mai multe faze – apatic şi dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul
lui, după ce în prealabil a încercat în zadar să atragă asupra sa atenţia
celor care îl îngrijesc (Robertson, 1967). După o primă fază în care
copilul internat într-o instituţie plânge mult, e agitat, îşi exprimă do-
rinţa de a stabilii relaţii cu cei din jur, dacă nu i se răspunde prin sa-
tisfacerea nevoilor sale emoţionale, el va renunţa la eforturile sale de
a intra în contact cu ceilalţi şi se va închide în sine. Prima reacţie a
copilului după internarea sa într-o instituţie şi separarea de mama sa
este descrisă de Robertson ca faza de exprimare a tristeţii. În această
primă perioadă copilul dă semne de suferinţă pe care le manifestă
activ, adesea zgomotos: se uită adesea la uşa pe care a plecat mama,
urmăreşte atent pe cei care intră, sperând că persoana de care este
ataşat va reveni după el, doreşte să fie luat în braţe, mângâiat, să i se
arate interes. Deocamdată comportamentele de joc, alimentar şi de
relaţionare ale copilului se păstrează la nivelul iniţial. Neconsolarea
copilului conduce, într-o a doua fază, la disperarea acestuia. În
această a doua perioadă comportamentul copilului devine dezorga-
nizat, el prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tul-
burări de somn, îmbolnăviri, renunţarea la comportamentul de joc,
pierderea interesului pentru relaţii sociale. Ulterior, în cea de-a treia
fază, copilul pare detaşat de relaţiile din jur. Copiii cu o bună capaci-
tate de adaptare, sau cei care au primit suport din partea celor care au
preluat îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă
vor relua evoluţia de la un nivel mai scăzut decât cel de la internare.
Limbajul, jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte. În pri-
vinţa modalităţii de stabilire a relaţiilor, s-a observat că cei care au
fost abandonaţi, stabilesc uşor relaţii, dar au mari dificultăţi, mai ales
în adolescenţă şi la vârsta adultă, de a se ataşa în mod stabil de cine-
va. Copiii mai vulnerabili şi cei care nu beneficiază de suport din
partea celor care le-au preluat îngrijirea, pot regresa în continuare în
comportament şi să se retragă din ce în ce mai mult în sine, devenind
apatici, inexpresivi, dezinteresaţi de lumea obiectelor şi de persoane-
le din jur. Prin acest mecanism se poate explica existenţa numărului
mare de copii cu retard sever în dezvoltare şi comportament de tip
autist din leagănele de copii (Roth, 1998). Formele grave de neglija-
re pot conduce, aşadar, la tulburări de ordin psihopatologic în dez-

voltarea copiilor. Astfel de studii au continuat să prezinte un mare
interes pentru psihopatologie, pentru dezvoltarea umană şi pentru
neuroştiinţele moderne (Rutter, 1987, Siegel, 1995). Vom reveni la
analiza acestui fenomen, atunci când vom aborda problematica insti-
tuţiilor de copii.
Sărăcia şi neglijarea copilului; programe pentru re-

ducerea efectelor lor
Copiii reprezintă categoria cea mai afectată de sărăcie. În

România, în 1994, 37.6% dintre copii trăiau sub nivelul de sărăcie,
numărul copiilor săraci crescând proporţional cu dimensiunea fami-
liei (Hristu, 1998, p. 95). Autoarea consideră că "aceşti copii prezin-
tă un risc crescut de a deveni malnutriţi sau instituţionalizaţi, de a
trebui să muncească la o vârstă fragedă, de a deveni copii ai străzii,
de a fi exploataţi sexual sau de a intra în conflict cu legea".
După Costin et al. (1991), în familiile cu venit scăzut, din-
tre formele de rele tratamente împotriva minorilor, copiii sufereau
mai adesea de neglijare (36.8%) decât de abuz (19.9%), pe când la
copiii din familiile cu venituri ridicate, procentul neglijării a coin-
cis cu cel al abuzului (4.4%).
În studiile asupra repartiţiei coeficienului de inteligenţă în
populaţie, a fost adesea subliniat nivelul intelectual scăzut al pături-
lor sociale aflate în partea de jos a distribuţiei sociale (cu nivel SES
scăzut). Cauza presupusă a fi în spatele acestor constatări este nive-
lul scăzut de şcolarizare (în privinţa numărului de ani şi a calităţii a
învăţământului). De aceea, pentru reducerea fenomenului de
substimulare educaţională a copiilor din categoriile defavorizate ale
populaţiei, au fost concepute programe cu caracter social, educativ şi
medical. Astfel, programul federal al SUA "Head Start" a urmărit
pregătirea pentru şcoală a copiilor deprivaţi social, prin îmbunătăţi-
rea unor parametrii ca: sănătătea fizică şi abilităţile motrice, dezvol-
tarea emoţională şi socială, procesele mentale, încrederea în capaci-
tatea de învăţare şcolară, relaţia părinţi-copii, atitudinile sociale fa-
vorabile societăţii, sentimentul demnităţii şi al propriei valori, atât la
părinţi, cât şi la copii. Menirea acestui program a fost să asigure un

mai bun punct de pornire pentru sute de mii de copii din Statele Uni-
te, care, fără sprijin material, nu ar fi putut fi înscrişi la grădiniţe
(forme ale educaţiei timpurii care pregătesc copiii pentru şcoală).
Ideea programelor Head Start are ca bază teoretică concepţia privind
importanţa stimulării precoce pentru dezvoltarea psihică (Hunt,
1961 şi Bloom, 1965).
De introducerea programelor Head Start – care se derulează
până astăzi de la începutul anilor '60, sub forma unor programe edu-
cative gratuite pentru preşcolari – s-au ocupat echipe multidiscipli-
nare de cercetători şi practicieni: psihologi, medici, asistenţi sociali,
educatori. De la iniţierea lor, s-a pus problema necesităţii evaluării
efectelor lor în privinţa creşterii nivelului de inteligenţă şi a evoluţiei
copiilor implicaţi, raportat la copiii din grupele de control (proveniţi
din familii cu situaţii socio-economice similare, dar care nu au fost
cuprinşi în programele Head Start).
Stimularea timpurie a dezvoltării cognitive este văzută de
iniţiatorii şi susţinătorii programului ca o măsură educativă şi socială
menită să preîntâmpine insuccesul şcolar şi chiar tulburările com-
portamentale, atât de frecvent întâlnite la copiii şi tinerii care ajung
pe băncile şcolii fără o pregătire psiho-afectivă adecvată solicitărilor
şcolare. Educaţia preşcolară gratuită, modelată diferenţiat, în funcţie
de caracteristicile individuale ale copiilor, suplimentarea alimentaţiei
copiilor din fondurile programului şi antrenarea părinţilor la educa-
rea, dar şi la evaluarea progresului copiilor lor, sunt doar câteva
elemente descriptive, dar totodată definitorii ale programului.
Tot în această categorie a programelor complexe de inter-
venţie destinate copiilor din familii cu nivel socio-economic scăzut
se găseşte şi proiectul Milwaukee, după numele oraşului în care, la
începutul anilor '60, s-a instalat un laborator de teren (Spitz,
Johnstone, 1986). Aici s-a aflat un număr disproporţionat de copii cu
retard în dezvoltare, copii ai unor mame cu IQ subliminar (IQ<80).
Declinul copiilor acestor mame, provenind din medii dezavantajate
cultural şi social, creştea odată cu vârsta, începând dinainte de în-
scrierea la şcoală şi până la 14-16 ani. Programul de reabilitare s-a
desfăşurat pe două planuri: s-a instituit un plan pentru reabilitarea
mamelor, prin formare profesională, ajutor casnic, educaţie

recuperatorie şi un altul pentru copii de la 3-6 luni până la 6 ani, axat
pe formarea deprinderilor de rezolvare de probleme şi pe dezvolta-
rea limbajului. Deşi până la vârsta de 4 ani performanţele copiiilor
din grupul experimental şi cel din grupul de control se asemănau,
începând cu această vârstă (medie) au început să apară diferenţe în
favoarea grupului experimental, care a început să se dezvolte rapid,
iar grupul de control a început să regreseze. Diferenţele din punctul
de vedere al coeficienţilor de inteligenţă a copiilor au fost de apro-
ximativ 25 de puncte (120 în grupul experimental, faţă de 95 în gru-
pul de control). Aceste diferenţe au rămas stabile şi mai târziu, după
începerea şcolii, intervenţia concomitentă la nivelul copilului şi a
mamei fiind eficientă.
Programele de intervenţie bazate pe implicarea părinţilor
au ca scop creşterea competenţelor cognitive şi sociale ale copiilor
în urma unei intervenţii educative din partea părinţilor. Acest tip de
programe tinde să se dezvolte şi – totodată – să contribuie la dezvol-
tarea personală a părinţilor înşişi, întărindu-le deprinderile de inte-
grare socială şi capacitatea de autodezvoltare. Pentru ca să devină
adevărate instrumente de accelerare a dezvoltării copiilor lor, părinţii
trebuie să-şi schimbe comportamentul şi structura atitudinilor. Suc-
cesul programelor de intervenţie prin intermediul părinţilor poate fi
urmărit pe baza nivelului de performanţe ale copiilor, dar şi prin
evaluarea schimbărilor în atitudinile părinţilor.
Cum a reieşit din cele de mai sus, punctul de plecare al
acestui gen de intervenţie precoce, adresat în primul rând copiilor
preşcolari, pentru a le mări şansele integrării şcolare, porneşte de la
încrederea în deosebita plasticitate psihică a copiilor sub vârsta de 5
ani. În analiza eficienţei unor astfel de programe, această concepţie a
înclinat însă balanţa în favoarea evaluării nivelului cogniţiei şi a
semnificaţiei creşterii inteligenţei. Cu toate şansele pe care cred că le
are acest gen de intervenţie, orientarea prin excelenţă spre laturile
intelectuale, ca unic criteriu al evaluării, a avut ca urmare o serie de
critici, care constatau că efectele timpurii ale intervenţiei se pierdeau
odată cu înaintarea în vârstă a copiilor.
Tradiţional, programele precoce de intervenţie au fost con-

cepute ca să îmbunătăţească învăţarea şi competenţa socială a copii-
lor preşcolari, cu speranţa ca progresele să fie menţinute în cursul
ulterior al vieţii. Cercetările au ajuns însă la concluzia că multe din
câştigurile survenite pe parcusul programului se pierd, în special în
ceea ce priveşte coeficientul de inteligenţă. Eşecul intervenţiilor poa-
te fi înţeles ca o deficienţă de analiză a sistemelor de parametrii ai
mediului care influenţează dezvoltarea. În modelul tranzacţional al
lui Sameroff, rezultatul dezvoltării nu este dependent doar de individ
sau numai de contextul său de experienţă, ci de combinarea celor
două categorii. În modelul menţionat, factorii de mediu răspunzători
pentru un nivel redus de inteligenţă nu se confundă cu statutul socio-
economic scăzut, dar sunt corelaţi cu acesta. Cei 10 factori de risc
descrişi sunt: boala cronică a mamei, anxietatea maternă, perspectiva
mamei asupra dezvoltării copilului, interacţiunile maternale sponta-
ne ale mamei în perioada sugară a copilului, locul de muncă al capu-
lui de familie, educaţia mamei, statutul de minoritar, reţeaua familia-
lă, evenimente stresante de viaţă, numărul membrilor familiei
(Sameroff şi Fiese, 1990, p. 121). În studiile efectuate de Sameroff şi
colaboratorii săi s-au găsit diferenţe semnificative ale coeficienţilor
de competenţă socio-emoţională şi cognitivă între grupurile de copii
cu scoruri multiple la factorii menţionaţi mari, respectiv mici.
Una din concluziile acestor cercetări a fost că nu factorii
socio-economici ca atare sunt corelaţi cu un nivel intelectual scăzut,
ci parametrii de risc descrişi mai sus, care, la rândul lor, nu acţionea-
ză izolat unul de altul, ci în combinaţii de factori multipli. Programe-
le de intervenţie destinate activării potenţialităţilor cognitive ale co-
piilor din mediile cu SES scăzut vor putea – şi vor fi nevoite – să se
orienteze nu numai asupra cogniţiei ca atare, dar şi asupra factorilor
contextului familial şi social care tind să îngreuneze, sau chiar să
bareze evoluţia copilului în manifestarea potenţialităţilor sale.
Deşi criticile la adresa programelor de intervenţie au fost
foarte numeroase în ultimele două decenii, totuşi această perioadă a
fost extrem de bogată în extinderea şi varierea acestor programe. O
linie remarcabilă de acţiune s-a orientat spre elaborarea unor pro-
grame de stimulare precoce specifice copiilor cu diferite grade şi
tipuri de handicap (Vauras, Lehtinen, Kinnunen şi Salonen, 1992).

Din punctul de vedere al copiilor cu nevoi speciale, deficienţele
multor programe adresate unor populaţii largi de copii au fost cauza-
te de lipsurile adecvării programelor la etiologia şi formele de mani-
festare ale deficitelor copiilor. Cicchetti şi Wagner (1990, p. 246)
adaugă că insuccesul unor programe de intervenţie se datoreşte, par-
ţial, lipsurilor instrumentelor de planificare şi evaluare convenţiona-
le, cărora "le lipseşte adesea capacitatea teoretică şi specificitatea
empirică necesare proiectării unui program de intervenţie care să
vină în întâmpinarea nevoilor specifice ale unui anumit copil". Pen-
tru a elabora scheme adecvate de intervenţie, autorii menţionaţi arată
că trebuie trasat graficul dezvoltării şi diagnosticată natura riscului
sau a maladaptării copilului, prin raportare la mediul său de viaţă,
mediu care va deveni şi el ţinta intervenţiei. Acest lucru este deose-
bit de important, fiindcă stimulează persoanele care îngrijesc copilul
să fie atente la nevoile acestuia. Aşa cum a reieşit din analiza pe
baza modelului propus de Cicchetti si Wagner, nevoile copilului vor
trebui corelate cu resursele reţelei sociale dinăuntrul şi din afara fa-
miliei. Evaluarea va trebui extinsă – deci – pe lângă domeniul cogni-
tiv asupra domeniului social, emoţional, lingvistic, dar şi asupra sis-
temului de relaţii copil-familie-mediu. "Indiferent de teritoriul iden-
tificat ca fiind cel al deficitului primar, importanţa evaluării multiple
a domeniilor de funcţionare nu poate fi subestimată (D. Cicchetti, S.
Wagner, 1990, p. 255). O astfel de abordare a organizării sistemului
psihic al copilului va testa capacitatea sa de orientare, de învăţare (de
habituare şi condiţionare în cazul copilului mic), de adaptabilitate la
nou, de evaluare a legăturii de ataşament, a capacităţii de autoregla-
re, de calitatea jocului şi a limbajului; toate a-cestea vor fi evaluate
în contextul cultural şi social al familiei, ceea ce va permite o mai
bună analiză a interacţiunii diferitelor procese psihice. Evaluarea
contextuală complexă, propusă de Cicchetti si Wagner, va spori cali-
tatea programului de intervenţie, prin îmbunătăţirea capacităţii sale
de diferenţiere şi de sensibilitate a diagnosticului faţă de unicitatea
subiectului evaluat. Un astfel de diagnostic multicontextual, mai
dinamic în analiza interacţiunii componentelor, sporeşte şansele
prognostice ale însuşi programului de intervenţie, mai ales dacă el
este suplimentat – în cazul familiilor cu nivel social şi economic

scăzut – cu măsuri de sprijin material-social. Acest complex cu ca-
racter diagnostic şi de intervenţie va deveni extrem de necesar în
special în cazurile în care se constată comportamente de neglijare a
copilului, deoarece el va permite luarea unor decizii mai bune, din
perspectiva planificării de lungă durată şi a reorientării procesului de
intervenţie.
Prezentăm, în continuare, câteva criterii de apreciere reco-
mandate pentru evaluarea programelor de intervenţie (după Zigler
şi Trickett, 1978, Takanishi şi DeLeon, 1994, Spitz şi Johnstone,
1986):
- Cum sunt apreciate programele de către beneficiari (în ca-
zul programului Head Start, 95% din părinţi au apreciat programul
ca fiind foarte util).
- Urmărirea diferenţelor nivelului de şcolarizare atins de
grupa ţintă şi de către grupa de control, ca şi a numărului de copii
înregistraţi cu absenteism crescut, corigenţe şi repetenţii. În urma
evaluării progreselor copiilor la distanţă mare de timp de la momen-
tul derulării programului, s-a constatat că, în ciuda lipsei unor dife-
renţe semnificative dintre coeficienţii de inteligenţă între grupul ţintă
şi cel de control, diferenţe au existat, în favoarea grupului de inter-
venţie, în ceea ce priveşte reducerea absenteismul şcolar, scăderea
numărului celor cu eşec şcolar şi al celor excluşi din şcoli.
- Timpul petrecut de părinţi cu educaţia şi jocul cu proprii
copii (creşterea acestui timp fiind un semn al înţelegerii de către pă-
rinţi a esenţialului intervenţiei).
- Evaluarea coeficienţilor de inteligenţă şi a gradului de şco-
larizare la ceilalţi fraţi, în afara copiilor înscrişi direct în program
(creşterea coeficientului de inteligenţă la fraţi fiind, de asemenea, un
factor de succes). Acest fenomen este cunoscut ca fiind un efect de
difuzie, având ca explicaţie faptul că interesul crescut al mamei pen-
tru copilul ţintă duce, concomitent, la creşterea interesului ei faţă de
ceilalţi copii, în general faţă de cei mai mici.
- S-au măsurat, de asemenea, schimbările survenite în ca-
racteristicile instituţionale în grădiniţe şi şcoli. S-a constatat că în
instituţiile de învăţământ în care au funcţionat astfel de programe de
intervenţie a crescut (cu până la 50%) accentul pus pe nevoile copi-

lului.
- Luarea în considerare a unui criteriu de sănătate: datorită
caracterului complex, incluzând o componentă de control şi asistenţă
medicală, în 26% din cazuri a crescut atenţia instituţiilor medicale
privind starea de sănătatea a populaţiei ţintă.
- Implicarea cetăţenilor în problemele instituţiilor publice:
astfel de schimbări nu s-au constatat în comunităţi fără grădiniţe
Head Start.
- Implicarea părinţilor în program: până la 35% din persona-
lul salarizat şi voluntar al programelor Head Start sunt părinţi ai co-
piilor sau absolvenţilor; mulţi rămân în mod stabil cu aceste posturi,
chiar după ce copiii lor au absolvit.
- Profitul părinţilor de pe urma reţelei sociale a programelor
de intervenţie. De exemplu, Ypsilanti Perry Preschool Program arată
că a crescut timpul liber al mamelor.
- Profitul social de pe urma acestor programe de intervenţie
precoce a fost cel mai impresionant. Evaluarea efectelor la împlini-
rea vârstei de 19 ani a celor din grupele ţintă arată îmbunătăţirea
gradului de şcolarizare, scăderea ratei de criminalitate, a ratei de
folosire a ajutoarelor sociale, a incidenţei sarcinilor la adolescente, o
mai mare stabilitate la locurile de muncă şi creşterea ratei de absol-
vire a liceului.
10. REACŢIILE DE APĂRARE ALE
COPIILOR LA ABUZ ŞI NEGLIJARE
Rezistenţă şi vulnerabilitate la stres
Printre adulţi şi copii, există o mare varietate a răspunsurilor

la stres. În condiţii aparent identice, unii indivizi sunt copleşiţi, iar
alţii par să fie doar în mică măsură afectaţi. Aceste diferenţe au fost
în ultimele decenii analizate din punctul de vedere al conceptelor de
vulnerabilitate-invulnerabilitate a copiilor. Factorii vulnerabilităţii
copiilor pot fi, după Schaffer (1990) în "interiorul" copiilor (factorii
temperamentali, condiţiile naşterii etc.), sau în "exterior" (sărăcie,
conflicte familiale etc.). De fapt, aceşti factori nu acţionează izolat,
ci în combinaţii. Din studiul lui Wolkind şi de Salis (1982), realizat
asupra unui lor de 106 de mame, la care s-a examinat relaţia dintre
sănătatea lor mentală, tulburările de comportament ale copiilor lor şi
temperamentul acestor copii manifestat deja la vârsta de 4 luni, a
rezultat că tulburările cele mai severe s-au înregistrat la copiii cu
temperamente dificile şi – totodată – cu mame având tulburări de
ordin psihopatologic. Aceste rezultate sprijină ideea că severitatea
reacţiei la stres este dependentă de combinaţia factorilor dispoziţio-
nali şi de mediu.
Încă din 1973, Wolkind şi Rutter au comparat problemele
de sănătate mentală întâlnite la copiii aflaţi în ocrotirea serviciilor
sociale, in comparaţie cu cei aflaţi în familie. S-a găsit că, în grupul
de copii identificaţi ca având tulburări psihice, numărul celor ocrotiţi
era în proporţie semnificativ mai mare decât al copiilor crescuţi în
mod constant în familie. Cel mai adesea tulburările luau forme de
comportamente antisociale, fiind mai des întâlnite la băieţi decât la
fete. Din acest studiu a rezultat constatarea că vulnerabilitatea este
dependentă de sex, fetele fiind mai puţin vulnerabile la stres decât
băieţii.
Werner şi Smith (1982) şi-au fixat ca obiectiv al cercetării
detectarea factorilor care contribuie la rezistenţa mărită a unor copii
- 131 -
Teoriile privind abuzul şi neglijarea
la agenţii stresanţi ai mediului social. S-au colectat date privind dez-

voltarea psihologică şi influenţele de mediu a 600 de copii din insula
Kauai, din Hawai, care au fost examinaţi într-un studiu longitudinal,
la 2, 10 şi 18 ani. O bună parte din aceşti copii au fost crescuţi în
condiţii vitrege: sărăcie, risc reproductiv crescut, instabilitate famili-
ală, boală mentală a părinţilor etc. Scopul cercetării a fost de a găsi
acei factori care îi determină pe unii copii din astfel de familii să
prezinte tulburări, iar pe ceilalţi să reziste fără afecţiuni. S-a găsit că
un puternic factor diferenţiator a fost sexul copiilor: în ansamblu,
băieţii par să fie mai puţin rezistenţi decât fetele în faţa unui larg
ansamblu de factori stresanţi. Mai mulţi băieţi decât fete au prezentat
boli, care au avut ca urmare moartea timpurie; aceeaşi relaţie exista
în privinţa tulburărilor de comportament (uşoare şi severe) şi a difi-
cultăţilor de învăţare, băieţii având în mai mare măsură nevoie de
clase speciale, de activităţi recuperatorii, de grijă din partea servicii-
lor de sănătate mentală. Abia în apropierea vârstei de 20 de ani a
început să se inverseze această proporţie şi – pe măsură ce băieţii
începeau să se reabiliteze – la fete apăreau noi tipuri de probleme.
Totuşi, în ansamblu, pe întreg parcursul copilăriei fetele se pare că
se adaptau mai uşor sărăciei şi condiţiilor de distres familial decât
băieţii.
De-asemenea, cercetătorii au distins, deja la vârsta de 2 ani,
un număr de caracteristici psihologice, în majoritate de ordin tempe-
ramental, care deosebeau copiii rezistenţi de cei vulnerabili. Astfel,
copiii care s-au dovedit ulterior a fi rezistenţi, au fost descrişi de
timpuriu de către cei care i-au crescut ca fiind foarte activi, receptivi
social, cerând şi captând multă atenţie, agili în stabilirea de relaţii
sociale pozitive, independenţi şi rapizi în procesarea informaţiilor.
Aveau strategii bune de coping, în care îmbinau exprimarea unor
opinii personale cu solicitarea de ajutor la nevoie. Aceste caracteris-
tici, timpuriu detectate la copiii rezistenţi, au avut un caracter predic-
tiv pentru adaptarea socială la vârstele ulterioare. Odată cu înaintarea
în vârstă, în perioada copilăriei mijlocii, cercetătorii Werner şi Smith
au constatat că rezistenţa la stres a devenit în mai mare măsură de-
pendentă de factorii familiali. Printre aceştia s-au distins factorii:
calitatea relaţiei cu părinţii, consistenţa metodelor de disciplinare şi
suportul emoţional primit în familie. Pentru perioada adolescenţei s-

a constat o nouă schimbare în determinarea nivelului de rezistenţă la
stres, ponderea principală având-o factorii de personalitate, "intra-
personali", în principal stima de sine a adolescentului, care tinde la
auto-afirmare.
În contextul interrelaţiei dintre factorii stresori şi capacitatea
copilului de a rezista stresului, simptomele pe care le prezentă un
copil vor fi foarte variate. Dacă unii factori stresori provoacă la ma-
joritatea copiilor doar tulburări de adaptare, fără efecte psihice de
lungă durată, actele abuzive ale adulţilor acţionează adesea ca factori
traumatogeni – denumiţi de Whitman (1998) şi Friedrich (1998)
factori traumagenici. Ce consecinţe va avea expunerea repetată a
copiilor la traume? Pentru a încerca să înţelegem gravitatea unor
astfel de consecinţe posibile, chiar dacă ele sunt parţial contracarate
de rezistenţa copiilor la factorii stresanţi, vă propunem următoarele
exemple:
 Ionela, de 6 ani, plânge înnăbuşit, într-un colţ de cameră, după
ce a fost bătută aprig, cu furtunul, de mama ei vitregă, pentru că
a spart o farfurie, în timp ce spăla vasele.
 Un sugar de 6 luni scânceşte fără forţă, după ce a fost lăsat sin-
gur, de 8 ore, de prea tânăra sa mamă; îi este foame şi frig, în
scutecele sale ude, dar nu mai are forţă să plângă.
 Dănuţ, de 5 ani, îşi priveşte înspăimântat tatăl, care o loveşte pe
mama lui cu pumnii şi picioarele, amintindu-şi că s-ar putea ca
mama lui să ajungă din nou la spital, ca nu de mult.
În funcţie de persistenţa stresorilor, Terr (1991) deosebeşte
traumele de tipul I (rezultat în urma unui singur act violent) şi cele
de tipul al II-lea (în urma unei serii de astfel de acte). Terr consideră
că toate traumele au surse exterioare organismului, care în funcţie de
cele două tipuri, pot acţiona neaşteptat, sau pot fi anticipate cu groa-
ză de copil şi, în ambele cazuri, pot cauza schimbări care să afecteze
structurile psihice, dar şi cele biologice.
Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente,
intrusive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoţite de între-
bări reluate la nesfârşit, care să explice “de ce?”, “de ce tocmai eu?”
şi de explicaţii sau percepţii greşite. Terr (1991) exemplifică simp-
tomele memoriei detaliate a evenimentelor cu amintirile unui copil

de 5 ani, care putea da detalii clare privind camera de hotel în care a
fost martor la uciderea fratelui său mai mic de către tatăl său vitreg.
Ca urmare a unor astfel de amintiri vii, a retrăirii frecvente a eveni-
mentului traumatizant, comportamentul persoanei devine
hipervigilent, cu tresăriri exagerate, cu un nivel general crescut de
anxietate, cu tulburări de somn. Semnificaţia acestui tip de reacţie
este aceea că persoana se străduieşte să rămână trează, vigilentă,
pentru a putea evita în viitor astfel de situaţii. Adesea copiii genera-
lizează stimulii care le produc frică, extinzându-le chiar la stimuli
neutrii (de exemplu, frica de bărbaţi, sau cea de a intra în baie, de a
se dezbrăca, frica de a intra în încăperi necunoscute etc). După cum
am arătat în capitolul privind consecinţele generale ale violenţei,
deseori caracteristica principală a unui copil victimă a abuzurilor
este labilitatea sa emoţională, trecerea rapidă între diferite afecte
puternice.
Mia, o fetiţă de 4,5 ani, expusă unor violenţe repetate în familie,

care şi-a văzut sora mai mare violată de propriul tată, ea însăşi fiind, pro-
babil, molestată sexual, dar în mod cert bătută crunt de tatăl ei, are atacuri
de panică aparent fără motiv: se simte atacată de roiuri de ţânţari, care îi
invadează faţa, gura şi de care nu poate scăpa. În urma unor astfel de ata-
curi de panică are nevoie de mai multe minute ca să se liniştească în braţe-
le mamei. Comportamentul ei a devenit mult mai labil în ultimele luni,
dintr-o fetiţă vorbăreaţă, zâmbitoare, a devenit când plângăreaţă, când
agresivă. În colectivitate reacţionează adesea impulsiv, disproporţionat
faţă de provocări nesemnficative de joc ale colegilor.
Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea

includ diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea
psihică, auto-hipnoza şi disocierea, dar şi furia. Copii se străduiesc
din răsputeri să uite de traumele lor cronice, să evite să se gândească
la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea
exterioară şi insensibilitatea psihică (încremenirea) au semnificaţia
desensibilizării în faţa durerii provocate de abuz. Ele sunt, de fapt,
reacţii de apărare ale copiilor prin care aceştia încearcă să uite de
trăirile lor traumatice. Aceşti copii sunt adesea descrişi ca fiind lip-
siţi de empatie, sau insensibili. Ei se feresc de a resimţi durerea alto-

ra, pentru că aceasta ar deschide calea spre a simţi propria durere,
ceea ce le-ar depăşi puterile. Copiii şi tinerii pot relata că şi-au pier-
dut interesul pentru activităţile considerate anterior plăcute, sau că i-
a scăzut considerabil capacitatea de a simţi emoţii de orice fel, în
special cele asociate cu relaţiile intime şi sexualitatea.
Pentru unii copii este accesibilă disocierea. Boat (1997) de-
scrie cazul unei femei paciente, care îşi amintea cum s-a apărat pe
plan psihic atunci când, de la vârsta de 8 ani, tatăl ei venea în fiecare
noapte ca să întreţină cu ea relaţii sexuale:
“Ce ai face dacă ai avea 8 ani şi tatăl tău ar întreţine relaţii sexu-
ale cu tine aproape în fiecare noapte, iar a doua zi trebuie să mergi la
şcoală şi să te comporţi ca un copil normal? Eu am creat-o pe Ştefania de
noapte, care suporta abuzul, dar şi pe Ştefania de zi, care lua micul dejun
cu tatăl ei, care mergea la şcoală şi se comporta ca şi cum nu s-ar fi întâm-
plat nimic rău”.
Fetiţa din citatul de mai sus făcea eforturi să se poată diso-

cia în timpul zilei de traumele suferite în timpul nopţii, sugerându-şi
că este capabilă să uite de suferinţele trupului ei, care, pe durata şco-
lii şi a întâlnirilor cu ceilalţi aparţinea unei alte persoane, care simţea
doar noaptea. În literatura de specialitate se descriu cazurile unor
persoane, care, în urma abuzurilor, au dezvoltat personalităţi multi-
ple.
“Peggy şi Sybil, deşi existau în acelaş trup, aveau amintiri diferi-

te, diferite poziţii, atitudini, experienţe. Experienţele pe care le împărtăşau
erau percepute în mod diferit. Vocile, dicţiunea, vocabularul lor era diferit.
Ele însele se prezentau în feluri deosebite. Până şi vârstele erau diferite.
Sybil avea treizeci şi unu de ani, dar Peggy…dr. Wilburn (medicul curant
care a tratat timp de unsprezece ani pacienta cu personalităţi multiple,
abuzată în copilărie) nu putea decide dacă era un copil precoce sau un
adult imatur. Peggy era în mod copilăresc detaşată şi nu se intimida cu
uşurinţă. În schimb se enerva foarte tare. În loc să fie ca Sybil, reţinută, ea
manifesta o spaimă de neascuns. Şi cu siguranţă că Peggy purta o povară
îngrozitoare, căreia Sybil refuza să-i facă faţă”(Schreiber, 1997, p.72).
De asemenea nu trebuie subestimate furia, ura pe care o re-

simt victimele violenţei. Adesea acestea se manifestă exploziv, alte-
ori rămân neexprimate, înnăbuşite. Uneori un gest sau o privire a
celor din jur sunt suficiente pentru copilul abuzat ca să-i readucă în
minte violenţa la care a fost supus şi să reacţioneze vehement împo-
triva unor persoane neutre, care nu înţeleg reacţiile sale. Aceşti copii
abordează adesea un comportament prin care atacă, pentru a se apă-
ra de evenimentele traumatice.
De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împo-
triva copiilor, aceştia trăiesc sentimente dureroase de
autoînvinovăţire. În cazurile în care copiii supravieţuiesc unor eve-
nimente traumatice cu ocazia cărora alţii dintre cei implicaţi au mu-
rit s-au au fost răniţi, copiii au remuşcări pentru că au supravieţuit ei
şi nu sora, fratele, prietenul etc. În cazurile de abuz, ei îşi caută pe de
o parte propria vină în declanşarea evenimentului, iar pe de altă par-
te se autoînvinovăţesc fiindcă au sentimente de ură, de răzbunare
faţă de cel care a comis abuzul. Dacă acesta a fost comis de vreunul
din părinţi sau de persoanele care îngrijesc copilul, atunci sentimen-
tele copiilor faţă de aceştia devin ambivalente, iubirea şi revolta
amestecându-se.
“Sentimentele pe care le încercase faţă de mama sa fuseseră tot-

deauna complicate şi datorită faptului că purtarea lui Hattie era paradoxa-
lă. Aceeaşi mamă care îşi tortura fiica şi o făcea să se simtă ruşinată, înjo-
sită, putea să taie poze frumos colorate din reviste şi să le lipească de par-
tea cea mai de jos a uşii dulapului, pentru a fi la nivelul lui
Sybill”(Schreiber p. 189).
Cum rezultă din cele de mai sus, ambivalenţa copiilor faţă

de părinţii care îi supun la rele tratamente se datorează comporta-
mentelor contradictorii ale acestora din urmă. Ceea ce îi ajută pe
copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginaţie, în
care îşi creează o lume proprie, ideală, în care sunt iubiţi.
“Dar mama iubitoare a vieţii nu era totuşi cea care inventase jo-
cul de a mânca tot din castron… Mama iubitoare era cea din imaginaţie,
din lumea propriei creaţii, din universul în care fetiţa găsea salvarea ce-i
era refuzată în lumea reală. Mama iubitoare din fantezie trăia în Montana.
În acest stat pe care nu-l vizitase niciodată, dar pe care îl credea al său, îşi
imagina că avea mulţi fraţi şi surori cu care se juca… Mama din Montana
n-o pedepsea când plângea şi nu-i spunea să nu aibă încredere în oa-
meni…"
Această putere de creaţie a copilului poate fi stimulată de

adultul care îi oferă ajutor prin participarea la jocuri de creaţie cu
diferite suporturi materiale: desen cu creioane colorate sau pictură cu
acuarele, colaj, plastilină, nisip, lut, păpuşi şi alte figurine, etc. Cu
ajutorul adultului suportiv, refugierea copilului în planul imaginaţiei
se poate transforma fie într-o modalitate activă de investigaţie a ori-
ginii simptomelor de stres posttraumatic, fie într-o modalitate activă
de prelucrare a traumelor.
Traumele şi consecinţele lor
Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveni-

ment traumatic.
În ultimele două decenii, o direcţie importantă a cercetărilor
privind abuzul îndreptat împotriva copiilor s-a orientat asupra studii-
lor clinice privind consecinţele violenţei asupra comportamentului
lor. Într-o anchetă desfăşurată asupra unui lot de părinţi a 3334 de
copii, Straus şi Gelles (1987) au găsit că la copiii supuşi violenţei,
tulburările de comportament erau în mod semnificativ mai frecvente
decât la copiii care nu au avut experienţe traumatice. Aceste pro-
bleme comportamentale ale copiilor abuzaţi au cuprins diferite tul-
burări de adaptare la cerinţele mediului social: crize de furie (17.5%
faţă de 10/%), eşec şcolar (16.1% faţă de 6.2%), rău şi neascultător
acasă (15.7% faţă de 8%), relaţii de prietenie cu minori problemă
(10.9% faţă de 2.3%).
Berliner (1991, p. 99) descrie cazul Gabrielei, de 11 ani, abuzată

sexual în mod cronic de un tânăr vecin, când mama ei o lăsa în grija aces-
tuia. Fetiţa nu avea decât o singură prietenă, iar rezultatele ei şcolare erau
mediocre, fără să prezinte vreo deficienţă. Ea manifesta un nivel ridicat de
anxietate, în special frică în preajma bărbaţilor. Avea vise urâte şi
coşmare, atacuri de panică. Prezenta uneori fragmente de reprezentări

acute ale scenelor de violent abuz sexual la care a fost supusă. Gabriela
avea dificultăţi de concentrare, visa cu ochii deschişi, avea stări de confu-
zie, nu era în stare să ia hotărâri sau să-şi termine sarcinile. Se simţea ade-
sea tristă, deprimată, fără chef, îşi făcea griji pentru viitor, nu credea că
vreodată va fi în stare de ceva, se gândea să se sinucidă. Se simţea vinovată
şi simţea multă furie.
În modul în care se prezintă Gabriela la psihoterapeut, Ber-

liner (1991) regăseşte aspectele majore ale sindromului PTSD, pe
care la clasifică în: amintirile recurente şi intrusive (care revin invo-
luntar, spontan în memorie), suferinţe psihice stresante prin
coşmare, flashbackuri şi reprezentări, pornind de la mărunte indicii
senzoriale sau chiar în absenţa acestora; reacţii de evitare a relelor
experienţe (cum ar fi frica de bărbaţi); starea crescută de anxietate
şi judecăţile dezadaptative (sentimente de vinovăţie şi de inferiorita-
te).
Dr. Alexandru Trifan

O altfel de litiază
Dacă ar fi să definim succint scopul terapeutic urmărit de

Freud în modalitatea sa originală şi benefică de tratament al nevrozelor,
am folosi următoarea formulare: descoperirea traumelor refulate în sub-
conştient, acele fire de nisip intrate în angrenajul psihodinamic şi aduce-
rea lor în lumina conştienţei în acelaşi fel în care chirurgul evidenţiază
conţinutul unui organ, excizând şi – în fine – îndepărtând "calculii" for-
maţi în jurul "concreţiunilor" traumatice. Dar să încercăm să stabilim
criteriile după care un anume eveniment poate reprezenta un traumatism
psihic. Acesta trebuie să producă:
 senzaţie de neputinţă, de prindere în capcană
 să întrerupă, brusc şi brutal, cursul linear al existenţei
 să facă persoana să alunece într-o stare de discomfort extrem
 ameninţarea, insecuriatea
Dar care este rezultanta tuturor acestor experienţe? La întreba-
rea: ce fel de ameninţare? dispunem de două răspunsuri: cei care consi-
deră trauma psihică o ameninţare a narcisismului şi cel care o asimilează
cu o lezare a SINELUI. În Jenseites des Lustprinzips (Dincolo de princi-
piul plăcerii, 1920) Freud concepe un anumit mecanism ca fiind o barie-
ră a stimulilor. Excitaţiile emoţionale puternice sunt blocate pentru a nu

înneca luciditatea şi operativitatea EULUI. Acei stimuli care prin intensi-
tatea excesivă rup bariera protectoare sunt numiţi "traumatici" şi legaţi,
aşa cum afirmă el în "Hemmung, Simptom und Angst" (Inhibiţie, simp-
tom şi teamă, 1926), de anxietate.
Din aceste interpretări iniţiale ale lui Freud, privind experienţele
penibile şi de pierdere, s-a născut ideea de legătură între traumă şi narci-
sism. Este des utilizată de psihanaliştii celei de-a două jumătăţi de secol
denumirea de traumă narcisistă care presupune precocitate (narcisismul
fiind un mod de a fi al primelor luni de existenţă), amnezie (memoria de
durată lipseşte la sugar) şi ataşament obiectual, adică hipersensibilitate la
abandon şi separaţie. Leziunea narcisistă poate influenţa în stadiile de
început chiar şi structura creierului infantil; în stadiile următoare ale co-
pilăriei, urma rămâne, dar este protejată de un proces secundar de repri-
mare. A doua interpretare a semnificaţiei traumei psihice a succedat stu-
diilor victimizării şi stresului, ambele privite ca apărând sub influenţa
unui şoc ca un impact împotriva sinelui care produce o "cicatrice calcifi-
cată", indelebilă în corpul psihic. Trauma infantilă însă n-a putut fi inte-
grată în această teorie, atâta vreme cât Jung, teoreticianul existenţei unei
entităţi psihice distincte de ID, EU şi SUPRAEU şi dotată cu funcţii eva-
luative (SINELE), credea că apariţia sa este apanajul vârstei adulte. Dar
Heinz Kohut a demonstrat că formarea unui SINE infantil încă de la vâr-
sta de 3-4 ani, ceea ce contribuie la înţelegerea diferită a unor aspecte de
psihodinamică developmentală.
Viaţa medicală (1998). 9, 11 , p.6
Consecinţele actelor intenţionate de violenţă orientate împo-

triva unui copil nu se restrâng, aşadar, numai la nivelul fizic al vă-
tămării produse, ci se extind la nivelul psihic, transformându-se în
leziuni greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului
infantil. Actele intenţionate de violenţă "subminează încrederea fun-
damentală a copilului în umanitate şi poate crea o inabilitate pe viaţă
de a dezvolta relaţii apropiate, de încredere" (Garbarino et al, 1992).
În concepţia sa târzie privind trauma, asimilată cu lezarea sinelui,
Freud explică "nucleul reacţiilor la traumă printr-o creştere, peste
limita tolerabilului, a tensiunii ce rezultă dintr-un aflux de excitaţii
interne, care cer să fie anulate" (Laplanche, Pontalis, p. 447). În
acest context, reacţiile psihice ale copilului la evenimentele trauma-
tice sunt, de fapt, încercări de înţelegere şi de stăpânire a situaţiei

traumatice, fără sens şi incontrolabile prin definiţie. De exemplu,
"repetarea viselor în care subiectul retrăieşte cu intensitate acciden-
tul şi se repune în situaţia traumatică parcă pentru a o stăpâni este
raportată ca o compulsie la repetiţie (Laplanche, Pontalis, p. 447).
Simptomele care caracterizează tulburarea posttraumatică transpun
pe plan psihic şocul violent, pătrunzător, generalizând astfel efecte
lui asupra întregii personalităţi.
Copiii aflaţi în situaţii de maltratare trec prin experienţe de
viaţă care restrâng în diferite grade satisfacerea nevoilor lor. Reacţii-
le lor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de:
 tipul de rele tratamente la care sunt supuşi;
 vârsta lor;
 capacitatea lor de înţelegere a realităţii;
 ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă;
 caracteristicile evenimentelor traumatice (violenţa cronică va
avea, probabil, efecte mai grave decât actele violente izolate);
 caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de cali-
tăţile lor înnăscute de vulnerabilitate sau, dimpotrivă de rezisten-
ţă la stres.
Reacţii organice la maltratare
Ca rezultat al trăirilor posttraumatice descrise mai sus, orga-

nismul copilului va prezenta şi el semne de suferinţă, iar comporta-
mentul copilului se va deregla, putând prezenta tabloul clinic al unor
tulburări foarte diferite, adesea contradictorii.
După Perry (1993a şi 1993b), consecvenţa, predictibilitatea
şi afecţiunea sunt trei condiţii esenţiale de mediu pentru dezvoltarea
optimă a creierului unui copil. Ca efect neurofiziologic al relelor
tratamente aplicate de timpuriu copiilor, el descrie impactul acestora
asupra dezvoltării creierului, mai ales asupra zonelor din creier im-
plicate în reacţiile la stres. Frica, imprevizibilitatea, durerea, foamea,
ameninţarea şi frustrarea sunt experienţe traumatogene fundamenta-
le, care declanşează în creier reacţii de percepere, de prelucrare şi de
apărare de stres. Sistemul neurofiziologic afectat este cel al
catecolaminelor, care va avea ca rezultat un sistem nervos central

dezorganizat. În momentul în care porţiuni din creierul copilului,
care au fost active în timpul traumei, vor fi reactivate, atunci trauma
va fi evocată. Aceasta va genera o exagerare a sensibilităţii copilului,
ceea ce poate duce la răspunsuri de panică, la condiţii minore de
stres. Frica, o reacţie normală de apărare, devine astfel
maladaptativă la copilul expus traumei (Perry, 1993a). În urma sen-
sibilizării la frică, reacţiile copilului sunt descrise ca fiind: “încre-
menire, retragere (evadare) sau luptă”.
În cazurile de stres prelungit la sugar, ca şi în cazurile de
neglijare fizică şi emoţională, de separare prelungită, sau de incon-
secvenţă în ceea ce priveşte condiţiile de creştere, într-un mediu hao-
tic şi/sau violent, există o şansă mai mare ca să apară structuri pato-
logice (Friedrich, 1995, p.98). La copiii deprivaţi tomografiile com-
puterizate indică prezenţa atrofiei corticale. Zonele creierului impli-
cate în reacţia la stres sunt cele subcorticale: bulbul, mezencefalul şi
sistemul limbic. După Perry (1993a), acestea reglează funcţiile fizio-
logice ale organismului, ca ritmul respirator, starea de somn şi de
veghe, pofta de mâncare, afectele etc. Memoria afectivă, spontană,
implicită îşi are şi ea sediul la nivelul sistemului subcortical. Din
această cauză, relele tratamente îndreptate împotriva copilului, vor
influenţa prin sistemul subcortical asupra căruia acţionează nivelul
de anxietate, ritmul veghe-somn, excitabilitatea nervoasă, impulsivi-
tatea, alimentaţia, emoţionalitatea şi vor da naştere unor memorii
senzoriale şi emoţionale trainice, greu de controlat. Maltratarea tim-
purie, în perioada sensibilă de dezvoltare a creierului, este asociată
cu reducerea concentraţiei de serotonină din creier şi creşterea con-
centraţiei de dopamină. Ca urmare, autoreglarea organismului va
deveni greu de realizat, iar copilul se va putea linişti cu greu în urma
stărilor de excitare. Nu e de mirare că sugarii şi copiii mici maltrataţi
vor plânge mult şi vor fi agitaţi, vor prezenta reacţii vehemente, hi-
peractivitate, dificultăţi de concentrare a atenţiei, vor avea insomnii,
tulburări de alimentaţie.
Am întâlnit o fetiţă de 14 ani, Sorina, care la acea vârstă era deja

la a doua încercare nereuşită de sinucidere, prin ingerare de medicamente.
Ea era ţapul ispăşitor al familiei. Era cea mijlocie din cei trei copii ai unui
tată ofiţer şi o mamă cu un stil parental foarte milităros. Sora mai mare era
modelul cel bun, demn de urmat, ascultătoare şi muncitoare, studentă deja.
Băieţelul, preşcolar încă, era preferatul familiei. Fetiţa de 14 ani a fost
descrisă ca prezentând insucces şcolar (note slabe, fără însă să fie corigen-
tă), fugă de la ore, comportament rebel faţă de adulţi, refuzul sarcinilor
şcolare şi al celor gospodăreşti, lipsă de comunicare cu părinţii. Era învi-
novăţită că preferă compania prietenilor rău famaţi, că îşi petrece timpul
la discoteci, fără învoirea părinţilor, că nu ştie să facă nimic bine, că este
ruşinea părinţilor. Metodele de educaţie la care au recurs părinţii au con-
stat aproape exclusiv din bătaie şi pedepse prin refuzul tuturor lucrurilor
care îi făceau copilului plăcere. Mama se străduia câteodată s-o îmbuneze,
de fapt s-o cumpere, dăruindu-i dulciuri sau obiecte "preţioase", fără ca
acestea să fie apreciate la justa lor valoare de fetiţă. Ea nu mai vedea nici
o altă modalitate de a birui cu fetiţa ei de 14 ani, eventual cea "de a o da
cuiva s-o crească, contra unei sume de bani". Fetiţa a fost cu siguranţă
maltratată în familie şi fizic şi emoţional. Singurul ei sprijin (relativ) era
sora ei mai mare. Aflată într-o asemenea situaţie, fetiţa recurgea la fuga de
acasă, lipsind repetate nopţi de acasă, în care a hoinărit pe străzi, a intrat
în discoteci, s-a plimbat cu taxiul, toate acestea fiind expuneri la situaţii
periculoase. Cu mai multe ocazii a fost agresată de tineri, pe care îi prefe-
ră însă în continuare faţă de părinţii ei. Nici după ce a supravieţuit celei
de-a doua încercări de sinucidere nu vede pentru ea o soluţie mai bună
decât moartea. Părinţii ei continuă să ignore semnificaţia actelor sale, să
nu vadă disperarea care se ascunde în aceste comportamente, ca şi nevoia
ei de a-şi găsi un loc în familie şi de a primi, acolo, dragoste.
Încercările de sinucidere sunt mai rare la copiii sub 10 ani,

dar nu sunt excluse. Ele sunt mai probabile însă în momente de pa-
nică ale copilului (de ex. copilul se poate arunca de la etaj de frica
bătăii). Pentru a pune capăt eşecurilor repetate, denigrării din partea
colegilor sau a părinţilor, bătăilor sau pentru a nu mai asista la vio-
lenţa dintre părinţi, unii copii de vârstă şcolară recurg şi ei la ingera-
rea unor medicamente. Încercările de sinucidere sunt comportamen-
te extrem de periculoase şi trebuie luate întotdeauna în serios de că-
tre părinţi şi profesionişti. Chiar dacă realizăm că acel copil sau ado-
lescent manifestă mai mult un comportament demonstrativ, fără a
dori cu adevărat să-şi pună capăt zilelor, din punctul de vedere al
profesionistului situaţia este la fel de serioasă, fiindcă şi o astfel de
încercare poate reuşi uneori. O primă intervenţie obligatorie în aces-
te cazuri este internarea copilului într-un spital psihiatric, pentru a se

putea face investigaţii privind determinismul psihologic al compor-
tamentului autodistructiv şi, totodată, pentru a îndepărta, temporar,
copilul sau tânărul din mediul în care a luat naştere acest comporta-
ment.
De asemenea, jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului
său de creativitate, reducerea capacităţii sale de învăţare sunt semne
ale regresului în ansamblu al comportamentului celui abuzat.
Maria, o fetiţă de 4 ani, care avea deja autocontrolul sfincterelor

şi un nivel al limbajului expresiv care depăşea nivelul vârstei, în urma ple-
cării la studii în străinătate a părinţilor ei a regresat în comportament,
recăzând la nivelul unui copil de 2 ani. Şi-a pierdut obiceiul de a cere oliţa,
limbajul a scăzut mult în calitatea articulaţiei şi în expresivitate, nivelul
comportamentului de autoservire s-a diminuat mult. Vroia să redevină feti-
ţă mică, îngrijită de părinţi. Regresia în dezvoltare se datora durerii copi-
lului în urma separării ei de părinţii de care se simţea abandonată.
Ca urmare a acestor efecte neurofiziologice şi comporta-

mentale ale relelor tratamente îndreptate împotriva copiilor, nu este
de mirare că aceştia regresează şi în capacitatea de învăţare şi impli-
carea în sarcini (Killén, 1996). Adesea, copiii abuzaţi au peformanţe
şcolare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-
le şansele de integrare socială. Le lipsesc resursele motivaţionale de
a se mobiliza în vederea realizării şcolare. Uneori părinţii au aspiraţii
prea înalte, raportate la capacităţile copiilor şi nu le oferă ajutorul de
care au copiii nevoie pentru a depăşi dificultăţile şcolare. Alteori,
părinţii sunt dezinteresaţi de performanţele şcolare, în aceeaşi măsu-
ră ca şi de sentimentele copiilor lor, ceea ce din nou are rol demobi-
lizator relativ la învăţare. Se întâmplă ca, în cazul unui copil abuzat
în mod cronic, retragerea acestuia, închiderea sa în sine, demobiliza-
rea sa să fie atât de pronunţate, încât copilul să creeze falsa impresie
a unuia cu handicap mental.
Ionel, acum în casa de copii, de 12 ani, a văzut cum mama lui era
bătută aprig, arsă cu ţigara, tăiată cu cuţitul şi pe sora lui bătută puţin
înainte de a-i veni şi lui rândul. Când a fost internat în spital cu capul
spart, copilul era depresiv. Profesorii spun despre Ionel că nu face faţă la
şcoală. Nu este însă retardat, ci atât de paralizat de frică, încât nu reuşeşte

să fie atent. De fapt şcoala este singurul loc unde poate visa, fiindcă se
simte în siguranţă, de aceea acolo îşi permite luxul de a visa cu ochii des-
chişi.
În cazurile grave de deprivare afectivă, care acţionează în

perioadele sensibile de dezvoltare timpurie a copilului, acesta poate
prezenta tulburări de personalitate de tipul autismului, care însă ce-
dează în condiţii adecvate nevoilor copilului.
Cazul Anei constituie un exemplu de tulburare de comportament

de tip preudoautist, ca urmare a neglijării emoţionale severe. Ana a fost
crescută într-un leagăn de copii de la vârsta de câteva luni. A fost abando-
nată de mama ei imediat după naştere, a trecut prin mai multe secţii de
spital şi apoi a fost internată în leagăn. În primii doi ani de viaţă ea a fost
îngrijită, pe rând, de peste treizeci de persoane. Până la vârsta de un an nu
s-au remarcat probleme deosebite în comportamentul fetiţei, era liniştită şi
se dezvolta într-un ritm încetinit, dar stabil. În urma unei viroze cu aprin-
dere de plămâni a fost nevoie de un tratament medical în spital, unde i s-au
administrat perfuzii. De la întoarcerea ei din spital în leagănul de copii,
Ana a început să se oprească în dezvoltare, să refuze contactul cu cei care
o îngrijeau, să refuze diversificarea alimentaţiei şi orice contact sau stimu-
lare care însemna pentru ea ceva nou, neobişnuit. Fetiţa s-a închis din ce în
ce mai mult în sine, comportamentele de autostimulare devenind din ce în
ce mai frecvente: la început se legăna, perioade lungi de timp, iar mai târ-
ziu a început să-şi lovească capul de marginea patului, până îşi provoca
răni grave. Refuza să fie luată în braţe, nu privea faţa celui care îi vorbea,
refuza jucăriile. Acest comportament de tip autist a început însă să cedeze
în urma atitudinii grijulii a unei infirmiere, care, gradual, a reuşit să îi
provoace Anei mărunte satisfacţii. La început acestea au fost de ordin ali-
mentar, mai apoi au constat în mângâieri. Infirmiera a descoperit că fetiţei
îi place laptele îndulcit şi îi plăcea să fie mângâiată pe mână. S-a străduit
să petreacă cât mai mult timp mângâind-o pe Ana, până când a obţinut de
la ea un zâmbet. Contactul senzorial a deschis calea contactului vizual şi a
ridicat, treptat, bariera autoizolării. La trei ani, Ana a învăţat să se rapor-
teze la persoanele din jur, să reînceapă să simtă.
Criteriul diferenţierii autismului de pseudoautism este, aşa

cum reiese din prezentarea de mai sus, capacitatea copilului de rede-
veni receptiv şi de a depăşi perioada de insensibilitate psihică, în

urma unei efort susţinut de recuperare şi reabilitare.
Punând în evidenţă capacităţile de adaptare ale organismului
copilului chiar şi la condiţii adverse de viaţă, Herman (1992) distin-
ge la copiii maltrataţi următoarele sarcini, care le pun la grea încer-
care capacitatea de adaptare:
 formarea de relaţii de ataşament faţă de părinţi periculoşi sau
neglijenţi (sau înlocuitorii acestora);
 formarea unei identităţi stabile într-un mediu fragmentat, incon-
sistent şi instabil;
 autoreglarea emoţională şi corporală, în condiţii în care corpul şi
afectivitatea copilului sunt abuzate şi adulţii nu demonstrează
capacitate de autoreglare.
Acelaşi autor enumeră trei forme de adaptare din repertoriul
comportamentului imatur al copilului, care îl ajută să menţină relaţia
de ataşament, chiar şi faţă de un părinte-agresor. Prima modalitate
este de a minimaliza, de a raţionaliza sau de a scuza abuzul, prin
mecanisme de negare, de suprimare a gândurilor şi a sentimentelor,
sau prin disociere. O a doua modalitate este dezvoltarea unei identi-
tăţi fragmentate, a unei dubluri de personalitate, prin care copilul îşi
descoperă defectele pentru care merită să fie rău tratat.
Convingându-se pe sine că el este cel rău, cresc şansele să creadă că
părinţii săi îşi vor schimba atitudinea faţă de el, dacă el va fi sufici-
ent de bun. A treia modalitate este cea a producerii unor fenomene
patologice, la nivelul corpului sau al psihicului.
Ca urmare, după Grey şi Kempe (1976), copilul oscilează
între strategia de comportament "exagerat de bine adaptat"
(overadjusted) şi comportamentul "hiperactiv şi distructiv" (acting
out).
După Killén (1996, p. 100-107), la rândul ei, supraadaptarea
se poate manifesta în diferite forme. În cazul copiilor cu un compor-
tament supraadaptat, supracontrolat, ea a pus în evidenţă 1. grupul
copiilor care îşi duc cu bine la îndeplinire sarcinile, sunt luptători
activi şi "înving", nu se lasă copleşiţi de abuz 2. grupul celor care
adoptă rolul de a avea grijă de părinţii lor, 3. copiii care se străduiesc
să nu iasă în evidenţă şi de aceea sunt retraşi, pasivi. Dintre compor-
tamentele explozive, impulsive (acting out) au fost identificate tipu-

rile 1. agresiv, 2. destructiv, 3. fără odihnă, 4. de măscărici. Această
clasificare nu înseamnă că un copil va prezenta doar una sau alta
dintre aceste manifestări, ele putând alterna, în funcţie de situaţia de
fapt sau de starea emoţională în care se află copilul. De exemplu,
copilul de obicei tăcut şi retras poate prezenta uneori comportamente
impulsive, cu explozii de furie împotriva unui coleg; copilul liniştit,
pasiv poate deveni autoagresiv, făcând o tentativă de suicid; copilul
maltratat deosebit de dotat, creativ, ambiţios, poate renunţa dintr-o
dată la planurile sale şi poate prezenta comportamente antisociale.
După Killén (1996, p. 101), strategiile de supravieţuire adoptate de
copii depind de tipul de temperament, de nivelul de dezvoltare fizi-
că, de vitalitatea şi sensibilitatea lor, de creativitatea şi de capacitatea
lor intelectuală.
Doyle (1990) remarcă numărul mare de copii care prezintă
un comportament de supunere în faţa situaţiei de abuz. Ea remarcă
similaritatea dintre situaţia victimelor lagărelor de concentrare şi
aceea a copiilor maltrataţi. Se pare că regresia era o trăsătură genera-
lă a adaptării prizonierilor. Aceasta era însoţită de apatie, conducând
împreună la o reacţie de apărare a personalităţii de "hibernare emoţi-
onală". Cercetătoarea se referă la mărturia şi observaţiile psihiatrului
psihanalist Bruno Bettelheim, el însuşi un supravieţuitor al lagărelor
de concentrare, care spunea: "prima dată prizonierii regresau la sta-
diul de copii dependenţi; acest comportament rezulta din regulile
taberei, în urma cărora prizonierii ajungeau să facă pe ei. Prizonierii
erau din ce în ce mai supuşi pe măsură ce realizau în ce mare măsură
sunt dependenţi de bunăvoinţa gardienilor lor. Unii prizonieri chiar
depăşeau supunerea şi începeau să preia valorile gardienilor lor. Câ-
ţiva dintre prizonierii cu multă experienţă de lagăr erau chiar mân-
drii să-i poată copia pe gardienii lor în privinţa agresiunilor fizice şi
verbale faţă de ceilalţi prizonieri, încercând chiar să-şi confecţioneze
uniforme asemănătoare celor SS".
Studiind relaţia dintre tipul de rele tratamente îndreptat îm-
potriva copilului de vârstă între 4 şi 6 ani şi tipul său de reacţie,
Erickson, Egeland & Pianta (1989) au constatat următoarele: la co-
piii agresaţi fizic, reacţiile de agresivitate, de nesupunere şi cele im-
pulsive au fost cele preponderente; se pare, însă, din datele autorilor

menţionaţi, că abuzul fizic şi emoţional are, la această vârstă, deo-
camdată, efecte mai puţin vizibile asupra dezvoltării cognitive a co-
piilor, asupra modului lor de adaptare la sarcini de tip şcolar; grupul
de copii care au prezentat cele mai mari deficienţe din acest punct de
vedere au fost copiii neglijaţi; copiii din acest grup erau pasivi, anxi-
oşi, neatenţi, incapabili să înţeleagă sarcina, fără iniţiativă. Grupul
copiilor abuzaţi sexual a prezentat o mare varietate de comporta-
mente. Unii dintre ei au fost impulsivi, alţii dependenţi, demonstrând
comportamente de la agresivitate la retragere; totuşi, pentru ei cel
mai caracteristic comportament s-a dovedit a fi dependenţa de adult,
dorinţa de a fi alături de adult, de a fi aprobat de el, de a fi ajutat la
sarcini de tip şcolar. Din aceste rezultate, Erickson, Egeland &
Pianta (1989) conchid că, în baza teoriei ataşamentului, copiii îşi
creează aşteptări în legătură cu propriul comportament şi cu al celor
din jur în baza experienţelor lor din prima copilărie. În acest cadru,
comportamentul dificil, nestăpânit al copilului maltratat poate fi vă-
zut ca reprezentând aşteptările negative, proprii şi ale celorlalţi. Din
experienţele lor trecute, aceşti copii au învăţat că ei pot fi cu uşurinţă
maltrataţi şi se poate să nu li se acorde îngrijire; le lipseşte experien-
ţa că trebuie trataţi bine şi că merită să fie bine trataţi. Ca trăsătură
comună a tuturor copiilor de 4-6 ani maltrataţi, Erickson, Egeland &
Pianta au găsit un grad mai scăzut de adaptare a copiilor în colectivi-
tate, un grad mai scăzut de independenţă, o mai redusă capacitate de
concentrare, o nevoie acută de atenţie. Se pare că, în cazul maltrată-
rii timpurii a copilului, la vârsta de 4-6 ani, mecanismele compensa-
torii sunt, deocamdată, mai puţin eficiente.
Recomandări
Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de

rele tratamente şi în acordarea de suport copilului şi familiei sale sau
celor care îl îngrijesc, este foarte important ca siptoamele descrise
mai sus să fie recunoscute. Deşi aceste simptome se regăsesc şi în
alte sindroame clinice decât al celor care derivă din maltratare, ele
rămân totuşi indicatori care trebuie să-l facă pe profesionist să ridice
problema posibilităţii maltratării copilului şi să analizeze cu grijă

această posibilitate.
Pentru ca analiza simptomelor prezentate de copii să fie sis-
tematică, recomandăm folosirea unor fişe simptomatice (check-
listuri), precum şi a criteriilor de diagnostic pentru stresul posttrau-
matic, aşa cum sunt ele cuprinse în DSM-III-R.
Un prim scop al analizei simptomelor este acela de a stabili
diagnosticul corect privind cauzele care se ascund îndărătul unor
schimbări în comportamentul unui copil. Scopul final este însă acela
de a ajuta copilul să depăşească situaţia dificilă în care se află ca
urmare a supunerii sale la diversele forme de rele tratamente, iar
intervenţia pe care urmează s-o planificăm în interesul copilului nu
poate să nu pornească de la semnele sale de suferinţă.
11. TEORII PRIVIND ABUZUL ŞI

NEGLIJAREA COPIILOR
Pentru ca protecţia copiilor împotriva abuzurilor să poată

dobândi consistenţă procedurală, profesioniştii au elaborat modele
explicative care să le permită înţelegerea elementelor constitutive şi
contextuale ale apariţiei relelor tratamente. Alături de Friedrich
(1990, p. 3) considerăm că un model este menit să ajute la înţelege-
rea următoarelor componente:
1. contextul de viaţă al copilului înainte de maltratarea propriu-
zisă;
2. caracteristicile traumatice ale relelor tratamente;
3. reacţiile copilului şi ale agenţilor semnificativi din mediul său
de viaţă care urmare a relelor tratamente şi a dezvăluirii acesto-
ra;
4. modul cum se suprapune maltratarea peste dezvoltarea copilu-
lui;
5. cursul recuperării în urma relelor tratamente (posibilităţile tera-
peutice).
Vom urmări în continuare câteva din punctele de vedere te-
oretice aplicabile cazurilor de abuz şi neglijare a copilului, căutând
să relevăm semnificaţiile lor pentru investigarea, prevenirea şi inter-
venţia aşteptată în protecţia copilului, din partea profesionistului.
Concepţia medicală
Una din primele, dar şi astăzi influentele concepţii privind

abuzul comis împotriva copilului este cea care consideră acest
fenomen ca fiind o boală. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei
teorii este H. Kempe, care, prin cercetările şi publicaţiile sale de la
începutul anilor '60 asupra cazurilor de sugari cu membre rupte
neaccidental, adesea în mod repetat, a iniţiat studiul sindromului
copilului bătut. Descriind simptomele după care pot fi diferenţiate
traumatismele neaccidentale de cele accidentale suferite de sugari,
pornind de la sindromul abuzului fizic pe care l-a descris la sugari

(“battered baby sindroame”), Kempe (1962), a fundamentat con-
cepţia medicală privind abuzul. Pornind de la criterii medicale, s-a
considerat că abuzul asupra copilului este o boală suficient de bine
delimitată pentru a fi considerată o unitate specifică de diagnostic.
Patologia specifică acestei “boli” constă, primordial, în tulburări
de personalitate ale părinţilor, tulburări care se manifestă în relaţia
lor cu propriul copil, sub acţiunea unor factori stresori specifici
relaţiei părinte-copil.
În interpretările din cadrul modelului medical, din punct
de vedere etiologic, factorul primar este considerat a fi defectul de
personalitate al adultului, care în prezenţa unui stres supraadăugat
determină manifestări agresive, fizice şi verbale, faţă de copil.
După Steele şi Pollack (1974), caracteristicile celor care agresează
copiii prezintă un foarte larg evantai de simptome, fără ca acestea
să se constituie în categorii psihiatrice bine delimitate, diferite de
cele deja cunoscute în literatura psihopatologică. Totuşi, în cazul
unor boli psihice ca tulburările de personalitate, gradul ridicat de
neuroticism sau depresie, precum şi în cazul nivelul intelectual
foarte scăzut, părinţii prezintă un risc sporit de a nu recunoaşte
nevoile copilului lor şi de a recurge la tratamente inadecvate vâr-
stei acestora şi capacităţii lor de înţelegere, sau de a le periclita
dezvoltarea şi sănătatea mentală. Astfel de liste de caracteristici
psihologice favorizante ale abuzului împotriva copilului sunt re-
zultatul unor studii ştiinţifice şi, de asemenea, sunt confirmate de
cazuistica clinică.
Factori de risc parental în maltratarea copiilor

 imaturitate, dependenţă de alţii
 izolare socială
 stimă de sine redusă
 sentimente de nefericire
 percepţie falsă privind capacităţile şi rolul copilului
 frică de a răsfăţa copilul
 încredere în valoarea pedepsei
 incapacitate de a dovedi empatie privind nevoile copilului
Parton (1985) apreciază că doar unii dintre părinţii care

comit abuzuri pot fi încadraţi în tablouri psihopatologice distincte.
Intr-adevăr, în urma studiului cazuisticii părinţilor care îşi maltra-
tează copiii, s-a găsit că purtători ai unor trăsături psihice opuse
pot acţiona similar împotriva copiilor lor. De exemplu: unii părinţi
care comit abuzuri aparţin tipului de personalitate lipsit de auto-
control, imatur, cu impulsuri violente şi agresivitate cronică; într-
un alt tip s-ar încadra acei părinţi care prezintă personalităţi rigide,
lipsite de căldură, care sunt detaşaţi de copii şi de problemele lor;
la unii părinţi care comit abuzuri s-a găsit un grad scăzut de inteli-
genţă, dar alţii au avut inteligenţă normală sau chiar superioară;
din punctul de vedere al forţei personalităţii, unii părinţi au ca tră-
sături tipice anxietatea, autoculpabilizarea excesivă, precum şi
depresia cronică, pe când alţii sunt plini de sine şi lipsiţi de re-
muşcări. Este greu să se asocieze în mod global o anumită tipolo-
gie patologică la cazuistica părinţilor care abuzează frecvent copii.
Nu numai că este greu de identificat un anumit tipar de personali-
tate a celor care comit abuzuri asupra copiilor, dar nici nu se poate
stabili o distincţie clară între caracteristicile celor care comit şi a
celor care nu comit abuzuri. Deşi Gil (1970) semnala că 46% din-
tre părinţii care comit abuzuri au prezentat semne manifeste de
devieri mentale şi emoţionale, nici un alt cercetător nu a indicat
cifre comparabile (Zigler, Hall, 1989), considerând procentul ce-
lor cu tulburări psihice ca fiind o mică fracţiune din totalul celor
care maltratează copiii. De exemplu, Kempe şi Kempe (1978) au
stabilit la 10 procentul celor consideraţi psihopaţi şi sociopaţi.
O altă orientare în cadrul acestei concepţii – care încearcă,
totodată, să-i depăşească limitele specifice – regăseşte factorul
explicativ al agresiunilor comise împotriva copiilor în condiţiile
de stres care se exercită asupra personalităţii adulţilor meniţi să
îngrijească copiii. S-a încercat identificarea acelor condiţii de stres
care afectează personalitatea părinţilor şi facilitează manifestarea
unor acte violente. În urma analizei situaţiei sociale a copiilor bă-
tuţi, s-a constatat că mulţi dintre ei proveneau din sarcini nedorite
şi/sau naşteri nelegitime, aveau părinţi prea tineri sau existau sus-
piciuni de infidelitate între soţi. Factorii legaţi de statusul socio-

economic pot influenţa şi ei stresul suportat de părinţi. În această
concepţie medicală, factorii sociali nu se consideră ca având o
valoare explicativă în privinţa tulburărilor relaţiei părinte-copil. Ei
sunt însă consideraţi ca acţionând asupra factorilor de personalita-
te, capacitatea de rezistenţă la stres fiind, în concepţia medicală, o
caracteristică de personalitate.
Pornind de la constatarea că părinţii îşi tratează adesea în
mod diferit proprii copii naturali, s-au identificat anumite caracte-
ristici ale copiilor, care, din cauza stresului indus părinţilor, spo-
resc riscul comportamentului abuziv. Este vorba de factori ca gre-
utatea scăzută la naştere, prematuritatea, un anume handicap sau o
boală cronică a copilului, temperamentul irascibil, neliniştit al
acestuia. Aceşti factori pot conduce la dificultăţi sporite ale părin-
ţilor, ceea ce contribuie uneori la deficienţe ale relaţionării părin-
te-copil.
1. Factorii parentali
 imaturitate, dependenţă de alţii (de exemplu, mama este sub 20 de
ani la naşterea primului copil)
 izolare socială
 stimă de sine redusă
 sentimente de nefericire
 boli psihice (depresie, psihopatii)
 experienţe anterioare ca victimă a violenţei (părinţii au fost pedepsiţi
în mod violent)
 percepţie falsă privind capacităţile şi rolul copilului
 frică de a răsfăţa copilul
 încredere în valoarea pedepsei
 incapacitate de a dovedi empatie privind nevoile copilului
2. Factorii psihosociali specifici familiilor

 tatăl natural al copilului este absent din familie
 mama este necăsătorită
 mama şi tatăl se cunosc de mai puţin de şase luni dinainte de căsăto-
rie
 părinţii nu găsesc satisfacţii în căsnicie
 copilul este născut în afara căsniciei

 mama crede că partenerul nu acceptă copilul
 părinţii nu se înţeleg în privinţa educaţiei copilului şi a deciziilor
din familie
 locuinţă inadecvată
 părinţii nu au legături bune cu proprii părinţi şi cu celelalte rude
 părinţii (în special părintele care se ocupă de educaţia copilului) nu
au activităţi sau relaţii sociale în afara familiei
 părinţii nemulţumiţi de situaţia lor socială, materială
 părintele care se ocupă mai mult de copil nemulţumit de propria sa
situaţie
 partenerul nu oferă suficient ajutor părintelui care îngrijeşte mai
mult copilului (în primul rând sugarul şi copilul mic)
3. Relaţiile interpersonale problematice din afara familiilor

 un părinte a fost nefericit în copilărie, respectiv a avut relaţii nesatis-
făcătoare cu proprii părinţi
 dificultăţi în stabilirea relaţiilor interpersonale
 neînţelegeri trecute sau prezente ale unui părinte cu proprii părinţi
 părinţii sunt marginalizaţi în vecinătatea în care trăiesc
4. Practicile parentale
 părintele răspunde inadecvat (extrem de repede sau de încet) la
plânsul copilului
 părintele are dificultăţi emoţionale în legătură cu alimentarea copilu-
lui
 părintele are un comportament parental superficial, mai mult de-
monstrativ (în prezenţa altora, de paradă)
 părintele supraveghează inconstant copilul
 părintele aşteaptă supunere necondiţionată (la a doua sau a treia so-
licitare)
 părintele recurge adesea la pedepse fizice
 părintele nu arată copilului dragoste
 recompensele oferite de părinte pentru comportamentul adecvat al
copilului sunt de tip fizic (dulciuri, jucării, haine)
plânsul sugarului şi al copilului mic reprezintă probleme grave
pentru părinte
5. Copilul
 copilul este născut prematur, sau cu greutate scăzută la naştere

 copilul are tulburări de alimentaţie, de somn sau este distrofic
 copilul are tulburări sau întârzieri în dezvoltare, nu progresează con-
form normelor de dezvoltare
 copilul are dificultăţi de concentrare sau hiperactivitate (sindromul
HDAD)
 copilul nu progresează conform standardelor normelor
 copilul este pasiv, cu o reactivitate scăzută la stimulare
Hanson, McCulloch şi Hartley (1978) au pus în evidenţă

acele grupări (denumite cluster) de trăsături şi statuturi sociale
care sunt cele mai frecvent asociate, prin corelaţii ridicate, cu pă-
rinţii copiilor abuzaţi. Cel mai cuprinzător cluster găsit a fost cel
care a corespuns relaţiei dintre statutul mamelor de a fi necăsători-
te şi absenţa tatălui natural. Un al doilea cluster s-a referit la starea
psihologică a mamelor, raportarea ei la copil şi la cei din jur. Al
treilea cluster a avut ca factor principal izolarea socială a mamei
(care are puţine activităţi şi relaţii sociale), însoţit de factorul care
cuantifica şansele mamei de a scăpa de responsabilităţile ei ma-
terne. Al patrulea grup de factori a pus în evidenţă creşterea gra-
dului de predispoziţie către maltratare în cazul relaţiilor tensionate
ale tatălui cu proprii săi părinţi.
Toate încercările de a stabili o tipologie foarte clară a pă-
rinţilor de tip abuziv par să conchidă că nu există un singur tip de
trăsături psihice sau de caracteristici ale copilului sau ale situaţiei
de viaţă a familiei, care să cauzeze instalarea unor tulburări grave
în relaţia părinte-copil, de tipul abuzului şi a neglijării copilului.
Este mult mai probabil ca factorii cauzali să se întrepătrundă.
Concepţia medicală privind abuzul are menirea, la fel ca în cazul
descrierii celorlalte boli, de a permite descrierea simptomelor,
recunoaşterea şi diferenţierea lor, dar şi prevenirea din timp a in-
stalării bolii.
Cunoaşterea simptomatologiei şi a etiologiei permite nu
numai diagnosticul sindromului de “copil bătut”, dar permite şi
identificarea preventivă a personalităţilor predispuse să comită
abuzuri. În ştiinţele medicale, metodele principale de prevenţie
constau în distrugerea sau reducerea contactului cu agentul cauzal
şi tratamentul pentru reducerea efectului agentului cauzal care nu

a putut fi evitat. În fenomenul de abuz îndreptat împotriva copilu-
lui, agentul cauzal este văzut a fi adultul care comite abuzul. Ser-
viciile sociale şi medicale pot încerca depistarea acestor persoane
şi influenţarea lor pentru a înlătura sau cel puţin pentru a reduce
pericolul pentru copii (Gough, 1993, p. 211).
Factori de risc parental cu precizie mare în prezicerea

riscului de abuz
 părintele a fost bătut sever şi frecvent în copilărie

 părintele are antecedente de violenţă sau acte delincvente
 părintele a mai fost suspectat anterior de abuz fizic
 părintele este suferind de stimă scăzută de sine, izolare socială sau
depresie
 părintele este supus unor multiple stresuri ca, de ex., conflicte mari-
tale, divorţ, datorii, schimbări frecvente de domiciliu, pierderea unor
persoane dragi
 părintele prezintă explozii de violenţă
 părintele are aşteptări rigide, nerealiste de la comportamentul copii-
lor
 părintele aplică pedepse severe copilului
 copilul este văzut de părinte ca fiind dificil şi provocativ
 părintele respinge copilul sau are dificultăţi în stabilirea legăturilor
de ataşament cu acesta
(Kempe, 1978, după Pringle, 1980, p. 214-215)
Studiul Denver, desfăşurat sub influenţa lui H. Kempe

(Parton, 1985), a căutat să stabilească, în cadrul unui plan pro-
spectiv-longitudinal, metodele cele mai eficiente şi factorii cei
mai predictivi ai identificării riscului crescut de abuz împotriva
copilului. Au fost cooptate 350 de mame care au născut într-o
anumită perioadă de timp într-un spital din Denver. În prima fază
au fost intervievate toate mamele înainte de a naşte şi s-au notat
toate semnele considerate de risc: negarea sarcinii, depresia, starea
de frică, instabilitatea emoţională, lipsa de prieteni, provenienţa
dintr-un mediu abuzator sau de neglijare, condiţiile dificile de lo-

cuit, lipsa unei relaţii maritale sau relaţiile maritale conflictuale,
lipsa de suport din partea familiei etc.
În a doua fază a cercetării s-a aplicat un screening cu aju-
torul unui chestionar care cuprindea factorii menţionaţi în faza inter-
vievării. În a treia fază, metoda folosită a fost cea a observaţiei, ur-
mărindu-se reacţia părinţilor în sala de naştere. S-au făcut înregis-
trări ale comportamentelor verbale şi neverbale imediat după naş-
tere. În faza următoare, s-au adunat informaţii privind comporta-
mentul mamelor faţă de copii, prin observarea familiilor cu ocazia
unor vizite la domiciliu, la 6 săptămâni după naştere. Din lista ini-
ţială de 350 de mame cuprinse în cercetare, utilizându-se o scară de
ierarhie a riscurilor de rele tratamente, s-au stabilit următoarele două
categorii opuse: mame cu riscul cel mai mare de rele tratamente, ele
fiind alese ca având cei mai mulţi factori de risc constataţi cu ocazia
aplicării tuturor metodelor de culegere a datelor şi mame din extre-
ma cealaltă, prezentând cei mai puţini factori de risc, care au consti-
tuit grupa de control. Cele două grupuri cuprinse în cercetare, con-
stând din 50 de familii din grupul mamelor cu risc crescut şi 25 de
familii din grupul mamelor cu risc scăzut, au fost urmărite în perioa-
da de vârstă a copilului cuprinsă între 17 şi 35 de luni. În grupul
mamelor cu risc crescut s-au constatat, în medie, 22 de factori de
risc, în comparaţie cu grupul mamelor cu risc scăzut, cu media de 2
factori de risc. În a patra fază a cercetării, cea de vizită la domiciliu,
20 (din cele 50) de familii incluse în grupul de cercetare ca având un
risc crescut, au prezentat practici necorespunzătoare de îngrijire a
copiilor. Nici un astfel de caz nu s-a înregistrat în grupul mamelor
evaluate ca având risc scăzut. Ulterior, cinci copii din grupul mame-
lor cu risc crescut au fost părăsiţi, în timp ce nici un copil din grupul
de control nu a fost părăsit. Din grupul mamelor cu risc crescut, 22
de copii au avut în primele 17 luni de viaţă cel puţin un incident pen-
tru care au necesitat asistenţă medicală, pe când în grupul fără trăsă-
turi de risc s-au înregistrat doar patru astfel de incidente. Dacă din
grupul celor cu risc crescut au fost raportaţi 8 copii la centrul de
asistenţă pentru abuz, din grupul celor cu risc scăzut nu a fost rapor-
tat nici unul. Dintre cei cu risc crescut, 10 copii au prezentat retard
în dezvoltare, fără să fie astfel de cazuri în celălalt grup. Pe când toţi

cei cincizeci de copii din grupul cu risc scăzut au rămas în familiile
lor, opt din cei consideraţi cu risc au fost plasaţi în alte familii, sau
au fost adoptaţi legal. Din aceste date reiese că se poate prezice cu
destulă marjă de siguranţă care dintre familii prezintă riscuri mai
crescute pentru copii. Cea mai mare marjă de siguranţă a fost dată de
metoda observaţiei în sala de naşteri (76,5% corectitudine), metodă
urmată de chestionar (57% corectitudine) şi de interviul prenatal
(54,4% corectitudine). Dacă s-au combinat informaţiile obţinute prin
cele 3 metode, corectitudinea estimărilor a ajuns la 79%. În ansam-
blu, s-au putut estima prospectiv 75 din cele 95 de cazuri depistate
ulterior, omiţându-se doar 20 de cazuri. Pin această cercetare,
Kempe demonstrează posibilitatea şi utilitatea evaluării riscului de
abuz familiar.
Ca o critică la adresa acestui procedeu, care se poate gener-
aliza, de altfel, la celelalte studii de evaluare a riscului, Parton
(1985) aduce în discuţie posibilitatea de a identifica incorect părinţi
care – de fapt – nu au un comportament abuziv faţă de copii. Dat
fiind procentul mic al copiilor abuzaţi într-un eşantion al populaţiei,
există o şansă crescută ca – chiar şi la o corectitudine de 99% a eva-
luării riscului – alături de identificarea unor părinţi care ar putea
maltrata – mulţi alţi părinţi să fie identificaţi în mod fals ca fiind
abuzivi, ceea ce ar putea contraveni deontologiei profesionale.
În studiul Denver mai sus amintit, din 100 de mame iden-
tificate în urma cercetării preventive ca prezentând un risc crescut
de rele tratamente împotriva copiilor, 75 de mame au prezentat
într-adevăr astfel de comportamente. Cele 75 de cazuri de rele
tratamente au reprezentat doar 79% din totalul de 95 de cazuri de
rele tratamente comise de mamele din eşantionul studiat. Aceasta
înseamnă existenţa unui număr de 20 de cazuri diagnosticate în
mod fals ca fiind negative din punctul de vedere al abuzului (ca-
zuri fals negative). Ele se adaugă greşelilor de diagnostic preven-
tiv care se referă la cele 25 de mame catalogate în mod greşit ca
prezentând pericolul maltratării copilului şi care intră în categoria
cazurilor fals pozitive (vezi tabelul 7). Reducerea numărului de
erori se poate face prin schimbarea pragului folosit pentru delimi-
tarea celor consideraţi ca prezentând un risc crescut sau unul scă-

zut de abuz. Dacă grila utilizată pentru selectarea cazurilor va fi
mai severă, cuprinzând un număr mai mare de itemi necesari pen-
tru ca o persoană să fie evaluată în categoria celor cu risc crescut
de a-şi abuza copilul, o facem în speranţa de a scădea numărul
falşilor negativi, adică a persoanelor care nu sunt considerate ca
periculoase, dar de fapt vor comite abuzuri. În acelaş timp, creşte
şansa ca să se mărească numărul persoanelor fals pozitive, adică
al celor etichetaţi ca prezentând un risc crescut, dar care, de fapt
nu vor comite abuzuri.
Tabelul 7 Validitatea predicţiei comportamentului abuziv

Fals pozitivi Adevăraţi nega-
total lot 350 mame tivi
Depistaţi risc mare100 25 230
nr. cazuri de maltratare Falşi negativi Adevăraţi pozitivi
efectivă
95 mame 20 mame 75 mame
Parton, 1985
Una din criticile adresate studiilor bazate pe concepţia me-

dicală (Parton, 1985) subliniază imprecizia definiţiilor utilizate pen-
tru selectarea cazurilor în diferitele categorii. Kempe însuşi a inclus
printre copiii consideraţi abuzaţi şi pe acei copii care au necesitat
internarea în spital în urma unor accidentări întâmplătoare, care au
avut loc în perioada urmărită. Ori, în astfel de cazuri, diagnosticul
maltratării este hazardat.
Astfel de analize referitoare la corectitudinea prevenţiei
ridică dileme etice importante pe de o parte pentru practicienii
care lucrează în asistenţa familiilor şi a copiilor, iar pe de altă par-
te pentru cei care decid în privinţa finanţării programelor preven-
tive în cadrul politicilor sociale. Întrebările care se pun adesea
sunt: "în ce măsură merită investit în programe care acţionează pe
o scară prea largă, fiind doar parţial eficiente?"; "Nu ar trebui fo-
losite acele fonduri în mai mare măsură pentru programe mai ţinti-
te, de recuperare?"; "În ce măsură este etic să se presupună despre
unii părinţi că ar putea cauza vătămări copiilor lor şi să se interfe-

reze cu mandatul autorităţii în viaţa unor familii, fără siguranţa că
ea ar avea nevoie de intervenţia autorităţilor?". Răspunsurile la
aceste întrebări sunt diferite în funcţie de atitudinile respondenţi-
lor. Unele critici sunt destul de vehemente, invocând costurile
mari şi eficienţa redusă în acest tip de identificare preventivă.
Alte răspunsuri consideră că, odată cu reuşita depistării şi inter-
venţiei preventive în cazul unui număr dat de copii, programul şi-
a dovedit utilitatea şi justeţea din punct de vedere etic. Dimpotri-
vă, recunoaşterea existenţei unui risc şi lipsa intervenţiei în intere-
sul copilului este o atitudine periculoasă, care poate însemna dez-
interesul societăţii pentru situaţia copilului. Într-adevăr, identifica-
rea posibilelor cazuri de abuz nu este încă suficientă pentru preve-
nirea vătămării copiilor, depistarea trebuind să fie însoţită de in-
tervenţii de tip educativ-preventiv şi de monitorizare de lungă du-
rată. De fapt, cercetările de tip prospectiv desfăşurate de Kempe
şi colaboratorii săi au avut o importantă componentă de tip inter-
venţie educativă, mamele depistate fiind monitorizate de către
sora medicală şi medicul de familie pentru a dobândi bune deprin-
deri de alimentare şi de îngrijire a copilului şi stimulate în toate
iniţiativele lor pozitive faţă de copii (ca de ex. activităţi de stimu-
lare a dezvoltării psihomotrice, stimularea vorbirii, orientarea
emoţională pozitivă etc).
În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de
abuz are avantaje incontestabile. El are o clară tendinţă spre obi-
ectivitate, dorind să stabilească manifestările măsurabile ale abu-
zului şi neglijării copilului. Cu ajutorul simptomatologiei descrise,
pe baza modelului medical, s-au iniţiat studii de prevalenţă şi in-
cidenţă, precum şi unele de depistare şi de prevenire a fenomenu-
lui de rele tratamente îndreptate asupra copilului. Un deosebit me-
rit al modelului medical constă în efectul rezultatelor sale asupra
politicilor sociale. Descrierea unei unităţi separate de diagnostic şi
tratament, cu implicaţii complexe medicale, psihologice şi sociale
a dus la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor sociale adresate
copiilor, pentru investigarea, înregistrarea, tratamentul, evaluarea,
prevenirea şi plasarea lor. Un deosebit merit al modelului este im-
pactul său asupra profesioniştilor din domeniul socio-uman. A

apărut o nouă categorie de personal, specializat în investigarea
cazurilor de abuz. Date fiind necesităţile acestui personal în do-
meniul formării, au apărut noi specializări în domeniul superviză-
rii şi s-a consacrat specializarea în protecţia copilului.
Modelul terapeutic privind familia disfuncţională
Modelul teoretic al psihoterapiei familiale analizează tul-

burările de comportament ale membrilor familiei din punctul de
vedere al relaţiilor din sistemul familial, respectiv al familiei ca
întreg. Într-o familie există o structură de suprafaţă, care cuprinde
tiparele de comunicare vizibile între membri familiei, alianţele şi
legăturile afective, modalităţile de exercitare a funcţiilor parenta-
le, relaţiile cu persoanele din contextul familial, precum şi atmo-
sfera generală din familie. Există însă şi o structură invizibilă, de
adâncime, care cuprinde anumite modalităţi de trăire şi prelucrare
a tensiunilor şi stresurilor familiale, neprelucrate, nediscutate în
familie. Dacă aceste evenimente stresante nu pot fi integrate în
structura de suprafaţă, atunci pentru menţinerea echilibrului fami-
lial se dezvoltă nişte circuite repetitive, cu tipare de comportament
compulsiv sau dominator (Mrazek, Bentovim, 1981). Deşi astfel
de circuite sunt menite să evite disfuncţiile, de fapt, ele le reedi-
tează într-o altă formă. Prin ele, familia poate exprima semnifica-
ţii patologice, care împiedică rezolvarea constructivă a probleme-
lor stresante care provin din interiorul sau exteriorul familiei.
În concepţia terapiei familiale de tip dinamic (Minuchin,
1974), familia incestuoasă este considerată ca neîndeplinind nevo-
ile de îngrijire, căldură şi sexualitate ale membrilor familiei, într-
un mod adecvat gradului lor de maturitate. În locul acestor atitu-
dini pot apare fenomene de posesiune, agresivitate, relaţii denatu-
rate de tip sexual, asamblate toate într-o atmosferă de secret. Ele
vor conduce, atât din partea adulţilor implicaţi, cât şi a victimelor,
la sentimente de remuşcare şi de autoînvinovăţire (Mrazek,
Bentovim, 1981).
Se pare că în familiile incestuoase predomină ideea impo-

sibilităţii relaţiilor de intimitate între persoanele mature din fami-
lie, precum şi imposibilitatea separării acestora. Ca modalitate de
constituire a relaţiilor incestuoase, în cazuistica clinică este de-
scris părintele care exploatează sexual copilul, dar, uneori, oferă
acestuia mai multă atenţie, decât celălalt părinte care omite îngriji-
rea şi protejarea copilului. Incestul este o modalitate de exprimare
a disfuncţionalităţilor dintre membri, menit să reducă tensiunile de
frică, de dezintegrare şi abandon ale adultului incestuos. Spre
exemplificare prezentăm un scenariu posibil al unei familii inces-
tuoase:
D-l. B. este anxios din cauză că simte slăbirea potenţei sale se-
xuale şi îi este frică că soţia îl va abandona. Din această cauză se apro-
pie afectiv din ce în ce mai mult de fiica lui de 9 ani, care şi-a idealizat
până acum tatăl. Atracţia sexuală faţă de fiica sa îl ajută pe d-l. B. să
întârzie confruntarea cu pierderea treptată a capacităţilor sale sexuale
de bărbat. Prin reducerea insistenţelor sexuale ale soţului, d-na B. sca-
pă de ceea ce ea consideră a fi datoriile ei de soţie. Astfel, prin incest,
căsnicia se reconstruieşte pe baza unor noi reguli de funcţionare, cu
anumite avantaje, care se constituie ca un mit al familiei. Membri fami-
liei devin prizonieri ai noilor roluri, secrete. Se instalează în acest fel o
circularitate care permite fenomenului patologic să se perpetueze atâta
timp cât nimeni din familie nu divulgă secretul şi nu îşi părăseşte rolul
acceptat. Nivelul comunicării între d-l. şi d-na. B ajunge să se reducă
extrem de mult. Aparent, D-l. B şi fiica lui se înţeleg foarte bine. Ea îşi
petrece serile la televizor, în camera şi în patul tatălui. Într-o noapte el
se apropie de ea printr-un comportament sexual. Ea se sperie, dar do-
reşte să-i fie pe plac tatălui ei şi nu-l respinge. În acea noapte tatăl şi
fiica de 9 ani întreţin relaţii sexuale. În săptămânile următoare, tatăl o
solicită pe fiica lui din ce în ce mai insistent şi ea se plânge mamei. Ma-
ma cere explicaţii soţului ei, care încearcă s-o îmbuneze şi să-i promită
că nu se va mai atinge de fetiţă, dacă mama îi va accepta avansurile. Ea
însă îl refuză, fiindcă nu suportă ideea apropierii lui, mai ales după ce a
luat cunoştinţă de relaţia sexuală dintre el şi propria fetiţă. Dar nu în-
drăzneşte să dezvăluie autorităţilor situaţia, de teama de a nu isca un
scandal. Nu doreşte să intenteze divorţ, fiindcă îi lipsesc mijloace sigure
de subzistenţă şi de aceea nu vrea să rămână singură, fiindcă nu poate
să-şi închipuie că ar putea face schimbări majore în propria ei viaţă. Îi
este frică de un eventual proces şi de ideea de a contribui la condamna-

rea soţului ei. De aceea nu divulgă secretul în afara familiei, se mulţu-
meşte să-i smulgă soţului ei promisiunea că nu va mai repeta relaţia
incestuoasă. Astfel, sistemul rămâne, în continuare, circular şi
homeostatic.
Homeostazia familiilor de tipul celei descrise mai sus nu

înseamnă ruperea ciclului disfuncţionalităţilor, ci instalarea unui
echilibru care nu este afectat în suficientă măsură de cererea de
ajutor, venită din partea fetiţei, îndreptată în interiorul sistemului,
către mama sa. Divulgând mamei secretul relaţiei incestuoase,
există posibilitatea ca fata să fie considerată vinovată de către
mama ei (fiindcă ar fi făcut ea avansuri sau fiindcă ea a cauzat
întreaga problemă deoarece a privit programul de televizor din
patul tatălui). S-ar putea ca mama să nu îşi protejeze fata fiind în
prea mare măsură preocupată de propria ei situaţie de viaţă, care
s-ar putea să fie într-un un moment de criză. Dacă dezvăluirea
secretului ar avea loc în afara familiei, atunci echilibrul familial ar
fi afectat în mult mai mare măsură, iar şansele ca fetiţa să pri-
mească ajutor ar creşte. Din păcate însă, după cum aflăm din rela-
tările unor victime ale abuzurilor sexuale care au loc în cadru fa-
milial şi care au avut curajul de a solicita ajutor din afara familiei,
adesea nici comunitatea nu are suficiente mijloace pentru a proteja
prompt victimele. Psihoterapia familiei (soluţia propusă de mode-
lul de analiză descris mai sus) recomandă ca modalitate de lucru
recurgerea la ajutorul psihoterapeutului, în scopul abordării unui
nou stil de comunicare şi de comportament în familie. Comunica-
rea va trebui să fie mai sinceră, readucând la suprafaţă şi abordând
direct secretele de familie. Schimbarea comportamentului din fa-
milie va urmări centrarea pe nevoile membrilor ei şi a modalităţi-
lor în care familia le poate satisface.
Teoria transmiterii multigeneraţionale a abuzului
Concepţia prin care problemele psihosociale se consideră

a fi transmise din generaţie în generaţie este larg răspândită. In-
vestigaţiile în cazurile de abuz împotriva copiilor au constatat că
părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad crescut de violenţă,

respectiv au fost ei înşişi abuzaţi în copilărie.
Hattie nu fusese iubită şi la rândul ei era incapabilă să iubeas-

că, nu fusese îngrijită şi ea însăşi nu putea îngriji pe cineva. Solitară,
izolată într-o familie numeroasă, ea va izola mai târziu din punct de
vedere emoţional pe singurul ei copil. Furia, rezultat al visului ei spul-
berat de a face o carieră muzicală, a fost transmisă generaţiei următoa-
re, moştenire care în cele din urmă îi revenise lui Sybil (Schreiber, 1997,
p.195).
Egeland şi Jakobovitz (1984) au folosit în cercetarea lor

un interviu semistructurat pentru a colecta informaţii despre isto-
ria de viaţă a unui lot de 160 de mame care au prezentat în istoria
lor semne de abuz (pedepse fizice severe primite de la părinţii
lor). Din acest lot iniţial a fost delimitat grupul mamelor care şi-au
maltratat curent copiii, care la rândul său a fost împărţit în trei
grupe: cele care au abuzat fizic copilul prin aplicarea unor pedep-
se grave, grupul liminar (care a administrat bătăi copiilor fără să
lase semne care să dureze) şi grupul celor care şi-au dat copii în
îngrijirea altora. Aceşti autori au raportat transmiterea
intergeneraţională a abuzului (de toate trei tipurile descrise) ca
fiind în proporţie de 70%. Studiul nu a reuşit să separe factorii
transmişi generaţional prin experienţa individuală, de factorii de
nivel socio-economic. S-a constatat că pe măsură ce domeniul de
definire a relelor tratamente este mai cuprinzător, transmiterea
intergeneraţională pare a fi mai mare. Fără cercetări ţintite este
greu de demonstrat dacă aceste experienţe traumatice din copilărie
sunt specifice adulţilor care comit abuzuri sau îi caracterizează pe
majoritatea adulţilor care devin părinţi.
Rutter (1989) consideră că atitudinile şi comportamentele
parentale sunt complexe şi nici transmiterea lor nu poate fi privită
unidimensional. Nu stilul parental este cel care se transmite gene-
tic ci, de ex., predispoziţia către unele tulburări psihice.
Intergeneraţional se transmit, de asemenea – dar pe căi sociale şi
nu genetice – condiţiile defavorizante de locuinţă, de venit, care
acţionează ca factori de stres social. Susţinătorii acestei concepţii
scot în evidenţă transmiterea familială a anumitor modele cultu-

rale de creştere a copiilor, modele în care autoritatea parentală,
agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor copiilor
(sau opusul acesteia) sunt caracteristice.
Steele şi Pollack (1968) au intervievat 60 de părinţi, parti-
cipanţi la un program de tratament psihosocial, care şi-au abuzat
copiii. Autorii au susţinut că toţi părinţii din grup fuseseră abuzaţi
în copilărie. Deşi invocat adesea ca punct de referinţă în cercetări-
le care relevă transmiterea modelelor parentale peste generaţii,
studiul a folosit o definiţie neclară (prea largă) pentru a defini ce-
ea ce înseamnă experienţe traumatice datorate abuzului în copilă-
rie şi nu a recurs la un grup de control, pentru a verifica diferenţe-
le de frecvenţă în privinţa experienţelor raportate prin interviu.
Un alt studiu de tip retrospectiv privind repetarea ciclului
familial al abuzului a fost condus de Quinton şi Rutter (după
Rutter, 1989). În cadrul cercetării au fost analizate experienţele
dureroase din prima copilărie ale mamelor din 48 de familii (năs-
cute) europene dintr-un cartier londonez, care aveau copii ocrotiţi
în instituţii rezidenţiale, internaţi acolo pentru perioade de peste
opt luni (pentru a nu cuprinde cazuri internate din motive de crize
familiale trecătoare, accidentale). Pentru comparaţie, s-a lucrat cu
un grup de control similar în privinţa compoziţiei familiei şi a vâr-
stei copiilor, din care nici un copil nu a fost vreodată luat în ocro-
tire instituţională. Datele interviurilor au demonstrat că mamele
care aveau copii în instituţii au prezentat în mai mare măsură tra-
ume legate de proprii părinţi decât cele din grupul de control. Un
sfert din mamele care au avut copii în instituţii au fost, la rândul
lor, instituţionalizate în propria copilărie, comparat cu doar 7%
din mamele din grupul de control; 44% din mamele grupului ţintă
şi doar 14% din cele ale grupului de control au fost separate, pen-
tru o perioadă de cel puţin o lună, de unul sau de ambii părinţi, din
motive de conflicte familiale; de trei ori mai multe mame din gru-
pul ţintă au suferit din cauza unor metode de disciplinare extreme.
În total 61% din mamele grupului ţintă au prezentat cel puţin 4
feluri de experienţe dureroase datorate educaţiei parentale (şi nu-
mai 11% au avut doar un singur asemenea tip de trăire negativă),

în comparaţie cu 16% (respectiv 35%) în grupul de control.
Tabelul 8. Experienţele din copilăria timpurie a mamelor

Grupul ţintă grupul de semnificaţia statistică
N=44 control N=43 X2 df P
a avut experienţa 25 7 3.98 1 0,05
instituţionalizării
separat de părinţi în 44 14 8,12 1 0,01
urma unor conflicte
Conflicte maritale 45 14 8,57 1 0,01
parentale
metode extreme de 27 10 3,78 1 Ns
disciplinare din
partea tatălui
metode extreme de 38 10 8,35 1 0,01
disciplinare din
partea mamei
(Rutter, 1989, p. 324)
Hunter şi Killstrom (1979) au efectuat o cercetare asupra

unui lot de 282 de părinţi ai unor sugari internaţi din diverse mo-
tive la un spital pediatric de îngrijire intensivă. S-au adunat infor-
maţii privind copilăria părinţilor, perioada sarcinii, reţeaua socia-
lă. Prin definiţia folosită în cercetare, relele tratamente suferite de
părinţi în copilărie au cuprins toate relatările despre incidente de
abuz şi despre acte de neglijare. Pentru a aduna date despre com-
portamentul parental actual, s-au colectat informaţiile referitoare
la lotul cercetat cuprinse în registrele de protecţia copilului. Din
totalul de 282 părinţi cuprinşi în lot, 49 au prezentat semne de su-
ferinţă ca urmare a relelor tratamente. La evaluarea de la sfârşitul
primului an de viaţă al copiilor, 10 copii au figurat pe registrele de
protecţia copilului. Dintre aceştia, 9 aveau părinţi care au trecut
prin experienţa abuzului. Deşi proporţia de 10/9 părinţi abuzatori
şi totodată având experienţa abuzului ar indica o rată extrem de
mare de transmitere intergeneraţională, totuşi, ceilalţi 40 de pă-
rinţi, cu experienţe comparabile de maltratare în copilărie, nu au
comis abuzuri. Luând în calcul aceste date, autorii calculează o
rată de transmitere intergeneraţională de 18% (9 din 49). Prin
acest tip de studiu prospectiv (şi nu retrospectiv), Hunter şi

Killstrom au identificat un procent de 82% (40 din 49) părinţi care
au rupt ciclul abuzului. Aceşti părinţi se deosebeau de ceilalţi prin
următoarele: mamele aveau mai puţine sentimente ambivalente în
timpul sarcinii, părinţii aveau o reţea socială în mai mare măsură
suportivă, copiii erau mai sănătoşi fizic, părinţii fuseseră abuzaţi
doar de unul dintre părinţi, celălalt fiind suportiv şi – totodată –
erau mai sinceri în legătură cu abuzurile suferite de ei înşişi. Con-
cluzii asemănătoare au reieşit, de asemenea, din cercetarea lui
Egeland şi Jacobovitz (1984), care au studiat prin metoda intervi-
urilor semistructurate 160 de mame singure, care din diverse mo-
tive legate de situaţia lor socială (venit scăzut, izolare socială, ni-
vel ridicat de stres social) au fost considerate ca mame cu risc
crescut din punct de vedere social. În urma cercetării, autorii au
subliniat că în evitarea repetării relelor tratamente, un rol impor-
tant îl joacă modul în care părinţii prelucrează traumele prin care
au trecut ei înşişi. De asemenea, există şanse mai mari de a evita
ciclul abuzului la părinţii care, la rândul lor, au avut în jurul lor o
persoană în care să poată avea încredere sau care, în prezent, au
parteneri apropiaţi, afectuoşi şi înţelegători. Din cercetările lui
Egeland şi Jacobovitz a reieşit că rata de transmitere
intergeneraţională este mai mare în cazul abuzului sever suferit de
mame (70%), fără ca aceasta să însemne neapărat comiterea unor
abuzuri la fel de grave împotriva copiilor. Specificul acestui stu-
diu a fost îmbinarea dintre factorii privind experienţa abuzului şi
factorii de stres social. S-ar putea ca rezultatele obţinute privind
ratele crescute de transmitere intergeneraţională să se datoreze, de
fapt, amplificării acţiunii factorilor traumatici ai copilăriei pe fon-
dul similar al stresului social crescut şi a lipsei de ajutor. Sinteti-
zând concluziile a numeroase cercetări care au examinat transmi-
terea multigeneraţională a relelor tratamente adresate copiilor,
Kaufman şi Zigler (1989) trag concluzia că nu se poate neglija
pericolul repetării istoriei abuzului, care este de aproximativ 30%,
de 6 ori mai mare decât în populaţia neselecţionată (de 5%).
Perspectiva feministă privind abuzul împotriva copii-

lor
Cercetătorii care analizează fenomenul maltratării copiilor

şi în special abuzul sexual atrag atenţia asupra importanţei înţele-
gerii complexe a experienţelor traumatice trăite de copii, deoarece
ceea ce se întâmplă sub eticheta abuzului nu are semnificaţie doar
prin conţinutul faptei, ci prin trăirile copiilor abuzaţi şi urmările
lor (C. Parton, 1990). Inegalitatea de putere dintre cel care comite
abuzul şi victimă face inutilă întrebarea privind vina copilului în
comiterea abuzului şi amplifică experienţa copilului de a i se fi
înşelat încrederea din partea unei persoane care ar fi trebuit să-l
ocrotească. Cum am arătat în partea I, concepţia feministă anali-
zează implicarea diferită a celor două sexe în abuz în general, dar
mai ales în abuzul sexual. Este criticată atitudinea unor studii care
minimizează procentul copiilor abuzaţi sexual. Din raportul Kin-
sey (1948, 1953) a rezultat că 24% dintre femei au suferit o anu-
mită formă de abuz sexual din copilăria mică şi până la pubertate,
cei care au comis abuzurile fiind în toate cazurile bărbaţi.
În studiile lui Russell (1984), care s-au desfăşurat asupra
unui lot echilibrat ca vârstă, rasă etc., definiţia folosită pentru
abuzul sexual a fost: un copil este considerat a fi abuzat sexual
când o persoană matură din punct de vedere sexual îl implică pe
copilul sub vârsta de 16 ani într-o activitate cu caracter sexual,
menită să provoace excitare şi plăcere adultului (definiţie asemă-
nătoare celei folosite de noi în capitolul 3). Persoanele intervieva-
te au fost întrebate dacă au avut, în copilăria lor, până la 16 ani,
experienţa unor relaţii sexuale nedorite, pe care le-au resimţit ca
fiind abuzive şi cine a fost persoana care le-a implicat în astfel de
relaţii. Din studiul Russel a rezultat că raportul dintre genul femi-
nin şi masculin în cazul victimelor copii este de 3/2, iar în privinţa
cazurilor din familie, el este de 5/1. Această disproporţie între cele
două sexe în privinţa victimizării copiilor este prelucrată în con-
cepţia feministă pentru a se releva expunerea mai mare a sexului
feminin la diverse forme de abuz. S-ar putea însă ca numărul mai
mic al băieţilor victime ale abuzurilor să fie doar rezultatul unui

fenomen mascat, secretul şi ruşinea în cazul relaţiilor homosexua-
le fiind, în cazul sexului masculin, chiar mai mare decât în cazul
relaţiilor heterosexuale. Ceea ce pare însă incontestabil este rapor-
tul mai mare al genului masculin printre adulţii care comit diferite
tipuri de abuzuri. Există, de asemenea, diferenţe între femei şi
bărbaţi în privinţa formelor de abuz comise: femeile comit mai
multe abuzuri psihice, emoţionale, iar bărbaţii comit mai multe
abuzuri grave şi mai ales abuzuri de ordin sexual.
Concepţia feministă este importantă în protecţia copilului
împotriva violenţei prin atitudinea sa foarte vehementă împotriva
libertinismului în privinţa sexualităţii. Dacă libertinismul conside-
ră sexualitatea copiilor ca fiind un dat natural şi nu condamnă re-
laţia sexuală dintre un adult şi un copil, concepţia feministă res-
pinge orice formă a relaţiei sexuale dintre un adult şi un copil,
chiar şi în cazul în care se invocă consimţământul copilului la ast-
fel de relaţii. Feminismul consideră că este extrem de dificil pen-
tru un copil să refuze, să se opună sau să reziste solicitărilor venite
din partea unui adult, mai ales dacă acesta are un statut respectat
în familie. Aşa zisul consimţământ este adesea obţinut de la copii
prin forţă, adultul profitând de diferenţa de putere, prin amenin-
ţări şi alte tipuri de manipulări. Concepţia feministă se opune li-
bertinismului de natură sexuală şi în ceea ce priveşte efectele abu-
zului sexual asupra copilului. Libertinismul neagă efectele de lun-
gă durată al unei relaţii sexuale cu un copil, iar concepţia feminis-
tă subliniază efectul traumatic prelungit asupra victimei al incestu-
lui şi al pedofiliei. Concepţia feministă se opune şi modelului care
explică incestul prin disfuncţiile vieţii familiale. Feminismul nu
este împotriva terapiei familiei, dar consideră că trebuie să se ana-
lizeze responsabilitatea adulţilor în comiterea abuzului, în speţă,
revine tatălui abuziv. S-ar putea constata că feminismul nu oferă
prea multe speranţe în legătură cu schimbările dinamicii familiei,
ca urmare a unei intervenţii cu caracter terapeutic. Într-adevăr, se
recunoaşte că în anumite cazuri de incest şi pedofilie, mamele au
şi ele o anume responsabilitate, dat fiind faptul că nu reuşesc să-şi
apere copii. Dar descrierea specifică teoriei disfuncţionalităţii fa-
miliale, după care mamele sunt cele care menţin conflictul din
familie, fiind cele care fie nu-şi respectă obligaţiile sexuale faţă de
soţ, fie sunt inactive sexual, fie sunt în prea mare măsură punitive
cu bărbaţii lor sau distante faţă de copiii lor, deplasează responsa-
bilitatea pentru incest spre mamă. Din punctul de vedere al teoriei
disfuncţionalităţii familiei, taţii ar avea un rol mai supus în familie
şi nu se caută vinovăţia şi responsabilitatea acestora, ceea ce este
crucial opus punctului de vedere feminist. Feminismul subliniază
foarte clar ideea responsabilităţii persoanei adulte care comite
abuzul sexual, responsabilitate care nu se poate transmite nimănui
altcuiva, nici chiar persoanei care, printr-o atitudine nepăsătoare
sau distantă, nu reuşeşte să apere copilul. În legătură cu modalita-
tea psihanalitică de abordare a incestului, punctul de vedere femi-
nist refuză înţelegerea abuzului sexual ca fiind o activitate instinc-
tivă incontrolabilă conştient. In această concepţie reminiscenţe ale
complexului Oedip, frica de castrare, furia inconştientă faţă de
propria mamă, traumele copilăriei nu justifică manifestările de
comportament sexual dominator, abuziv.
Din criticile de mai sus adresate modelelor discutate până
acum reţinem, ca avantaje ale punctului de vedere feminist, în
primul rând atitudinea fără echivoc faţă de responsabilitatea acte-
lor abuzive. Un alt mare câştig pentru munca practică în domeniul
protecţiei copilului îl constituie contribuţia feminismului la practi-
ca în favoarea copilului supus abuzurilor. În tratarea copiilor –
victime ale abuzului, principiile cele mai importante sunt: persoa-
na care dezvăluie un abuz trebuie crezută. Un copil, mai ales la o
vârstă anterioară pubertăţii, nu are fantezii de ordinul abuzurilor
sexuale, specialiştii fiind capabili a discerne între relatările care
constituie proiecţii normale ale inconştientului (complexul Oedip
sau Elektra) şi relatările care au la origine fenomene abuzive rea-
le. În cazul din urmă, victima trebuie asigurată că ceea ce s-a în-
tâmplat nu a fost vina sa şi că a făcut bine că a dezvăluit adevărul.
Esenţa tratamentului este creşterea stimei de sine a victimei şi re-
aducerea sa în situaţia de a-şi putea controla propria stare. Aceasta
în condiţiile în care victima este ajutată să trăiască cu adulţi care îi
arată înţelegere şi dragoste.
Teoria ataşamentului
Formarea legăturilor de ataşament este o caracteristică

importantă a relaţiilor de familie. Pornind de la teoria psihanalitică
privind importanţa traumelor din copilărie pentru viaţa adultă şi
de la datele privind comportamentul puilor de animale după naşte-
re, Bowlby a descris nevoia imperioasă pentru sugar şi copilul mic
a existenţei unei persoane stabile care să-i ofere dragoste şi îngriji-
re. Belsky şi Cassidy (1992) consideră teoria ataşamentului ca
fiind o teorie developmentalistă, care unifică înţelegerea biologică
a naturii umane şi concepţia psihanalitică, conform căreia experi-
enţele din copilăria timpurie sunt de maximă importanţă pentru
dezvoltarea ulterioară a personalităţii. Datele experimentale au
fost îmbogăţite cu cercetările lui Harlow şi Harlow (1972) privind
deprivarea maternă la primate, care au demonstrat modificările
severe de comportament ale primatelor adulte care au fost separa-
te imediat după naştere de mama lor.
Din cercetările pe animale rezultă că, prin comportamen-
tul său, puiul are un rol de iniţiator în vederea formării legăturii de
ataşament, el fiind cel care caută o relaţie (bonding) care să-l pro-
tejeze. Într-adevăr, nounăscuţii umani, de numai câteva zile, pre-
zintă o serie de comportamente prin care îşi demonstrează compe-
tenţele în construirea de relaţii cu mamele lor: preferă să privească
faţa propriei lor mame decât faţa oricărei alte persoane (Carpenter,
1974), recunosc vocea mamei lor dintre alte voci şi disting gustul
laptelui propriei mame de laptele altei femei. Datele clinice pri-
vind comportamentul uman mamă-copil arată, după Doyle (1990)
că este posibil ca un copil să prezinte o relaţie de ataşament faţă
de părinte, chiar dacă acesta nu răspunde copilului. Pe baza teoriei
ataşamentului, Erickson, Egeland & Pianta (1989) analizează modul
în care copiii, în baza experienţelor lor din prima copilărie, îşi creea-
ză aşteptări în legătură cu propriul comportament şi cu al celor din
jur. În acest cadru, comportamentul dificil, nestăpânit al unui copilu-
lui maltratat poate fi explicat ca reprezentând aşteptările negative
proprii şi ale celorlalţi. Din experienţele trăite aceşti copii au învăţat
că ei pot fi cu uşurinţă maltrataţi şi nu merită să li se acorde îngrijire.

Le lipsesc experienţele pozitive, cele care le spun că au dreptul şi că
merită să fie bine trataţi. Relaţia parentală are un efect pervers chiar
şi atunci când copiii recunosc că părinţii lor nu au un comportament
adecvat. Doyle (1990) exemplifică o astfel de relaţie:
Sarah a recunoscut de mică că tatăl ei îi displace, ceea ce era,

după spusele ei proprii, o decizie gravă pentru un copil mic. Aceasta a dus-
o, totodată, să se deprecieze pe sine, fiind fiica tatălui ei. Pierderea stimei
de sine a făcut-o să nu se opună abuzului fizic şi sexual, fiindcă era convin-
să că nu are nici un drept, nu merită mai mult.
Dacă însă copilul are posibilitatea de a forma o relaţie pozi-

tivă, necontradictorie de ataşament, chiar dacă aceasta durează
doar un timp limitat (dar este prezentă în perioada sensibilă pentru
formarea ataşamentului, respectiv în prima copilărie) această
structură poate reduce sau contrabalansa, parţial, efectele traumei,
ajutând copilul să-şi păstreze echilibrul psihic.
Concepţia socio-biologică
Odată cu succesele etologiei în studiul comportamentului

animalelor, în anii '70 s-au făcut din ce în ce mai multe încercări de a
se extinde conceptele etologiei şi metodele sale de studiu asupra
comportamentului uman (Desmond Morris, Konrad Lorenz). Agre-
sivitatea umană era văzută de Lorenz (1963) ca fiind un instinct de-
clanşat în mod automat de anumite condiţii ale mediului ambiant, ca
de ex. suprapopularea unui teritoriu sau entuziasmul militant. Astăzi
este clar că agresivitatea este un comportament mult mai complex
decât să poată fi explicat prin reducerea sa la metafora unui izvor de
energie gata tot timpul să se reverse. Totuşi, concepţia lui K. Lorenz
are meritul de a fi adus în conştiinţa cercetătorilor ideea că agresivi-
tatea nu aparţine doar unui număr restrâns de indivizi, ci este un
comportament uman inalienabil. Datorită acestei concepţii s-a putut
înţelege că strategia comportamentului agresiv a apărut în evoluţia
speciilor fiindcă au sporit şansele de adaptare ale unor indivizi, care
nu răzbeau doar cu strategii paşnice, cooperante. Tocmai această
latură adaptativ-evolutivă a agresivităţii umane face ca ea să fie atât

de dificil de controlat în mod conştient.
Pornind de la studiul comportamentul adaptativ al speciilor
la condiţiile de mediu, Wilson (1975) lansează cercetări de etologie
umană, care reanalizează relaţia dintre caracterul adaptativ al com-
portamentului şi baza sa instinctivă, înnăscută. Principiul de bază al
biologiei sociale este preluat din concepţia darwinist-evoluţionistă a
supravieţuirii speciei prin acei reprezentanţi ai săi care se adaptează
cel mai bine condiţiilor de mediu. Cercetările asupra comportamen-
tului sugarilor arată că, în primele luni ale dezvoltării, condiţiile me-
diului social şi ale educaţiei nu influenţează în mod semnificativ
potenţialităţile şi înclinaţiile copiilor, variaţia interculturală fiind şi
ea redusă (Eibl-Eibelsfeldt, 1989). Sunt foarte interesante cercetările
care demonstrează că, în scopul intrării într-o relaţie de comunicare,
deja la vârsta de sugar se constată manifestarea comportamentului
de a oferi daruri altor copii sau adultului (Bereckei, 1997). Astfel de
comportamente care servesc intrării într-o relaţie sunt manifestări
precoce ale unor dispoziţii înnăscute, a căror funcţie ulterioară este
formarea şi consolidarea unor relaţii stabile de ataşament. Acest
comportament a fost înregistrat în studii interculturale desfăşurate la
populaţii de yanomamoci, papua şi europene. Se pare că există o
biogramă umană unitară, care derivă dintr-o moştenire evolutivă
comună.
Un domeniu important studiat de socio-biologie este com-
portamentul reproductiv şi de îngrijire a urmaşilor. Comportamentul
părinţilor de îngrijire a urmaşilor este rezultanta selecţiei acelor stra-
tegii care asigură o cât mai mare reprezentare în populaţie a urmaşi-
lor unui individ, ca urmare a unei rate cât mai mari de supravieţuire.
Punctul de vedere al etologiei umane sugerează însă, că oamenii nu
aplică pasiv anumite strategii reproductive, ci sunt capabili să ia de-
cizii în mod flexibil, în funcţie de condiţiile de mediu. Se poate în-
tâmpla ca, în anumite condiţii, îngrijirea urmaşilor să nu fie cea mai
bună strategie de supravieţuire.
În concepţia lui Wilson se pun în discuţie influenţele a două
strategii reproductive asupra atitudinii faţă de copii: strategia "r" este
specifică populaţiilor care caută să maximizeze rata reproducerii.
Indivizii acestei populaţii depun o mare energie pentru reproducere,

având un număr mare de urmaşi, care tind să populeze teritoriul de-
ţinut dar, totodată, consumă resursele locale. Vor supravieţui numai
indivizii cei mai apţi care, la rândul lor, vor deveni sursele noului val
de reproducere. Indivizii populaţiilor care recurg la strategia "r" nu
trăiesc în relaţii stabile de cuplu sau de grup. Părinţii se ocupă pe o
durată scurtă de urmaşii lor, nu investesc multă energie în creşterea
lor. Ca urmare, mortalitatea urmaşilor în aceste populaţii este crescu-
tă. Strategia "K" este caracteristică speciilor cu un comportament
reproductiv cu rată mai scăzută şi cu o adaptare stabilă la propriul
mediu. Urmaşii se maturizează mai încet şi ajung la vârsta reprodu-
cerii mai târziu, necesitând mai multă îngrijire parentală. Aceasta
dezvoltă capacitatea de adaptare şi de competitivitate în lupta pentru
supravieţuire. În grup prezintă relaţii ierarhice bine structurate şi un
puternic comportament de apărare a teritoriului propriu. Formează
grupuri integrate şi relaţii familiale extinse. Desigur, aceste strategii
reproductive nu au un caracter absolut. În realitate, comportamentul
animalelor se înscrie undeva pe un continuu între strategiile "K" şi
"r" (Bereczkei, 1997). Oamenii se înscriu, în general, în strategia
reproductivă "K". Totuşi, există comunităţi care se află mai aproape
de strategia reproductivă "r". De exemplu, Weinrich (1975) a com-
parat atitudinile reproductive şi parentale ale unor indivizi din clasa
de mijloc cu cele ale unor muncitori manuali. Diferenţele de statut
socio-economic dintre cele două categorii au fost evidente. Compa-
rând cele două categorii, cercetătorul a constatat existenţa unor stra-
tegii reproductive şi parentale opuse. În comparaţie cu reprezentanţii
clasei de mijloc, muncitorii şi-au început viaţa sexuală mai devreme,
au avut în medie un număr mai mare de copiii, în rândurile cărora a
existat o rată mai mare a mortalităţii. Căsniciile lor au fost mai puţin
stabile, divorţurile mai dese. Astfel de strategii reproductive de tip
"r" şi atitudinile aferente de neglijare a copiilor, care au condus la o
mortalitate crescută faţă de populaţia majoritară, a constatat
Bereczkei (1997) la comunităţile de romi din Ungaria.
În privinţa explicaţiei abuzului împotriva copiilor, reprezen-
tanţii biologiei sociale au în vedere orientarea comportamentului de
maltratare a copiilor spre indivizii cu valoare reproductivă mai scă-
zută – copiii handicapaţi, bolnavi, prematuri sunt mai expuşi relelor

tratamente. În urma unor măsurători antropometrice, McCabe
(1989) a constatat că un indicator al abuzului este conformaţia crani-
ano-facială a copilului. Studiile autorului amintit scot în evidenţă
frecvenţa sporită a copiilor maltrataţi printre copiii cu o conformaţie
craniană-facială mai deosebită. Daly şi Wilson (1985) arată că riscul
de maltratare a copiilor este crescut mai ales în trei tipuri de familii
din societăţile moderne: 1. în cele cu cel puţin un părinte vitreg; 2. în
cele cu situaţia socio-economică atât de precară, încât familia se află
în pragul destrămării; 3. în cele în care copiii prezintă un handicap
fizic sau psihic. În familiile cu părinţi vitregi s-a constatat creşterea
de 40 de ori a ratei de rele tratamente împotriva minorilor. În familii-
le foarte sărace, cu numeroşi copii, resursele părinţilor pot acoperi
nevoile doar a câtorva dintre copii, de aceea numărul celor abando-
naţi este mare în aceste familii. Ceea ce relevă concepţia etologică
ca fiind, în privinţa maltratării, comun în toate aceste familii este că
în cadrul lor sunt periclitate nevoile şi interesele biologice funda-
mentale ale părinţilor: ori este vorba de copii neînrudiţi din punct de
vedere biologic cu ei, ori şansele copiilor şi valoarea lor reproducti-
vă de mai târziu sunt semnificativ scăzute (Bereczkei, 1997). În toa-
te aceste cazuri, şansa ca urmaşii adultului să reprezinte specia din
punct de vedere genetic sunt scăzute. Motivele evolutive ale acestor
atitudini parentale nu acţionează, desigur, pe baza unui mecanism
conştient, ele ţinând de comportamentele biologice fundamentele, de
supravieţuire a speciei. Factorii proximi incriminaţi de autorii amin-
tiţi sunt lipsa legăturilor stabile de ataşament între părinţi şi copii,
legături care nu au putut să se întipărească şi să se consolideze, sau
au fost tulburate ulterior în cazul tipurilor de familii menţionate. Prin
această explicaţie cele două concepţii: cea socio-biologică şi cea a
ataşamentului se înrudesc şi se completează reciproc.
Concepţii de factură sociologică
Explicaţiile de acest tip pun în evidenţă importanţa factori-

lor sociali pentru producerea relelor tratamente, primordialitatea
acestor factori şi gradul lor sporit de generalitate faţă de factorii ex-
plicativi individuali. Factorul de natură socială cel mai des invocat în

literatura de specialitate (Gil, 1981, Striefel et al, 1998, Costin et al,
1991, Rotariu et al., 1996), care influenţează atitudinile parentale
violente împotriva copilului, ca şi relele tratamente şi violenţa împo-
triva copilului din instituţii şi comunităţi, este sărăcia. Striefel, Ro-
binson şi Truhn (1998), arată că familiile sărace prezintă un risc
crescut de abuz împotriva copiilor, datorită numeroaselor stresuri
asociate cu sărăcia: nivelul scăzut de şcolarizare al părinţilor, şoma-
jul, venitul insuficient pentru a asigura o calitate a vieţii la un nivel
decent, capacitatea scăzută de a solicita ajutor, deprinderile inadec-
vate de administrare a venitului, dificultăţile de comunicare între soţi
şi altele. Mediile sărace sporesc stresul social, conducând la nivele
crescute de neglijare sau abuz împotriva copilului. După Costin et al
(1991), relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte ori mai
frecvente în familiile cu un venit sub 15000 $ decât în familiile cu
venituri mari (vezi Tabelul 9).
Gil (1981) argumentează importanţa acordată sărăciei ca
factor declanşator al abuzului, considerând-o factor major de inse-
curitate, frustrare şi stres, la care părinţii mai săraci pot să facă
faţă în mai mică măsură decât cei cu mai multe resurse materiale,
care au şi mai multe posibilităţi de a recurge la ajutorul serviciilor
specializate. Astfel de servicii pot fi aranjamentele alternative de
creştere a copiilor, angajarea unor profesionişti pentru educarea
copilului, psihoterapia pentru părinte şi/sau copil, aranjamentele
în familia lărgită în vederea retragerii temporare a unuia sau a
ambilor părinţi pentru recreere etc.
Tabelul 9. Diferenţe în frecvenţa relelor tratamente în funcţie de

veniturile familiei (raportate la 1000 de copii din familii aparţinând
categoriilor respective).
Categoria de venit
Categoria de maltratare sub 15000 $ peste 15000$
toate tipurile de maltratare 54,0 7,9
toate tipurile de abuz 19,9 4,4
abuzul fizic 10,2 2,5
abuzul sexual 4,8 1,1
abuzul emoţional 6,1 1,2
toate tipurile de neglijare 36,8 4,1
Neglijarea fizică 22,6 1,9
Neglijarea educaţională 10,1 1,3
Neglijarea emoţională 6,9 1,5
vătămarea fatală sau ducând la handicap 0,03 0,01
vătămarea severă 6,0 0,9
vătămarea moderată 30,9 5,5
vătămarea probabilă 5,4 0,9
riscul pronunţat 11,7 0,6
(După Costin et al., 1991, p. 327)
Din ce în ce mai mulţi cercetători ai fenomenului mal-

tratării includ factorii legaţi de situaţia economică printre determi-
nanţii comportamentului parental. Mai mult, nivelul socio-eco-
nomic (scăzut sau ridicat) şi calitatea suportului social al familiei
sunt considerate astăzi de autori ca Aber et al (1989), Hill şi Ald-
gate (1996), Thoburn (1997) ca fiind factori care influenţează nu
numai declanşarea relelor tratamente, dar şi consecinţele abuzului
asupra dezvoltării copilului, precum şi posibilităţile de intervenţie
în aceste cazuri.
Alături de nivelul socio-economic scăzut – şi nu inde-
pendent de acest nivel – se constată adesea ponderea crescută a
relelor tratamente în familii cu mulţi copii. Pentru a ilustra semni-
ficaţia acestui factor, Zigler şi Hall (1898) notează că 40% din
cazurile de maltratare din Statele Unite se petrec în familiile cu 4
sau mai mulţi copii, deşi aceste familii sunt reprezentate doar 20%
în populaţia totală.
Rezultatele cercetării privind expunerea copiilor din ju-

deţul Cluj la abuz şi neglijare (Rotariu et al., 1996) arată că riscul
de abuz comis asupra copiilor creşte odată cu precaritatea stării
materiale a familiei. Această concluzie a rezultat din analiza răs-
punsurilor la chestionare a 792 de copii şi 485 de părinţi. Con-
form tabelului 10, din punctul de vedere al riscului expunerii copi-
ilor la abuz, familiile mai sărace se disting clar de cele mai înstări-
te.
Tabelul 10. Starea materială şi riscul de abuz în familie

starea materială a familiei RISCUL DE ABUZ
elevi părinţi
da total da total
mai saracă 36 69 50 109
52.2% 8.7% 45% 22%
Medie 177 664 43 190
26.7% 83.8% 22.6% 39.2%
mai înstărită 13 59 43 186
22% 7.4% 23.1% 38.4
Total 226 792 136 485
28.5% 100% 28% 100%
Procentul copiilor expuşi maltratării în familiile cu nivel
socio-economic scăzut este de aproape trei ori mai mare decât în
familiile cu nivel socio-economic ridicat.
Relaţiile semnificative între numărul de copii din familie
şi relelele tratamente împotriva lor au reieşit şi ele din studiul de
la Cluj.
Tabelul 11. Riscul de abuz în funcţie de numărul minorilor din

familie
RISCUL DE ABUZ
număr de copii sub 18 ani Elevi părinţi
Da total da total
1 copil 63 254 30 157
24,8% 31,9% 19,1% 32,2%
2 copii 97 349 69 235
27,8% 43,9% 29,4% 48,2%
3 copii 35 114 24 64
30,7% 14,3% 37,5% 13,1%
4 copii sau mai mulţi 32 78 13 32
41% 9,8% 40,6 6,6%
Total 227 795 136 488
28.5% 100% 28% 100%
Pedepsele fizice grave sunt aplicate de peste trei ori mai

frecvent în familiile cu 4 şi mai mulţi copii faţă de cei cu un sin-
gur copil şi de două ori mai frecvent decât în familiile cu doi copii
(Rotariu et al., 1996, p. 72). Neglijarea educaţională este şi ea de
trei ori mai mare în familiile cu 4 şi mai mulţi copii, faţă de familiile
cu un copil sau doi (Rotariu et al., 1996, p. 73). Şi din această cer-
cetare se confirmă, deci, că numărul de copii din familie este un fac-
tor important de creştere a stresului familial. Într-adevăr, indicatorul
denumit stare conflictuală, compus din răspunsurile privind certurile
şi actele de violenţă din familie este în relaţie semnificativă cu nu-
mărul de copii din familie (X2 = 17,09, p=0,0089). Pragul privind
numărul de copii care nu provoacă un stres exagerat familiei pare să
se situeze la categoria de familii cu trei copii/familie, categorie al
cărei nivel de risc pentru copii este mai aproape de cel al familiilor
cu un număr mai scăzut de copii, decât al celor cu 4 copii.
Alături de starea materială şi numărul de membrii, un alt
factor social relevant pentru expunerea copiilor la riscul maltratării
este gradul de izolare socială a familiei, respectiv măsura în care
familia poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea ei, în
cazul în care singură nu face faţă presiunilor sociale. De aici decurge
ideea că riscul de rele tratamente creşte în familiile nucleare faţă de
cele tradiţionale, în care convieţuiesc simultan mai multe generaţii.
Costin et al. (1991) menţionează coeziunea socială a vecinătăţii în
care trăieşte o familie ca fiind un factor semnificativ pentru maltrata-
rea socială. Ei ilustrează această teză cu cercetarea lui Garbarino şi
Sherman care au găsit rate foarte diferite de maltratatre (de 130, faţă
de 16 cazuri la 1000 de locuitori) în două comunităţi similare din
punctul de vedere al profilelor socio-economice. În fiecare dintre
aceste comunităţi, aproximativ 70% din familii aveau venituri scăzu-
te şi ambele comunităţi erau, în totalitate, de rasă albă. Cercetătorii
au intervievat rezidenţii celor două comunităţi cu privire la suportul

social oferit reciproc şi au găsit că în comunitatea cu risc crescut
membrii comunităţii aveau resurse mult mai slabe pentru a-şi oferi
reciproc sprijin, prin relaţii sociale informale dintre vecini. În comu-
nitatea cu risc scăzut de maltratre, familiile aveau mai multe resurse
să fie mai atenţi la copii, să îşi întreţină mai bine locuinţele. În gene-
ral, această a doua comunitate s-a dovedit a avea o mai bună coeziu-
ne a vecinătăţii.
Un alt factor societal important este apartenenţa la un grup
minoritar. Mecanismul de acţiune al acestui factor ţine, de aseme-
nea, de stresul social mai ridicat pe care trebuie să-l confrunte indi-
vidul aparţinând unui grup minoritar. În această idee, din studiul de
la Cluj amintit deja (Rotariu et al., 1996, p. 79-82), a rezultat că
numărul copiilor cărora li se aplică pedepse fizice (în general),
pedepse fizice grave, agresiuni la nivel verbal, dar mai ales negli-
jare educaţională este mai mare în populaţia de romi cuprinsă în
lot. Indicatorii dintr-un asemenea grup etnic, religios etc. nu acţi-
onează separat, ci sunt corelaţi cu ceilalţi factori de natură comu-
nitară, ca rata delincvenţei, condiţiile de locuit, gradul de şcolari-
zare, accesibilitatea la planificare familială şi servicii sociale etc.
Recunoaşterea determinărilor culturale, înţelegerea facto-
rilor de specificitate comunitară, nu înseamnă însă că rata relelor
tratamente împotriva copiilor este neapărat mai crescută în toate
acele grupuri care se deosebesc de majoritate prin anumite criterii
etnice, culturale sau sociale.
Într-un studiu prin care au examinat diferenţierea atitudi-
nilor unor grupuri etnice de hispanici, caucazieni şi afro-americani
din Los Angeles faţă de maltratarea copiilor, Giovannoni şi
Becera (după Costin et al, 1991) au găsit rezultate contrare aştep-
tărilor. Atitudinile celor trei grupuri erau asemănătoare, iar puţine-
le diferenţe care s-au pus în evidenţă au mers în sensul că hispani-
cii şi afro-americanii au apreciat cu mai multă severitate cazurile
de maltratare decât albii din lotul examinat. Metoda de studiu a
constat în a cere intervievaţilor din cele trei grupuri să aprecieze
nişte vignete care descriau diferite cazuri de rele tratamente împo-
triva copiilor. Constatările acestui studiu ne conduc la ideea că
atitudinea de protejare a copiilor este o valoare a umanităţii, chiar

dacă există forme diferite de expresie ale acestei valori general
umane.
Determinarea culturală a atitudinilor faţă de copii pune
probleme deontologice în faţa celor autorizaţi să intervină pentru
protejarea copiilor.
În data de 29 decembrie 1998 un copil de 1 an a murit la
domiciliul familiei de pneumonie interstiţială, fără să fi fost dus la
medic, fără să se încerce tratarea lui. Cel decedat este al patrulea
copil care moare în acest an în comunitatea unei secte din Măguri
Răcătău, care refuză să accepte tratamentele medicale în cazul
îmbolnăvirii membrilor lor.
În aprecierea relelor tratamente împotriva copiilor în func-
ţie de apartenenţa la un grup minoritar, raportarea cazurilor de
abuz şi neglijare către serviciile sociale se face în funcţie de stan-
dardele culturale ale populaţiei majoritare. Aceasta ridică anumite
probleme deontologice care pun problema că, dincolo de înţelege-
rea condiţionării culturale a valorilor şi a comportamentelor, tre-
buie să existe o limită a gradului de toleranţă în privinţa atitudinii
parentale. Toleranţa faţă de normele culturale trebuie să fie păstra-
tă în limitele asigurării nevoilor şi a respectării drepturilor copii-
lor, iar decizia privind intervenţia trebuie să aibă în vedere evita-
rea vătămării copilului.
Concepţia ecologică-interacţionistă privind protecţia

copiilor de violenţa şi neglijarea din familie
Modelul ecologic aplicat în asistenţa socială a fost preluat

din teoria sistemelor, printre primii de către Germain (1973,
1979). Aplicată muncii cu clienţii serviciilor sociale, analiza eco-
logică care studiază relaţia dintre individ şi mediul în care el tră-
ieşte este o metaforă, foarte sugestivă pentru concepţia care are ca
perspectivă de bază analiza şi înţelegerea relaţiei dintre individ şi
propriul său mediu.
Pentru a surprinde varietatea influenţelor de mediu,
Bronfenbrenner (1979a şi 1979b) propune studiul unei probleme
sociale concomitent, la diferite nivele ale sistemului pe care îl re-

prezintă mediului social: al microsistemului, al mezosistemului şi
al macrosistemului. Aceste nivele reprezintă diferitele subsisteme
ale spaţiului ecologic în care apar şi trebuie tratate problemele
sociale. Această concepţie a fost dezvoltată de Belsky (1980) pen-
tru a servi ca un cadru teoretic integrator pentru comportamentele
sociale, inclusiv cele din categoria relelor tratamente împotriva
copiilor. Ulterior, cadrul conceptual a fost dezvoltat de către au-
tori ca Fraser (1997), Thomlisson (1997), Runyian et al. (1998),
Fantuzzo, McDermott, Lutz (1998), pentru a analiza şi evalua în
paralel factorii de risc şi cei protectivi, compensatori implicaţi în
cazurile de rele tratamente, factori care se găsesc la nivelele mi-
cro, mezo sau macro ale analizei sistemice (Roth, 1999). Mode-
lul îşi are originea în teoria sistemică a comportamentului, care
subliniază importanţa identificării factorilor individuali şi a celor
de mediu, dar şi a interrelaţiilor lor pentru analiza problemelor
indivizilor. După Fraser (1997), pentru a înţelege problemele so-
ciale, inclusiv pe cele legate de violenţă şi abuz, trebuie să anali-
zăm atât modul de distribuţie în populaţie, în cadrul câmpului de
factori cauzali ai acestui tip de comportament problematic, cât şi
factorii caracteristici ai tipului de comportament opus, bine inte-
grat comunitar şi prosocial. Astfel se vor putea detecta factorii de
risc şi factorii compensatori care pot agrava, exacerba, sau, dim-
potrivă, îmbunătăţi situaţia copilului.
Analiza de la nivelul subsistemului ontogenetic se preo-
cupă de factorii indiviuali care privesc părintele care comite agre-
siuni împotriva copiilor săi. În această categorie intră factorii isto-
riei parentale, gradul de sănătate mentală, nivelul de dezvoltare
intelectuală şi gradul de şcolarizare al părintelui, sentimentele sale
faţă de copil şi înţelegerea nevoilor acestuia.
Microsistemul se referă la relaţiile familiale care constitu-
ie mediul de viaţă proxim al copilului. Factorii din această catego-
rie se referă la tipul şi mărimea familiei, la natura relaţiilor marita-
le, la influenţa copilului asupra dinamicii familiale, la poziţia re-
ciprocă a membrilor familiei şi la acele evenimentele familiale
care pot avea un rol declanşator în producerea unor fenomene de

tipul maltratării.
Exosistemul este mediul mai larg de existenţă al unui in-
divid sau al unei familii nucleare. El cuprinde familia lărgită, ve-
cinătatea în care locuieşte familia, comunitatea (etnică, religioasă
etc) de care ea aparţine, incluzând toate valorile şi relaţiile mai
mult sau mai puţin suportive din acest sistem.
Macrosistemul este cel mai larg cadru de influenţă asupra
fenomenelor din familie, a cărui acţiune este distală, dar incontes-
tabilă. În această categorie intră atitudinile societăţii faţă de vio-
lenţă şi faţă de copii, aşteptările faţă de şcoală, responsabilitatea
acordată mass-mediei pentru educarea cetăţenilor, nivelul de viaţă
din societate, problemele sociale specifice ale societăţii şi politici-
le sociale în vigoare.
La nivelul tuturor acestor sisteme, Cichetti şi Rizley con-
stată factori facilitatori (de risc) şi compensatori ai maltratării co-
pilului (Tabelul 12). Modelul lui Kaufman şi Zigler (1989) face
distincţia dintre factorii situaţionali, stabili şi cei tranziţionali, atât în
categoria factorilor compensatori cât şi în cea a factorilor de risc
(tabelul 12). Printre factorii stabili ai riscului de abuz pot fi înşirate
caracteristicile de personalitate ale adultului, respectiv ale copilului,
ca de exemplu: nivelul scăzut de toleranţă a frustrării, lipsa stimei de
sine, manifestarea unei anumite patologii, experienţa unui abuz sufe-
rit în copilărie. Tot în această categorie intră factorii care definesc în
mod stabil situaţia copilului şi a familiei ca sărăcia, izolarea socială,
condiţiile neadecvate de locuit. Se mai pot pune în evidenţă factorii
de la nivelul macrosocial şi anume acceptarea culturală a violenţei,
a pedepselor fizice şi a neglijării copilului. La nivelul biologic s-au
pus în evidenţă tulburări de dezvoltare de natură ereditară şi con-
formaţii fizice atipice.
Factorii tranziţionali de risc sunt purtători ai unor eveni-
mente stresante care acţionează pe durată mai scurtă. În această ca-
tegorie intră dificultăţile în viaţa maritală, cele privind creşterea co-
piilor, situaţiile nereglementate juridic, pierderea unei persoane
dragi, şomajul, schimbările din viaţa familiei (ca de exemplu intra-
rea copilului într-o criză de pubertate).
Printre factorii compensatori de durată sunt notaţi indica-

torii unei relaţii stabile mamă-copil, care vor permite stabilirea ar-
moniei în îngrijirea şi educarea copilului şi vor oferi o bază pentru
asigurarea receptivităţii la nevoile copilului. Tot în această categorie
intră încrederea părintelui în propriile capacităţi parentale, climatul
familial stabil, bunele relaţii maritale. Dintre factorii biologici pot fi
remarcaţi cei legaţi de sănătatea membrilor familiei, dintre factorii
economici se remarcă stabilitatea socio-economică, iar dintre factorii
culturali, accentuarea metodelor neviolente de educare şi socializare.
Factorii compensatori cu valoare tranziţională pot şi ei
aduce progrese în atitudinea de nemaltratare a copilului. Exemplifi-
căm cu factori situaţionali, cum ar fi ieşirea copilului dintr-o criză de
pubertate sau perioadele fericite şi de armonie din viaţa unui cuplu
marital.
Modelul ecologic al factorilor protectivi şi de risc este din
ce în ce mai des utilizat în analizele privind situaţia socială a copi-
ilor, atât pentru evaluarea riscului individual de maltratare în ca-
zuri individuale şi elaborarea unui plan adecvat de intervenţie
(Kolko, 1996), cât şi pentru evaluarea capitalului social al comu-
nităţilor (Runyan, 1999). Importanţa modelului ecologic pentru
fundamentarea teoretică a activităţilor de investigaţie a maltratării
copilului rezultă clar dacă se ia în considerare ansamblul nevoilor
biologice şi de suport familial ale unui copil, precum şi complexi-
tatea dinamicii relaţiilor părinte-copil-cadru familial socio-
cultural.
Tabelul 12. Factorii compensatori şi cei de risc care influenţează maltratarea copilului
Factori Nivelul ontogenetic, indivi- Nivelul microsocial (al familiei) Nivelul exosistemului (relaţiile Nivelul macrosocial (al societă-
dual şi componentele comunităţii) ţii)
c  Inteligenţa părinţilor  Familia are copii sănătoşi  Suport social adecvat în  Un tip de cultură care pro-
o  Talentele lor speciale  Cel puţin un părinte poate reţeaua socială. movează răspunderea faţă de
m  Nivelul lor ridicat de oferi suport copilului  Puţine evenimente stresante copii
p şcolarizare  Familia are un statut socio-  Puternică afiliere în comu-  Un tip de cultură care se
e  Conştiinţa unui trecut economic acceptabil (siguranţa nitatea religioasă opune violenţei şi apără victime-
n traumatizant (prelucrarea abu- bunăstării cotidiene)  Experienţe şcolare pozitive le
s zului suferit în copilărie) ale adulţilor şi copiilor din fami-  Prosperitate economică
a  Înfăţişarea fizică plăcută lie
t  Deprinderile interpersona-  Intervenţii terapeutice
o le bune profitabile pentru părinţi
r
i
 Istoria individuală a părin-  Tensiuni maritale  Şomaj  Acceptarea culturală a
ţilor cuprinde experienţa abuzu-  Tulburări de comportament  Izolarea socială a familiei violenţei
d lui ale copiilor  Lipsa suportului în reţeaua  Acceptarea culturală a
e  Stima de sine scăzută a  Boli cronice ale copiilor socială pedepselor fizice aplicate copii-
părinţilor, nivelul scăzut de  Familia cu un singur părin-  Slabe legături de prietenie lor
r inteligenţă şi de şcolarizare, te şi de vecinătate  Considerarea copiilor ca
i deprinderile interpersonale  Statut socio-economic  Experienţe şcolare proble- fiind proprietatea părinţilor
s ineficiente scăzut matice (corigenţe, repetenţii,  Nivel crescut de sărăcie în
c relaţii tensionate cu educatorii, populaţie
absenteism)
(Kaufman şi Zigler, 1989, p.139)
Maltratarea este explicată în acest model nu prin acţiunea

izolată a unor factori, ci prin inter-relaţia factorilor compensatori şi a
celor de risc. Rezultă că abuzul împotriva copilului este un fenomen
multicauzal, în care factori care privesc dezvoltarea şi personalitatea
copilului interacţionează cu factorii personalităţii părinţilor, interac-
ţiunea lor trebuind analizată din perspectiva nivelelor individuale,
familiale, interpersonale, organizaţionale şi macrosociale.
Perspectiva ecologică asupra riscului privind copilul ne
trimite la principalele relaţii de interacţiune dintre copil, părinţii
săi (sau înlocuitorii acestora) şi subsistemele mediului lor de trai.
Pornind de la modelul sistemelor ecologice, Sameroff et al. (1990)
au elaborat concepţia reglării interacţionale ("tranzactional
regulation"), care vede evoluţia atitudinilor parentale specifice
abuzului asupra copilului ca o serie de interacţiuni (în sensul unor
schimburi reciproce, tranzacţii). În aceste interacţiuni, atât cel care
comite abuzul cât şi victima sunt văzuţi ca actori care participă la
stabilirea felului demersurilor, influenţând, prin reacţiile lor, efec-
tul acestora.
În acest context social larg, conform principiului interac-
ţiunii factorilor, riscurile pentru copii provin din interacţiunile
părinţilor cu proprii copii, ambii prezentând anumite particularităţi
şi experienţe psihologice date. Aceste interacţiuni sunt influenţate
de elementele microclimatului social, cu propriul nivel de stres,
influenţat, la rândul său, de factori sociali independenţi de individ
sau de familie. Aceasta înseamnă că acţiunile şi atitudinile paren-
tale de neglijare sau de abuzare a copiilor pot fi concepute ca re-
acţii inadecvate, improprii, la stresul social. Părinţii care comit
rele tratamente sunt – deci – în majoritatea lor indivizi cel mai
adesea normali, care încearcă să facă faţă condiţiilor lor severe de
viaţă cu ajutorul unor mecanisme adaptative individuale, formate
pe parcursul propriei lor dezvoltări ontogenetice. Această înţele-
gere a ansamblului de fenomene care constituie domeniul protec-
ţiei copilului este conformă modelului sistemelor ecologice, prin
adoptarea căruia vrem să subliniem necesitatea evaluării ansam-
blului de consecinţe a tendinţelor din societate asupra condiţiilor

de viaţă ale copiilor.
Cum am văzut, există o mare varietate de teorii care caută

răspuns la întrebarea : "cum e posibil ca un adult, mai mult, un pă-
rinte să facă în mod intenţionat rău unui copil?". Răspunsurile oferi-
te de teoriile prezentate sunt la diferite nivele de generalitate, expli-
caţiile oferite punând în prim plan variate fenomene, de la cele gene-
tice, biochimice, individuale, la cele familiale, comunitare, culturale
şi politice. Cu cât un model este mai punctual, restrângându-se mai
concret la anumiţi factori şi la relaţiile dintre aceştia, cu atât sunt mai
multe şanse ca el să poată fi utilizat în mod eficient în cazurile con-
crete. Dar, datorită complexităţii fenomenului abuzului împotriva
copiilor, probabil că numărul acestor cazuri va fi limitat, deoarece
relaţiile cauzale ale modelului restrâns vor putea fi identificate într-
un număr restrâns de cazuri practice. Modelul teoretic îngust va
oferi posibilităţi restrânse de intervenţie. Este cazul modelelor care
iau ca puncte de reper individul şi caracteristicile acestuia.
Modelele teoretice de mare generalitate abordează comple-
xul factorilor implicaţi în fenomenul relelor tratamente, inclusiv pe
cele de la nivel societal (social-economic, cultural şi politic). Ele pot
cuprinde o cazuistică largă şi intervenţiile bazate pe astfel de modele
vizează nivelul macrosocial, fiind menite, în principiu, să reducă
substanţial extinderea fenomenului abuzului împotriva copilului.
Astfel de modele teoretice propun îmbunătăţiri care vizează politici-
le sociale familiale, de sănătate şi de educaţie, intervenţii care au loc
de asemenea la nivel macrosocial şi pot influenţa condiţiile de viaţă
şi de stres social a unor largi categorii de familii şi copii.
Cele două tipuri de modele nu se exclud ci, dimpotrivă, se
completează reciproc, contribuind la înţelegerea fenomenului mal-
tratării copilului şi deschizând evantaiul tipurilor posibile de inter-
venţie.
12. EVALUAREA ÎN SITUAŢIILE DE MALTRATARE A
COPIILOR
Repere profesionale în evaluarea situaţiilor de vio-

lenţă
In orice profesie, evaluarea este orientată spre cunoaşterea, înţele-

gerea, aprecierea semnificaţiei, categorizarea şi individualizarea
unui fenomen. Indiferent de domeniul din care face parte profesia,
fie ea dreptul, medicina, ingineria, educaţia, arhitectura, asistenţa
socială, psihologia sau ecologia, profesionistul îşi întemeiază in-
tervenţia pe înţelegere comparativă a caracteristicilor, nevoilor sau
problemelor specifice ale unei situaţii date, cuprinsă în termenul
de evaluare (Meyer, 1995). Dacă într-un caz de maltratare a copi-
lului nu ne bazăm pe cunoaşterea şi evaluarea aprofundată a sis-
temului de factori implicaţi în aceea situaţie, atunci intervenţia
propusă va fi puţin individualizată, sau va fi influenţată de idei
preconcepute. De aceea se consideră că, în procesul de asistare a
familiilor şi a copiilor, evaluarea situaţiei de maltratare, respectiv
cunoaşterea aprofundată a sistemului din care face parte copilul,
este o sarcină profesională care trebuie să preceadă intervenţia,
respectiv introducerea unor schimbări efective în interesul copilu-
lui.
Delimitarea noţiunii de evaluare
Practic, evaluarea şi intervenţia sunt două componente

complementare ale procesului oferirii de ajutor, fiecare având
scopuri specifice, dar ambele sunt, în final, menite să asigure res-
pectarea nevoilor biologice şi psihologice ale copilului. Hotarul
dintre aceste două componente este greu de stabilit, deoarece cu-
noaşterea cazului nu se opreşte în faza de evaluare, iar pe de altă
parte, evaluarea trebuie astfel condusă ca ea să nu agraveze starea
copilului ci, dimpotrivă, să o amelioreze prin aspectele ei de ordin
curativ.
- 177 -
Investigarea relelor tratamente comise împotriva copiilor
Maltratarea copiilor şi a femeilor este una din domeniile

în care, odată cu acumularea datelor privind larga răspândire a
fenomenului, se impune din ce în ce mai acut nevoia de a clarifica
delimitările pe care profesioniştii trebuie să le ia în considerare
pentru a evita exagerările sau subestimările. Aceasta este o necesi-
tate evidentă azi, când asistăm, pe de o parte la popularizarea via
mass-media a unor excese ale autorităţilor de protecţie a copiilor,
care se implică nejustificat în viaţa unor familii, considerate a fi
abuzive sau neglijente pe baza unor probe superficiale, iar pe de
altă parte la conştientizarea numărului mare de copii şi femei fără
apărare în faţa unor agresori cu un comportament iresponsabil sau
abuziv.
In situaţii de abuz, evaluarea are ca prim accept noţiunea de
investigaţie, deoarece ea vizează adunarea de informaţii, care să
confirme sau să infirme suspiciunea de comitere a unor rele trata-
mente de către persoanele în grija cărora se află minorul. Investigaţia
efectuată de un profesionist urmează sesizării autorităţilor. Termenul
de investigaţie are, în general, o conotaţie juridică bine determinată,
referindu-se la adunarea de informaţii care pot servi în cazul unui
proces judiciar pentru incriminarea persoanelor care au comis agre-
siuni. Înţeleasă în acest sens, evaluarea este un proces în care scopul
cel mai important este stabilirea adevărului în legătură cu faptele
petrecute: dacă şi în ce condiţii s-a produs un abuz sau este neglijat
un copil şi în ce categorie specifică de rele tratamente se încadrează
acel fapt. Pentru obţinerea acestui scop s-au reglementat proceduri
de investigaţie, care pot oferi informaţii valide pentru obiectivarea
pericolului în care se poate afla un copil (Manciaux et al, 1997).
Un al doilea accept al evaluării este cel de diagnostic. In
caz de rele tratamente îndreptate împotriva copilului, noţiunea de
diagnostic acoperă cu predilecţie o arie specială a evaluării, anu-
me cea a diagnosticului psihologic al personalităţii copilului mal-
tratat sau al persoanelor care au comis abuzuri. Acest aspect dia-
gnostic este, desigur, important pentru evaluarea cazului, în mod
special pentru aprecierea consecinţelor relelor tratamente asupra
personalităţii copilului, respectiv pentru recunoaşterea simptome-
lor clinice ale victimelor şi ale făptuitorilor. Diagnosticul ar un
aspect nomotetic, prin care sunt relevate categoriile de reacţii la

traumele suferite şi personalităţile celor implicaţi sunt raportate la
standardele specifice ale unor instrumente de diagnostic. De ase-
menea, diagnosticul are şi un aspect idiografic, care se orientează
spre descrierea unicităţii înlănţuirii variabilelor în alcătuirea ta-
bloului clinic. In sens mai larg, ca echivalent al evaluării, diagnos-
ticul cazurilor de maltratare se va referi la stabilirea cât mai preci-
să a categoriei de maltratare: abuz fizic, sexual sau psihologic, o
combinaţie a celor precedente, neglijare emoţională, educaţională,
fizică sau morală, exploatare prin muncă sau exploatare sexuală.
Evaluarea se raportează la noţiunea de risc de maltratare,
respectiv la pericolul pe care îl prezintă o situaţie dată pentru un
copil. In acest context, scopul evaluării în serviciile de protecţie a
copilului este aprecierea existenţei vreunui pericol pentru copil
şi a gradului de periculozitate a factorilor care pun în pericol
dezvoltarea fizică sau/şi psihică, sau chiar viaţa copilului. Deşi
terenul reperelor necesare pentru diagnostic este relativ, profesio-
nistul din protecţia copilului are, prin mandatul său profesional,
menirea de a evalua dacă standardele îngrijirii unui copil cores-
pund sau nu criteriilor "îngrijirii suficient de bune" (Waterhouse,
Carnie, 1992) sau, cu alte cuvinte, dacă un anumit copil se află
sau nu în primejdie. Standardele îngrijirii satisfăcătoare a copilu-
lui se referă la gradul de siguranţă prezentat de mediul în care tră-
ieşte copilul.
Ball şi Cooper (1993) consideră că noţiunea de risc este
potrivită nu numai descrierii specificului cazurilor de abuz asupra
copilului, dar şi pentru caracterizarea muncii asistenţilor sociali.
Pe baza evaluării situaţiei copilului ei îşi asumă riscuri, care, la
rândul lor, sunt incluse în mecanismul de luare a deciziilor. Într-
adevăr, în fiecare caz în care se pune problema relelor tratamente
aplicate copilului, cel care are mandatul deciziei în privinţa unor
măsuri de intervenţie se va lovi de dileme specifice:
 Este situaţia copilului atât de dramatică încât necesită
scoaterea din propriul mediu?
 Cât este de mare probabilitatea repetării unor rele
tratamente sau este vorba de un caz unic, întâmplător?
 Este situaţia într-adevăr atât de gravă cum o vede

asistentul social sau cazul este considerat sever datori-
tă diferenţelor de perspectivă dintre părinţi şi asisten-
tul social? În ce măsură poate să accepte asistentul
social diferenţele de valori dintre constatările sale şi
ale celor care îngrijesc copilul şi până la ce nivel
aceste diferenţe de valori pot fi acceptabile din punctul
de vedere al siguranţei copilului?
 Posibilităţile oferite copilului în cazul intervenţiei sunt
într-adevăr superioare situaţiei în care se afla el îna-
inte de intervenţie?
Toate aceste dileme îl plasează pe profesionistul din pro-

tecţia copilului în zona riscului de a greşi în deciziile sale
(Herczog, 1997).
Adeseori este extrem de dificil de răspuns la întrebările
formulate mai sus, care toate privesc dificultăţile profesionistului
de a alege în favoarea unei decizii de intervenţie sau de neinter-
venţie privind copilul. Scopul analizei situaţiei de violenţă va fi,
aşadar, evaluarea sistemului de factori de care depinde riscul mal-
tratării victimelor. Aşa cum arată Ball şi Cooper (1993), conceptul
de risc implică noţiunile de nesiguranţă şi de probabilitate, dar nu
poate exclude nici noţiunea de pericol efectiv – care, în cazurile
de maltratare, poate duce la vătămarea şi la suferinţa sau chiar la
decesul unui copil. De aceea, investigaţia acestor cazuri nu poate
fi decât una extrem de prevăzătoare şi de laborioasă.
Pentru completare adăugăm alte întrebări cărora trebuie
adesea să le răspundă un specialist prin evaluare:
 Este, sau a fost într-adevăr copilul maltratat, într-o
măsură care implică incriminarea legală a făptuitori-
lor?
 Ce fapte au comis cu adevărat făptuitorii?
 Există vreun risc pentru siguranţa momentană sau vii-
toare a copilului?
 Este nevoie de implicarea procuraturii sau a altor au-
torităţi pentru reglementarea situaţiei copilului?
 Ce argumente se pot aduce pentru a susţine maltrata-

rea copilului?
 Se poate pretinde ca persoanele care îngrijesc copilul
să fie îndrumate, prin intermediul unor servicii spe-
cializate, să-şi modifice comportamentul faţă de copil
şi circumstanţele de viaţă ale acestuia, în condiţii care
nu pun în primejdie viaţa sau dezvoltarea copilului?
 Cum a reacţionat/reacţionează copilul la maltratare?
Persoana sau persoanele care dau răspunsuri la întrebările

de mai sus analizează semnele clinice ale copiilor şi femeilor şi
recurg la tehnici de specifice de intervievare. In final, evaluarea
serveşte şi ea, ca toate celelalte servicii din sfera bunăstării copilu-
lui şi a familiei, scopului fundamental al interesului primordial şi
pe durată lungă a victimelor, aflate, în momentul investigaţiei,
într-o situaţie dificilă.
Procesul evaluării, la fel ca şi cel de intervenţie în spriji-
nul victimelor, are aspecte multiple: legale, medicale şi psihologi-
ce, individuale, familiale şi instituţionale, protective, preventive şi
remediative. De aceea, nici un profesionist singular, nici un anu-
mit serviciu implicat în ajutorul oferit unui copil maltratat nu po-
sedă toate deprinderile, pregătirea şi mandatul legal pentru a cu-
prinde toate aspectele unor astfel de cazuri, respectiv nu poate
prelua în exclusivitate toate atribuţiile care rezultă din complexita-
tea acestui tip de proces (K. Lanning, 1996). Pentru ca investigaţia
să servească într-adevăr interesul victimelor, ea nu se poate lipsi
de colaborarea unei echipe multidisciplinare care să pună în ba-
lanţă multiplii factori implicaţi într-un eventual caz de maltratare
şi să ia o decizie bine argumentată, cu preluarea responsabilităţii
acestei decizii. Cei care participă la investigaţie din partea procu-
raturii şi a poliţiei trebuie să fie preocupaţi de faptul că modul lor
de investigaţie ar putea spori gradul de traumatizare a victimei. La
rândul lor, psihologii şi medicii trebuie să fie conştienţi de faptul
că modul lor de abordare, orientat în primul rând terapeutic, poate
întârzia sau periclita procedurile legale orientate spre pedepsirea
celor responsabili de un anumit abuz.
Principiile evaluării în cazurile de violenţă
Evaluarea detaliată a situaţiei de către un profesionist într-

o situaţie de violenţă are ca rezultat completarea unui material
informativ care va însoţi victima în tot demersul ei de a se apăra,
respectiv de a fi apărată de agresiune. Însoţind victima, informaţii-
le culese vor servi toţi profesioniştii care intervin ulterior în rezol-
varea situaţiei.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997, p. 6), principiile ge-
nerale ale evaluării – referitor în primul rând la agresivitatea îm-
potriva copilului – sunt :
 Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului
sunt confidenţiale şi trebuie tratate ca atare.
 Evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o pe-
rioadă dată de timp, în consecinţă ea nu are un carac-
ter definitiv. Situaţia copilului aflat la un moment dat
în dificultate trebuie evaluată în mod periodic.
 Evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului. Ne-
voile sale fizice, cele privind sănătatea sa, respectiv
nevoile sociale de afecţiune, de respect, de educaţie
etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de vedere
al nivelului de dezvoltare al copilului şi a perspective-
lor sale de progres.
 Evaluarea este un proces complex, în care pot fi impli-
caţi diverşi specialişti, în funcţie de specificul situaţiei
în care se găseşte copilul, precum şi de nevoile sale.
 Evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor
termeni precis definiţi, pentru ca ea să servească per-
soanelor de suport care însoţesc copilul în traseul său
evolutiv.
 În procesul evaluării se acordă o atenţie specială ana-
lizei familiei copilului, nevoilor acesteia în vederea
transformării ei într-un mediu favorabil dezvoltării
copilului.
După Fantuzzo, Mcdermott şi Lutz (1998, p. 11), practica

evaluării trebuie să respecte criterii care derivă din înţelegerea
ştiinţifică a fenomenului de maltratare a copiilor. Astfel, analiza
factorilor implicaţi în situaţiile concrete de violenţă va avea la
bază principiul multifactorialităţii, multidimensionalităţii şi nor-
mativităţii.
Multifactorialitatea se referă la creşterea efectului feno-
menului de maltratare prin expunerea simultană la factori multiplii
de risc. Numărul de factorilor contextuali de risc este un mai bun
predictor al unor fenomene negative decât tipologia factorilor.
Aceasta înseamnă ca gravitatea fenomenelor de abuz va trebui
cântărită în funcţie de varietatea factorilor patogeni pe care un
copil trebuie să îi înfrunte, din care violenţa fizică, psihică sau
sexuală poate fi doar un aspect. Conform datelor unui vast studiu
naţional privind incidenţa abuzului în SUA (Sedlak Broadhurst,
1996) atât incidenţa cât şi severitatea maltratării sunt mai accentu-
ate în familiile cu mulţi copii, care trăiesc în condiţii de sărăcie şi
în cazul părinţilor singuri, adică în familiile cu factori stresori
multiplii. Din aceste cercetări practicianul va trebui să conchidă
asupra importanţei evaluării unor factori adiţionali de risc şi
compensatori faţă de cei implicaţi direct în situaţia de maltratare.
Multidimensionalitatea se opune modelelor tradiţionale
de evaluare a gradului de adaptare şi dezvoltare a copilului pe ba-
za unor dimensiuni unice, izolate. Multidimensionalitatea evaluă-
rii se referă la importanţa evaluării aspectelor şi consecinţelor fe-
nomenelor de maltratare de-a lungul unor dimensiuni calitative şi
cantitative ale dezvoltării cognitive, fizice, socio-emoţionale, edu-
caţionale a copilului. Această perspectivă integratoare va spori
capacitatea practicianului de a distinge între situaţiile abuzive si-
tuaţionale, fără efecte prelungite asupra dezvoltării copilului şi
cele de durată lungă, cu efecte persistente.
Normativitatea evaluării în protecţia copilului face posi-
bilă raportarea situaţiilor individuale la normele populaţionale.
Pentru a putea evalua patologia fenomenelor de abuz şi a conse-
cinţelor lor asupra dezvoltării psihice şi fizice a copiilor, va trebui
să putem aprecia relevanţa simptomelor remarcate, normalitatea

sau anormalitatea lor (Fantuzzo, Mcdermott şi Lutz, 1998).
In mod contrar ideii normativităţii, prezentând punctul de
vedere al relativităţii oricărei forme de diagnostic, Coale (1998)
adoptă poziţia constructivistă, după care adevărul percepţiilor şi
al observaţiilor privind experienţele umane complexe, cum sunt
situaţiile de maltratare a copiilor, poartă pecetea celui care a “con-
struit” acele aprecieri. “Aceasta înseamnă că etichetele şi categori-
ile de diagnostic ne spun mai multe despre profesionistul care le
foloseşte, decât despre entitatea denumită” (Coale, p. 112). Spre
exemplu, expresiile de familii “problemă” sau “rezistente” pot fi
descrieri adecvate ale experienţei profesionistului cu un client, dar
pot să nu corespundă experienţei clientului însuşi. Un copil poate
refuza la un moment dat participarea într-un interviu şi, ca atare,
să fie văzut de operatorul de interviu ca fiind opozant, necoope-
rant. Dacă cel care conduce interviul consideră că atitudinea copi-
lului poate fi înţeleasă, fiind o reacţie normală în situaţia dată, el
va putea să arate înţelegere, acceptare şi să ofere sprijin copilului,
evitând categorizarea de “necooperant”. In astfel de condiţii, ne-
participarea copilului se va transforma în dorinţa de a fi acceptat
şi de a primi ajutor, fără ca el, copilul să fie cel care îşi condamnă
proprii părinţi. Concluzia acestui punct de vedere constructivist
este că maltratarea este un construct social (Wattam, 1996), iar
rezistenţele în faţa evaluării şi a intervenţiei sunt cu atât mai scă-
zute cu cât profesionistul accede mai adânc în ansamblul multidi-
mensional şi multifactorial al caracteristicilor sistemului client.
Furia, care se manifestă adesea la copiii maltrataţi, poate fi înţe-
leasă cu mai mult sau mai puţine conotaţii pozitive sau negative,
într-un larg evantai de sentimente umane, ca agresivitatea sau fri-
ca, frustrarea sau pasiunea, desprinderea emoţională sau loialita-
tea. Percepţii diferite pot fi urmate de intervenţii diferite, mai mult
sau mai puţin agreate de clienţi.
In situaţiile de maltratare a copiilor, principiul respectării
confidenţialităţii depăşeşte nivelul de acord deontologic mutual,
el fiind reglementat legal, ca necesitate a desfăşurării procedeelor
de evaluare şi ca drept la intimitate a copilului şi a celorlalte per-
soane implicate. Legislaţia modernă a protecţiei copilului (inclu-

siv legislaţia românească, din 1997) prevede dreptul şi obligaţia
profesioniştilor care primesc informaţii privind situaţii care pun în
primejdie viaţa şi dezvoltarea unui copil, ca acestea să fie transmi-
se forurilor competente în vederea protejării copiilor. Profesioniş-
tii nu au dreptul de a ţine în secret informaţii privind maltratarea
copilului nici în condiţiile în care copilul însuşi sau o persoană
care doreşte să îi ofere acestuia sprijin solicită păstrarea secretului.
În afara acestei obligativităţi a raportării către forurile legale,
principiul confidenţialităţii trebuie respectat în cea mai mare mă-
sură pentru a nu se prejudicia interesele copilului şi ale adulţilor
implicaţi în acea situaţie (putem recomanda evitarea transformării
abuzurilor comise împotriva copilului în ştiri de senzaţie, fără pro-
tejarea victimei sau prezentarea adecvată a situaţiei, în toată com-
plexitatea ei). Dacă în cazul unor evaluări participă studenţi sau
alte persoane fără mandat legal (o astfel de participare are de obi-
cei un scop didactic), atunci aceste persoane vor fi instruite în pri-
vinţa păstrării confidenţialităţii informaţiei şi vor semna un proto-
col în acest sens.
Un obstacol care duce la îngreunarea evaluării experienţe-
lor traumatice provine din dificultăţile dezvăluirii abuzurilor, atât
de către copii, cât şi de adulţi. O cauză posibilă este specificul
memoriei corespunzătoare unor astfel de experienţe. Multe per-
soane care au trăit astfel de situaţii prezintă amnezii parţiale sau
totale legate de aceste evenimente. Din această cauză investigaţii-
le curente ale pacienţilor psihiatrici, de exemplu, detectează doar
o mică parte din experienţele traumatice care conduc la simptome
psihiatrice. E. Carlson (1997) citează un studiu efectuat de
Jacobson, Koehler şi Jones-Brown în 1987, în care pacienţilor
psihiatrici li s-au luat interviuri profunde în vederea depistării
unor abuzuri sexuale suferite în copilărie sau în viaţa adultă. Ca
urmare a relatărilor obţinute, s-a constatat că 91% din abuzurile
sexuale suferite nu figuraseră în documentaţia cazurilor. Mai mult,
într-o cercetare efectuată de Williams (1994), a rezultat că 38%
din femeile care au fost spitalizate cu 17 ani în urmă pentru abu-
zuri sexuale, nu au dezvăluit nimic despre acele abuzuri cu ocazia
unui interviu, în ciuda faptului că li s-au adresat întrebări detaliate

privind experienţele lor de asalt sexual. Dintre cele care au menţi-
onat experienţa de abuz sexual pentru care au fost internate, 16%
au susţinut că nu au amintiri despre eveniment, ca nu mult timp în
urma acelui eveniment au devenit amnezice. Intr-un studiu reali-
zat la nivel naţional în SUA, 42% dintre cei cu experienţe de abuz
sexual au declarat că au suferit de amnezie parţială legată de acele
evenimente, iar 20% raportează amnezie totală (Eliott, Briere,
1995). Carlson a găsit şi el rate ridicate de amnezie a evenimentu-
lui traumatic, 61% din victime care indică un anumit grad de
amnezie faţă de experienţele de abuz sexual, iar 42% din subiecţi
au indicat amnezie totală. Aceasta înseamnă că o parte semnifica-
tivă a copiilor sau a persoanelor adulte care trăiesc experienţe tra-
umatice vor avea serioase greutăţi în a da informaţii foarte exacte
cu privire la circumstanţele în care au avut loc evenimentele îndu-
rate de ele.
Contextul social al evaluării specifice protecţiei co-

pilului
In majoritatea statelor moderne, asistenţilor sociali le re-

vine rolul primordial în protecţia copilului şi a celorlalte victime
ale violenţei domestice. De la începuturile protecţiei copiilor, asis-
tenţii sociali s-au implicat în asistarea familiilor pentru reducerea
riscurilor agresivităţii. In ţările occidentale rolul lor a crescut după
recunoaşterea sindromului de copil bătut în anii ’60 şi mai ales
după creşterea evidentă a numărului raportărilor de situaţii de
maltratare a copiilor din anii ’80. Orice profesionist din domeniul
medical, educaţional, psihologic etc. poate, respectiv – adesea –
are obligaţia şi pregătirea de a recunoaşte şi de a raporta situaţiile
de maltratare a copiilor către serviciile specializate de protecţie.
Ca urmare a raportării, asistenţi sociali cu pregătire specială stabi-
lesc primele contacte cu posibilele victime – copiii – şi cu persoa-
nele care sunt responsabile de îngrijirea acestora. Ei vor colabora
cu reprezentanţi ai autorităţii legale (poliţie, procuratură), cu me-
dici şi psihologi şi vor pune în funcţiune un sistem de servicii care
să răspundă nevoilor copilului (Wells, 1995). Reprezentanţi ai

diferitelor profesii vor deveni astfel membrii unei echipe multidis-
ciplinare care colaborează în vederea evaluării şi a recomandări-
lor. Serviciile de protecţie a copilului, prin asistenţii lor sociali,
iau măsurile imediate de protejare a copilului şi planifică interven-
ţiile cu caracter de protecţie. Pe baza recomandărilor echipei mul-
tidisciplinare de specialişti privind gravitatea situaţiilor de maltra-
tare, serviciul de asistenţă socială decide în privinţa necesităţii
scoaterii copilului din mediul propriu, sau a posibilităţii menţinerii
lui acolo, eventual prin acordarea unor servicii de tip terapeutic în
cadrul familiei sau al mediului în care e îngrijit copilul.
Pe lângă avantajele ei, munca în echipă are dificultăţi spe-
cifice. În cazurile de maltratare a copiilor, acestea ţin de diferenţe-
le atitudinale şi de concepţie între reprezentanţii unor profesii care
au adesea diferite unităţi de măsură în aprecierea gravităţii cazului
dat (Brisset-Chapman, 1995).
Scopul serviciilor specializate pentru investigarea situaţiilor
de maltratare a copiilor poate fi exprimat schematic prin următoa-
rele sarcini:
 confirmarea sau infirmarea rapoartelor privind mal-
tratarea copilului;
 aprecierea severităţii relelor tratamente constatate;
 adunarea şi prezentarea unor date care să servească
interesele copilului în caz de proces;
 evaluarea eventualităţii repetării relelor tratamente
aplicate copilului;
 aprecierea familiei (sau a mediului de viaţă) a copilu-
lui din perspectiva gradului de siguranţă sau a pri-
mejdiei pe care o reprezintă pentru viaţa sau dezvolta-
rea copilului;
 evaluarea nevoii de implicare a unor servicii speciali-
zate, pentru reducerea riscului de maltratare a copilu-
lui.
Răspunsul la toate aceste sarcini necesită cunoaşterea

simptomatologiei prezentate de copilul considerat a fi maltratat, a
caracteristicilor situaţiei efective de viaţă care au condus la rapor-

tarea cazului, a relaţiilor din familie şi a circumstanţelor sociale
mai largi, respectiv a suportului social primit de copil în comuni-
tatea în care trăieşte.
Un serviciu social specializat destinat investigării situaţii-
lor de maltratare a copilului funcţionează cu atât mai bine cu cât
procedurile de evaluare şi de intervenţie sunt mai clar descrise.
Aceasta necesită o gradare a posibilelor rele tratamente şi circum-
scrierea cazurilor care trebuie tratate ca urgenţe, necesitând scoa-
terea copilului din propriul său mediu.
Spre exemplu, standardele pentru serviciile de
protecţia copilului din statul Carolina de nord (North
Carolina Division of Social Services, 1998) recurg la in-
vestigaţii pentru stabilirea bunăstării copilului în situaţii
de abuz, de neglijare şi/sau dependenţă de droguri a pă-
rinţilor. Situaţiile care necesită intervenţia de urgenţă a
autorităţilor pentru plasarea copilului în condiţii de sigu-
ranţă sunt următoarele:
 când un copil se află în situaţie de risc iminent
în urma neglijării;
 când un copil preşcolar este maltratat fizic
 când un copil sub şase ani este lăsat singur;
 când copilul este abuzat sexual;
 când un copil este chinuit sau torturat;
 când viaţa unui copil se află în primejdie;
 când copilul solicită el însuşi ajutor sau refuză
să meargă acasă;
 în toate cazurile în care serviciul social con-
stată că situaţia copilului necesită intervenţie
de urgenţă.
Persoanele care investighează cazurile de maltratare a copii-

lor dau tonul pentru toţi profesioniştii care se vor angaja în continua-
re în munca pentru bunăstarea copilului. Pe lângă scopul principal al
investigaţiei, care este adunarea de informaţii pentru a putea confir-
ma sau infirma dacă un copil a suferit sau nu rele tratamente, tot aşa
de importantă este şi indicarea unui răspuns legal şi terapeutic adec-

vat. Specificul contextului social al situaţiilor de evaluare în sfera
maltratării copilului este determinat tocmai de această îmbinare a
punctului de vedere juridic cu cel terapeutic.
De aceea investigatorii din cadrul serviciilor sociale auto-
rizate cu protecţia copilului au două roluri fundamentale, greu de
împăcat unul cu celalalt: pe de o parte ei reprezintă “autoritatea ce
protejează”, care pune întrebări adesea dificile pentru părinţi sau
celelalte persoane care îngrijesc copilul, care documentează situa-
ţia abuzivă şi care raportează comportamentele considerate inac-
ceptabile în raport cu cele prescrise de lege; pe de altă parte, aces-
te servicii, fiind în cunoştinţă de nevoia intrinsecă a copilului de a
creşte în propria sa familie, au de asemenea rolul de a contribui la
menţinerea familiei. Dacă atitudinea care derivă din primul rol
este de a scoate copilul din mediul care îi poate periclita dezvolta-
rea sau viaţa, din cel de-al doilea rol rezultă primordial misiunea
de a oferi ajutor familiei, în efortul ei de a-şi schimba atitudinea
faţă de copil, de a încuraja înţelegerea reciprocă a membrilor fa-
miliei, de a contribui la reducerea factorilor de stres şi de a fi ală-
turi de familiile care reuşesc să-şi depăşească momentele de tensi-
une.
Pentru a pune capăt maltratării, ambele puncte de vedere
sunt importante. Îmbinarea acestora poate fundamenta formarea
unei relaţii de cooperare între persoana care conduce investigaţia
şi cea care e subiectul ei. Această îmbinare poate fi facilitată dacă
investigatorul recunoaşte caracterul dual al muncii sale şi este
dispus să reducă efectele ei printr-un stil de comunicare inofensiv,
calm, răbdător, clar, uşor de înţeles pentru persoana chestionată şi
lipsit de secrete. Totodată, investigatorul trebuie să fie şi să rămâ-
nă conştient de puterea pe care i-o dă legea aplicată în interesul
copilului.
In toate cazurile de maltratare a copilului serviciile sociale
trebui să conducă interviuri de tip diagnostic, faţă în faţă cu toţi
membrii familiei. Prima intervievare a copilului (a copiilor) rapor-
taţi ca fiind maltrataţi trebuie să aibă loc imediat, cel mai bine în
ziua primirii sesizării. Periodizarea interviurilor cu membrii fami-
liei sau alte persoane direct implicate în relele tratamente aplicate

copilului trebuie să fie astfel făcută încât să reducă la minim ex-
punerea pe viitor a copilului la un astfel de risc.
Investigarea în cazurile de maltratare a copiilor nu este o
fază care poate fi izolată de ansamblul procesului de intervenţie.
În orice moment al primului contact sau al evaluărilor ulterioare,
investigatorul trebuie să fie pregătit să dezvolte un plan pentru
asigurarea siguranţei copilului. Acesta va funcţiona cu atât mai
bine cu cât profesionistul reuşeşte în mai mare măsură să implice
membrii familiei în elaborarea planului şi să obţină înlăturarea din
preajma copilului a persoanelor care au creat situaţia de risc.
După Hansen, Sedlar & Warner-Rogers (1999), caracte-
risticile evaluării cazurilor de maltratare a copiilor sunt:
 participarea clientului (copil sau adult investigat) poa-
te să nu fie benevolă;
 situaţia efectivă de maltratare de obicei nu poate fi di-
rect observată;
 populaţia investigată este extrem de diversă ca vârstă,
etnicitate, experienţă de viaţă, grad de şcolarizare şi
de cultură;
Pregătirea pentru intervievarea unui copil raportat ca sufe-

rind rele tratamente, respectiv a membrilor familiei acestuia sau
cu cei care îl îngrijesc este extrem de importantă, deoarece accep-
tarea unei investigaţii din partea unor foruri investite cu putere
este întotdeauna dificilă.
Pentru a putea înţelege anumite elemente din an-

samblul de sentimente ale părinţilor investigaţi, care pot
interfera cu obţinerea unor informaţii clare şi sincere, fa-
ceţi o paralelă între situaţiile relatate în întrebările de mai
jos şi cele dintr-o investigaţie de protecţie a copilului.
Descoperirea unor relaţii între cele două tipuri de situaţii
poate să Vă ajute să înţelegeţi condiţiile care facilitează
cel mai mult obţinerea unor informaţii relevante în proce-
sul de investigaţie şi care permit luarea unor decizii pri-
vind siguranţa copilului. Deci, Vă propunem să reflectaţi

la propriile Dvs reacţii în situaţia în care vi s-ar pune ur-
mătoarele întrebări (cu elemente implicate în investigaţii
de rutină):
 Cât de bine trebuie să cunoaşteţi pe cineva înainte de
a-i relata informaţii privind situaţia Dvs. financiară
sau modul în care vă cheltuiţi banii?
 Cum v-ar place ca o persoană străină să se uite în fri-
giderul sau în dulapurile Dvs., ca să vadă ce mâncare
sau băutură aveţi acasă?
 Cum v-ar place ca o persoană pe care nu o cunoaşteţi
să pună copilului Dvs. întrebări despre relaţiile din
familia Dvs.?
 S-a întâmplat vreodată să reacţionaţi în mod exagerat
la criticile pe care vi le-a adus cineva?
 Cum v-ar place să ştiţi că cineva vorbeşte cu vecinii
despre membrii familiei Dvs.?
 Cum vă simţiţi dacă cineva soseşte neanunţat în casa
Dvs.?
 Cum vi se pare când cineva, care nu cunoaşte bine lim-
ba Dvs. maternă, vă pune întrebări?
 Cum aţi reacţiona dacă vi s-ar spune că cineva v-a
maltratat copilul?
 Cum aţi reacţiona dacă cineva v-ar chestiona despre
obiceiurile Dvs. sexuale?
 Cum v-ar place să vi se spună că urmează să fiţi supra-
vegheat o perioadă nedefinită?
 Cum vi s-ar părea să vă spună cineva să alegeţi între
copilul şi partenerul Dvs.?
 Cum vi s-ar părea dacă copilul Dvs. v-ar spune că sun-
teţi un părinte rău?
 Cum vi s-ar părea dacă un străin v-ar spune că copilul
Dvs. trebuie să rămână pentru o perioadă nedefinită în
afara familiei, până când situaţia legată de maltrata-
rea lui va fi lămurită?
 Cum vi s-ar părea dacă un străin ar lua notiţe sau ar

înregistra audio sau video discuţia cu Dvs. şi v-ar
spune despre existenţa unui dosar pe care nu-l puteţi
vedea?
 Cum v-ar place ca un străin să vină în casa Dvs. şi să
înceapă să le spună copiilor Dvs. ce să facă?
 Cum v-ar place ca cineva străin să vă ducă copilul la
medic?
 Cum v-ar place ca cineva care nu vă cunoaşte să vă
spună că trebuie să mergeţi la un consult psihiatric?
Neglijarea înţelegerii sentimentelor copiilor şi ale adulţi-

lor în situaţii de protecţie a copilului poate amplifica obstacolele
întâlnite în calea evaluării situaţiilor de maltratare. Grija pentru
stabilirea unei relaţii deschise cu cei evaluaţi, lipsa de prejudecăţi
a profesionistului, tactul, calmul, interesul sincer pentru binele
copilului, respectul pentru interlocutor, răbdarea în ascultarea răs-
punsurilor acestuia poate conduce la o mai corectă reflectare a
severităţii riscului de maltratare şi la evitarea subraportării sau a
supraraportării situaţiilor.
După cum arată Killén (1997), succesul intervenţiei este
dependent de relaţia noastră cu agenţii mediului familial al copilu-
lui şi de ipotezele pe care le formulează asistentul social în privin-
ţa dinamicii ascunse, aflate în spatele relelor tratamente. Sarcina
stabilirii unei bune relaţii cu părinţi care îşi supun copiii relelor
tratamente este însă dificilă şi contradictorie pentru asistentul so-
cial care are ca interes prioritar bunăstarea copilului. "Atâta timp
cât copilul nu este în pericol acut, este important să încercăm să
stabilim şi să menţinem o relaţie în care părinţii să se simtă sufici-
ent de siguri, încât să poată vorbi despre copil, despre ei înşişi şi
despre situaţia lor. Aceasta înseamnă ca ei să se simtă în siguranţă
... în perioada în care sunt investigaţi (Killén, 1997, p. 224)". Eva-
luarea cere, încă de la primii paşi, încercarea de a coopera cu fa-
milia, pentru ca relaţia astfel constituită cu ocazia primelor întâl-
niri să poată reprezenta o bază pentru intervenţia ulterioară.
La întrebarea privind cerinţele formării unui bun profesio-

nist în evaluarea cazurilor de maltratare a copiilor, Daly (1991, p. 6)
listează următoarele caracteristici ale unui evaluator bine format:
 îşi fixează scopuri bine definite şi stabileşte paşii pri-
oritari;
 prelucrează creativ reperele pe care le are în funcţie
de datele de conţinut ale problemei şi de contextul ei
familial; integrează aceste repere în ipoteze;
 elaborează mai multe ipoteze pe care le testează în
funcţie de datele şi condiţiile concrete ale situaţiei;
 în căutarea datelor faptice merge dinspre general spre
specific;
 este flexibil şi creativ în formularea întrebărilor, fiind
dispus să schimbe direcţia analizei şi să se adapteze
necesităţilor cazului;
 este dispus să lucreze în colaborare cu alţi profesio-
nişti fără să fie preocupat de cum îi vor fi primite re-
zultatele şi dorinţa de a coopera;
 îşi asumă responsabilităţi pentru soarta cazului inves-
tigat;
 nu zăboveşte să caute, să cerceteze şi să pună între-
bări;
 cunoaşte relaţiile private, publice şi profesionale ale
martorilor;
 reconstruieşte biografia martorilor, inclusiv obiceiuri-
le acestora;
 evaluează punctele slabe şi cele tari ale tuturor marto-
rilor;
 este capabil să separe faptele de conjunctura în care
ele apar, fiind capabil să ia în considerare starea men-
tală a martorului, punctul lui de vedere, slăbiciunile,
principiile şi motivaţia sa;
 se redresează în urma unor greşeli, inevitabile pe par-
cursul evaluării şi găseşte noi direcţii;
 finalizează cazul, prezentând concluziile clienţilor şi
colegilor săi care îl preiau, în aşa fel încât să lase loc
unor noi întrebări şi ipoteze, care să necesite continu-

area investigaţiei.
La aceste cerinţe putem adăuga că profesionistul care con-

duce o investigaţie în domeniul violenţei împotriva copilului trebuie
să fie extrem de sistematic şi de precis în adunarea, evaluarea, veri-
ficarea şi notarea datelor. Mai putem adăuga necesitatea ca investi-
gatorul să posede un extrem de bun control al propriilor reacţii emo-
ţionale şi o bună capacitate de ascultare empatică, pentru a putea
oferi confort victimelor pe parcursul ascultării mărturiilor lor.
Procesul şi metodele evaluării
Ajutorul oferit copiilor care suferă în urma relelor trata-

mente poate porni din momentul sesizării fenomenului către pro-
fesionişti şi serviciile specializate în protecţia copilului şi poate
traversa mai multe etape intermediare, care alcătuiesc împreună
procesul complex al evaluării. Orice sesizare trebuie să fie urmată
de o evaluare, care, într-o primă fază este sumară şi are ca scop
identificarea acelor cazuri care vor beneficia de o evaluare apro-
fundată. In aceste din urmă cazuri, se vor lua de urgenţă măsuri
pentru protejarea copilului. Apoi, se vor stabili persoanele care
urmează să fie contactate pentru informare, precum şi serviciile
selectate pentru colaborare. Dificultatea îmbinării aspectelor lega-
le şi a celor terapeutice ale evaluării în protecţia copilului com-
plică, de asemenea, procesualitatea şi metodologia sa. Pe lângă
analiza situaţiei prezente, trebuie să fie evaluată şi istoria cazului,
pentru a putea identifica problemele care au condus la abuz şi ne-
glijare. Desigur, întregul proces are în vedere viitorul copilului.
Metode şi domenii de adunare a informaţiilor
Informaţiile privind situaţiile de maltratare vor fi obţinute prin

observarea sau adresarea directă a copilului, a persoanelor impli-
cate în relaţii abuzive cu copilul şi a acelora care-l au în grijă.
Observarea se referă la urmărirea receptivităţii părintelui

la nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprima-
rea atenţiei faţă de el, la dovedirea unei atitudini afectuoase, calde
sau dimpotrivă a uneia reci, distante şi eventual ameninţătoare. La
acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi exprimarea facia-
lă în cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi corpora-
le manifestate de părinte/persoană de îngrijire, respectiv de răs-
punsurile copilului la toate aceste manifestări neverbale înşirate.
Intervievarea va avea ca scop aprofundarea datelor pri-
vind situaţia copilului şi a familiei lui, sondarea modului propriu
de percepţie a persoanelor intervievate, compararea diverselor
modalităţi de percepţie a situaţiei, confruntarea unor informaţii,
înregistrarea atitudinilor şi sentimentelor celor intervievaţi faţă de
obiectul evaluării.
Datele obţinute prin intervievare şi observare directă vor
fi completate cu ajutorul unor fişe standardizate, teste şi exami-
nări de specialitate (psihologice, medicale etc. ).
Prin observare se vor obţine date despre:

 contactele membrilor familiei cu prieteni, vecini, rude
şi frecvenţa acestor contacte
 cine ajută părinţii în îngrijirea şi supravegherea copii-
lor (ce ajutor anume primesc părinţii)
 cât de izolată este locuinţa
 condiţiile de igienă din familie
 aspecte care ţin de sănătatea membrilor familiei (pa-
loarea feţei, greutatea corporală, starea pielii, statura
etc.)
 hrana familiei, condiţiile de preparare şi păstrare a ei
 cât timp petrece părintele în familie
 dacă şi cum se marchează sărbătorile şi zilele aniver-
sare din familie
 ce datorii are familia
 cu cine şi unde se joacă copiii
 modul în care se îmbracă membrii familiei
 gradul de întreţinere a locuinţei
 ce mijloace de locomoţie are familia

 accesul familiei la telefon, îngrijire medicală, şcoală,
servicii de ajutor, cumpărături
Intervievarea în cazurile de evaluare a relelor tratamente

se adresează fie părinţilor sau persoanelor care îl îngrijesc, fie co-
piilor, fie eventualilor martori la situaţia de maltratare. Interviurile
pot fi definite printr-un scop, o structură, o direcţie şi un focus
asupra căruia se centrează (Hepworth, Larsen, 1986, p. 35).
În urma intervievării părinţilor (a persoanelor care îngri-
jesc copilul), profesioniştii doresc să obţină răspunsuri care se
referă la:
 atitudinile copiilor faţă de părinţi sau persoanele pre-
supuse că ar maltrata copilul
 aşteptările părinţilor de la copiii lor
 problemele părinţilor în relaţiile lor cu copiii, sau cu
alţi membrii ai familiei
 problemele părinţilor din afara familiei
 problemele de sănătate ale membrilor familiei
 modalităţile la care ei recurg pentru a face faţă pro-
blemelor
 relaţiile cu prietenii, rudele, locul unde se află acestea,
frecvenţa şi durata contactelor cu ei
 pe cine se bazează familia când are nevoie de ajutor,
în mod special în situaţii de urgenţă
 cine sunt persoanele lor de încredere
 în cine au încredere părinţii
 care sunt sursele majore de stres
 care sunt sursele de bucurie, de distracţie
 relaţiile cu alţi profesionişti
 obiceiurile zilnice
 regulile din familie, în special cele privind comporta-
mentul copiilor
 care sunt metodele folosite pentru a face pe copii să

respecte regulile (modalităţile prin care sunt pedepsiţi
copiii).
Fiecare din elementele evaluate vor fi analizate din per-

spectiva influenţelor asupra situaţiei copilului aflat în centrul aten-
ţiei asistentului social. De exemplu, în evaluarea situaţiei juridice
a copilului (recomandată de manualul propus lucrătorilor din
DJPC de către Ionescu, Popa, Forestier, 1997), vom porni de la
starea de fapt a familiei copilului, de la datele privind părinţii şi
situaţia lor maritală, dar toate acestea vor fi urmărite din perspec-
tiva celor implicaţi în relaţiile vizate. Divorţul părinţilor, statutul
legal de necăsătorit sau situaţia părinţilor de a fi reprezentanţi le-
gali ai copilului au valoare diagnostică în privinţa relelor trata-
mente numai dacă sunt priviţi ca factori aflaţi într-o relaţie con-
cretă faţă de copil, care se manifestă prin susţinerea, neglijarea sau
chiar abuzarea acestuia din urmă.
Orice formă ar lua evaluarea adultului implicat în sus-
piciunea de rele tratamente împotriva unui copil, ea trebuie să se
încheie prin rezumarea informaţiilor dobândite şi propunerea unor
soluţii şi recomandări în favoarea copilului. Sinteza informaţiilor
se va referi la categoriile de diagnostic utilizate în protecţia co-
pilului: abuz şi vătămare fizică, sexuală sau emoţională, neglijare
fizică, educaţională, morală sau emoţională, exploatarea copilului,
expunerea copilului la violenţă fizică sau psihică.
Cerinţele Direcţiei pentru Protecţia Copilului (DPC) pri-
vind dosarul copilului aflat în dificultate orientează analiza spre
următoarele elemente:
1. Înregistrarea sesizării sau a cererii de protecţie a mino-
rului. Documentul va cuprinde informaţii privind per-
soana care a făcut sesizarea, motivarea solicitării şi cât
mai multe date privind copilul.
2. Evaluarea detaliată a situaţiei copilului. Aceasta este
rezultatul analizelor efectuate de profesioniştii Direc-
ţiilor Judeţene pentru Protecţia Copilului (DJPC) şi
cuprinde următoarele tipuri de date:
a) situaţia juridică a copilului;

b) date privind mediul de viaţă al copilului, situa-
ţia sa familială;
c) date privind starea de sănătate a copilului;
d) date privind educaţia şi evoluţia şcolară a copi-
lului;
e) elemente pentru înţelegerea personalităţii copi-
lului.
3. Sinteza informaţiilor cuprinse în capitolele precedente
şi recomandări.
4. Decizia privind măsura de protecţie adoptată.
5. Extrasul informaţiilor care vor fi reţinute pentru intro-
ducerea în baza de date computerizate.
La acestea trebuie adăugate diagnosticul de ordin medi-

cal, care cuprinde elementele clinice evocatoare ale unui privind
maltratarea copilului (după Manciaux et al., 1997):
 Leziunile traumatice, semne ale violenţei fizice (su-
prafeţe înroşite, echimoze, hematoame, leziuni şi ul-
ceraţii ale pielii, fracturi ţ chiar repetate – ale clavi-
culei, ale coastelor, ale membrelor, pişcături, muşcă-
turi, leziuni interne, arsuri pe diferite părţi ale corpu-
lui etc.)
 Semne ale violenţei sexuale (leziuni are organelor ge-
nitale, semne clinice ale penetrării, infecţi, existenţa
unor corpuri străine în vagin sau în rect, urme de
spermă sau de sânge pe îmbrăcăminte)
 Semne clinice ale neglijării fizice (înfometare genera-
lă, hipotrofie staturo-ponderală, neglijarea igienei
corporale)
 Frecvente hospitalizări anterioare, cu etiologie nede-
terminată
 Antecedente de natură similară ca (de exemplu, frac-
turi repetate ale membrelor sau ale capului)
Diagnosticul medical al sindromului de copil bătut, de co-

pil neglijat fizic şi medical, sau de copil supus unor abuzuri sexua-
le este adesea dificil, necesitând o atentă analiză, deoarece multe
dintre semnele clinice menţionate pot fi cauzate de traumatisme
accidentale sau de boli cu o cauzalitate organică. De aceea medi-
cul trebuie să caute criterii diagnostice diferenţiale care să îi per-
mită să excludă cauzele organice sau accidentale ale simptomelor
constatate. Acestea sunt adunate prin examinarea fizică, prin ana-
lizele de laborator sau radiologice a copilului. Pentru diagnosticul
diferenţial sunt relevante semne ca forma şi locul leziunilor sau al
arsurilor, care pot exclude eventualitatea accidentelor: un sugar nu
se poate arde pe o arie limitată la mărimea unei ţigări, pe fese sau
pe burtă, iar un copil nu îşi poate provoca prin cădere leziuni sub
forma unor dungi de mărimea unei curele sau a unei coarde de
telefon pe coapse si pe spate. De o deosebită importanţă pentru
diagnosticul diferenţial este istoria medicală a copilului, mai ales
leziunile sau simptomele similare anterior semnalate. Certificatul
medical va trebui redactat în termeni clari, care să argumenteze
diagnosticul de rele tratamente şi, dacă este cazul, să menţioneze
antecedentele care susţin concluziile medicului (de exemplu, exis-
tenţa unor urme de fracturi, leziuni interne sau externe similare).
Pentru ca examinarea medicală să nu fie traumatică (mai ales în
cazurile de abuz sexual) ea trebuie explicată copilului.
Diagnosticul medical are o deosebită semnificaţie în eva-
luarea relelor tratamente, dar pentru înţelegerea situaţiei de mal-
tratare el trebuie completat cu date obiective şi subiective privind
copilul, părinţii lui şi celelalte componente ale sistemului din care
face parte copilul.
Pentru a veni în spijinul profesioniştilor din domeniul pro-
tecţiei copiilor, dăm în continuare câteva repere pentru evaluarea
prin intervievare în situaţii de maltratare (după manualul reco-
mandat de către Department of Health din Marea Britanie, 1988):
a. Cu ocazia reţinerii sesizării (venite din partea copilu-
lui însuşi sau a unei alte persoane) se vor nota exact toate datele
oferite, mai ales cele care indică suspiciunea unui abuz fizic, emo-
ţional sau sexual împotriva copilului, expunerea sa la violenţă
domestică sau neglijarea sa. Persoanei care depune sesizarea i se

vor cere exemple privind informaţiile prezentate ("puteţi să ne daţi
un exemplu privind ceea ce aţi văzut?"). De asemenea, de la
această persoană care a făcut sesizarea ne vom interesa în legătură
cu soluţiile pe care le întrevede pentru rezolvarea situaţiei şi des-
pre eventualele încercări anterioare de soluţionare (după
Department of Health, 1988).
b. În ideea unei evaluări complexe, întrebările vor fi
adresate în etape: evaluarea iniţială va fi urmată de cea detaliată
("comprehensive assessment").
Evaluarea iniţială va cuprinde:

 descrierea tipului de maltratare care constituie moti-
vul îngrijorării pentru serviciul de protecţie a copilu-
lui;
 aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în
funcţie de vârsta şi gradul său de maturitate);
 informaţiile despre persoana care presupunem că a
comis abuzul împotriva copilului
 informaţii despre istoria de viaţă a părinţilor şi atitu-
dinea lor actuală privind copilul.
Incă din această fază profesionistul se poate confrunta cu
propriile reacţii emoţionale, care sunt adesea foarte puternice în
urma constatării unui abuz. De aceea se recomandă ca – deja din
această fază de început – asistentul social să-şi pună în aplicare
bunele deprinderi de intervievare: să fie un bun ascultător, să ră-
mână calm, dar vigilent şi să nu tragă concluzii pripite. Jones et al.
(1987) adaugă că în acest stadiu de început nu este nevoie de –
mai mult, nu e recomandabilă – confruntarea părinţilor, ci se va
merge în direcţia menţinerii unei atitudini neutre, de nejudecare a
situaţiei, atitudine caracterizată mai mult de încercarea de a fi em-
patici şi de a înţelege circumstanţele care au condus la supoziţia
relelor tratamente.
După cum reiese din cele relatate, în evaluarea situaţiilor
de maltratare se ia în considerare un ansamblu de date din dome-
nii extrem de diverse ale vieţii sociale, care, după Caye şi
Huffman (1999) pot fi grupate în: activitatea de zi cu zi a membri-

lor familiei, mediul în care trăiesc, sănătatea lor fizică şi psihică,
situaţia lor materială şi suportul lor social.
Ca urmare a evaluării iniţiale se va întocmi documentaţia,
care va conţine:
 date provenind din prima sesizare
 informaţii despre copil
 informaţii despre mediul de viaţă al copilului
 informaţii care conţin mărturii privind abuzul
 date anterioare sesizării care au semnificaţie pentru
situaţia actuală (de exemplu, sesizări, solicitări de
ajutor sau intervenţii anterioare)
 date privind comportamentul şi situaţia actuală a copi-
lului
 date privind dezvoltarea copilului
 informaţii despre presupusul făptuitor al relelor tra-
tamente îndreptate împotriva copilului
 rezultatele examinărilor medicale şi psihologice, fişele
completate, fotografiile, înregistrările video sau audio
ale interviurilor
 notiţele, remarcile, interpretările celui care a condus
evaluarea precum şi ale tuturor profesioniştilor im-
plicaţi.
Intervievarea copiilor în cazuri de maltratare
Pentru a putea depăşi unele din dificultăţile evaluării care

ar putea proveni din centrarea atenţiei profesioniştilor numai asu-
pra adulţilor implicaţi în cazuri de maltratare, cei specializaţi în
protecţia copilului nu pot ocoli culegerea de informaţii din per-
spectiva copilului, în privinţa tratamentul la care este el supus. În
cazul copiilor care au suferit traume, care au fost supuşi unor for-
me mai mult sau mai puţin grave de abuz, interviul va trebui să
aibă întotdeauna o funcţie terapeutică.
Dintre caracteristicile cele mai importante necesare în ca-
zul intervievării copilului amintim flexibilitatea şi dinamismul,
caracteristici care se vor repercuta şi asupra evaluărilor pe care le

obţinem prin intervievare, respectiv asupra diagnosticului. Acesta
nu se va limita la încadrarea copilului într-una din categoriile psi-
hologice sau juridice existente, ci va reflecta dinamica procesului
de cunoaştere din ce în ce mai profundă a cazului de către profesi-
onistul aflat în relaţie cu copilul.
Scopul intervievării este, de obicei, relevarea cât mai mul-
tor date privind evenimentele din viaţa copilului. Practicienii
(asistenţi sociali, psihologi, educatori) sunt de obicei foarte intere-
saţi să afle date obiective, care devin esenţiale, dar nu suficiente
pentru explicarea abuzului comis asupra copilului.
Elementele subiective ale interviului, care provin din re-
latările privind trăirea copilului în raport cu situaţia sa, sunt şi ele
repere importante pentru stabilirea unui diagnostic. Acestea se
referă la experienţele sale personale privind propriile resurse şi
deficienţe, punctul său de vedere asupra relaţiilor sale cu membrii
familiei şi cu celelalte persoane importante pentru el, asupra rela-
ţiei sale cu şcoala. Ele completează informaţiile oferite de aparţi-
nători şi cele rezultate din teste şi chestionare, care reprezintă de
fapt cadrul de date concrete ale problemei aflate în centrul activi-
tăţii de diagnostic.
Ca metodologie, etapele unui interviu variază în funcţie
scopul urmărit. Dacă întrebările nu servesc doar scopul documen-
tării cazului, ci vizează şi ci ele vizează o relaţie pe termen mai
lung, eventual acordarea unui sprijin copilului, atunci etapele in-
terviului pot fi rezumate astfel:
1. Pregătirea interviului
2. Stabilirea contactului
3. Ascultarea copilului
4. Explorarea problemei şi a contextului ei
5. Însumarea celor exprimate
6. Formularea diagnosticului multidimensional
7. Negocierea continuării relaţiei terapeutice
1. Pregătirea interviului
Dacă s-a dat curs sesizării privind supunerea unui copil la

rele tratamente, atunci primele planuri ale forurilor de protecţie a
copilului vor privi plasarea copilului în siguranţă. Planificarea va
avansa în sensul pregătirii interviului cu acel copil. Pornind de la
cele recomandate de Burns şi Young (1996, p.158) obiectivele
acestei etape vizează:
 consultarea de către specialist a documentelor privind
cazul;
 în cazurile în care specialistul presupune încălcarea
codului penal, va fi consultat un reprezentant al poliţi-
ei şi/sau a procuraturii;
 planificarea modului în care i se vor comunica copilu-
lui şi familiei condiţiile şi consecinţele interviului,
precum şi implicarea viitoare într-o eventuală terapie;
 informarea părinţilor privind dreptul lor la consultanţă
psihologică şi juridică;
 evaluarea implicaţiilor care derivă din specificul cul-
tural al familiei din care provine copilul;
 contactarea unor persoane care pot da informaţii per-
tinente despre specificul cultural al mediului de pro-
venienţă al copilului
 dacă este nevoie, asigurarea unui traducător;
 luarea unor decizii privind conţinutul interviului;
2. Faza de stabilire a contactului

Orice tip de relaţie de ajutor debutează printr-o fază intro-
ductivă, de prezentare reciprocă. Este de fapt o perioadă de încăl-
zire, în care specialistul şi copilul au nevoie de timp pentru a se
acomoda unul cu altul. Profesionistul se poate prezenta ca o per-
soană a cărei meserie este să stea de vorbă şi să ajute pe acei copii
care, în anumite perioade ale vieţii lor trec prin experienţe dificile.
Se vor da copilului informaţii pregătitoare, în primul rând pentru
a-i prezenta scopul interviului. In această perioadă introductivă, se
va ţine seama de factorii culturali şi de factorii de vârstă, care vor
permite adultului o primă descifrare a modului de gândire şi de
înţelegere ale copilului. Deosebit de important este ca practicianul
să nu piardă din vedere factorii neverbali: să ţină seama de tem-

poul copilului, să nu-l grăbească; să respecte copilul ca pe orice
alt client; să arate respect faţă de suferinţa copilului. In cazurile în
care evaluarea poate avea urmări juridice, copilului trebuie să i se
explice în mod clar consecinţele posibile care îl privesc pe el şi pe
făptuitorii abuzului. Dacă interviul este înregistrat pe bandă mag-
netică sau video, acest lucru trebuie adus la cunoştinţa copilului şi
al aparţinătorului care îi reprezintă interesele.
Cel care conduce interviul va spune că meseria sa este de
a înţelege “ce s-a întâmplat cu adevărat cu un copil care a trecut
prin experienţe despre care este dificil de vorbit” şi de a-l ajuta să
găsească sprijin. Destăinuirea unui abuz este facilitată dacă cel
care conduce interviul îl asigură pe copil că se află în siguranţă şi
că poate să spună adevărul, aşa cum îl cunoaşte el şi va fi crezut.
O etapă importantă este aceea prin care copilului i se explică noţi-
unea de adevăr privind experienţele de viaţă: “vreau să înţeleg
adevărul despre ceea ce s-a întâmplat cu tine, de aceea te voi ruga
să îmi povesteşti ce s-a întâmplat cât poţi mai exact”. Copilului I
se atrage atenţia că nu e nevoie să răspundă la întrebările pe care
eventual nu le înţelege sau să povestească despre lucruri pe care
nu şi le aminteşte. Pentru a-l ajuta pe copil să înţeleagă diferenţa
între conceptele de adevăr, fals şi necunoscut, copilului i se pun
întrebări neutre, la care va putea răspunde calificând anumite
afirmaţii ca fiind adevărate, false sau necunoscute de el.
3. Cunoaşterea caracteristicilor copilului şi ascultarea

lui pentru evaluarea mediului de viaţă al copilului
În această concepţie, interviul condus de specialişti nu es-
te un ansamblu de întrebări bine ticluite care ţintesc investigarea
sau anchetarea fenomenului, ci, mai degrabă, un ansamblu de teh-
nici de ascultare a copilului, însoţite de îndemnuri care să-i stimu-
leze exprimarea. Astfel, intervievarea copilului îi va da posibilita-
tea celui care conduce interviul să cunoască capacitatea de expri-
mare a copilului, modul lui de înţelegere şi de judecată. In această
etapă i se poate cere copilului să deseneze (desenul persoanei sau
al familiei, spre exemplu). Faza aceasta este completată cu între-
bări deschise privind mediul în care trăieşte copilul, întrebări care

îi vor da posibilitatea să relateze despre prieteni, şcoală, mediul de
acasă, condiţiile de învăţat, de dormit etc. Cel care conduce inter-
viul nu va exprima judecăţi de valoare la adresa celor spuse de
copil, ci îl va asculta şi încuraja să se exprime liber asupra tuturor
temelor ridicate. In acest stadiu se vor pune copilului cu prioritate
întrebări deschise, pentru ca a el să se ştie ascultat şi să-i fie vali-
date sentimentele (Coulborne Fahler, 1999).
Exemplu:
I. C., 3 ani, părinţii sunt la Viena, în curs de divorţ. Din
cauza tensiunilor familiale şi a violenţei verbale copilul are simp-
tome psihosomatice (este constipat, are un somn neliniştit) şi pre-
zintă instabilitate psihomotorie; suferinţa lui provine din frica sa
de a se separa de vreunul din părinţii săi, respectiv din frica pro-
vocată de conflicte şi violenţele verbale frecvente în propria fami-
lie şi din sentimentul de abandon într-un mediu străin. La întreba-
rea privind jocurile preferate face următoarea diferenţiere: aici
(la bunica) se joacă cu tot felul de lucruri (cărora nu le dă nume,
ele fiind nesemnificative pentru lumea lui), dar ar vrea să ajungă
acasă, unde are o maşină cu faruri, cu sirene, cu uşi care se pot
deschide, care merge mai repede ca maşina lui tata şi cinci aspi-
ratoare pe care le mânuieşte ca mama şi o minge fantastică cu
care se joacă cu tata şi o carte nemaipomenită din care citeşte
mama. Aici, la bunica, a vorbit la telefon cu tata şi a aflat că ju-
căriile lui s-au stricat, un vrăjitor le-a distrus, iar mama s-a spe-
riat şi s-a îmbolnăvit..... La spusele copilului, bunica, prezentă la
intervievare, ţine să adauge date obiective: maşina e una obişnui-
tă şi s-a stricat de mult când copilul a avut o criză de furie şi a
trântit-o, iar aspirator jucărie n-a existat. Cât timp copilul era
acasă, mama se plângea de dese dureri de cap. In acest caz este
evident că elementul subiectiv, chiar dacă nu conţine elemente
faptice, este cel care ne interesează: copilul şi-a găsit un prilej de
a ne povesti pe de o parte despre dorul lui de casă şi de părinţi,
dar şi despre frica pentru sănătatea mamei sale; este de-acum
sarcina noastră să explorăm aceste elemente subiective, pentru a
putea evalua dacă, în cazul dat, este vorba de o situaţie de abuz

sau nu.
Totodată, în această fază, prin discuţiile sale cu copilul,
profesionistul va evalua gradul de dezvoltare mentală a copilului,
nivelul exprimării sale, capacitatea sa de orientare, capacitatea sa
de memorare, atitudinile, nivelul de judecată, temperamentul, sta-
rea de spirit şi altele (Coulborne Fahler, 1999).
Pentru a evalua calitatea mediului în care trăieşte copilul,
îl vom ruga pe copil să descrie şcoala (dacă este cazul), condiţiile
de locuit şi de viaţă de acasă, persoanele care stau în locuinţă, lu-
crurile plăcute şi cele neplăcute pe care aceştia le fac, unde şi cu
cine se simte copilul în siguranţă, care sunt condiţiile de alimenta-
ţie, de dormit şi cele igienice, dacă se consumă băuturi alcoolice
sau/şi droguri, cum este copilul pedepsit. Dacă părinţii copilului
nu trăiesc împreună, copilul va fi rugat să compare cele două că-
mine.
4. Faza de explorare
Imperativul privind ascultarea copilului nu înseamnă că
practicianul nu poate influenţa alegerea temelor care se vor afla în
centrul atenţiei. El va putea dirija explorarea unor teme în adân-
cime, cu laturile lor subiective şi obiective. Informaţiile primite
vor fi raportate la cunoştinţele anterioare ale practicianului despre
copil şi problema lui. Mai mult, faza de cunoaştere şi cea de ex-
plorare sunt dificil de distins, deoarece se întrepătrund.
Faza de explorarea se orientează asupra relevării faptelor
care fac obiectul suspiciunii de abuz. Pentru ca informaţiile obţi-
nute în această fază să poată fi validate în deciziile profesionale,
inclusiv în cazul proceselor, întrebările puse vor evita toate ele-
mentele care pot influenţa judecata sau exprimarea copilului.
De preferinţă, interviurile menite să evalueze abuzul co-
mis împotriva minorului se desfăşoară separat cu minorii intervie-
vaţi şi cu părinţii sau cu celelalte persoane implicate (deci datele
obţinute de la copil şi de la adulţi pot fi confruntate). Totuşi, în
diferitele stadii ale muncii cu minorul, interviurile se pot desfăşura
în prezenţa unuia sau chiar şi a ambilor părinţi, dacă minorul are
nevoie de suportul acestora. Va trebui însă să-i întărim copilului

ideea că, pentru noi, versiunea lui, respectiv punctul său de vede-
re, sunt extrem de importante.
Adesea copiii nu dezvăluie spontan un abuz, ci trebuie
ajutaţi prin folosirea de întrebări focusate (Coulborn Faller,
1999). O regulă folosită de autoare este de a nu asocia atât per-
soana, cât şi comportamentul negativ în aceeaşi întrebare. De ace-
ea, se vor folosi întrebări separate pentru a aduna informaţii des-
pre relaţiile copilului cu diferitele persoane din anturajul său, pe
de o parte şi despre comportamentul acestora care poate fi asociat
cu maltratarea, pe de altă parte, ca de exemplu:
O întrebare focusată pe persoană: cum te înţelegi cu tatăl
tău?
O întrebare focusată pe comportament: la tine acasă se
întâmplă ca cineva să ia o bătaie serioasă? Cine ia bătaie? Cât
de des? Cum? De ce? Primeşti şi alte pedepse în afara bătăii?
Rămân urme după ce ai primit bătaie?
O altă categorie de întrebări sunt cele circumstanţiale, ca-
re cer copilului să descrie în proprii săi termeni evenimentele trăi-
te sau cărora le-a fost martor, ca de exemplu:
Ce face mama ta când este foarte supărată pe tine?
Ce se întâmplă când mama merge la lucru şi rămâi acasă
cu tatăl tău?
Unele întrebări focusate pot porni de la sentimentele copi-
lului, ca de exemplu:
Am auzit că astăzi ţi-a fost foarte frică să te duci acasă.
Poţi să îmi spui de ce?
Discuţia deschisă despre sentimentele trăite de copil poate
ajuta depăşirea unor blocaje şi facilita destăinuirea unui abuz. De
exemplu, relevarea sentimentului de frică produsă de un tată vio-
lent poate fi un punct de plecare extrem de important pentru un
copil care fuge în mod repetat din familie.
De-a lungul procesului de explorare va trebui să fim în
continuu atenţi la reacţiile emoţionale de fiecare moment ale co-
pilului şi să îl asigurăm că suntem alături de el. Reacţiile sale
emoţionale (de supărare, ruşine, control inadecvat al supărării,
plâns, tăcere mai îndelungată, anxietate accentuată) pot îngreuna

desfăşurarea interviului. Un gest de mângâiere sau, uneori, păs-
trarea unor momente de tăcere, precum şi răspunsuri empatice pot
să-l ajute pe copil să-şi recâştige controlul.
Explorarea va permite copilului formularea aşteptărilor
sale de la procesul terapeutic, cu scopul stabilirii unui scop comun
privind continuarea muncii cu el.
4. Insumarea celor exprimate

În vederea continuării relaţiei dintre practician şi minor şi
după terminarea interviului, însumarea nu se rezumă la tragerea
anumitor concluzii din cele auzite. Ea va însemna formularea unor
idei cu caracter sintetic, care pot servi nu numai celui care con-
duce evaluarea, dar şi copilului însuşi, pentru a-şi înţelege proprii-
le atitudini. Pentru practicianul care oferă ajutor copilului, aceste
reformulări sunt fragmente ale concluziilor sale, care-i servesc la
elaborarea ipotezelor sale de lucru.
Formularea ideilor rezumative şi a ipotezelor privind di-
agnosticul şi intervenţia viitoare sunt proceduri care solicită în
mare măsură capacităţile de elaborare ale practicianului.
5. Formularea unui diagnostic multidimensional

Ipotezele formulate pe baza diagnosticului medical, a ob-
servării, a completării fişelor etc. au fost verificate pas cu pas pe
parcursul interviului, în procesul de comunicare dintre asistat şi
cel care conduce interviul, proces care se va extinde la aspecte
diferite ale vieţii copilului: relaţiile sale cu părinţii, stilul lor de
comunicare, competenţele sociale ale copilului, performanţele sale
şcolare, modalităţile de a-şi petrece timpul liber, interesele, mul-
ţumirile şi nemulţumirile sale. Ipotezele se vor referi, deci, atât la
problema cunoscută de noi ca fiind centrală pentru copil, cât şi la
contextul său de viaţă socială şi familială. Verificarea sau infirma-
rea unor ipoteze explicative pentru comportamentul copilului va
conduce în final la un diagnostic multidimensional. Intervievând
copilul, putem să înţelegem în detalii relaţia sa cu părinţii, prin
prisma felului în care stilul parental este perceput de copilul inter-
vievat (şi nu numai prin prisma propriilor noastre criterii). Infor-

maţii despre celelalte relaţii ale copilului sunt de asemenea impor-
tante. Considerăm un astfel de diagnostic orientat pe mai multe
dimensiuni ca fiind deosebit de util în cazurile copiilor supuşi
unor abuzuri, traume, boli cronice, tulburări de comportament.
În cazurile de maltratare a copiilor, nici o modalitate de
evaluare nu este suficientă pentru definitivarea diagnosticului.
Datele obţinute din intervievarea copiilor vor fi raportate la in-
formaţiilor obţinute din alte surse de evaluare: datele anamnestice,
diagnosticul medical, analiza faptelor cunoscute, date obţinute de
alţi profesionişti.
6. Oferirea de sprijin şi negocierea continuării relaţiei

cu copilul
Elementele subiective care servesc pentru formularea unui
diagnostic multidimensional, dinamic, conduc şi la formularea
unor direcţii de intervenţie terapeutică. Orice încercări de a oferi
ajutor copilului vor rămâne ineficiente, dacă nu vor lua în consid-
erare cele exprimate de copil şi nu vor rezona cu nevoile şi aştep-
tările copilului.
În concluzie, trebuie să diferenţiem interviul aşa cum îl
propunem aici, de tehnica anchetei judiciare sau poliţieneşti prin
care se pun întrebări copilului pentru a se afla adevărul obiectiv
privind evenimentele trăite de el. În concepţia propusă aici, obiec-
tivul central nu este descoperirea datelor obiective privind faptele,
ci cunoaşterea experienţei copilului şi a concepţiei sale privind
evenimentele trăite, în care, desigur, trauma ocupă un loc impor-
tant. Modelul propus este mai mult un ansamblu de tehnici de as-
cultare, de îndemnare şi oferire de oportunităţi copilului de a se
exprima, nu o tehnică de anchetare a copilului.
Pornind de la prezent, de la aici şi acum, practicianul care
ştie să asculte poate ajunge la datele experienţei copilului, prezen-
tate prin prisma a ceea ce au reprezentat pentru el acele evenimen-
te. Ele vor putea fundamenta ipotezele explicative ale diagnosticu-
lui psihologic.
Avantajul modelului propus constă în funcţionarea inter-

viului astfel conceput ca un instrument terapeutic, protejând co-
pilul de ceea ce el ar putea tolera cu dificultate şi dându-i po-
sibilitatea de a progresa în ritmul său propriu. În acest fel, nu nu-
mai psihologul face progrese în înţelegerea etiologică a fe-
nomenului bolii şi a relaţiilor sale cu mediul familial şi extrafa-
milial, ci şi copilul însuşi. Ori, înţelegerea propriilor reacţii, a re-
laţiilor copil – eveniment traumatic – familie – context social este
un prim pas foarte important către terapie.
În acest mod, prin interviu, elementele subiective, senti-
mentele aduse la suprafaţă, devin instrumente ale conştiinţei, ale
raţionalităţii. Relatările privind trăirea copilului în raport cu pro-
blema, respectiv cu trauma sa, ajung repere importante pentru sta-
bilirea unui diagnostic referitor la personalitatea copilului, re-
sursele sale interioare şi deficienţele sale, la punctul său de vedere
şi aşteptările sale în rezolvarea problemei, la relaţia sa cu membrii
familiei şi cu celelalte persoane importante pentru copil, la relaţia
sa cu şcoala. Astfel, cadrul de date concrete ale problemei aflate
în centrul activităţii de diagnostic medical sau juridic va fi îmbo-
găţit cu datele subiectivităţii, ceea ce reprezintă de fapt esenţa in-
tervievării în relaţia de ajutor.
Interviul destinat pregătirii proceselor penale are, în re-
zumat, următoarele etape12:
Faza I: Angajarea în interviu

1. Prezentarea numelui şi a rolului intervievatorului
2. Stabilirea şi menţinerea unei relaţii emoţionale cu presupusa
victimă a abuzului
3. Evaluarea nivelului de dezvoltare a copilului
4. Evaluarea gradului de credibilitate a copilului
5. Stabilirea regulilor interviului
Faza a II-a: Adunarea de informaţii

12 12Modelul Centrului pentru copii şi familie din Carolina de Nord,
elaborat de către echipa de medici, psihologi şi asistenţi sociali condusă
de Dr. Runyan (Chapel Hill, 2000)
1. Introducerea problemelor care constituie subiectul preocupării

interviului
2. Solicitarea unor descrieri detaliate a celor trăite de copil, prin
a. descriere liberă (evită întreruperile, în cazul unor eve-
nimente repetate, centrează discuţia asupra unei anu-
me ocazii, foloseşte îndemnuri pentru a continua firul
relatării, pune întrebări pentru a continua discuţia,
apoi permite din nou copilului să descrie evenimente-
le cu propriile cuvinte
b. întrebări deschise ( de tipul “spune-mi ce îţi aminteşti
despre acea după-masă, când…; reaminteşte copilului
despre regula de a răspunde cu “nu ştiu” dacă nu are
amintiri clare)
c. întrebări specifice (dar întoarce-te la întrebări deschi-
se şi la descrierea liberă ori apare o experienţă nou re-
latată)
3. Explorarea unor ipoteze alternative abuzului
a. găsirea inconsistenţelor în răspunsuri
b. relevarea elementelor neobişnuite sau improbabile
(verifică sursele de informaţii ale copilului: “ai văzut
(simţit) tu ceea ce spui?”; uneori copiii au trăit expe-
rienţe de abuz îşi pot confunda propriile trăiri cu cele
din propriile coşmaruri sau vise, dând relatărilor lor
aspecte ciudate)
c. găsirea altor explicaţii (evenimente minore, exagerate
de copil sau de cei din preajma lui, învinuiri false,
pentru a avea parte de anumite câştiguri de pe urma
investigaţiei şi a condamnării presupusului făptuitor,
preluarea celor susţinute de adulţi aflaţi în preajma
copilului.
Faza a III-a
1. Evaluarea siguranţei copilului
2. Răspuns la întrebările sau la îngrijorările copilului
3. Orientarea atenţiei copilului spre teme neutre (joc liber) pen-
tru a linişti copilul
I. Interviul destinat depistării abuzurilor sexuale
Acest tip de interviu are cerinţe speciale. Informaţiile pri-

vind implicarea copilului în relaţii sexuale cu un adult pot fi obţi-
nute ca urmare a unui singur sau a mai multor interviuri. Si în
aceste cazuri stabilirea unei relaţii de încredere cu copilul este
esenţială. Adesea această încredere este şi în funcţie de timpul
consacrat de profesionist copilului, pentru a da prilejul unei cu-
noaşteri reciproce. Cum am arătat, o relaţie bună, apropiată îi va
permite să înţeleagă nivelul de dezvoltare al copilului, modalităţi-
le sale de comunicare, stările lui emoţionale, nivelul său de com-
petenţă socială. În cazul copiilor mai mici, explorarea se poate
realiza printr-un joc, introdus şi acompaniat de anumite întrebări.
Întrebările introductive se vor referi la viaţa şi persoana copilului,
la prietenii săi, la familia sa. Întrebările folosite la începutul inter-
viului sunt generale şi neutre.
Este foarte important ca, la un moment dat, pe parcursul
interviului (de preferat în prima parte, dar uneori pe parcursul sau
în urma intervievării), profesionistul să explice copilului de ce
este necesară intervievarea sa şi modul în care va fi utilizată in-
formaţia obţinută. Aceste informaţii i se vor da copilului potrivit
cu nivelul său de înţelegere. Tehnicile folosite pe parcursul inter-
viului vor fi variate şi vor fi completate cu metode neverbale, ca
jocul cu păpuşi şi desene anatomice, continuarea unor poveşti,
jocul cu plastilina etc.
Tipurile de întrebări folosite în explorarea abuzului sexual :

 întrebări generale
 întrebări centrate
 întrebări cu alegere multiplă
 întrebări da-nu (închise)
 întrebări sugestive ("leading")
Intrebările generale se folosesc adesea ca întrebări intro-

ductive, având rolul de a orienta discuţia asupra problemelor copi-
lului. De exemplu, putem începe prin a întreba "poţi să-mi spui de

ce stăm de vorbă astăzi?", sau "ţi-a spus cineva de ce ai venit azi
la mine să discutăm?". Cei la care rezistenţa este mai mare, în ge-
neral cei aflaţi la vârsta pubertăţii, au tendinţa să spună că nu cu-
nosc motivul interviului, chiar dacă ei au fost în prealabil pregătiţi
de adultul care însoţeşte copilul. Copiii mai mici s-ar putea să re-
cunoască motivul şi să răspundă cu exprimări vagi ("să spun de
lucrurile rele", sau "să spun ce a făcut tata cu mine"). Mai mult ca
sigur că ei vor avea nevoie de întrebări mai bine direcţionate pen-
tru ca răspunsurile care privesc experienţa lor de abuz să fie mai
clare.
Intrebările centrate sunt considerate a fi cele mai potrivi-
te în cazurile în care se presupune existenţa unui abuz comis asu-
pra copilului. Ele au rolul de a atrage atenţia asupra informaţiilor
relevante prin: (1) întrebări orientate asupra persoanelor din jurul
copilului (în special asupra presupusului abuzator); (2) întrebări
orientate asupra circumstanţelor abuzului; (3) întrebări orientate
asupra părţilor corpului copilului.
Ca exemple de întrebări din prima categorie exemplifi-
căm: "unde locuieşte prietenul mamei tale?", "ce fel de lucruri
face el în familie?", "sunt lucruri pe care le face în special cu ti-
ne?", "sunt lucruri pe care le face şi ţie nu-ţi plac?", "Face el vreo-
dată ceva ce ţie nu-ţi place?"
Circumstanţele abuzului pot reieşi din întrebări ca "există
secrete în familia voastră?", "se joacă el în vreun fel special cu
tine?", "ce face mama în timp ce vă jucaţi?", "ce se întâmplă când
eşti numai cu tata acasă?", "ce se întâmplă când intră tata în baie,
când tu te speli?".
În privinţa părţilor corpului, practicianul poate întreba
copilul cum denumeşte el diferitele părţi ale propriului corp, iar
apoi se pot formula întrebările centrate: "ai văzut tu vreodată cum
arată ...(denumirea dată de copil penisului)?", "ce ai văzut?", "ce
făcea cu el?", "s-a întâmplat vreodată ceva cu păsărica ta (sau altă
denumire data de copil propriilor organe genitale)?", "te-a durut
vreodată?", "te-a atins vreodată acolo cineva?", "altcineva te-a
mai atins?". Dacă minorul denumeşte pe cineva, atunci se încearcă

localizarea întâmplării (când, unde...).
Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină
informaţii atunci când ele nu sunt obţinute prin întrebările centra-
te. Ele trebuie astfel construite, încât să includă răspunsul corect.
După afirmaţia copilului că un alt copil a văzut ce se întâmplă, dar
nu spune cine, putem să-l întrebăm: "face parte dintre prietenii tăi
sau e altcineva?". Se recomandă folosirea acestui tip de întrebări
pentru a se afla despre circumstanţele abuzului şi nu despre abuzul
însuşi (de exemplu: "Ţii minte dacă erai în pijama sau în hainele
obişnuite?"). Se vor ocoli întrebările cu alegere multiplă prin care
se cere copilului să aleagă dintr-un număr limitat de răspunsuri
posibile, care pot să nu acopere realitatea: "cel care ţi-a făcut rău a
fost tata, bunicul sau fratele mai mare?". Astfel de întrebări pot
induce în eroare atât copilul, cât şi evaluatorul.
Întrebările da-nu se folosesc în acest tip de interviu des-
tul de rar, numai atunci când întrebările cu un caracter mai deschis
nu conduc la răspunsuri lămuritoare, dar practicianul continuă să
creadă că minorul a fost abuzat. Îndoielile legate de întrebările da-
nu se datorează tendinţei caracteristice acestor tipuri de întrebări
de a incita la răspunsuri social dezirabile. Spre deosebire de între-
bările de tip da-nu, cele centrate identifică atât abuzatorul, cât şi
comportamentul incriminat (sexual) al acestuia (de exemplu, "ta-
tăl tău vitreg te-a făcut să sângerezi la...?).
Întrebările sugestive sunt cele care conduc copilului către
un anumit răspuns, deci răspunsurile sunt, de fapt, cuprinse în în-
trebare şi forţează intervievatul să clarifice situaţia. Ele nu sunt
recomandate pentru investigarea abuzului la copii, dar se pun ade-
sea pe parcursul rechizitoriului judiciar, pentru a determina marto-
rii să dea răspunsuri precise în instanţă. (De ex.: "tatăl tău te-a
obligat să te dezbraci, nu-i aşa?").
Considerăm seria următoare de întrebări ca fiind ilustra-
tivă pentru a înţelege strategia recomandată aici în utilizarea dif-
eritelor tipuri de întrebări :
Cel care conduce interviul întreabă copilul despre locul

unde se afla mama în momentul întâmplării care a dus la acciden-
tarea copilului (întrebare centrată), dar copilul nu răspunde.
Se pune întrebarea dacă mama era prezentă sau nu (între-
bare închisă). Copilul răspunde că mama era prezentă; se pune
întrebarea "ce făcea atunci mama?" (întrebare centrată).
Copilul răspunde că mama făcea ce îi spunea tata; copilul
e întrebat ce anume făcea mama (întrebare centrată).
Copilul spune că îi este greu să spună; practicianul între-
abă dacă mama a pus cu acea ocazie şi ea mâna pe copil, sau nu
(întrebare da-nu); copilul dă din cap afirmativ.
Copilul e întrebat "Unde a pus mama mâna ?" (întrebare
centrată). Seria interogaţiilor va continua cu alternarea diferitelor
tipuri de întrebări.
Se recomandă ca în cadrul interviul clinic privind situaţia
de maltratare să oferi copilului posibilitatea de a se simţi stăpân pe
situaţie şi să îi explici că nu este obligat să răspundă la întrebările
care îi sunt adresate dacă ele nu au sens pentru copil sau dacă nu
ştie ce să răspundă (poate să aleagă răspunsul “nu ştiu”). Astfel se
poate evita ca un copil să dea informaţii eronate despre reprezen-
tări sau noţiuni neclare pentru el sau care s-a şters din memoria
lui. In cazurile în care un copil dă informaţii privind situaţia de
maltratare, este util ca evaluatorul să verifice modul în care copi-
lul înţelege acea informaţie, care poate diferi substanţial de înţele-
gerea adultului.
Pe parcursul evaluării nu avem voie să uităm că o serie de
întrebări, ca cea prezentată mai sus, este resimţită de către copil ca
fiind traumatică, dat fiind că trebuie să vorbească despre eveni-
mente dureroase sau ruşinoase din viaţa lui, în care pot fi implica-
te persoane faţă de care copilul are sentimente ambivalente, de
furie, dar – într-un grad mai mare sau mai mic – şi de ataşament.
De aceea copilul trebuie asigurat permanent că i se va acorda spri-
jin, că va fi asistat în continuare, că el merită să fie iubit şi că abu-
zul sexual nu a fost din vina lui.
Recomandări pentru evaluatorii cazurilor de abuz comise asupra

copiilor13
 Dacă un copil îţi spune că a fost supus relelor trata-
mente, cercetează situaţia lui; chiar dacă cele relatate
par incredibile, nu renunţa la investigarea cazului.
 Dacă un copil îţi spune că abuzul a avut loc mai de-
mult, să nu crezi că a încetat.
 Dacă un copil va spune că îl doare partea de jos, sau la
spate sau în alte părţi intime, sau dacă este deosebit de
tăcut sau de agresiv, pune întrebări; nu te înfuria, nu-ţi
arăta nervozitatea, indignarea şi alarmarea în faţa copi-
lului; pune întrebări şi ascultă; întreabă ce îl doare,
cum s-a întâmplat, ce înţelege prin ceea ce spune şi ce-
re să-ţi arate despre ce părţi ale corpului şi despre ce
fel de gesturi vorbeşte; nu uita că vocabularul unui co-
pil este limitat.
 Nu încerca să aluneci peste subiectul abuzului şi al tra-
umei.
 Nu spune că nu e important; dă ajutor copilului.
 Nu dezbrăca, nu spăla copilul dacă nu e absolut nece-
sar.
 Dacă bănuieşti un abuz recent, păstrează hainele copi-
lului ca probe penale.
 Însoţeşte copilul la un cabinet medical (respectiv me-
dico-legal), pentru examinare.
 Raportează cazul la poliţie sau cheamă poliţia şi autori-
tatea tutelară.
 Îngrijeşte-te ca minorul să poată urma în viitor o formă
de terapie.
Centrul pentru copil şi familie din Carolina de Nord14
foloseşte criterii diagnostice clare pentru a confirma sau a infirma
13 H., Vanderbilt, 1992, Feb., Incest, a chilling report, Lear's Pub. (Material
preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New
York, 1997)
comiterea unor abuzuri sexuale, respectiv pentru a menţine sau a

considera neclară suspiciunea unor acte abuzive, după cum ur-
mează:
Un interviu cu un copil confirmă comiterea unor abuzuri
sexuale de către o persoană dacă el oferă o destăinuire clară pri-
vind experienţa de abuz sexual, comis de un anume făptuitor, în
care sunt prezente unele sau mai multe dintre următoarele condi-
ţii:
 consistenţă în descrierea faptelor de bază care cir-
cumscriu destăinuirea privind abuzul;
 copilul a mai făcut o descriere validă a abuzului în
prealabil, eventual în faţa unei alte persoane;
 destăinuirea a fost făcută de copil fără ca el să fie în-
delung îndemnat (aceasta nu înseamnă că un copil nu
trebuie ajutat, respectiv încurajat să facă o destăinui-
re);
 in urma interviului rezultă detalii semnificative ale re-
lelor tratamente aplicate;
 emoţiile, afectele copilului se potrivesc celor cunoscu-
te ca fiind consecinţe ale maltratării copilului;
 comportamentul copilului în timpul interviului este în
concordanţă cu modul de comportare al unui copil ca-
re a suferit abuzuri (se poate observa regresie, evitare,
hiperactivitate situaţională, sexualizare necorespunză-
toare vârstei etc.);
 cunoştinţele copilului în sfera sexuală depăşesc nivelul
vârstei şi nu corespund descrierii date de părinţi pri-
vind expunerii copilului la materiale de tip sexual;
 descrierea unor activităţi de tip sexual în mod
idiosincretic de către copil (“un monstru roşu în gura
mea”, “un băţ din care venea un fel de lapte”);
14Echipa de medici, psihologi şi asistenţi sociali condusă de Dr. Runyan

(Chapel Hill, 2000) a avut bunăvoinţa să ne pună acest material la dis-
poziţie.
 anamneza relevă manifestări de comportament care

indică sindromul stresului posttraumatic (coşmaruri,
insomnie, tulburări psihosomatice etc.);
 copiilor li se acordă credit dacă descriu detaliat mo-
dul în care au fost implicaţi în activităţi sexuale de ge-
nul filmelor sau altor materiale pornografice, pozării
de tip sexual, contactului sau altor forme de activităţi
sexuale.
Un interviu cu un copil ridică sau menţine suspiciunea

comiterii unui abuz sexual de către o persoană dacă:
 el conţine date aparent valide privind abuzul, dar co-
pilul nu este capabil sau nu doreşte să dezvăluie iden-
titatea făptuitorului, sau dacă el numeşte un făptuitor
improbabil sau inexistent;
 copilul relatează despre un abuz comis de un anumit
făptuitor, dar relatarea sa nu este clară, nici consis-
tentă şi este lipsită de detalii;
 copilul a făcut deja o destăinuire, aparent validă, pri-
vind comiterea unui abuz sexual unei persoane din an-
turajul său (de exemplu unui părinte), dar aceea per-
soană nu pare a fi dornică să ceară condamnarea făp-
tuitorului;
 copilul a făcut o destăinuire unui profesionist privind
abuzul sexual suferit, dar pe urmă şi-a retras mărtu-
ria, ca urmare a neîncrederii manifestate de către fa-
milia sa sau în urma contactului cu făptuitorul;
 un alt copil prezintă în mod clar ca a fost martor la
comiterea unui abuz sexual asupra unei victime, exis-
tând şi date suplimentare care confirmă mărturia
acestuia;
 copilul are în antecedente destăinuiri mai mult sau
mai puţin consistente privind abuzul sexual.
Diagnosticul este necunoscut în următoarele situaţii:

 diagnosticul este incomplet dacă nu s-au obţinut sufi-

ciente informaţii pentru a confirma sau pentru a sus-
pecta abuzul sexual, dat fiind că nu s-au putut respecta
orarul interviurilor;
 diagnosticul este neconcluziv, dacă ipoteza unui abuz
sexual nu s-a putut infirma total, dar nici nu s-au putut
aduna date suficiente care să justifice suspiciunea de
abuz; în astfel de cazuri este nevoie de culegerea unor
date suplimentare.
Suspiciunea de abuz sexual este înlăturată dacă:

 examinarea reuşeşte să ofere alte explicaţii raţionale
decât comiterea unui abuz pentru faptele şi motivele
care au determinat investigaţia (de exemplu interviul
şi examinarea medicală converg în direcţia unei vătă-
mări accidentale);
 examinările medicale, interviul şi celelalte date obţi-
nute oferă informaţii care nu dau motive serioase pen-
tru menţinerea unor suspiciuni, iar faptele consemnate
nu sunt convergente cu cele specifice unor abuzuri
asupra copiilor.
Modalităţi de evaluare a familiei
Factorii familiali care influenţează situaţia copiilor sunt

greu de surprins în primul rând datorită întrepătrunderii lor. De
aceea studiul lor poate fi uşurat prin folosirea unor tehnici speci-
fice terapiei familiale.
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe
interviul sistematic cu membrii familiei şi tinde în primul rând la
depistarea acelor atitudini dominante care pot conduce la vătă-
marea copilului, iar în al doilea rând – ceea ce este tot atât de im-
portant – la evaluarea resurselor energetice, emoţionale, de suport
intern sau extern ale familiei.
Cadrul de evaluare a familiei (după Gomori, 1994 şi

modelul McMaster prezentat de Epstein et al, 1978)
Modelul se bazează pe un punct de vedere sistemic şi este
preocupat de modul în care familia funcţionează în prezent, ra-
portat la evoluţia anterioară a familiei. Competenţele familiei sunt
evaluate în următoarele cinci teritorii:
I. Realizarea sarcinilor, rezolvarea problemelor

 Sarcina de bază: asigurarea hranei, asigurarea locuin-
ţei, protejarea de pericole fizice, educaţia;
 Sarcini de dezvoltare: asociate cu creşterea copiilor şi
schimbările în compoziţia sau situaţia familiei. Mem-
brii familiei trebuie să se adapteze la schimbările inter-
venite în relaţiile de dependenţă-independenţă în urma
naşterii copiilor, plecarea lor la şcoală, păşirea în ado-
lescenţă, părăsirea căminului;
 Sarcini legate de o situaţie de criză, de exemplu în ca-
zul bolii, al morţii, sau al emigrării dintr-o ţară în alta,
etc.
Dacă apar probleme legate de rezolvarea sarcinilor, se vor
avea în vedere următoarele etape de rezolvare a acestora:
a) identificarea problemei;
b) discutarea problemei cu toţi cei care trebuie să fie în
cunoştinţă de ea, fie ei din interiorul sau din afara fa-
miliei;
c) luarea în considerare a unor planuri de acţiuni alterna-
tive;
d) selectarea unei alternative şi a unei decizii posibile;
e) acţiunea;
f) monitorizarea acţiunii pentru a asigura buna ei desfă-
şurare;
g) evaluarea succesului acţiunii şi a progresului realizat în
familie ca urmare a succesului sau a eşecului.
II. Comunicarea
În acest model, comunicarea se referă în principal la pla-

nul verbal, fără însă a se ignora comunicarea non-verbală. Se vor
lua în considerare următoarele:
 Este comunicarea din familie satisfăcătoare? Sunt difi-
cultăţi în transmiterea informaţiei? Se transmit mesaje-
le complet?
 Este comunicarea clară sau mascată? Este informaţia
ambiguă, se dau mesaje contradictorii? Se contrazic
mesajele verbale şi non-verbale?
 Comunicarea este directă sau indirectă? Mesajul este
spus direct persoanei căreia i se adresează sau este
transmis prin intermediul alteia?
III. Rolurile
Este vorba de contribuţia diferiţilor membrii ai familiei la
funcţionarea acesteia. Funcţiile de bază ale familiei sunt: asigu-
rarea hranei şi a celorlalte resurse materiale de viaţă, oferirea de
suport moral şi îngrijire, constituirea cadrului pentru relaţiile sex-
uale ale partenerilor maritali.
Se vor evalua:
 Rolurile fiecărui membru al familiei şi gradul în care
prin ele sunt satisfăcute nevoile familiei ca întreg;
 Modul în care sunt repartizate rolurile şi în care mem-
brii familiei sunt traşi la răspundere pentru îndeplinirea
sau neîndeplinirea sarcinilor lor;
 Cum şi de ce sunt atribuite rolurile comportamentale
(cine e "cel deştept"; cine e "cel care intră totdeauna în
bucluc");
 Există în familie un ţap ispăşitor? Dacă da, ce vini i se
atribuie?
IV. Exprimarea afectivităţii şi implicarea

 Exprimarea sentimentelor între membrii familiei, mă-
sura în care acestea sunt calitativ şi cantitativ adecvate
(luând în considerare specificul cultural). Se pot utiliza
cele cinci modalităţi de comunicare a sentimentelor,

indicate de V. Satir (1988):
a) Cel care face compromisuri, fiind de acord cu
ce spune o persoană, indiferent de situaţia dată;
b) Cel care învinovăţeşte, critică şi se postează
într-un statut de superioritate;
c) Cel care raţionează, calculează şi răspunde la
nivelul cognitiv, negând relevanţa sentimente-
lor;
d) Cel care distrage atenţia de la probleme, ignoră
conţinutul de sentimente prin raportarea la lu-
cruri irelevante;
e) Cel care împarte dreptate cu privire la senti-
mentele şi cuvintele privind problema dată şi
ale cărui sentimente şi comunicare neverbală
sunt consistente.
 Implicarea emoţională dovedită de membrii familiei
pentru nevoile, interesele şi activităţile fiecăruia. Exis-
tă o varietate de nivele care pot exprima implicarea
emoţională şi anume:
a) lipsa de implicare;
b) implicarea lipsită de sentimente;
c) implicarea narcistică care satisface nevoia in-
dividului de autoapreciere;
d) implicarea empatică, bazată pe înţelegerea rea-
listă a nevoilor din familie;
e) supraimplicarea;
f) implicarea simbiotică.
V. Controlul comportamentului
Viaţa familială este guvernată printr-o serie de reguli,
unele explicite, altele implicite. Multe dintre regulile urmate în
interacţiunile familiale nu sunt exprimate deschis. Probabil că în
lipsa unor reguli adecvate nevoilor familiei, vor exista probleme
în funcţionarea familiei. Trebuie să existe, de asemenea, modali-
tăţi de a se controla respectarea regulilor – reguli privind regulile
– care verifică modul în care membrii respectă standardele de

comportament specifice familiei lor. Modelul McMaster prezintă
patru stiluri de control comportamental:
a) stilul rigid, cu standarde foarte stricte;
b) stilul flexibil, cu un grad rezonabil de elasticitate a re-
gulilor;
c) stilul "laisser-faire", care lasă comportamentul la libera
latitudine a membrilor familiei;
d) stilul haotic, în care controlul este imprevizibil, schim-
bând-se adesea stilurile de la cel rigid la cel "laisser-
faire" (şi invers), nimeni din familie neştiind la ce să se
aştepte.
In intervievarea părinţilor, evaluarea detaliată va avea ca

unul din principalele ei obiective cunoaşterea complexităţii situa-
ţiei familiale, din perspectiva adulţilor aflaţi în familie. După
Department of Health, 1988, întrebările adresate părinţilor se vor
referi la:
 atitudinea părinţilor – respectiv a persoanelor care
înlocuiesc părinţii – faţă de copil, concretizată în:
analiza obiceiurilor zilnice actuale; atitudinea pre- şi
postnatală; aprecierea dezvoltării timpurii a copilu-
lui; perceperea nivelului dezvoltării emoţionale şi in-
telectuale a copilului şi a problemelor sale, relaţiona-
rea faţă de copil şi modalităţile folosite de părinte
/persoană de îngrijire pentru a regla comportamentul
copilului;
 compoziţia familiei şi situaţia sa juridică;
 profilul individual al părinţilor/persoanelor de îngri-
jire, concretizat în: istoria relaţiilor cu proprii lor pă-
rinţi; evoluţia lor şcolară; datele anamnezice privind
sănătatea lor fizică şi psihică; eventuala comitere de
către părinţi de acte violente sau delictuale şi existen-
ţa de menţiuni privind investigaţii sau condamnări pe-
nale anterioare; cariera lor profesională; problemele
lor actuale de viaţă (eventualele situaţii conflictuale,
frustrări, decepţii, dependenţa faţă de alcool sau dro-

guri);
 relaţiile de cuplu între părinţi/persoane de îngrijire
(calitatea şi durata lor);
 interacţiunile specifice familiei (relaţiile care se sta-
bilesc între părinţi şi bunici, cele dintre părinţi şi co-
pii, alianţele dintre membrii familiei, legăturile cu alţi
membrii ai familiei);
 reţeaua socială de suport a familiei în care creşte co-
pilul;
 elementele privind situaţia materială a familiei;
 condiţiile de locuit şi atitudinea părinţilor faţă de
acestea.
Răspunsurile părinţilor indică comiterea de rele tratamen-

te dacă – în diferite ocazii – ei descriu circumstanţele vătămării
copilului în mod deosebit; dacă ei schimbă adesea medicii care
tratează copiii; dacă sunt refractari în a da informaţii privind sta-
rea de sănătate sau cea psihică a copiilor lor; dacă solicită ajutor
medical cu întârziere sau refuză examinarea medicală sau evalua-
rea copilului; dacă sunt tensionaţi pe parcursul interviului (nu doar
la începutul lui).
Completarea de chestionare şi teste
În evaluarea diferitelor tipuri de abuzuri se pot folosi mate-

riale standardizate, care ne ajută să confirmăm un diagnostic pri-
vind relele tratamente îndreptate împotriva copilului. Ele trebuie
însă folosite cu mult discernământ, pe baza unui consult prealabil
cu specialiştii din echipa de evaluare. Dacă rezultatele lor ridică
orice fel de probleme de interpretare, profesionistul care a utilizat
aceste probe trebuie din nou să recurgă la ajutorul echipei de spe-
cialişti pentru a putea să compare diferitele date obţinute. Hodges
(1992) consideră că metodele de evaluare de tipul testelor şi al
chestionarelor, bazate de fapt pe autoevaluarea subiecţilor impli-
caţi, sunt adecvate doar în scop orientativ, dar nu sunt suficiente
pentru a face aprecieri de mare fineţe cum ar fi cele care privesc

gravitatea unui abuz sau a consecinţelor unei traume. Informaţiile
astfel obţinute prin teste şi chestionare trebuie integrate în dia-
gnosticul multidimensional şi raportate în primul rând la ceea ce a
exprimat copilul despre experienţele sale.
Un chestionar folosit pe scară largă pentru evaluarea de-
vierilor de comportament ale copiilor este “Inventarul comporta-
mentului copilului” (Child behavior checklist), completat de apar-
ţinători sau persoane care îngrijesc copilul. El este menit să pună
în evidenţă o gamă largă de simptome psihosomatice ale unui co-
pil, fără însă să poată pune diagnosticul de abuz sau de sindrom
post-traumatic.
De exemplu, pentru copii între 4 şi 18 ani, adultul poate fi
întrebat dacă şi cât de des a remarcat comportamente ca cele de
mai jos :
 îşi distruge propriile lucruri
 este confuz, pare că se simte în ceaţă
 visează cu ochii deschişi, îşi pierde firul gândurilor
O altă variantă a fost elaborată pentru a fi completată prin
autoevaluare de către copilul însuşi (pentru cei cu vârsta cuprinsă
între 11 şi 18 ani), care conţine itemi ca, de exemplu:
 simt că trebuie să fiu perfect
 visez mult cu ochii deschişi
 mă simt fără valoare şi inferior
Unul din chestionarele utilizate pentru raportarea compor-
tamentului sexual al copilului la normele de vârstă este cel cu-
noscut sub numele de Inventar al comportamentului sexual al
copilului (Child sexual behavior inventory – CSBI), elaborat de
W. Friedrich (1995). Acesta se adresează părinţilor sau altor per-
soane care îngrijesc copilul în mod regulat şi pune întrebări despre
elementele de ordin sexual ale comportamentului acestuia. Sarcina
celui care dă informaţiile este cea de a marca frecvenţa compor-
tamentelor observate la copil în ultimele şase luni. El cuprinde 38
de întrebări, dintre care exemplificăm:
 Stă prea aproape de oameni
 Se masturbează cu mâna
 Cere altora să întreţină raport sexual cu ea (el)

 Işi plasează gura pe organele sexuale ale unui alt co-
pil sau adult
 Ii dezbracă pe adulţi împotriva voinţei acestora
 Ii forţează pe ceilalţi copii să participe la acte de tip
sexual
Pentru detectarea copiilor care prezintă sindromul stresului
post-traumatic, J. Briere a elaborat Inventarul de simptome indica-
toare ale traumei la copii – Trauma symptom checklist for
children – TSCC), care cuprinde şase scale clinice: anxietatea,
depresia, furia, stresul post-traumatic, simptome de disociere şi
sexuale (după catalogul american de teste psihologice PAR, 2000,
vol.25, 2, p.48). Datele psihometrice indică o bună consistenţa
internă a chestionarului (coeficientul alpha între 0,77 şi 0,89) şi o
bună validitate predictivă în loturile normative şi clinice.
Un alt instrument util recomandat prin catalogul american
de teste psihologice conceput în mod special pentru evaluarea
abuzului comis împotriva copilului, este Inventarul de simptome
indicatoare ale abuzului al lui J. Petty (Checklist for child abuse
evaluation – CCAE), prezentat de PAR (2000, vol. 25, 2, p. 95). El
cuprinde o listă bogată de simptome care pot fi folosite de profe-
sionişti pentru întocmirea raportului clinic privind simptomatolo-
gia prezentată de copil.
O categorie importantă de instrumente sunt cele care vi-
zează relaţia copil-părinte. Din această categorie face parte Coefi-
cientul atitudinilor parentale a lui W.W. Hudson (1992) instru-
ment elaborat pentru măsurarea extinderii, a severităţii şi a inten-
sităţii problemelor din relaţia părinte copil. Chestionarul are o bu-
nă consistenţă interioară, coeficientul alpha de reliabilitate fiind
de 0,97 şi o bună validitate de construcţie, diferenţiind în mod
semnificativ între grupele de părinţi care recunosc sau sunt rapor-
taţi de profesionişti pentru existenţa unor probleme în relaţiile lor
cu proprii copii, în raport cu cei la care nu există astfel de proble-
me. exemplu:
 îmi displace propriul meu copil
 copilul meu este bine-crescut
 mi-e greu să îmi controlez propriul copil

 îmi pare rău că am acest copil
 copilul meu este iritant
 copilul meu este o adevărată bucurie pentru mine
 mi-e ruşine de copilul meu
Acest chestionar oferă informaţii despre capacitatea părin-
ţilor de a oferi sprijin copiilor lor, satisfacţiile pe care le au în cali-
tate de părinte, stilul lor de a comunica şi modul în care stabilesc
regulile, gradul de autonomie pe care îl permit copiilor, rolul lor
în familie.
În scopul măsurării reacţiilor emoţionale manifestate de
părinţi faţă de comportamentul copilului lor, M. M. Linehan a
elaborat Testul afectului parental (1983). Acesta măsoară reacţiile
de supărare şi de plăcere în relaţiile părinţi-copii, considerate ca
fiind semnificative din punctul de vedere al apariţiei şi al consoli-
dării comportamentelor punitive, respectiv abuzive. Testul se poa-
te aplica părinţilor care au cel puţin un copil, cu vârsta cuprinsă
între 2 şi 11 ani. El are o foarte bună reliabilitate (0,92 pentru sca-
ra de supărare şi 0,96 pentru scara de plăcere) şi o bună validitate
concurentă. În chestionar sunt descrise 40 de comportamente spe-
cifice copiilor, iar părintele are sarcina de a-şi evalua propria sa
reacţie emoţională pe o scară de la 1 la 7, în situaţia în care un
anume copil de-al său s-ar fi comportat în acel fel. Spre exemplu:
Dacă copilul meu nu mă ascultă, atunci eu:
m-aş simţi fericit _ _ _ _ _ _ _ supărat
m-aş simţi rău_ _ _ _ _ _ _bine
mi-ar veni să îl bat _ _ _ _ _ _ _să îl sărut
aş vrea să strig _ _ _ _ _ _ _ să îl laud
aş fi tensionat_ _ _ _ _ _ _aş fi relaxat
aş trimite copilul în camera lui _ _ _ aş rămâne alături de copil
Pentru evaluarea riscului de rele tratamente aplicate copii-

lor de către proprii părinţi, în contextul stresului parental R.
Abidin a elaborat scara Coeficientului de stres parental (Parenting
Sress Index – PSI). El serveşte la identificarea timpurie a disfunc-
ţionalităţilor atitudinilor parentale şi poate servi elaborării unor
programe preventive de reducere a stresului şi a riscului de abuz

împotriva copilului (PAR, 2000, vol. 25, 2, p. 116).
Acelaşi catalog (PAR, 2000, p. 97) recomandă aplicarea
Inventarului riscului de violenţă sexuală (Sexual Violence Risk-
20, SVR-20) şi a Inventarului de evaluare a riscului (Assessing
Risc for Violence – HCR-20). Ele au fost elaborate iniţial pentru
investigaţiile asociate domeniului juridic, dar – prin evaluarea ex-
perienţelor anterioare de acte violente, a simptomelor clinice pre-
zente şi a capacităţii de autocontrol – ele pot fi utile şi în evalua-
rea seriozităţii alegaţiilor şi a potenţialului de abuz împotriva co-
piilor.
Majoritatea testelor psihologice nu constituie, însă, in-
strumente adecvate de evaluare a persoanelor care au suferit rele
tratamente şi prezintă sindromul de stres post-traumatic sau simp-
tome disociative, iar uneori sunt chiar derutante (Carlson, 1997).
Există, totuşi, probe psihologice relevante pentru măsurarea im-
pactului relelor tratamente asupra personalităţii individului. Una
din dificultăţile utilizării scărilor de personalitate, care poate duce
la confuzii diagnostice, este dificultatea de a diferenţia între PTSD
şi nivelul ridicat de anxietate. Majoritatea scărilor de personalitate
au doar scări de anxietate, ceea ce poate conduce la considerarea
simptomelor unei persoane în cadrul tabloului anxios, fără speci-
ficarea reactivităţii simptomelor. După Carlson, scara F a MMPI
are adesea valori crescute la cei cu PTSD sau cu simptome diso-
ciative, dar iniţial ea a fost creată pentru a demonstra nepăsarea
sau prefăcătoria. Utilizarea acestei scări poate sugera că persoana
în cauză îşi exagerează simptomele, când răspunde pozitiv la în-
trebări ca: “am coşmaruri în fiecare noapte” sau “cred că păcatele
mele nu pot fi iertate”. Opinia autorului este că aceste recunoscute
teste de personalitate nu sunt adecvate pentru evaluarea PTSD
pentru că ele nu evaluează componentele sale esenţiale. Incă nu s-
a reuşit selectarea unui set de întrebări care pot fi ataşate testelor
globale de personalitate pentru a diferenţia diagnosticul celor care
suferă de astfel de simptome de al celor cu alte tipuri de tulburări
de personalitate, fără o cunoaştere prealabilă a experienţelor trau-
matice trăite de persoana respectivă. Tocmai acestei dificultăţi de
diagnostic i se datorează o parte din subraportarea frecvenţei

PTSD.
Alte metode de evaluare
a. Desenul este un mijloc proiectiv neverbal, utilizat ade-

sea pentru diagnosticul copiilor care au suferit traume. El poate
oferi date importante privind viaţa psihică interioară a copiilor
care au dificultăţi în exprimarea directă a experienţelor lor. Atât
desenul liber, cât şi cel tematic pot servi profesionistului pregătit
să înţeleagă sensul imaginilor grafice ca mijloc privilegiat de cu-
noaştere a copiilor (Davido, 1998). Copiii de diferite vârste recurg
la desene ca la un cadru de proiecţie a experienţelor şi a sentimen-
telor lor, deoarece prin ele copilul poate “povesti” fără cuvinte,
fără reguli, într-un mod în care el nu se simte controlat de către
adulţi. Mijloacele care îi stau la dispoziţie copilului sunt intensita-
tea şi armonia culorilor, mărimea reprezentărilor, liniile disconti-
nue sau cele frânte, omisiunile, apăsarea creionului, poziţia diferi-
telor fragmente în spaţiu. Aceste elemente pot dobândi o valoare
simbolică, a căror semnificaţie poate fi detectată dacă cerem copi-
lului să desluşească pentru noi reprezentările grafice şi să le folo-
sească ca punct de plecare a unei povestiri.
Când un copil desenează, nu trebuie intervenit, dar i se
pot urmări reacţiile. El vorbeşte adesea în timpul desenului, dar
întrebările îi vor fi adresate numai după terminarea lui. Pornind de
la principiul că personajele şi obiectele reprezentate de copil nu îi
sunt indiferente, prin discuţii ulterioare desenării se va încerca
stabilirea sentimentelor sale: ataşamentul, interesul, frica, dispre-
ţul, furia, neliniştea. Davido (1998, p. 282) propune folosirea unei
serii de desene pentru depistarea traumelor copiilor: 1) desenul pe
care copilul şi-l aminteşte că îl desena când era mai mic; 2) dese-
nul mâinilor (aşezate în poziţia şi în numărul dorit de copil); 3)
desenul mâinii care deranjează şi 4) desenul liber. Copilul are li-
bertatea de a-şi elabora propriile desene cu ajutorul creioanelor
colorate şi a unui creion negru, fără liniar şi radieră. Cu ajutorul
acestei tehnici, autoarea relevă abuzul sexual:
“K. era o fetiţă de 9 ani, care, chiar dacă nu a

rămas repetentă, este o elevă slab pregătită. În desenul
din copilărie apare un omuleţ enorm, cu păr lung şi
blond, având în burtă un mic omuleţ identic, cu păr albas-
tru. Ochii celor doi omuleţi sunt diferiţi. Gura este în mod
special agresivă, ca şi cum ar fi închisă de doi colţi. De-
senul mâinilor înfăţişează două mâini destul de asemănă-
toare. La fiecare mână un deget este depărtat, aproape în
unghi drept. Desenul mâinii care jenează înfăţişează o
mână de dimensiune mare. Desenul liber înfăţişează o
domniţă surâzătoare, fără braţe şi fără culoare, într-o
mare fortăreaţă înconjurată de flori răzleţe, fluturi şi nori
şi luminată de culori vii.
In legătură cu desenul ei din copilărie, K spune
că avea 3-4 ani când desena acest monstru: ‘el mă enerva
când mă sculam să mă duc la toaletă, îi vedeam umbra.
Era mare, avea un bebeluş în burtă’. În legătură cu dese-
nul mâinilor, K adaugă: ‘uneori ele mă pălmuiau…Ele
aparţineau monstrului… Ele tremurau, ţineau un pistol şi
monstrul zicea: nu mai inventa poveşti…Tatăl meu are un
pistol dar nu îl foloseşte niciodată’.
Pornind de la descrierea desenelor,…, K
destăinuie că tatăl ei ‘o învaţă să facă bebeluşi’. Imagi-
nea mamei nu apare concret în desenul evocator al trecu-
tului, doar spusele ei (sunt invocate): ‘nu mai inventa po-
veşti’. Personajul fără braţe din desenul liber este de astă
dată mama, care doar priveşte scena, dar fetiţa nu aş-
teaptă să i se întindă o mână de ajutor”.
Experienţa de victimă a copilului poate fi decodată dintr-o

mai largă gamă de desene tematice decât cele relatate mai sus.
Coulborn Faller (1993) mai descrie: desenarea propriei persoane
(din care se pot desprinde eventualele complexe de inferioritate
ale copilului şi eventuala ascundere a unor părţi ale corpului), de-
senarea unei persoane (a aceleia despre care bănuim că ar fi co-
mis abuzul), desenarea familiei (din aşezarea în pagină a persona-
jelor se pot desprinde relaţiile, tensiunile, conflictele şi alianţele

membrilor familiei). In 1994, V. Van Hutton (după PAR, 2000,
vol. 25, 2, p.74) a descris un sistem cantitativ de evaluare a abuzu-
lui exprimat prin Desenul omului şi desenul Casei-Copacului-
Omului. Acesta are patru axe şi anume: interesul faţă de concepte-
le cu înţeles de ordin sexual; agresiunea şi ostilitatea; retragerea şi
accesibilitatea scăzută; gradul crescut de alertă la primejdie şi lip-
sa de încredere.
Evaluarea prin desen mai poate recurge la următoarele
teme date copiilor: invitarea copilului să reprezinte gândurile as-
cunse ale persoanelor în interiorul unor baloane de săpun; desena-
rea locuinţelor reale sau posibile pentru copil, pentru a evalua
care este căminul preferat de el (dintre mai multe cămine posibi-
le); desenarea celui mai rău lucru care i s-a întâmplat sau repre-
zentarea prin simboluri a relelor sale experienţe, precum şi repre-
zentarea îngrijorărilor şi a fricilor sale prin desen; reprezentarea
a ceea ce este plăcut copilului, respectiv ceea îi este neplăcut la
părinţii lui (folosiţi foi separate pentru părinţi, respectiv pentru
aspectele pozitive şi cele negative).
Dacă făptuitorul relelor tratamente a fost deja identificat,
copilului i se poate cere să deseneze circumstanţele în care a fost
comisă fapta (desenul locului în care a avut loc abuzul, al instru-
mentele folosite şi al faptelor petrecute)
O variantă aparte a desenului utilizat ca mijloc diagnostic

în cazuri de maltratare este cel al desenelor anatomice. Din acest,
grup face parte “examinarea atingerilor”, metodă propusă de
Hewitt (1999). Autoarea menţionată a elaborat un set de materiale
de tip creion-hârtie, care abordează cu un copil problematica abu-
zului prin modalitatea desenului şi a scrisului, considerată mai
puţin intensă emoţional ca interviul direct. Este o metodă care vi-
zează evaluarea tuturor formelor de abuz, respectiv a celui emoţi-
onal, fizic şi sexual.
Examinarea propusă are loc în mai multe etape, dintre
care prima serveşte la familiarizarea copilului cu evaluatorul şi cu
modalitatea specifică în care îşi va putea el exprima propriile stări
emoţionale, precum la cunoaşterea modului de reacţie emoţională

a copilului. Se va folosi o coală obişnuită de hârtie albă, pe care,
după ce va fi împărţită în 4 părţi egale, evaluatorul va desena pa-
tru feţe umane schematice, cu expresii care să indice fericire, su-
părare, furie şi frică. Apoi evaluatorul va indica fiecare dintre
aceste chipuri şi va cere copilului să denumească sentimentul pe
care îl recunoaşte, care va fi notat dedesubtul chipului. In urmă-
toarea fază, copilul este întrebat care dintre expresiile feţei este
mai frecventă la el şi ce fapte îl determină pe el să arate fiecare
dintre cele patru expresii faciale. Răspunsurile copilului vor fi
notate alături de chipul descris.
In a doua fază, care se axează pe relevarea experienţelor
copilului cu atingerile din partea altora, se va divide o nouă coală
albă de hârtie în şase părţi, în care se vor trece, rând pe rând, fi-
guri umane schematic desenate (în care membrele şi trunchiul
sunt reprezentate prin beţigaşe) şi se va omite gura. Ele vor repre-
zenta copilul însuşi – şi de aceea se vor desena elemente specifice
pentru acesta: părul scurt, lung, cu bucle sau eventual cu codiţe,
cercei sau altele. Copilului i se va explica că scopul acestor desene
este să discute despre diferite tipuri de atingeri, unele plăcute alte-
le neplăcute pentru el. Se va începe prin a discuta despre gestul
îmbrăţişării, copilul fiind întrebat dacă a fost vreodată îmbrăţişat
şi cum i-a plăcut acest gest. Răspunsul său se va nota pe partea
stângă a figurii, după care i se va cere să deseneze sentimentul
descris, trasând forma gurii pe faţa figurii. Discuţia se va axa în
continuare pe tema persoanelor care îmbrăţişează copilul, numele
indicate trecându-se pe partea dreaptă a figurii. Copilul va mai fi
întrebat despre locul în care este îmbrăţişat de fiecare dintre per-
soanele amintite, iar răspunsurile vor fi indicate pe desen, prin
săgeţi. Se va proceda în mod similar cu următoarele segmente
marcate pe desen, întrebând despre bătaie, sărut, lovire cu piciorul
şi pişcături. Ultimul cadru al foii de hârtie este în mod special des-
tinată explorării abuzului sexual. Copilului i se va atrage atenţia
că va fi întrebat despre un alt tip de atingeri şi i se va indica pe
desen zona genitală. Va fi rugat să spună dacă cineva i-a provocat
vreo durere sau l-a gâdilat în acea zonă şi să indice în care parte a
corpului (din faţă sau din spate). La nevoie se vor explica cuvinte-
le care indică părţile intime ale corpului. În situaţiile în care copi-
lul descrie o atingere de acest tip, atunci i se cere să indice, sau să
marcheze cu săgeata locul în care este atins şi se va cere acestuia
să-l denumească cu vorbele folosite de obicei. În cazul în care nu
este descrisă vreo atingere de tip sexual, atunci se va cere copilu-
lui să deseneze ce sentiment ar avea dacă ar fi atins în acea zonă.
In a treia etapă a evaluării se va arăta copilului un nou
desen al figurii umane (reprezentare din nou lipsită de gură, dar de
astă dată şi de păr, pentru ca figura să fie neutră din punctul de
vedere al sexului). Se va întreba dacă s-a întâmplat ca vreo per-
soană să îi fi cerut copilului să o atingă în anumite zone intime ale
corpului, apoi – similar modului de lucru de până acum – cine
sunt aceste persoane şi care este locul în care ele cer să fie atinse.
Printre copiii care neagă ideea de a fi fost atinşi în zonele
genitale, unii par convinşi de ceea ce susţin, alţii par ezitanţi sau
chiar anxioşi. În aceste din urmă cazuri se poate întreba despre
cunoaşterea regulilor care privesc atingerile zonelor intime.
Această întrebare are valoare preventivă, conştientizând copilul în
privinţa pericolelor unor atingeri nedorite. Copilul poate fi între-
bat despre persoana căreia i-ar relata dacă cineva l-ar atinge în
zonele intime. Aceasta îl va înarma pe copil cu idei privind cere-
rea de ajutor în cazurile de abuz.
In urma evaluării metodei, prin raportarea concluziilor ei
la rapoartele finale privind abuzul, Hewitt a găsit 55% concluzii
concordante, valide pozitiv şi negativ, dintre care 31% au confir-
mat, iar 24% au infirmat abuzul detectat. Totuşi, la 29% din cazuri
s-a constatat existenţa falşilor negativi, însemnând că metoda nu a
semnalat abuzul, ceea ce s-a dovedit a fi fals. Valoarea metodei
constă în faptul că nici un caz nu a fost evaluat cu un diagnostic
fals de abuz.
Alţi autori folosesc imagini schematice ale unor adulţi şi
copii, bărbaţi şi femei, aflaţi în diferite stadii de dezvoltare, cu
diferite caracteristici sexuale, prezentaţi din poziţie anterioară sau
dorsală. Pentru fiecare copil este aleasă imaginea relevantă, în
funcţie de suspiciunea tipului de maltratare. Copilul marchează pe
aceste desene părţile corpului care au fost implicate în actul abu-

ziv şi poate indica direcţia acţiunii folosind săgeţi sau linii între
diferite zone ale corpului.
Metodele desenelor anatomice se pot folosi pentru copii
care au depăşit vârsta de 4 ani (până în jurul vârstei de 10 ani), dar
nu şi la vârsta antepreşcolară, perioadă în care copiii nu recurg la
desene şi simboluri pentru reprezentarea experienţelor legate de
rele tratamente.
O altă metodă specifică în cazurile de evaluare a copiilor

maltrataţi este cea a folosirii păpuşilor anatomice. Ele sunt deo-
sebit de utile în cazurile copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani,
care au suferit abuzuri sexuale (Bourg et al., 1999), ale căror frec-
venţă este surprinzător de mare la această categorie de vârstă
(30% din toate abuzurile sexuale au ca victime copii sub 7 ani).
Avantajul acestei metode este de a ajuta intervievatorul să clarifi-
ce părţile copilului denumite de copil cu nume care sunt adesea
confuze. De asemenea, folosirea acestor păpuşi neacoperite de
haine pot orienta atenţia asupra atingerilor şi durerilor copilului la
nivelul diferitelor segmente ale corpului. Cercetările lui Boat şi
Everson (1993) au arătat că folosirea păpuşilor anatomice facili-
tează rememorarea evenimentelor petrecute în mod real pe parcur-
sul viaţii copilului şi nu stimulează fantezia lor sexuală. Ele se
recomandă a fi folosite după ce copilul a dezvăluit abuzul sexual,
pentru a-l ajuta să reprezinte detalii dificile de exprimat verbal, ca
de exemplu poziţia sa în timpul abuzului. Uneori ele sunt folosite
însă pentru a explora posibilitatea comiterii abuzului asupra vic-
timei, prin adresarea unor întrebări de felul:
 Cum numeşti această parte a corpului?
 La cine ai mai văzut aşa ceva? Cum arăta? La ce ser-
vea? A fost folosită vreodată şi la altceva decât pentru
a urina?
 Tu ai aşa ceva?
 S-a întâmplat vreodată să fi atins acolo?
 S-a întâmplat vreodată să-ţi fi provocat cineva vreo

durere în acea zonă? Ce anume Cine a fost acea per-
soană?
Jocul copilului este şi el un mijloc de observare a preocu-

părilor acestuia. Evaluatorul poate intra în jocul copilului, prin
construirea unor scenarii care reproduc activităţi cotidiene, ca lua-
rea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare etc. Pă-
puşile sau figurinele de animale pot fi invitate să ne arate cum
sunt ele spălate de mama sau de tata, cum şi unde sunt culcate,
când se trezesc şi altele asemenea. Unii copii se arată înfricoşaţi în
unele din aceste situaţii şi proiectează pe seama figurinelor folosi-
te propriile lor experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le pedep-
sesc, le ameninţă cu pedepse pe care le-au trăit şi ei. Se va semna-
la anxietatea, agresivitatea, frica sau evitarea exprimată de copil,
dar jocul va demonstra existenţa abuzului numai atunci când copi-
lul va face efectiv demonstraţia relelor tratamente la care este su-
pus (Hewitt, 1999, p. 120)
În concluzie, calitatea procesului de evaluare depinde în
mare măsură de abilitatea profesionistului de a organiza activita-
tea de culegerea de informaţii de la persoanele implicate în situa-
ţia de maltratare. Copilul va dezvălui relele tratamente al cărui
subiect este, dacă evaluatorul va avea abilitatea de a inspira încre-
dere copilului, dacă el va fi sensibil la traumele suferite de copil şi
dacă va folosi cu pricepere tehnica punerii întrebărilor, jocul, de-
senul şi altele. Evaluarea este un proces complex, multidimensio-
nal, care va ţine cont de informaţii ce provin din surse multiple, a
căror semnificaţie poate fi interpretată în funcţie de contextul cul-
tural şi social al vieţii copilului. Datele obţinute prin evaluarea
situaţiilor de maltratare poartă amprenta subiectivităţii copilului şi
a aparţinătorilor săi, dar profesioniştii au la îndemână metode prin
care să câştige încrederea copilului şi să îl ajute să dezvăluie nu
numai date privind persoana care a comis un abuz, dar şi să ceară
sprijin pentru a ieşi din situaţia de maltratare.
Succesul evaluării nu depinde doar de abilitatea intervie-
vatorului sau de metodele utilizate, dar şi de existenţa unui cadru
formal care să susţină primatul intereselor copilului faţă de cele

ale tuturor celorlalte persoane implicate în situaţia de maltratare.
Un astfel de cadru legal ar trebui să poată pune copilul în siguran-
ţă imediat ce suspiciunea de abuz se dovedeşte a fi întemeiată şi să
asigure efectuarea neîntârziată a tuturor procedeelor de colectare
de informaţii. In cazul în care evaluarea va dovedi relele tratamen-
te ale copilului, succesul evaluării nu se va putea măsura doar prin
acurateţea informaţiilor obţinute, dar şi prin modul în care ea se va
însera în ansamblul procesului de intervenţie în sprijinul copilului.
Scară pentru depistarea abuzului şi traumei 15
Acest chestionar încearcă să evalueze atmosfera generală de la tine de-

acasă şi să surprindă ceea ce simţi privitor la felul în care ai fost sau eşti
tratat de către părinţi, respectiv de către cei care te îngrijesc în mod cu-
rent. (Dacă nu ai fost crescut de către părinţii tăi biologici, te rugăm să
răspunzi având în vedere persoanele care te-au crescut.) Dacă întrebarea
se referă la ambii părinţi şi atitudinea lor o consideri diferită, atunci răs-
punde luând în considerare comportamentul părintelui mai sever.
Răspunde încercuind numărul care corespunde următo-
arelor definiţii:
0 - niciodată
1 - rar
2 - uneori
3 - foarte des
4 - totdeauna
Pentru exemplificare, răspunde la întrebarea:
Te-au criticat părinţii în copilărie 01234
1. Părinţii se distrează pe socoteala ta?

2. Ai căutat vreodată ajutor sau ai cerut sfaturi în afara familiei din
cauza problemelor de acasă?
15 Chestionarul a fost preluat în scopuri didactice după B. Sanders, E.

Becker-Lausen, (1995). The measurement of psychological maltreat-
ment: early data on the child abuse and trauma scale. În: Child abuse
and neglect, Vol. 19, no.3, pp. 315-323
3. Părinţii tăi îşi spun cuvinte grele unul altuia?

4. Trebuie să urmezi un regim de viaţă strict la tine în familie?
5. Când eşti pedepsit, înţelegi care este motivul?
6. Când nu îndeplineşti regulile casei, eşti pedepsit? Cât de frecvent?
(notează de câte ori se întâmplă să fii pedepsit într-o săptămâ-
nă/lună)
7. Te simţi nedorit sau neiubit îndeajuns?
8. Părinţii tăi te insultă şi îţi dau porecle?
9. S-a întâmplat ca cineva să te atingă pe părţile tale intime fără voia
ta?
10. Părinţii tăi au multe conflicte între ei?
11. Părinţii tăi participă la activităţile tale şcolare?
12. Ai fost sau eşti pedepsit în modalităţi neobişnuite (eşti legat, sau
închis undeva?)
13. Ai avut experienţe sexuale în copilărie despre care ţi-e greu să vor-
beşti?
14. Te-ai gândit vreodată că ai vrea să-ţi părăseşti familia şi să trăieşti
cu o altă familie?
15. Ai fost bătut vreodată astfel încât să ai nevoie de îngrijire?
16. Te-ai gândit vreodată serios că ai vrea să fugi de acasă?
17. Ai fost sau eşti pedepsit adesea prin bătaie?
18. Când erai pedepsit ca şi copil mai mic, simţeai pedeapsa ca fiind
meritată?
19. Ca şi copil mai mic ai simţit că nu eşti agreat de vreunul din părinţii
tăi?
20. Cât de des se supărau cu adevărat părinţii tăi pe tine?
21. Ca şi copil mai mic ai simţit că la voi în familie violenţa poate iz-
bucni oricând?
22. Poţi să aduci alţi copii sau tineri la voi acasă?
23. Acasă te simţi în siguranţă?
24. Când eşti pedepsit, simţi că pedeapsa este în acord cu gravitatea
faptei?
25. Părinţii te critică mult?
26. Ţi s-a întâmplat sau ţi se întâmplă ca drept pedeapsă să nu primeşti
de mâncare?
27. Erai lăsat mult singur când erai mai mic?
28. Strigă părinţii la tine?
29. Ai fost vreodată supus unor acţiuni care ţi se păreau indecente când
vreunul din părinţii tăi era sub influenţa alcoolului?
30. Simţi nevoia să ai pe cineva căruia să-i împărtăşeşti necazurile tale?
31. Cât de des ai fost lăsat singur acasă?

32. Te-au învinovăţit părinţii tăi pentru lucruri pe care nu le-ai făcut?
33. Cât de des se întâmplă ca vreunul sau ambii părinţi ai tăi să bea?
34. Te-au bătut vreodată părinţii când nu te aşteptai?
35. Copilăria ta o consideri dificilă?
Autorii recomandă utilizarea următoarelor categorii pen-

tru interpretarea rezultatelor:
Subscara de pedeapsă fizică (întrebările: 12, 15, 17, 21,
34)
Subscara de abuz sexual (întrebările: 9, 13, 29, 30)
Neglijare, atmosferă stresantă (întrebările: 2, 7, 10, 11, 14,
16, 19, 27, 30, 31, 33, 35)
Întrebările acoperă şi alţi factori, care vor fi analizaţi con-
form necesităţilor investigaţiei (de ex. violenţa în familie).
13. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE
MALTRATARE A COPIILOR
Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor trata-

mente
Schimbările pe care le dorim în interesul unui copil le pu-

tem include schematic într-un câmp de forţe care cuprinde pe de o
parte factorii de risc din contextul familial şi social, cele care facili-
tează declanşarea abuzului şi - pe de altă parte - factorii compensa-
tori, care tind la reducerea nivelului de abuz comis în familie.
Motivarea părinţilor în vederea introducerii unor schim-
bări este una din cele mai importante probleme pentru un lucrător
social. "Condiţia prealabilă pentru a fi capabil să te angajezi într-o
schimbare şi într-un proces de rezolvare a problemelor, este de a
recunoaşte că ai probleme" (Killen, 1997, p. 315). Motivarea pă-
rinţilor pentru schimbare se poate face în cadrul unui contact bun
între lucrătorii sociali şi membrii familiei copilului. La baza aces-
tui bun contact stă atitudinea empatică, de rezonanţă la difi-
cultăţile familiei, de înţelegere a condiţiilor stresante, dar de res-
pingere a violenţei şi abuzului îndreptat împotriva copiilor sau a
altor membrii vunerabili ai familiei. Atitudinea de acceptare re-
comandată asistenţilor sociali prin tehnnica rogersiană a centrării
pe client, transmite acestuia din urmă informaţia acceptării sale ca
persoană şi înţelegerea greutăţilor sale, dar neacceptarea faptelor
care au caracter abuziv împotriva celor mai vulnerabili.
Demonstrarea unei atitudini de acceptare este o sarcină
extrem de grea pentru un lucrător social îngrijorat şi interesat de
soarta unui copil expus relelor tratamente într-o familie. Dar
această atitudine trebuie sa pornească de la ideea că părinţii fac
ceea ce, în momentul dat, le stă în putinţă, chiar dacă aceasta este
considerat insuficient după standardele serviciilor sociale. În co-
municarea de început dintre membrii familiei şi lucrătorul social,
Killen (1997) consideră că acesta din urmă trebuie să pornească
de la comunicarea observaţiilor şi ipotezelor sale. De exemplu,
într-un caz în care mama unui copil preşcolar, recent divorţată de
soţul ei, îi interzice copilului să-şi vadă tatăl, iar comportamentul
ei faţă de copil devine abuziv din punct de vedere emoţional, lu-
crătorul social poate porni de la exprimarea observaţiilor sale pri-
vind suferinţa copilului căruia îi este interzis să petreacă un timp
cu tatăl lui şi efectul acestei deprivări afective asupra com-
portamentului copilului; ulterior, lucrătorul social va împărtăşi
mamei ipotezele sale cu privire la reacţia acesteia la recentele ei
dificultăţi emoţionale survenite ca urmare a divorţului. În acest
fel, evitând atitudinea de superioritate care ar fi transmis ideea că
profesionistul ştie întotdeauna ce este mai bine pentru copil, lucră-
torul va putea media schimbarea în atitudinea mamei în favoarea
înţelegerii legăturilor dintre starea mamei, atitudinea ei faţă de
propriul copil şi faţă de nevoile lui. În acest exemplu, pentru ca
legătura cu mama să se dezvolte în continuare, ea va trebui încura-
jată să-şi exprime sentimentele, să-şi demonstreze propriul punct
de vedere. Eventualele reacţii de apărare, de frustrare, de negare,
de minimizare sau de refuz al ajutorului trebuie înţelese şi ele în
contextul emoţional şi social mai general al problemelor familiei
şi această înţelegere trebuie exprimată în cuvinte uşor de înţeles
pentru asistaţi. Va trebui, aşa cum arată Killen, să le arătăm do-
meniile în care vom fi capabili să îi ajutăm (1997, p. 339). Proce-
sul de schimbare a condiţiilor de bunăstare a copilului în familie
va fi rezultatul unei colaborări între toţi cei implicaţi, proces în
care lucrătorul social va trebui să manifeste o atitudine de grijă nu
numai faţă de copilul supus relelor tratamente, ci şi faţă de mem-
brii familiei acestuia. Atitudinea de grijă va contribui ca membrii
familiei, asistaţi de lucrătorul social, să reflecteze asupra conse-
cinţelor posibile ale lipsei introducerii unor schimbări. Conştienti-
zarea grijilor realiste şi nerealiste ale familiei ajută părinţii să înţe-
leagă consecinţele neschimbării situaţiei (Killen, 1997, p. 325) şi
contribuie la creşterea gradului de responsabilitate a părinţilor
pentru copiii lor. Acceptarea responsabilităţii pentru unele rele
tratamente îndreptate împotriva copiilor este începutul angajamen-
tului părinţilor pentru modificarea propriilor atitudini, în vederea
reducerii consecinţelor acelor acte. Această implicare în vederea
schimbării este însă un proces gradual, îngreunat de rezistenţe

inconştiente sau conştiente, care pun în mare măsură la încercare
răbdarea lucrătorului social.
Dacă interesul primordial al copilului o cere, lucrătorul
social nu trebuie să ezite să-şi dovedească autoritatea faţă de pă-
rinţi sau faţă de celelalte persoane implicate în problema dată. De
exemplu, în cazul în care mama întârzie să dea crezare fetiţei sale
care se plânge de o relaţie sexuală abuzivă din partea tatălui ei,
lucrătorul social nu va aştepta ca mama să depună plângere la po-
liţie sau la procuratură, ci va interveni el în interesul copilului. În
cazul în care un copil este abandonat de către părinţii săi într-un
spital, lucrătorul social va recurge la autoritatea serviciului său
pentru a determina părinţii să legalizeze situaţia copilului; evalua-
rea situaţiei familiale îi va oferi date pentru a-şi formula o judeca-
tă asupra posibilităţii reîntoarcerii copilului în familie sau, dimpo-
trivă, asupra necesităţii plasării temporare a copilului într-un me-
diu mai adecvat nevoilor lui. Nevoia ca lucrătorul social să recur-
gă la un rol de control, exercitându-şi autoritatea în faţa aparţină-
torilor copilului ale cărui interese le apără, provine din însuşi
mandatul profesiunii sale.
Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz
Cum am arătat în capitolele anterioare, diferitele categorii

de factori implicaţi în relele tratamente îndreptate împotriva copii-
lor sunt în interrelaţie. Rolul asistentului social este de a decide
asupra nivelului de risc (grav, mediu sau scăzut) care ameninţă
copilul. Decizia nu se va putea lua numai pe seama factorilor care
evaluează primejdia, respectiv comportamentul persoanei care
poate pune copilul în pericol. Analiza va trebui să surprindă inter-
acţiunea factorilor cu sens contrar, respectiv să raporteze reciproc
acţiunea factorilor cu tendinţă de a creşte riscul vătămării, la acţi-
unea factorilor care au tendinţa de a scădea riscul vătămării. Ofe-
rim spre exemplificare modelul propus de Walker (1988) pentru
evaluarea riscului de abuz fizic.
1. 2. Caracteris- 3. 4. 5. x.
Caracteristici tici ale celui Caracteristici Context Context Rezul-
ale făptuito- care nu comi- ale copilului social situational tantă
rului te abuz
RISC RISC RISC RISC RISC ABUZ
CRESCUT: CRESCUT: CRESCUT: CRESCUT: CRESCUT:
sunt prezenţi sunt prezenţi sunt prezenţi se constată nivel ridicat
numeroşi numeroşi numeroşi prezenţa a de stres
factori de factori de factori de multor situaţional
personalitate personalitate personalitate factori de
predispozanţi predispozanţi predispozanţi risc serios.
la abuz, la abuz, ală- la abuz, ală-
alături de turi de lipsa turi de lipsa
lipsa unor unor persoane unor persoane
persoane de de susţinere. de susţinere.
susţinere.
RISC RISC RISC RISC CONDIŢII
MINOR: MINOR: MINOR: MINOR: DE STRES
sunt prezenţi sunt prezenţi sunt prezenţi se constată SITUAŢIO
numeroşi numeroşi numeroşi prezenţa a NAL
factori de factori de factori de multor MODERA
personalitate personalitate 0persoanlitate factori de T
predispozanţi predispozanţi predispozanţi risc.
la abuz. la abuz. la abuz.
RISC RISC RISC RISC CONDIŢII LIPSA
SCĂZUT SCĂZUT SCĂZUT SCĂZUT: DE STRES ABUZ
personalitate personalitate personalitate nu se con- SITUAŢIO ULUI
adaptată, fără adaptată, fără adaptată, fără stată pre- NAL
factori pre- factori pre- factori pre- zenţa unor SCĂZUT
dispozanţi la dispozanţi la dispozanţi la factori de
abuz. abuz. abuz. risc.
Figura 2. Model de evaluare a abuzului fizic, după Walker, 1988,

p. 29
Modelele construite în sprijinul asistenţilor sociali ajută la

elaborarea unui plan mental, pe baza căruia se pot raporta reciproc
factorii predispozanţi şi compensatori la riscul de abuz. Dilemele
în protecţia copilului nu vor putea fi însă anulate prin utilizarea
acestor modele. Deciziile vor fi în continuare dificile, datorită
numeroşilor factori de risc care sunt prezenţi şi la persoane sau în
contexte şi situaţii care nu conduc în realitate la abuz. De aceea,
Higginson, 1989 (după Waterhouse şi Carnie, 1992) atrage atenţia
că în lipsa unor criterii absolute de raportare, asistenţii sociali fi-
ind nevoiţi a face apel la propria experienţă de muncă (şi a altora
- n.a. ) şi la propriile valori.
Pe baza tuturor categoriilor de factori obiectivi şi subiec-

tivi enumeraţi, în privinţa evaluării necesităţii de intervenţie se pot
diferenţia trei tipuri:
 cazurile de risc major - care se pretează la ocrotirea copilului
de către autorităţi;
 cazurile de risc minor, care provoacă o atitudine de îngrijorare
din partea autorităţilor, concretizată în încercări de îmbunătă-
ţire a situaţiei copilului şi de înlăturare a pericolului;
 cazurile lipsite de risc.
Pornind de la modelul său de evaluare (fig. 3), Walker
(1988) propune continuarea muncii pe baza informaţiilor obţinute
în evaluare. În cazul intervenţiei utilizându-se metoda rezolvării
de probleme şi a centrării pe sarcină, se vor fixa problemele, se
vor avea în vedere resursele, se vor planifica ţelurile şi modalita-
tea de a le obţine. Acest tip de planificare a intervenţiei se va relua
în cazul fiecăruia din componentele sistemului luat în calcul: per-
soana celui care comite abuzuri împotriva copilului, persoana sau
persoanele care nu au comis abuzuri, copilul-victimă însuşi, con-
textul social şi situaţia stresantă care poate declanşa abuzul.
Pentru munca practică în favoarea copiilor, Dalgleisch
(1997) consideră important să recunoaştem diferenţa dintre proce-
sul de analiză a gradului de risc (care are ca rezultat stabilirea
unui diagnostic de risc crescut sau scăzut în cazul concret de
abuz) şi decizia privind tipul de intervenţie (care ia în considerare
alternativele posibile în cazul dat).
Persoana care a comis abuzuri,

Persoana care nu a comis abuzuri
Copilul-victimă
Contextul social
Situaţia stresantă care poate declanşa abuzul
a. Problema identificată b. Intervenţia planificată
1. 1.
2. 2.
3. 3.
c. Resursele d. Modalitatea de a le obţine
1. 1.
2. 2.
3. 3.
Figura 3. Fisă de intervenţie (după Walker, 1988, p. 37).
Trecerea de la evaluarea factorilor implicaţi în abuz la

deciziile necesare pentru intervenţia cea mai adecvată sunt ilustra-
te în modelul pe care Faller (vezi schema de mai jos) l-a construit
pentru cazurile de incest.
Matricea deciziilor strategice terapeutice în cazul copiilor abuzaţi16
Rezultatul optimal în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de

către proprii părinţi ar fi ca, după intervenţia în familie, aceasta să rămână
intactă şi copilul să poată trăi în siguranţă, cu un bun suport emoţional, în
cadrul propriei familii. Aceasta depinde însă de o serie de factori:
I. Care privesc părintele abuzator

- gravitatea abuzului comis
- măsura în care părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism,
comportament violent, boală psihică, deficienţă mentală)
II. Care privesc părintele care nu a comis abuzul

- modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului asupra copilului
- calitatea relaţiei sale cu victima
- dependenţa sa de persoana care a comis abuzul
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism,
comportament violent, boală psihica, deficienţă mentală)
Pe baza analizei familiilor se pot desprinde următoarele tipuri de decizii:
16adaptat dupa K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and

Human Services. Administartion of children, youth and families, National
Center on Child Abuse and Neglect, Manual produs de The Circle, Inc.,
McLean (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health
Allience", New York, 1997)
Tipul 1
În cazul obţinerii unor informaţii pozitive privind atât cel care a comis abu-
zul, cât şi membrul de familie care oferă suport, se vor aplica etapele tera-
piei de familie, în scopul reunificării ei. Se vor fixa următoarele obiective:
- reducerea la minimum a riscului repetării abuzului de către făptuitor, prin
îndepărtarea acestuia de lângă copil şi acordarea unei terapii individuale
- terapie individuală pentru copilul abuzat
- terapie individuală cu părintele care oferă suport copilului
- terapia cuplului persoana făptuitoare - persoana care oferă suport
- reunirea familiei şi continuarea terapiei familiale
Tipul 2
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind cel care a comis abuzul şi
de informaţii pozitive privind membrul de familie care oferă suport, se vor
iniţia măsuri care să conducă la îndepărtarea făptuitorului de familie, ur-
mată de:
- terapie individuală pentru copil
- terapie individuală cu părintele care oferă copilului suport
- terapie individuală cu părintele făptuitor
Tipul 3
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind membrul de familie care
ar trebui să ofere suport (de exemplu o stare acută de depresie) şi informaţii
pozitive privind făptuitorul, se recomandă plasarea temporară a copilului
pentru îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua următoarele măsuri
care să grăbească revenirea copilului în familia proprie:
- terapie individuală pentru copil, oferindu-i-se suport pentru trauma su-
ferită şi pentru separarea de părinţi
- terapie individuală pentru ambii părinţi; reabilitarea părintelui care nu a
comis abuzuri va permite revenirea copilului în familia proprie şi re-
evaluarea situaţiei
- terapia cuplului
- terapia familiei
- reunificarea graduală a familiei
Tipul 4
În cazul obţinerii unor informaţii negative din partea ambilor părinţi, se
recomandă plasarea pe termen lung, sau chiar permanentă a copilului în
îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua următoarele măsuri:
- decăderea din drepturile părinteşti
- terapia individuală a copilului
- terapie pentru părinţii-substitut
FĂPTUITOR
informaţii pozi- informaţii nega-

tive tive
informaţii Tipul 1. Tipul 2.
pozitive Planificarea re- Separarea mem-
MEMBRU DE unificării fami- brului de familie
FAMILIE CARE liei abuzator
OFERĂ SUPORT informaţii Tipul 3. Tipul 4.
negative Copilul este pla- Îndepărtarea
sat temporar în copilului în mod
afara familiei permanent din
familie
Figura 4. Luarea deciziilor se face în funcţie de informaţiile obţi-
nute
Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copi-

lului
Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia co-

pilului implică raportarea rezultatelor la criterii foarte diferite,
adaptate caracteristicilor clientului şi specificului muncii. Evalua-
rea este un proces complex, menit să contribuie la îmbunătăţirea
practicii. Pentru ca evaluarea să poată fi considerată efectivă, res-
pectiv ca ea să poată oferi puncte de reper pentru îmbunătăţirea
muncii practice, ea trebuie planificată de la începutul intervenţiei.
Aceasta înseamnă că proiectul unei intervenţii va trebui să cuprin-
dă indicatorii evaluării, indicatori măsuraţi la începutul şi la sfârşi-
tul perioadei propuse pentru a obţine o schimbare. Indicatorii
schimbării vor trebui formulaţi clar, în termeni comportamentali,
care să cuprindă indicatorii de frecvenţă ai comportamentelor
adecvate, respectiv a celor neadecvate dinainte de intervenţie, cei
ţintiţi prin intervenţie şi cei obţinuţi în urma schimbărilor. Schema

procesului de evaluare poate fi redată în felul următor:
evaluare premergătoare intervenţiei
fixarea scopurilor şi a criteriilor schimbării
intervenţie
evaluare postintervenţie
fixarea unor scopuri pentru viitor
Figura 5. Schema evaluării procesului de intervenţie.
În protecţia copilului, progresul în calitatea intervenţiilor a

fost realizat tocmai ca urmare a evaluării rezultatelor, prin extin-
derea practicii intervenţiilor eficiente. De exemplu, în perioada în
care, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, a crescut
numărul copiilor internaţi în case de copii, Spitz (1946) şi Bowlby
(1951) au evaluat dezvoltarea copiilor din instituţii, raportând in-
dicatorii obţinuţi la dezvoltarea copiilor crescuţi în familii, respec-
tiv în diferite tipuri de medii restrictive (vezi neglijarea emoţiona-
lă a copiilor în instituţii, capitolul 4.3). Concluziile privind întâr-
zierile semnificative ale indicatorilor dezvoltării copiilor din case-
le de copii, în comparaţie cu orice alte forme de îngrijire, au do-
vedit profesioniştilor nevoia schimbării tipului de ocrotire a copii-
lor orfani şi abandonaţi, a trecerii la forme alternative faţă de insti-
tuţionalizare, anume ocrotirea în case de tip familial, de dimensi-
uni mici, familii sociale (de plasament) sau găsirea unor familii
adoptive. În anii '60 şi '70, consensul profesioniştilor privind im-
portanţa stabilităţii şi a relaţiilor de ataşament pentru dezvoltarea
psihică a copilului a determinat schimbări semnificative în politi-
cile sociale, schimbări care au condus, în întreaga Europă occi-
dentală, la realocarea fondurilor destinate instituţiilor de ocrotire,
către formele alternative de protecţie a copilului.
Activităţile din domeniul protecţiei copilului au drept cri-
terii clasice de raportare progresele realizate de copii în privinţa
dezvoltării lor fizice, psihice şi comportamentale (sănătatea lor,
gradul lor de dezvoltare în raport cu normele vârstei, corespon-
denţa dintre comportamentul lor şi normele sociale, progresele lor
educaţionale, relaţiile lor interpersonale, percepţia de sine, per-
spectivele lor de viitor). După Hill, Triseliotis, Borland, Lambert
(1996), pentru o corectă evaluare a progreselor obţinute ca urmare
a unei intervenţii centrate pe un copil, nu este suficient să ţinem
seama de indicatorii finali, care rezultă din raportarea la normele
grupului standard de copii, ci trebuie să avem în vedere o serie de
indicatori care privesc procesul însuşi al ajutorului.
Aceiaşi autori arată că pentru ca progresul să poată fi
atribuit cu adevărat intervenţiei profesionistului, vor trebui aleşi
indicatori specifici, ai căror progres în perioada vizată în inter-
venţie să nu se poată atribui maturizării copilului, depăşirii peri-
oadei de criză, sau altor evenimente necontrolate din viaţa copilu-
lui şi a familiei sale. Un alt factor care poate falsifica rezultatele
procesului de evaluare este perioada de timp luată în calcul. Dacă
aceasta este prea scurtă, s-ar putea ca rezultatele iniţial pozitive să
fie ulterior urmate de stagnare. De exemplu, dacă în primii ani
după aplicarea programelor de intervenţie Head Start, programe al
căror scop principal urmărit a fost creşterea coeficientului de inte-
ligenţă a copiilor din familii dezavantajate social, s-a constatat
creşterea semnificativă a grupului ţintă faţă de cel de control, ulte-
rior aceste progrese în coeficienţi de inteligenţă s-au pierdut
(Spitz, 1980). Aceasta nu a însemnat însă lipsa de eficienţă a pro-
gramelor de acest tip, ci nevoia de a folosi alte criterii de evaluare
a eficienţei lor, decât gradul de inteligenţă măsurat prin teste.
Hill et al. (1996) şi alţii consideră că, în general, în pro-
cesul de evaluare a rezultatelor muncii sociale, dar în special
atunci când intervenţia vizează copiii, trebuie luată în considerare
şi opinia persoanei pe care s-a centrat intervenţia (a clientului).
Sugestiile lui Hill et al. (1996) privind indicatorii care vizează
clientul, sunt:
 care au fost speranţele clienţilor şi cum au fost ele realizate?
 cât de satisfăcuţi sunt participanţii la procesul de intervenţie?

 a avut clientul (minorul) vreun beneficiu?
 care au fost efectele problemelor iniţiale?
 au existat îmbunătăţiri în privinţa problemelor care au repre-
zentat un conflict cu cerinţele sociale ( de exemplu îmbunătă-
ţirea performanţelor şcolare, sau renunţarea la acte delincven-
te)?
În ideea lărgirii cadrului de evaluare a intervenţiilor, auto-
rii amintiţi recomandă, în cazul asistării copiilor, următoarele ti-
puri de evaluare:
1. Indicatorii poziţiei finale
Folosindu-se indicatorii dezvoltării, se vor nota rezultatele
pozitive sau negative din faza de evaluare, rezultate comparate cu
cele din evaluarea iniţială.
2. Indicatorii schimbărilor
Se vor urmări în acest caz indicatorii unor schimbări cali-
tative, respectiv prezenţa sau absenţa unor îmbunătăţiri substanţia-
le în indicatorii dezvoltării.
3. Indicatorii scopurilor
Aceşti indicatori analizează măsura în care aşteptările le-
gate de intervenţie şi planurile iniţiale au fost sau nu au fost înde-
plinite.
4. Indicatorii de satisfacţie
Acest tip de evaluare pune accentul pe aflarea părerii des-
tinatarilor serviciilor sociale despre gradul de îmbunătăţire a situa-
ţiei lor sociale, pe cunoaşterea mulţumirilor sau a nemulţumirilor
participanţilor.
5. Indicatorii prognosticului
Vor fi luate în cosiderare criterii sociale care permit nu
numai evaluarea situaţiei de fapt, ci şi a perspectivelor de viitor
ale minorului. Astfel de criterii sunt foarte importante în cazul
evaluării unei forme de plasament a copilului în afara familiei, în
cazul supravegherii deosebite a copilului delincvent în familie, în
cazul menţinerii în familie a unui copil expus riscului unui abuz
intrafamilial (când decizia comisiei de minori a optat pentru ră-
mânerea copilului în familie, cu asigurarea unei intervenţii de ti-
pul terapiei familiale).
Evaluarea eficienţei intervenţiei în favoarea copilului va
trebui să fie şi ea multidimensională, ca şi cea care a precedat in-
tervenţia. Exemplificăm câteva criterii ale evaluării pentru deter-
minarea succesului în cazul plasamentului unui copil în afara
propriei familii:
 plasamentul a durat atât cât a fost prevăzut? (nu s-a prelungit
peste durata planificată?)
 a fost plasamentul de folos din perspectiva familiei naturale (a
redus nivelul de stres; a dat timp unei mai bune pregătiri în
vederea creşterii copilului; a rezolvat situaţia locuinţei etc.)?
 au fost atinse obiectivele privind copilul (de exemplu, conti-
nuarea şcolii fără repetarea clasei; redobândirea respectului de
sine al copilului, restabilirea fizică a copilului etc.)?
 care a fost urmarea plasamentului? Se vor urmări în mod spe-
cial şansele copilului în vederea reintegrării în familia proprie
sau alte alternative la instituţionalizare.
Se pot utiliza scări care să vizeze dimensiunile: sănătate,
educaţie, relaţii interpersonale, dezvoltare emoţională şi compor-
tamentală, competenţă şi deprinderi de autoservire, stima de sine
şi identitatea (se recomandă folosirea unor scări standardizate, ca
de exemplu "scara de comportament", standardizată de Rutter şi
"inventarul de stimă de sine", a lui Coopersmith). De asemenea, se
vor lua în considerare evaluările din partea participanţilor impli-
caţi în procesul asistării, ca de exemplu cele ale cadrelor didactice,
bunicilor şi ale celorlalte rude, ale medicilor etc.
Cine şi cum ar trebui să protejeze copiii?
Prin importanţa acordată de noi analizei situaţiei copiilor

din familiile cercetate am vrut să atragem atenţia asupra riscurilor
existente pentru copii în toate domeniile care sunt esenţiale pentru
dezvoltarea lor: educaţia în familie, cea şcolară, menţinerea sănă-
tăţii lor. Concluziile tuturor cercetărilor menţionate converg spre
ideea necesităţii diversificării serviciilor centrate pe problematica
copilului, ajutorul material neputând înlătura riscurile expunerii
copiilor la variate forme de abuz şi neglijare. Preluând modelele

muncii sociale cu indivizii, familiile şi comunităţile vor trebui să
ajute părinţii ca stresul datorat situaţiei lor în societate să se reper-
cuteze în cât mai mică măsură asupra copiilor. Cei care suferă
abuzuri în familiile lor, fiind neglijaţi sau instituţionalizaţi, au cu
toţii nevoie de suportul efectiv şi prompt al specialiştilor şi al co-
munităţii. Copiii sunt o categorie socială care, în ciuda aparenţe-
lor, nu au timp să aştepte: dacă sunt lăsaţi să crească fără ajutorul
de care au nevoie, personalitatea viitorului adult are cu siguranţă
de suferit. Copilul care a fost victima relelor tratamente ar putea
reproduce violenţa sau ar putea deveni toată viaţa lui o povară
pentru societatea care nu a ştiut să-l crească mai bine. Suferinţa
din copilărie poate fi prelucrată pe plan intelectual sau poate fi
integrată emoţional în ansamblul experienţelor personalităţii, dar
nu se poate şterge. Să laşi un copil singur cu suferinţa lui nu este
doar riscant pentru comunitatea în care el va trăi în continuare, dar
este inacceptabil din punctul de vedere al drepturilor fundamenta-
le, este inuman. Retragerea din faţa ajutorului de care au nevoie
copiii expuşi sau supuşi relelor tratamente şi grijii insuficiente
înseamnă neglijare din partea societăţii, adică ceea ce în capitolul
3 privind tipologia abuzului am definit ca maltratare societală.
Pentru a putea oferi suport copiilor aflaţi în dificultate,
consider că este nevoie de fortificarea complexului de resurse
materiale şi umane, de măsuri administrative şi legale ale căror
componente de bază au fost puse în anii anteriori:
 Resurse materiale
Lipsa resurselor materiale poate face ca sistemul de pro-
tecţie a copiilor să eşueze în faţa amplitudinii problemelor familii-
lor care au nevoie de ajutor. Dar nu putem da vina întotdeauna pe
lipsa resurselor. Adesea este nevoie de un plus de creativitate, de
insistenţă şi de capacitate de mediere pentru putea găsi resursele
necesare cazurilor pentru care ne angajăm.
 Proceduri legale adecvate interesului copilului

Se impune renunţarea la procedurile greoaie din punct de
vedere administrativ şi la continuarea schimbărilor şi a modificări-
lor cadrului legal, dar mai ales transcrierea legilor protecţiei copii-
lor aflaţi în dificultate în procedee de aplicare pentru profesioniştii
din domeniul protecţiei copilului. Aceasta ar permite o mai clară
înţelegere a cadrului legal şi a responsabilităţilor în acest dome-
niu.
 Asistentul (sau lucrătorul) social specializat în protecţia

copilului
Pentru societatea românească vor trebui introduse regle-
mentări care să lămurească competenţele şi cerinţele de formare
ale asistentului social specializat în protecţia copilului. Profesia de
asistent social necesită o formare fundamentală în domeniul ştiin-
ţelor socio-umane, în primul rând a celor din corpul de discipline
psihologice şi sociologice, o îndelungată formare practică super-
vizată în munca efectivă cu persoanele asistate, ralierea la un sis-
tem valoric şi un cod deontologic în favoarea persoanelor asistate,
bogate cunoştinţe de drept şi cunoştinţe specifice categoriei de
asistaţi. Recunoscându-se complexitatea deosebită şi responsabili-
tatea muncii în favoarea categoriilor defavorizate, în lumea anglo-
saxonă şi din ce în ce mai mult în ţările europene, formarea lucră-
torilor sociali se desfăşoară la nivel universitar, iar în protecţia
copilului se tinde la încadrarea cu precădere a celor care au califi-
cări superioare, obţinute prin cursuri postuniversitare sau diplome
de master.
În acest context va trebui clarificată pregătirea de speciali-
tate necesară asistentului social căruia i se încredinţează
responsabilitatatea muncii de protecţie a copilului şi vor trebui
instituite cursuri de calificare postuniversitară pentru specializarea
în protecţia copilului.
 Munca de echipă
Protecţia copilului în comunitate nu se va putea realiza
niciodată dacă asistenţii sociali îşi desfăşoară activitatea în mod
izolat. Ei trebuie să colaboreze în primul rând unul cu altul în uni-
tatea în care lucrează, dar şi cu profesioniştii din alte agenţii, gu-

vernamentale sau neguvernamentale. În acest mod se vor putea
lua mai multe măsuri pentru sprijinirea copilului în propria sa fa-
milie şi comunitate.
 Interdisciplinaritatea
Cazurile din sistemul de protecţie a copilului sunt tipice
pentru exemplificarea necesităţii interdisciplinarităţii. Intervenţiile
în favoarea copilului necesită colaborarea cu poliţia, care trebuie
să îşi formeze cadre specializate în abordarea cazurilor de violenţă
domestică şi de maltratare a copiilor. Medicul pediatru şi cel legist
pot pune diagnosticele privind sursele vătămării copiilor şi anunţă
cazurile depistate către direcţiile de protecţie a copiilor. Cadrele
didactice au responsabilitatea raportării cazurilor de maltratare pe
care le observă. Mai mult, depistarea va trebui urmată de recupe-
rarea cazurilor, activitate în care, pe lângă specialistul în protecţia
copilului, de multe ori este nevoie de colaborarea cu, sau de inter-
venţia directă a cadrului didactic, a medicului, iar în cazurile copi-
ilor care au suferit traume puternice, de cea a psihoterapeutului
sau a pedopsihiatrului.
 Sporirea atenţiei publice la problemele copiilor aflaţi în
situaţii dificile şi înlăturarea superficialităţii în prezentarea gra-
vităţii unor situaţii (prin negarea, nerecunoaşterea, disimularea
adevăratelor stări de fapt în situaţia copiilor).
Întârzierile în recunoaşterea adevăratelor stări de fapt, ca
şi toate formele de distorsionare involuntară sau voluntară a gravi-
tăţii unor situaţii sociale mai generale sau la nivelul unor cazuri
individuale înseamnă, implicit, încălcarea unor drepturi ale copii-
lor. Lipsa tribunalelor speciale pentru copii, lipsa unei legislaţii
care să permită intervenţii mai prompte dă impresia de competen-
ţă limitată şi de slăbiciune din partea sistemului de protecţie a co-
pilului.
 Supervizarea
Activitatea profesioniştilor în domeniul protecţiei copiilor
are nevoie de o permanentă evaluare. Acest lucru este valabil şi
atunci când este vorba de ocrotirea copiilor din instituţii, dar şi
atunci când implică munca în favoarea copilului din familie. Con-
fruntarea cu responsabilitatea pentru viaţa, soarta şi suferinţele
copiilor nu este lipsită de riscuri nici pentru profesionistul cel mai
calificat, el având nevoie de ajutorul supervizorului. Acesta din
urmă trebuie să fie un specialist, foarte bun cunoscător al domeni-
ului, dar şi o persoană de încredere pentru lucrătorul social, care
să îndrăznească în faţa supervizorului să-şi recunoască greşelile,
îndoielile şi slăbiciunile.
Este, desigur, foarte greu ca sistemul tradiţional românesc
să facă faţă noilor solicitări. În cadrul unui evident proces de mo-
dernizare a societăţii româneşti apar noi structuri (mai ales orga-
nizaţii neguvernamentale, dar şi noi tipuri de foruri executive) şi
de generaţii de profesionişti (asistenţi sociali, psihopedagogii, psi-
hologi, sociologi, puericultori, educatori) cunoscători ai problema-
ticii copiilor expuşi maltratării şi dornici de a interveni în favoarea
acestor copii. În acest moment, în România se discută despre
adoptarea proiectul unei noi legi a copilului, care să reorienteze
activitatea de protecţie, care astăzi este predominant axată spre
intervenţia corectivă, spre cea de prevenţie, de asigurare a bună-
stării copilului în societate. Intr-adevăr, copiii, care sunt cei mai
expuşi primejdiilor din societate, nu pot fi lăsaţi fără suport în faţa
recesiunii economice şi a violenţelor de orice fel. O societate res-
ponsabilă, care doreşte să-i fie recunoscute valenţele europene, va
trebui în continuare să facă schimbări pentru ca principiile cuprin-
se în Convenţia pentru Drepturile Copilului să devină şanse reale
şi egale pentru toţi copiii ei.
Premise ale prevenirii maltratării copiilor
In sens general, prevenţia se referă la acţiunile unor profe-

sionişti care tind să reducă sau să elimine condiţiile sociale, psiho-
logice, de sănătate sau de altă natură care contribuie la apariţia
unor probleme de natură socială, economică, psihică, medicală
etc. Faţă de această accepţie, Barker (1995) accentuează sensul
pozitiv al noţiunii discutate aici, de promovare a acelor condiţii,
care cresc şansele ca indivizii, grupurile, organizaţiile în cauză să-

şi poată realiza potenţialităţile.
Termenul de “pre-venire” are, pe de o parte, sensul de a
anticipa pericolele, iar pe de altă parte, de a promova situaţiile
care funcţionează adecvat, starea de bine, de sănătate şi de pro-
gres. În acest sens afirmă Killén (2003) că prevenirea înseamnă,
de fapt, intervenţie cât mai timpurie. Prevenirea stărilor care com-
portă riscuri este un deziderat în domenii sociale foarte diferite,
cum ar fi accidentele de circulaţie, actele delincvente, îmbolnăvi-
rile, eşecurile şcolare, crizele economice etc. In toate aceste do-
menii a crescut numărul cercetărilor care evaluează impactul acti-
vităţilor de prevenire asupra unui comportament nedorit, în scopul
reducerii incidenţei cazurilor în domeniul respectiv.
Prevenirea violenţei este una din domeniile în care, odată
cu acumularea datelor privind larga răspândire a fenomenului, se
impune din ce în ce mai acut nevoia de a acţiona activ pentru a
preîntâmpina riscurile contextului social în care trăiesc victimele
potenţiale.
Pe baza stadiului în care acţionează asupra factorilor de
risc, Bloom (1995, 1996) distinge formele de prevenţie primară,
secundară şi terţiară. Exemplul tipic pentru prevenţia primară
este vaccinarea în vederea imunizării faţă de bolile contagioase. În
domeniul violenţei, un astfel de exemplu sunt clipurile de publici-
tate împotriva violenţei, care se adresează neselectiv, tuturor tele-
spectatorilor. Acest tip de prevenţie poate fi adresat unor grupuri
mai largi sau mai restrânse de populaţie, în funcţie de obiectivele
şi aria ţintită pentru a reduce incidenţa unui fenomen. In domeniul
violenţei, prevenţia primară acţionează pentru conştientizarea ei,
dar şi pentru crearea unor resurse pe care membrii unei comunităţi
s-o poată accesa fără restricţii, Astfel de resurse permit accesarea
unor informaţii şi stimulează formarea anumitor deprinderi prin
care sunt limitate şansele comportamentelor violente sau cele de
acceptare a violenţei.
A doua categorie de programe preventive din clasificarea
lui Bloom se adresează ameliorării unor fenomene psihosociale
prin ţintirea unor categorii cu risc crescut din populaţia generală.
Prevenţia secundară este, de fapt, o intervenţie de tip corectiv,
adresată - prin servicii mai mult sau mai puţin specializate - reme-
dierii unor manifestări existente deja în societate. De exemplu,
programele de formare de deprinderi pentru reducerea neglijării
copiilor din familiile monoparentale va propune activităţi sistema-
tice de genul şcolii părinţilor care să atragă tocmai categoria de
populaţie ţintită, pentru a-i schimba atitudinile şi practicile paren-
tale folosite. Succesul unor astfel de activităţi ar însemna reduce-
rea numărului de copii neglijaţi din comunitate. Folosirea terme-
nului de prevenţie pentru serviciile implicate în acest tip de activi-
tate este, credem, cu totul justificată, deoarece ea preîntâmpină
manifestarea fenomenelor de abuz, de neglijare sau de exploatare
în rândul unor potenţiale victime sau de către potenţiali agresori
şi, deci, reducerea fenomenelor de violenţă.
Activităţile preventive de tip terţiar sunt destinate reduce-
rii complicaţiilor apărute în urma manifestării unor tulburări sau
probleme psihosociale. Astfel, acordarea unor servicii specializate
fetelor care au suferit un abuz sexual este extrem de importantă
pentru prevenirea apariţiei sau agravării sindromului de stres post-
traumatic, care însoţeşte atât de des maltratarea copiilor. La fel,
existenţa unor adăposturi pentru copii maltrataţi poate preveni
escaladarea situaţiei familiale şi accentuarea unor simptome clini-
ce ale copiilor (cum ar fi, de exemplu suicidul). Un alt exemplu ar
putea fi intervenţia cunoscutei Marie-France Botte, care, cu orga-
nizaţia pe care o conduce, a oferit informaţii şi suport copiilor su-
puşi traficului şi exploatării sexuale din Thailanda şi a reuşit să
salveze din bordeluri peste 1000 de copii.17
Formularea şi planificarea unor programe de prevenire în

domeniul violenţei – ca de altfel şi în celelalte domenii ale vieţii
sociale – se bazează pe relaţia dintre normele comunităţii şi servi-
ciile aflate la dispoziţia ei pentru reducerea fenomenelor de acest
gen. In ciuda existenţei, în ţările moderne, a unei game largi de
servicii specializate în remedierea consecinţelor relelor tratamente
17 Ştire publicată în cotidianul “Ziua”, sâmbătă, 30 sept. 2000

şi a existenţei legilor care condamnă violenţa şi pe făptuitorii ei,

această problematică, atât de răspândită astăzi în variatele ei for-
me verbale, sexuale şi fizice, nu a fost, deocamdată, în nici o soci-
etate, eliminată. Intervenţiile de acest gen s-au dovedit a fi cu atât
mai eficiente, cu cât au reuşit în mai mare măsură să stabilească
relaţii de parteneriat cu agenţi ai societăţii interesaţi în reducerea
acelui tip de comportament. Tocmai datorită persistenţei violenţei,
chiar şi în societăţile cu un nivel ridicat de trai, profesioniştii din
Europa occidentală şi SUA se orientează din ce în ce mai mult
către obiective şi categorii de risc bine precizate, metode sistema-
tic elaborate şi criterii de evaluare a situaţiei înainte şi după activi-
tăţile preventive. Una din problemele importante ale proiectării
strategiilor de intervenţie preventivă priveşte mărimea grupului
ţintă selectat din populaţie.
Una din strategiile de proiectare a programelor de preven-
ţie este de a se adresa unei categorii cât mai largi de populaţie.
Aceasta ar creşte însă costurile prevenţiei în mod, probabil, nejus-
tificat, deoarece ar cuprinde persoane care nu vor deveni niciodată
violente (vezi mamele cercetarea Denver, discutată în capitolul
privind concepţia medicală). Pe de altă parte, dacă populaţia ţintă
este prea restrânsă, atingând doar categoria cu cel mai înalt risc,
atunci există pericolul excluderii unui mare număr de persoane
care ar mai putea beneficia de pe urma activităţilor de prevenţie.
O altă deficienţă a prevenţiei centrate spre problematici şi grupuri
restrânse de populaţie este etichetarea persoanelor care fac parte
din acel grup. De exemplu, etichetarea unor părinţi ca fiind agre-
sivi înainte de comiterea unor acte abuzive împotriva copiilor,
poate stigmatiza persoanele implicate şi chiar poate acţiona prin
efectele perverse ale “împlinirii profeţiei”. In alegerea modelului
adecvat de prevenţie, în terminologia lui K. Killén (2003), dilema
este între modelul universal (corespunzător prevenţiei primare) şi
modelul selectiv (corespunzător prevenţiei secundare).
Eficienţa activităţilor preventive va creşte, însă, dacă acti-
vitatea se va concentra asupra unor segmente de populaţie care
prezintă nu doar o singură trăsătură de risc, ci anumite grupaje de
factori de risc, asociate într-o anumită ierarhie – denumite “clus-
ter” – grupaje care se regăsesc cu frecvenţă sporită la persoanele
cu acea categorie de probleme. Stabilirea acestor grupaje de fac-
tori de risc este esenţială pentru dezvoltarea unor strategii eficien-
te de intervenţie (Bracht, 1995). Ele nu se vor orienta numai spre
un anumit segment restrâns de populaţie, considerat ca prezentând
cel mai crescut risc, deoarece astfel ar creşte probabilitatea de a nu
oferi activităţi de tip preventiv unui număr suficient de persoane,
care nu se încadrează între acele limite. O strategie mai eficientă
pare a fi orientarea spre o populaţii ţintă la care riscurile sunt mari
în funcţie printr-un grupaj de caracteristici puşi în evidenţă pe ba-
za unor cercetări.
Serviciile aflate la îndemâna societăţilor pentru combate-
rea violenţei depind de măsura în care comunitatea, respectiv re-
prezentanţii acesteia înţeleg mecanismele şi factorii violenţei. Este
vorba, mai ales, de cunoaşterea efectelor pe termen lung ale acte-
lor de agresiune fizică, psihică şi sexuală, la toate categoriile de
victime.
Pentru ca activităţile preventive să poată fi considerate instrumen-
te eficiente pentru reducerea frecvenţei abuzurilor împotriva co-
piilor, ele trebuie să fie conduse ca activităţi sistematice de inter-
venţie, care au criterii de evaluare şi valorice clar formulate, în
funcţie de scopurile propuse la demararea activităţii.
Activităţi de tip preventiv în protecţia copiilor

Domenii de activitate Adecvate copiilor Adecvate părinţilor
Tehnici de rezolvare de Pentru asigurarea succesului Pentru înfruntarea pro-
probleme şcolar blemelor familiale şi soci-
ale
Formarea unor deprinderi Pentru evitarea izolării Reducerea izolării în co-
prosociale munitate
Creşterea competenţei Pentru asigurarea succesului Pentru înfruntarea pro-
personale şcolar blemelor familiale şi soci-
ale
Creşterea puterii eului Pentru a nu deveni victime Creşterea încrederii în
capacităţile parentale
Reformulare cognitivă Pentru depăşirea sindromu- Pentru a deveni persoane
lui de stres post traumatic de suport
Dezvoltarea adaptabilită- Pentru asigurarea integrării Pentru asigurarea succe-
ţii sociale sului parental
Creşterea eficacităţii Înţelegerea limitelor com- Formarea unor deprinderi

atitudinilor parentale portamentului de disciplinare nonviolen-
te
Grupuri de sprijin şi tra- Pentru copiii victime ale Pentru părinţii care înţe-
tament agresiunii leg că au nevoie de ajutor
Grupuri de suport Intelegerea efectelor violen- Pentru părinţii care do-

ţei familiale sau a consumu- resc să primească suport
lui de alcool din partea altora
Dezvoltarea comunicării Comunicarea eficienta si Comunicarea eficienta si
asertive reducerea conflictelor reducerea conflictelor
Tabelul 13. Adaptare după Darmstadt, G.L. (1990)
Desigur, modelul serviciilor preventive comunitare nu

poate fi unic. Totuşi, ca metodologie generală, serviciile moderne
destinate prevenţiei violenţei, pornesc întotdeauna de la evaluarea
nivelului de risc al factorilor critici din comunitate şi continuă
demersurile prin fixarea obiectivelor şi planificarea intervenţiei
menite să reducă acei factori de risc. Gradul de siguranţă al copii-
lor, stabilitatea lor raportată la mediul de îngrijire, dezvoltarea şi
starea lor fizică trebuie riguros evaluate. In vederea reducerii ni-
velului factorilor de risc, elaborarea planului de intervenţie trebuie
să se bazeze pe factorii protectori care favorizează dezvoltarea
unor relaţii interumane pozitive, oferă posibilităţi de dezvoltare şi
promovează adaptabilitatea copiilor la condiţiile sociale. Aceşti
factori protectori trebuie identificaţi pentru copilul individual, dar
şi la nivel de grup şi comunitar, în relaţiile de sprijin (emoţional
dar şi material) din familia restrânsă şi cea lărgită, în resursele
materiale din comunitate, în serviciile de ordin terapeutic accesi-
bile pentru copil sau/şi pentru membrii familiei sale. Orientarea
programelor de intervenţie în mod izolat, doar asupra unora din
factori – spre exemplu programele bazate exclusiv pe informarea
sau educarea părinţilor privind aşa zisele metode adecvate de edu-
caţie a copiilor – nu au şanse reale de a schimba semnificativ
frecvenţa maltratării copiilor în comunitatea dată. In schimb, pro-
gramele preventive care stabilesc parteneriate cu părinţii, vor
permite acestora colaborarea la planificarea activităţilor, scăzând
astfel circumstanţele dezavantajoase ale familiilor implicate în
program. Eficienţa va creşte, dacă odată cu formarea unor deprin-
deri şi accesul la informaţii, părinţii vor beneficia de îmbunătăţi-
rea accesului la servicii sanitare, educative, sociale ale copiilor şi
membrilor familiilor lor. Astfel de programe au într-adevăr şanse
să contribuie la stimularea adaptabilităţii copiilor şi creşterea re-
ceptivităţii părinţilor lor. La terminarea programelor de prevenire
se vor reaplica metodele de evaluare folosite iniţial, pentru a ra-
porta efectele obţinute la situaţia iniţială. Progresele datorate in-
tervenţiei pot fi considerate semnificative dacă există grupe de
control care, pornind de la o situaţie similară ca şi cea din grupul
de intervenţie, dar în lipsa programelor de prevenţie, în aceeaşi
perioadă de timp, nu permit înregistrarea aceloraşi progrese.
Prevenirea violenţei copiilor nu poate fi proiectată fără să
se ţină seama de nevoile familiei ca întreg şi ale membrilor ei, ca
indivizi (McCurdy, 1995). Toate familiile au din timp în timp nevo-
ie de ajutor. Naşterea unui copil în familie, pierderea unui loc de
muncă, intrarea unui copil în perioada de adolescenţă, boala unui
membru de familie, pot fi tot atâtea evenimente care accentuează
nivelul de stres din familie, punând la încercare flexibilitatea şi ca-
pacitatea de adaptare a membrilor ei. Uneori familia nu are nevoie
decât de informaţii adecvate noii situaţii, care să îi ajute să se adap-
teze la noua situaţie. Uneori acest ajutor vine de la prieteni sau de la
membrii familiei lărgite. Alteori serviciile sunt la dispoziţia comuni-
tăţii, accesul lor este la dispoziţia tuturor membrilor ei. În cazurile
unde problemele se amplifică, se acutizează sau devin cronice, este
nevoie de servicii prompte de intervenţie specializată.
Servicii pentru formarea deprinderilor de control al agresivităţii

Servicii pentru familii care consumă alcool şi droguri
Servicii pentru familiile copiilor cu nevoi speciale
Servicii pt sprijinirea elevilor cu dificultăţi
Suport din partea celor de aceeaşi vârstă
Programe de educaţie preşcolară
Servicii pentru terapia familiei
Centre de sănătate mentală
Centre de zi pentru copii
Grădiniţe accesibile
Creşe accesibile
Vizite medicale
Servicii de adopţie
Plasament familial
Asistenţă maternală
Muncă socială cu familia
Servicii de protecţie a copilului
Ajutorul social/alocaţii pentru copil
Ingrijirea terapeutică a copiilor victime
Centre temporare de îngrijire pentru copii
Servicii intensive pentru asistarea familiei
Servicii de reconstruire a familiei (homemaker)
Centre de suport pentru persoane bolnave HIV (SIDA)
Instituţii( mari sau) mici rezidenţiale/ de plasament pentru copii
Figura 6. Servicii de remediere şi de prevenire
PARTEA A III-A
VIOLENŢA ÎMPOTRIVA FEMEILOR

14. DEFINIŢII ŞI FORME ALE ABUZULUI ÎMPOTRIVA

FEMEILOR
Dimensiunea de gen a violenţei
Rapoartele privind actele de violenţă analizează de obicei

vârsta şi etnia celor care le comit, iar mass-media informează opi-
nia publică despre naţionalitatea celor care comit infracţiuni, con-
form unor stereotipii. Astfel, aflăm că actele de terorism sunt co-
mise de arabi, de pakistanezi, sau de ceceni, iar furturile sunt co-
mise de romi, de români, de ucraineni sau de moldoveni - depin-
zând de zona de pe glob unde ne aflăm. Nu este neobişnuit să
aflăm că delictele minore sunt comise de delincvenţi tineri, iar
furturile şi crimele profesioniste sunt comise de către adulţi. Rare-
ori este însă menţionat genul persoanelor care comit acte de delin-
cvenţă sau de violenţă. Acest lucru se întâmplă numai dacă agre-
sorul (sau printre agresori) este o femeie, ceea ce poate deveni o
senzaţie, menţionată în toate ştirile. Dintre multele forme de mani-
festare ale violenţei tocmai aspectele ei de gen sunt încă insufici-
ent analizate. Aşa cum apreciază Matthews (2000), chiar dacă ac-
tele de violenţă capătă o din ce în ce mai largă audienţă, foarte rar
se pune în discuţie publică, printre cauzele ei determinante, domi-
narea masculină.
Violenţa împotriva femeilor este considerată o problemă
socială importantă şi ridicată la rangul de subiect al dezbaterii şi al
reglementării publice abia în ultimele decenii. Chiar dacă în state-
le occidentale acest proces a început în anii '70, iar la noi şi în alte
ţări foste comuniste el a început abia după 1990, totuşi problema
violenţei din societate, în general şi din familie, în special a rămas
nerezolvată în toate ţările lumii.
In cele ce urmează voi dezbate formele de violenţă împo-
triva femeilor din perspectiva diferenţelor de gen, apropiindu-mă
de punctul de vedere feminist, care a avut ca unul din rezultatele
sale importante dovedirea cu date statistice a disproporţiei genuri-
lor celor care comit astfel de acte. Kimmel (2000) prezintă date
publicate in SUA, care relevă că bărbaţii constituie 99% dintre cei
care comit violuri, 88% dintre cei arestaţi pentru crimă, 92% din-
tre cei arestaţi pentru jaf şi 87% pentru jaf armat, 83% dintre cei
vinovaţi de violenţă în familie, 82% dintre cei care provoacă dez-
ordine în locuri publice, 90% dintre cei care comit omucideri. Se
pare că dintre toate datele care privesc diferenţierea comporta-
mentelor umane în funcţie de gen, violenţa este cea mai clar o
"calitate" masculină. După Paludy (2001), 30% din femei sunt
agresate cel puţin odată în viaţa lor adultă. Hărţuirea sexuală a
tinerelor femei este, după acelaşi autor, între 30 şi 70%. Cele mai
multe incidente de violenţă sunt comise de cunoştinţe bune şi de
membrii de familie. De exemplu, 49% dintre cazurile de abuz se-
xual sunt comise de către persoane apropiate victimei, iar 50-57%
dintre cazurile de violenţă sexuală raportate de către studenţi în
SUA au avut loc între parteneri. Datele adunate în ultimii 25 de
ani demonstrează că femeile sunt cel mai adesea victime ale vio-
lenţei domestice şi mai puţin din partea unor străini. Pe lângă gra-
vitatea multora dintre actele de violenţă domestică, specificul lor
este repetarea frecventă, dar şi răspândirea foarte mare în toate
păturile populaţiei. După datele lui Gelles (1997), în SUA 2-3
milioane de femei sunt abuzate anual în propria lor familie.
Proporţiile violenţei împotriva femeilor sunt semnificati-
ve. Stark şi Flitcraft (1996) indică aproximativ 1,5 milioane de
cazuri de femei abuzate anual în SUA care necesită îngrijiri medi-
cale. Cu ocazia cuvântului de închidere la Conferinţa Europeană a
Femeilor din Lisabona (2000), comisionarul european Ana
Diamantopoulou declara că între vârsta de 15 şi 44 de ani mai
multe femei sunt schilodite sau omorâte prin acte de violenţă de
gen, decât în războaie; în Africa de Sud la fiecare 20 de secunde o
femeie este violată, dar numai 1 din 35 de femei depune plângere;
în Austria, 50% dintre divorţuri sunt motivate prin acte de violen-
ţă domestică; în Finlanda, 22% dintre femei au avut de suferit di-
ferite forme de violenţă din partea partenerilor lor; în Olanda, 1
din 5 femei au suferit la un moment dat violenţă fizică din partea
soţului sau a unui partener, iar în Portugalia o femeie din două; în
Irlanda jumătate din femeile care au decedat prin crimă au fost

omorâte de soţi sau parteneri; în Uniunea Europeană datele pri-
vind raportul mediu de femei care au trăit pe parcursul vieţii expe-
rienţe de violenţă este de 1 la 4. Violenţa împotriva femeilor exis-
tă, deci, în toate ţările, atât în cele cu o economie dezvoltată, cât şi
în cele sărace. Mai mult, ea există în toate clasele sociale şi la toa-
te nivelele de educaţie. La forul european amintit,
Diamantopoulou a arătat că deşi datele oficiale ale poliţiei indică
mai multe acte de violenţă în rândul celor cu nivel socio-economic
şi de educaţie scăzut, datele unor cercetări recente din Olanda,
Italia şi Finlanda arată că aproape jumătate din cei care comit acte
de violenţă împotriva partenerilor au diplome de studii superioare
şi că unii oameni respectaţi în comunitate pot fi violenţi în viaţa
privată. După Heyzer (1998), în Statele Unite o femeie este abuza-
tă fizic la fiecare 9 secunde şi în Ruanda peste 15 000 de femei
sunt violate într-un an. Sweetman (1998) prezintă date din Rusia,
unde 14 500 de femei mor anual ca urmare a violenţei domestice.
Tot Sweetman face observaţia că emanciparea femeilor nu a în-
semnat totodată evitarea violenţei ci, dimpotrivă, au expus femeile
în măsură mai mare la diferite forme de violenţă.
Definiţia cea mai general folosită în literatura de speciali-
tate pentru violenţa împotriva femeilor este cea utilizată în cadrul
Declaraţiei Naţiunilor Unite (1993): "orice act de violenţă bazat
pe diferenţa de gen şi care cauzează, sau ar putea cauza femeii
suferinţă sau vătămare fizică, sexuală sau psihologică, incluzând
ameninţările cu astfel de acte, coerciţia şi privarea arbitrară de
libertate, fie în viaţa publică, fie în cea privată” (The MONEE
Project, UNICEF, 1999). Actele de violenţă împotriva femeilor şi
fetelor constituie încălcări grave ale drepturilor omului. Ele pot
avea consecinţe severe asupra sănătăţii fizice şi mentale, contribu-
ind la apariţia unui procent însemnat din îmbolnăvirile la femeile
în vârstă de 15-44 de ani din ţările dezvoltate (baza de date a Băn-
cii mondiale, World Bank, 1993).
Cum am arătat, actul violent abuziv de orice formă în-
seamnă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre agresor şi
victimă, concomitent cu desconsiderarea personalităţii celui de-al
doilea. Violenţa împotriva femeilor are efecte grave asupra sănătăţii
lor. Raportul Monee (UNICEF, 1999) indică următoarele consecin-
ţe:
o privind sănătatea mentală: depresie, frică, anxietate,
stimă de sine redusă, tulburări de sexualitate, tulbu-
rări de somn şi de alimentaţie, obsesii, acte
compulsive, sindromul stresului post-traumatic, ten-
tative de suicid;
o privind sănătatea fizică: moarte, invaliditate tempo-
rară sau permanentă, rănire, durere fizică a diferite-
lor organe, durere de cap, astm, colită, consum de
alcool sau droguri, comportament nesănătos (fumat,
sex neprotejat şi alte forme de expunere la pericole
etc.);
o privind sănătatea reproducerii: sarcină nedorită,
afecţiuni ginecologice, avort, greutate scăzută a co-
pilului la naştere; boli şi dureri vaginale; copil mort
la naştere; afecţiuni la naştere.
Violenţa domestică
Fenomenul violenţei domestice poate fi definită ca fiind

orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni,
care se exercită asupra unui membru de familie (sau a unei alte
forme de convieţuire), provocând acestuia o vătămare, care are loc
profitând de incapacitatea sa de a se apăra, de a decide sau de a
căuta ajutor. In sens larg, violenţa domestică înseamnă îndrepta-
rea agresivităţii către un membru de familie, de obicei soţia, dar
uneori copiii, sau persoanele vârstnice, uneori bărbaţi, respectiv
orice persoane aflate dintr-un anumit motiv în inferioritate, în sta-
re de dependenţă. Fenomenul este prezent în realitatea noastră
astăzi, mai aproape sau mai departe de căminul nostru, de valorile
noastre, de obiceiurile privind rezolvarea conflictelor şi de cele
privind autocontrolul asupra impulsurilor.
Evantaiul formelor de violenţă este larg, cuprinzând toate
aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional), cel moral
şi cel sexual. De multe ori aceste aspecte se întrepătrund, abuzul

emoţional având adesea repercusiuni pe plan psihic, iar abuzurile
sexuale sunt însoţite cel mai adesea şi de vătămări fizice şi întot-
deauna de vătămări emoţionale. De asemenea, abuzurile fizice au
adesea repercusiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale sau sunt
însoţite în mod expres de un comportament sexual. Dacă formele
de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult coexistă con-
secinţele lor, care se manifestă simultan sau consecutiv asupra
tuturor laturilor personalităţii victimei, putând induce tulburări de
personalitate, de sexualitate şi de activitate profesională. A. Mun-
tean descrie elementele specifice care diferenţiază violenţa domesti-
că de alte forme de încălcare a drepturilor omului (2000, p. 28):
o Accesul permanent al agresorului la victimă
o Existenţa unui ciclu repetitiv al violenţei, cu o
frecvenţă tot mai mare şi o gravitate tot mai seve-
ră
o Schimbările produse în personalităţile celor im-
plicaţi, cu scăderea eficienţei lor în îndeplinirea
funcţiilor sociale
o Antrenarea întregului sistem familial (a tuturor
membrilor familiei)
o Existenţa unor relaţii emoţionale între victimă şi
agresor
o Caracterul secret, privat, ceea ce face ca victima
să aibă acces limitat la sprijin
o Tendinţa celorlalţi de a închide ochii faţă de ase-
menea situaţii (neintervenţionism)
o Lipsa de specialişti şi de servicii adecvate
o Toleranţa socială în multe culturi faţă de acest fe-
nomen
o În general, victima este femeia
Cercetări tipologice privind violenţa domestică

Anii 90' au însemnat reale progrese în cercetarea fenome-
nului violenţei domestice. A crescut mult numărul cercetărilor
care descriu violenţa fizică împotriva femeilor.
Johnson şi Ferraro (2000) reţin două direcţii în care s-au
înregistrat progrese ştiinţifice. Prima dintre ele vizează diferenţie-
rea unor forme distincte de violenţă domestică, cu tipologii aparte,
care derivă din analiza motivelor diferenţiatoare ale agresiunilor,
din implicarea unor parteneri cu anumite poziţii sociale şi din con-
textul cultural specific al relaţiei. Orice întrebare care priveşte
violenţa domestică trebuie să ia în calcul distincţiile enumerate. A
doua direcţie a progresului priveşte cercetarea controlului exerci-
tat în relaţia de violenţă domestică, care are şi el forme tipice de
manifestare în funcţie de tipul violenţei şi contextul relaţional şi
cultural în care are loc. Formele de violenţă domestică descrise de
Johnson şi Ferraro (2000) sunt violenţa comună de cuplu, teroris-
mul intim, rezistenţa violentă şi controlul violent mutual, care se
disting mai puţin prin comportamentul manifestat cu ocazia acte-
lor de violenţă, ci mai mult prin modalităţile de exercitare a con-
trolului în cuplu. Această clasificare (Johnson şi Ferraro, 2000)
încearcă să surprindă varietatea formelor de violenţă domestică,
demonstrând că partenerii implicaţi în violenţă nu pot fi judecaţi
după un model de relaţionare de gen stereotip, al femeii care se
lasă exploatată de bărbat.
Denumirea de violenţă comună de cuplu (common couple
violence) se referă la actele de violenţă care apar sporadic între
membrii unui cuplu, în care unul dintre parteneri recurge la vio-
lenţa fizică ca reacţie impulsivă, fără ca ea să însemne exercitarea
controlului asupra celuilalt partener. De obicei, acest tip de vio-
lenţă nu se manifestă în forme foarte severe, nu conduce la esca-
ladarea manifestărilor agresive şi tinde să fie mutuală.
Terorismul intim (intimate terrorism) este prototipul în ca-
re violenţa face parte din strategia generală a unuia dintre parte-
neri de a exercita controlul asupra celuilalt. Motivarea violenţei
este tocmai menţinerea controlului. In aceste cupluri incidentele
violente sunt dese, au tendinţa să escaladeze, sunt de multe ori
severe şi nu sunt mutuale. Specificul acestei forme este mai puţin
severitatea actelor de agresivitate, cât scopul de a deţine controlul.

In acest scop agresorul recurge adesea la abuzul emoţional. Une-
ori actele de violenţă din relaţiile de tip terorism intim nu sunt atât
de periculoase din punct de vedere fizic ca cele de tipul violenţă
comună de cuplu, care uneori pot conduce la uciderea unuia dintre
parteneri.
Relaţia de rezistenţă violentă este tipul de violenţă exerci-
tat de femei împotriva unui partener abuziv. Ea corespunde cu
ceea ce este denumit în termeni legali ca fiind autoapărare. For-
mele de violenţă care se înscriu în această categorie pot fi extrem
de grave, ajungând la crimă. Alteori ele preced părăsirea partene-
rului.
Controlul mutual violent este caracteristic unui tip de cu-
plu în care ambii parteneri manifestă comportamente agresive.
Acest tip de relaţie pare să unească doi parteneri, care doresc, am-
bii, să deţină controlul asupra celuilalt. Pare să fie un model mai
rar întâlnit de cercetători. Datorită felului de manifestare agresiv
al femeii din cuplu, acest model este uneori confundat cu cel re-
zistent sau cu cel de control mutual violent.
Această tipologie nu dă câştig de cauză analizelor care
susţin că ambele sexe contribuie în egală măsură la violenţa do-
mestică, fiindcă demonstrează că sunt forme grave de abuzuri co-
mise în mod prioritar de bărbaţi (tipul terorismului intim), tinzând
la instaurarea unui tip de control autocratic în familie, care pericli-
tează partenerul. Totodată, această tipologie pune în evidenţă tipu-
rile de relaţii violente la care recurg femeile. Ceea ce nu oferă ea –
ca de fapt în general analizele tipologice – este înţelegerea cauze-
lor care conduc la structurarea acestor tipuri de relaţii. Drept răs-
puns la această obiecţie, Johnson şi Ferraro (2000) insistă în con-
tinuare pe radiografierea caracteristicilor victimelor şi ale agreso-
rilor din tipurile descrise de violenţă în relaţiile dintre parteneri.
Ca exemplificare, ei prezintă cercetarea lui Jacobson şi Gottman
publicată în 1998 asupra unui lot de bărbaţi care s-au autoidentifi-
cat ca fiind violenţi în relaţia lor cu partenerii. S-a constat că ei
erau abuzivi atât fizic, cât şi emoţional. Ei au fost intervievaţi,
testaţi psihologic, observaţi si monitorizaţi fiziologic în laborator,
în timp ce se certau cu partenerul. S-au putut deosebi două catego-
rii de bărbaţi, dintre care prima, denumită a "cobrelor" cuprindea
pe cei care îşi păstrau sângele rece, calmul intern chiar şi în toiul
celor mai aprinse discuţii. Istoria lor personală, testele şi observa-
ţiile au relevat că aceste persoane pot fi asemănate cu persoanele
general violente-antisociale-agresive, care fac din violenţă un mod
de comportament uzual, fără remuşcări sau păreri de rău. A doua
categorie era denumită metaforic cea "a câinilor pit-bull", a căror
reacţii fiziologice urmau în măsură mai mare conflictele emoţio-
nale cu partenerele şi la care agresivitatea era însoţită de frustrări
ale unor nevoi emoţionale şi dependenţă în relaţie. Dacă prima
categorie de personalitate este mai aproape de psihopatie, a doua
este mai mult de tip disforic-borderline.
O astfel de radiografiere a relaţiilor violente din familie
izvorăşte din necesitatea de a surprinde aspecte până acum ascun-
se fie sub tiparul stereotipiilor de gen tradiţionaliste, fie sub cele
feministe. Ea nu contrazice cu nimic valorile care impun drepturi-
le femeilor, respectiv nevoia de legislaţie care să reglementeze
violenţa domestică sau recunoaşterea caracterului predominant
masculin al violenţei în societate. Ceea ce impun aceste cercetări
de analiză tipologică sunt distincţiile între diferitele forme de ma-
nifestare, pentru a aşeza cunoaşterea ştiinţifică pe o bază mai bine
agregată în realitatea fenomenului. Totodată, această abordare
tipologică poate da mai multe şanse intervenţiilor în sfera intimă a
violenţei domestice, fie că aceste intervenţii sunt de ordin psihote-
rapeutic, fie legal, fie că încearcă să îmbine ambele aceste aspecte.
Abordarea tipologică are şi ea limitele ei, pierzând adeseori din
vedere cauzele sociale, declanşatoare care conduc la actele agresi-
ve.
O altă abordare a violenţei tratează abuzurile care se co-
mit în familie din punctul de vedere al tuturor membrilor care o
constituie, aflaţi în stadii diferite de dezvoltare şi de autonomie.
Din acest punct de vedere, O. Bernett, C.L. Miller, R.D. Perrin
(1997) disting abuzul împotriva copiilor, expunerea copiilor la
violenţa conjugală, abuzul în relaţiile intime ale tinerilor (în cursul
întâlnirilor, în engleză courtship violence), violenţa domestică şi
abuzul împotriva persoanelor în vârstă. Autorii menţionaţi prezin-

tă caracteristicile fiecăreia din categoriile amintite, motivaţiile
agresorilor şi acele trăsături ale victimelor care favorizează vio-
lenţa, riscurile sociale, precum şi consecinţele acestora, arătând că
modalităţile de protecţie a victimelor trebuie să fie specifice pen-
tru fiecare dintre formele amintite.
15. VIOLENŢA DE GEN ŞI DOMESTICĂ ÎN
ROMÂNIA: DATE EPIDEMIOLOGICE
Atitudini şi mentalităţi în cifre
Pentru România, expunerea femeilor la violenţă domesti-

că este o problemă care se pune din ce în ce mai des. Violenţa ca-
re poate aduce pe unii membrii de familie în situaţia de victime
ale unor abuzuri fizice, emoţionale şi sexuale.
Violenţa fizică poate lua forme extrem de variate. Mun-
tean (2000, p. 71) notează că în cazul unor cupluri există "o pro-
gresie nefastă a gesturilor în violenţa fizică: de la a împinge, a
scutura, a plesni, a izbi, a trânti (n.a.), a bate, a lovi (chiar femeia
gravidă), a lovi cu diverse obiecte, a-i rupe oasele, a folosi diverse
arme, până la a ucide".
Conform Barometrului de gen din 2000, 53% dintre res-
pondenţi cunosc bărbaţi care îşi bat soţiile sau partenerele, iar
18% dintre femeile chestionate susţin că au fost cel puţin odată
bătute de soţ sau de partener (pe când la aceeaşi întrebare doar 1%
din bărbaţi răspund afirmativ). La nivel naţional, au lipsit până de
curând datele privind prevalenţa fenomenului violenţei fizice şi
sexuale asupra femeilor în familiile din România, iar înregistrarea
riguroasă a incidenţei cazurilor lipseşte şi azi. Totuşi, din ceea ce
cunoaştem din cercetările de până acum rezultă incontestabil exis-
tenţa acestui fenomen, precum şi faptul că miturile de la nivelul
societăţii care îl menţin parţial ascuns serviciilor specializate de
asistenţă (Munteanu, 2000). Aceeaşi sursă (p. 84) menţionează un
studiu efectuat la Institutul de Medicină Legală în perioada 1993-
1994, din care a rezultat că 29% dintre femeile care au avut nevo-
ie de un tratament în urma violenţelor suferite au fost agresate de
către soţi sau partenerii lor intimi. Adam (după Munteanu, 2000)
menţionează că cifra anuală a cazurilor de femei bătute şi rănite,
cunoscute de către medicii legişti, este de aproximativ 11700, dar
că, în realitate, acest număr este mult mai mare.
Pentru a înţelege comportamentul familial violent din

România, trebuie să cunoaştem modul în care concepţiile tradiţio-
nale paternaliste s-au menţinut în România, în ciuda aparentei
egalităţi privind genurile şi diviziunea muncii salariate.
La sfârşitul secolului XX, 46,2 % din populaţia României
locuia în mediul rural. In aceste condiţii, perpetuarea modelului
tradiţional de viaţă familială este într-o mare măsură explicabilă
(E. Zamfir, 1995). Modelul este unul patriarhal, care impune fe-
meilor devotamentul faţă de bărbaţi şi copii, ca şi responsabilita-
tea activităţilor gospodăreşti. Ideea superiorităţii bărbatului e tipi-
că familiei tradiţionale rurale, cu atât mai mult cu cât ea este sus-
ţinută şi de religia ortodoxă. Din această perspectivă, singura jus-
tificare a sexualităţii este procrearea, perpetuarea biologică a fa-
miliei. După cum arată Kligman (1998), în modelul de viaţă tradi-
ţional, viaţa de familie e dominată de bărbaţii care, în mod formal,
sunt capii familiei, iar femeilor le revine rolul de a administra
gospodăria. Bărbaţii sunt mai activi şi mai mobili în viaţa publică,
călătoresc în scopuri profesionale, pe când femeile sunt cele care
îngrijesc copiii, pregătesc mâncarea. In acelaşi timp, ele lucrează
alături de bărbaţi la munca câmpului sau la alte munci în gospodă-
rie.
In perioada comunistă, căsnicia şi viaţa de familie au
încetat, parţial, să mai aparţină spaţiului privat, atunci când controlul
partidului comunist s-a extins şi asupra comportamentului
reproductiv şi al divorţurilor. Documentele de partid, dar şi unele
cărţi de specialitate (vezi Ionescu, Mureşan şi Costin, 1975, p. 67),
considerau că, în comunism, menţinerea căsniciei nu putea rămâne o
problemă strict personală a soţilor, iar societatea nu putea fi
indiferentă la soarta căsniciilor, apărarea unităţii familiei fiind
considerată o datoria morală. Funcţia principală a familiei era aceea
de a naşte şi creşte copii “în spiritul nou, socialist, pentru a deveni
cetăţeni demni ai patriei socialiste”, deci morala comunistă era
considerată incompatibilă cu divorţul. Deşi pretindea că reprezintă o
concepţie înnoitoare, politica familială a lui Nicolae Ceauşescu a
urmărit menţinerea, în fapt, a valorilor familiei tradiţionale,
paternaliste, care nu oferea spaţiu public problematicii violenţei
familiale şi a emancipării femeilor în sânul familiei. Ca urmare, s-a
ajuns la o parţială întărire ideologică a valorilor familiale de tip
tradiţional (Băban, David, 1995), resimţită mai ales în urma aplicării
politicii pro-nataliste ferme a regimului comunist. Această implicare
a statului în aspectele intime ale vieţii de familie nu a evoluat în
direcţia sporirii gradului de siguranţă a membrilor de familie care
trăiau cu riscul de a suferi violenţe. Familiile nucleare au înlocuit
într-o măsură importantă familiile extinse. In consecinţă, o dată cu
stabilirea în oraş, multe familii provenind din mediul rural au trăit
sentimente de frustrare şi înstrăinare, iar tensiunile intra-familiale s-
au accentuat. In loc de protecţie împotriva violenţelor, în această
perioadă îndatoririle femeilor s-au dublat, dat fiind că rolul lor
tradiţional (de a îngriji şi de a educa cât mai mulţi copii) s-a
suprapus cu cel de “angajată” în muncă, rol fără îndeplinirea căruia
familia nu ar fi avut suficiente venituri pentru a-şi satisface nevoile
de bază.
Intr-un studiu din 1999 privind sănătatea reproducerii
(Şerbănescu, Morris, Marin, 2001), întrebările s-au adresat unui
lot reprezentativ de populaţie, femei şi bărbaţi, pentru a se aduna
date despre prevalenţa diferitelor forme de violenţă domestică.
Intrebările s-au referit la agresiunile fizice şi sexuale suferite de
femei având între 15 şi 44 de ani în viaţa lor de cuplu (în orice
moment de viaţă). In privinţa abuzurilor fizice domestice suferite
vreodată, în lotul menţionat s-a înregistrat un procent de 29% de
femei din România, faţă de 21% din Ucraina, 22% din Rusia, 14%
din Moldova şi 5% din Georgia. Ponderea violenţei fizice în ulti-
mele 12 luni are un procent mai scăzut, anume de 10%, care este
însă şi el mai ridicat decât cel din ţările amintite (8% în Ucraina,
7% în Rusia şi Moldova şi 2% în Georgia). La întrebarea privind
violenţele la care au asistat în propriile lor familii, 25% dintre fe-
mei şi tot atâţia dintre bărbaţi au afirmat că au auzit s-au au văzut
în copilăria lor acte de agresiune fizică între părinţi. 41% dintre
femei şi 60% dintre bărbaţi au menţionat că au fost agresaţi în
copilărie. Atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, grupul etnic cel
mai afectat de violenţă este cel al romilor, în special cei cu un ni-
vel scăzut de şcolarizare. In raport se arată că ponderea persoane-
lor intervievate care au afirmat că în copilărie au fost supuse acte-

lor de violenţă din partea părinţilor a fost semnificativ mai mare
(la femei chiar dublu) în rândul celor care au menţionat că au asis-
tat la violenţa domestică între părinţi, ceea ce dovedeşte pe de o
parte că persoanele care comit violenţe împotriva partenerului se
comportă violent şi cu proprii lor copii, iar pe de altă parte că
acele condiţii contextuale care au dus la violenţă împotriva parte-
nerului conduc şi la violenţă împotriva minorilor (Şerbănescu,
Morris, Marin, 2001, p. 404). Nici în privinţa femeilor şi nici a
bărbaţilor nu reies diferenţe semnificative de vârstă: la cele trei
categorii de vârstă luate în considerare în lot, anume 15-24, 25-34
şi 35-49 de ani nu au fost diferenţe semnificative din punctul de
vedere al frecvenţei violenţei domestice. Acest fapt susţine ideea
că modelul familial tradiţionalist este în continuare predominant,
deoarece în ultimii 13 ani nu s-a reuşit să se imprime la cei tineri
un nou model de educare a copiilor, altul decât cel bazat pe pe-
deapsa fizică. Faptul că la cea mai tânără grupă de vârstă, anume
între 15 şi 24 de ani, la femei, calitatea de martor la violenţe do-
mestice şi de victimă a unor violenţe sunt ambele puţin mai ridica-
te decât în celelalte grupe de vârstă mai poate fi explicat ca un
rezultat al stresului social care apasă asupra familiilor în perioada
de tranziţie, menţionat şi de proiectul Monee (UNICEF, 1999). In
privinţa formelor de violenţă, din raport a reieşit că 45% din femei
se consideră abuzate verbal, 29% abuzate fizic şi 7% abuzate se-
xual de către partenerul actual sau de un ex-partener la un moment
dat în viaţa lor. Autorii observă că există o mare suprapunere între
cele trei forme de abuz, în sensul că 61% dintre femeile care au
fost insultate sau ameninţate de partener au fost de asemenea su-
puse violenţei fizice (p. 406). Bărbaţii au confirmat abuzurile ver-
bale şi cele fizice comise împotriva femeilor, dar şi abuzul sexual.
Abuzul fizic şi cel verbal au fost raportate într-un procent mai ma-
re în mediul rural faţă de cel urban. Dintre formele de violenţă
domestică femeile au specificat că au suferit pălmuire (26%), îm-
pingere, înghiontire, aruncarea unor obiecte (22%), lovire cu pi-
ciorul, cu pumnul sau cu obiecte (14%), bătaie (10%) şi ameninţa-
re cu un cuţit sau cu o armă (6%). In privinţa gravităţii cazurilor
de abuz la care au fost supuse cele 10% din femei din lot în ulti-
mele 12 luni, 33% dintre acestea au menţionat că au suferit lezi-
uni fizice, 7% că leziunile au fost destul de severe pentru a necesi-
ta tratament medical, iar 4% afirmă că au necesitat spitalizare.
Bărbaţii au raportat cu aproximativ 50% mai puţine cazuri grave
şi intervenţii medicale decât femeile.
Date extrem de interesante au reieşit din analiza condiţii-
lor de viaţă ale femeilor care au suferit abuzuri. Astfel, femeile
divorţate au raportat că au suferit de trei ori mai multe abuzuri
decât femeile care erau căsătorite în perioada interviului, ceea ce
îi îndreptăţeşte pe autori să considere că violenţa de cuplu a con-
tribuit la decizia de divorţ. S-a constat o corelaţie statistic semni-
ficativă a tuturor formelor de abuz cu numărul copiilor din fami-
lie, 25% dintre cele cu un singur copil, 28% dintre femeile cu doi
copii şi 48% dintre femeile cu trei copii sau mai mulţi au afirmat
că au fost agresate fizic de partener. Ponderea femeilor care au
afirmat că au suferit violenţă în cuplu a fost în corelaţie inversă cu
nivelul lor de educaţie. De asemenea, cel mai mare procent de
violenţă a fost semnalat la etnia romă, unde nivelul scăzut de edu-
caţie, dar şi numărul mare de copii, ca şi statutul scăzut socio-
economic constituie factori contextuali favorizanţi, cu efect cumu-
lativ privind violenţa. Dintre femeile rome 51% au raportat abuz
fizic şi 20% abuz sexual. Violenţa fizică a fost confirmată în mare
măsură şi de către bărbaţii de etnie romă (Şerbănescu, Morris,
Marin, 2001).
Din Studiul sănătăţii reproducerii mai reiese că femeile
care au suferit diverse forme de violenţă familială nu recurg la
ajutor din partea profesioniştilor (poliţie sau cadru medical), ci
mai mult la rude sau prieteni. Numai 9% dintre femei menţionea-
ză că au consultat un avocat (Şerbănescu, Morris, Marin, 2001, p.
419). Din studiu nu reiese că femeile recurg la consiliere, probabil
datorită numărului redus de astfel de centre şi specialişti, respon-
denţii neputând da informaţii legate de acest aspect. Consider că
ceea ce înrăutăţeşte şi acum, în noul mileniu, situaţia multor femei
din România, este lipsa serviciilor de consiliere destinate rezolvă-
rii sau prevenirii crizelor familiale, respectiv a serviciilor destinate
în mod special femeilor victime ale violenţei domestice. Din Ba-

rometrul de gen (Gallup, Fundaţia pentru o Societate Deschisă,
2000) reiese opţiunea dominantă a populaţiei de a rezolva violenţa
domestică într-un cadru familial (35% susţin că rezolvarea trebuie
să vină de la soţii înşişi şi 28% că ea trebuie găsită în cadrul fami-
liei lărgite), iar un procent mai mic ar implica relaţiile informale
(13% vecinii şi 7% prietenii). Doar 28% cred că poliţia ar trebui
să intervină, respectiv să investigheze astfel de situaţii. Prevalenţa
acestei mentalităţi tradiţionale, opuse profesionalizării, explică în
parte insuficienta cerere pentru dezvoltarea activităţilor profesio-
nale de combatere a violenţei domestice în România.
Am arătat că încălcarea drepturilor femeilor este cel mai
evident exprimată în violenţa domestică şi cazurile de abuzuri se-
xuale (hărţuire sexuală, violuri) comise împotriva lor în afara fa-
miliei sau înăuntrul ei. Femeile au nevoie de suport social pentru
ca drepturile lor să fie cu adevărat realizate. Aceasta înseamnă să
li se ofere oportunităţi egale de participare în diferitele domenii de
muncă, în politică, la diferitele nivele decizionale. Ele trebuie lă-
sate să decidă ele însele, în cunoştinţă de cauză. Aceasta variantă
este valabilă în toate domeniile vieţii sociale, dar cu atât mai mult
în domeniile vieţii intime: în relaţiile de căsnicie sau parteneriat,
în viaţa sexuală şi naşterea copiilor. Vor exista întotdeauna femei
care sub- sau supraestimează beneficiile, respectiv greutăţile lega-
te de naşterea şi creşterea copiilor, ale căsniciei sau divorţului, ca
şi pe cele legate de implicarea într-o activitate profesională plătită.
Societatea va trebui să accepte deciziile femeilor, să le respecte
libertatea de a alege şi să promoveze acele concepţii care favori-
zează dezvoltarea neîngrădită a personalităţii femeilor în sfera
economică, politică, socială, culturală sau civilă, aşa cum a prevă-
zut Convenţia pentru drepturile femeilor adoptată de ONU în
1979 şi semnată de România încă din 1981.
Violenţa sexuală, traficul de femei şi prostituţia
Violenţa sexuală este o preocupare centrală pentru apără-

torii drepturilor omului, pentru feminism, pentru mulţi profesio-
nişti din domeniul socio-uman. Cum am arătat în partea I-a, ea
cuprinde o gamă foarte largă de forme nonconsensuale ale relaţii-
lor sexuale, de la obscenităţile spuse sau comise în public, la tele-
foanele obscene, atingerile fără consimţământul femeii pe diferite-
le părţi ale corpului, la hărţuirea sexuală, până la sexul obligat,
constrâns, la abuzul sexual împotriva copiilor, violul şi incestul.
Comparând expunerea femeilor la diferite forme de abuzuri se-
xuale în 34 de ţări (central- şi est-europene, precum şi statele bal-
tice şi unele foste republici sovietice), raportul Monee (UNICEF,
1999) indică pentru România, în medie, 10,8% femei-victime ale
abuzurilor şi hărţuirii sexuale de diferite tipuri la locul de muncă.
Acest procent întrece indicatorii obţinuţi în celelalte ţări, dar auto-
rii subliniază riscurile comparaţiei interculturale, dat fiind că ace-
iaşi itemi pot avea semnificaţii diferite, pentru populaţii diferite.
Subregistrarea violenţei sexuale, în mod special a celei din fami-
lie, este apreciată ca fiind un fenomen foarte răspândit în toate
societăţile. Autorii raportului Monee (UNICEF, 1999) estimează
că numărul cazurilor de abuz sexual în populaţie poate fi de 5-10
ori mai mare decât numărul cazurilor raportate oficial. Abuzul
sexual este greu de estimat numeric, datorită dificultăţii de a sepa-
ra şi de a distinge ca atare diferitele sale forme, de aceea Kelly
(1996) consideră că el trebuie conceptualizat ca un continuum,
care afectează o proporţie importantă a femeilor. Numărul redus al
denunţurilor privind abuzurile sexuale se datorează fricii fetelor şi
femeilor de răzbunarea agresorului, precum şi neîncrederii în ser-
viciile menite să reprezinte legalitatea. La aceasta se adaugă frica
de judecata celor din jur şi a opiniei publice – care, aşa cum reiese
din sondajul Gallup, nu este în mod univoc favorabilă femeilor-
victime. La rândul lor, nu toate abuzurile raportate de victime sunt
investigate de către poliţie, iar cazurile care ajung să fie judecate
sunt şi ele în număr mult redus, deoarece adesea victimele şi agre-
sorii cad ulterior la învoială sau se împacă.
In privinţa incidenţelor delictelor sexuale şi a traficului în

vederea exploatării sexuale şi a prostituţiei, datele poliţiei pun în
evidenţă următoarele tipuri de infracţiuni sexuale:
Tabel 14. Evoluţia numărului de victime ale infracţiunilor de natură

sexuală în perioada 1998-2000
An Număr Viol Raport Rel. Sexuale Perver- Corup Incest
Total sexual abuzive cu siune ţie
cu o persoane de sexuală sexuală
minoră acelaşi sex
1998 379 164 49 31 68 49 18
1999 618 296 79 39 101 66 37

2000 582 226 89 53 99 56 59
Date din evidenţele statistice ale Ministerului de Interne, prezentate la
Seminarul pentru cooperare împotriva traficului, Bucureşti, 21-23 iunie,
2001
La cea mai mare parte dintre infracţiunile analizate, cate-

goria cea mai expusă infracţiunilor de natură sexuală o reprezintă
femeile. Excepţie o constituie relaţiile sexuale între persoane de
acelaşi sex, unde nu s-a înregistrat nici o victimă de sex feminin în
cei doi ani de referinţă.
Din surse nepublicate ale Ministerului de Interne, prezen-
tate la Seminarul pentru cooperare împotriva traficului cu femei
(Bucureşti, 21-23 iunie, 2001) a reieşit că între 1997 şi 2000 nu-
mărul minorelor acuzate de prostituţie oscilează între 29% în 1998
şi 17% în 1999. In 2001, în ciuda unei campanii internaţionale
extinse de reducere a traficului cu femei şi a exploatării lor sexua-
le, numărul absolut al minorelor traficate în vederea prostituţiei a
crescut. Doar în prima parte a anului 2001, dintre fetele traficate
revenite prin intervenţia autorităţilor internaţionale în România
23%, adică 167 din 726, adică au fost minore.
Tabel 15. Evoluţia numărului de femei traficate în perioada 1997-

2001
Femei 1997 1998 1999 2000 I sem
traficate 2001
Ponderea 26% 29% 17% 19% 23%
minorelor (158) (112) (69) (144) (166)
Ponderea 74% 71% 83% 81% 77%
majorelor (450) (274) (337) (613) (560)
Date din evidenţele statistice ale Ministerului de Interne, prezentate la
Seminarul pentru cooperare împotriva traficului, Bucureşti, 21-23 iunie,
2001
Intr-un raport al OIM18 (2001) s-a arătat că în România

sunt active numeroase reţele autohtone şi internaţionale de prosti-
tuţie, dintre care mai multe racolează minore. Din analiza bazei de
date a OIM şi colaboratorii ei a rezultat că cele mai multe fete ra-
colate provin din regiunile mai sărace ale României (din Muntenia
şi Moldova). Fetele care au fost în instituţii de ocrotire sunt mai
vulnerabile faţă de prostituţie decât cele crescute în familiile pro-
prii. Cele care au suferit abuzuri în propriile lor familii sunt şi ele
în mai mare măsură expuse traficanţilor. Se pare că la aceste fete,
care au fost crescute în familii violente, dorinţa de a căuta o viaţă
nouă departe de casă este mult crescută. O altă cauză menţionată
în interviurile realizate cu fetele traficate a fost dificultatea lor de
a comunica cu proprii părinţi şi sentimentul lor de izolare. A mai
reieşit că fetele cu un nivel scăzut de educaţie sunt mai expuse la
prostituţie decât cele cu un nivel mai crescut de educaţie, care au
mai multe oportunităţi de angajare şi, deci, de a-şi construi o exis-
tenţă autonomă.
Până recent, atitudinea generală a majorităţii populaţiei a
fost împotriva acceptării prostituţiei şi a prostituatelor. Cu ocazia
diferitelor conferinţe, ca cea a PNUD, 199819, SCOP, 200120 şi
altele, profesioniştii din serviciile socio-umane au atras atenţia
asupra faptului că prostituatele, mai ales dacă sunt minore, sunt
adesea adevărate victime ale societăţii. Cercetări nepublicate ale
18 OIM - Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, a prezentat raportul

Impreună împotriva traficului de fiinţe umane (Together against traffic-
king of human beings), Balvanyos, 2001
19 PNUD, 1998, Conferinţa privind statusul femeilor din Romania
20 SCOP, Iunie 2001, Sibiu, Conferinţă privind prevenirea relelor trata-
mente ale copiilor
studenţilor care au intervievat prostituate21 au scos în evidenţă că

sărăcia este motivul principal care le determină pe fete să recurgă
la prostituţie. 40% dintre prostituatele intervievate nu au avut în
propria lor familie nici o sursă de venit, iar celelalte 60% au avut
resurse financiare extrem de scăzute. Numărul mediu de copii în
familiile celor intervievaţi a fost de 3. O treime din cei intervievaţi
au provenit din instituţii de ocrotire. Aceste fete nu aveau nici un
fel de resurse proprii de trai, chiar dacă formal au fost "reintegrate
în propria familie". 50% dintre prostituatele intervievate au susţi-
nut că nu au găsit locuri de muncă, deci singura lor modalitate de
subzistenţă era să îşi vândă propriul corp. Întrebate despre modali-
tatea de a lucra, 55% au dezvălui că fac parte din reţele de prosti-
tuţie, conduse de bărbaţi, dar le era frică să le spună numele. O
treime din prostituate au spus că îi predau acestuia tot venitul câş-
tigat de ele, în ciuda faptului că adesea sunt bătute de el. În grupul
investigat, 33% şi-au început viaţa sexuală de la 15 ani, 10% au
fost violate la debutul vieţii sexuale şi 15% au primit bani pentru
aceasta. Desigur, sărăcia şi condiţiile familiale precare nu sunt
cauze ale prostituţiei pentru toate femeile. Există şi femei care nu
sunt forţate de sărăcie să adopte acest mod de trai şi unele sunt
chiar conştiente de riscurile pentru sănătatea lor pe care şi le asu-
mă practicând această meserie, ele fiind atrase de şansele de îm-
bogăţire rapidă. Consider că specialiştii care, prin natura profesiei
lor (medici, psihologi, asistenţi sociali, personal medical, educa-
tori, sociologi etc.) lucrează cu persoane prostituate, trebuie să se
ferească să le judece. Prostituatele pot avea istorii personale dra-
matice, a căror schimbare necesită sprijin din partea comunităţii şi
a profesioniştilor, mai ales în cazul minorelor care, singure, nu pot
să-şi modifice cursul propriei vieţi.
21Studenţi ai catedrei de asistenţă socială şi sociologie ai UBB din Cluj,

coordonaţi de L. Popescu
16. CONCEPŢII PRIVIND DINAMICA
SPECIFICĂ VIOLENŢEI DOMESTICE
Primele date şi descrieri în privinţa violenţei domestice
care afectează femeile în raport cu soţii şi partenerii lor au apărut
în occident în anii 60', odată cu învigorarea mişcării feministe.
Cercetările din această perioadă s-au centrat în primul rând asupra
femeilor victime ale violenţei domestice care au ajuns în cadrul
unor servicii specializate de sănătate mentală.
Sindromul femeii bătute ca patologie psihologică
Aceasta a determinat vicierea parţială a cercetărilor, prin

orientarea lor în primul rând asupra anumitor caracteristici patolo-
gice ale femeii victime, ca individ, care prin caracteristicile ei ne-
adecvate de comportament ar fi cauzat actele de violenţă ale băr-
batului ei, provocându-l. Acest discurs explicativ, deşi tot mai slab
exprimat spre sfârşitul secolului XX, continuă să se manifeste în
special în literatura psihologică şi medicală, care supraevaluează
cauzalitatea legată de caracteristicile personalităţii feminine în
fenomenul violenţei domestice, ignorând contextul ei social şi
caracteristicile relaţiilor intime ale femeilor cu bărbaţii (Dobash şi
Dobash, 1992). Paradoxal, acest tip de abordare s-a accentuat
tocmai în urma unuia dintre cele mai răsunătoare succese ale miş-
cării pentru combaterea violenţei domestice, care a fost introduce-
rea, în 1979, în Clasificarea internaţională a bolilor (DSM III) a
categoriei denumite "sindromul femeii bătute". Aceasta a fost o
recunoaştere a eforturilor depuse de terapeuţi şi de activiştii pen-
tru drepturile femeilor şi a însemnat un real progres pe calea asis-
tării femeilor expuse violenţei.
Ca efect pervers, stabilirea acestei categorii de diagnostic
a însemnat recunoaşterea patologiei psihologice a femeilor agresa-
te, care sunt pasive, inhibate, retrase, cu stima de sine scăzută,
lipsite de iniţiativă, cu o capacitate redusă de exprimare, dar mai
ales dependente din toate punctele de vedere – material şi psiho-
logic – de bărbatul care le agresează. Tabloul tulburărilor de ca-
racter ale femeilor cu acest sindrom a fost completat în unele stu-

dii cu aspecte biografice, descriind cazuri în care femeile trăiau
îndelung, adesea începând din perioada copilăriei, deci practic
toată viaţa, subordonate unor bărbaţi violenţi, în urma căreia
aveau o stare mentală alterată, fiind incapabile să preia controlul
asupra propriei lor vieţi şi să se îndepărteze de bărbaţii violenţi.
Soluţia oferită de această concepţie este acea a intervenţiei terape-
utice, care prin serviciile de sănătate mentală poate îmbunătăţi
capacitatea femeilor de a se apăra şi de a prelua controlul asupra
relaţiilor lor. Reprezentanţi ai feminismului (ca de exemplu
Dobash şi Dobash, 1992), se opun acestei concepţii denumite "te-
rapeutice", care prezintă violenţa domestică ca fiind rezultatul
unor probleme individuale ale unor femei cu deficienţe de perso-
nalitate, incapabile de a se proteja de bărbaţi violenţi, considerând
că ea dă naştere unor atitudini societale de blamare a victimei.
Criticând concepţia terapeutică, autorii amintiţi se bazează pe cer-
cetări care susţin că testele aplicate femeilor bătute nu pun în evi-
denţă abateri semnificative ale trăsăturilor de personalitate faţă de
alte femei, ci deficite şi caracteristici care sunt consecinţe ale vio-
lenţei, cum ar fi inhibiţiile în exprimarea sentimentelor, dificultăţi-
le de adaptare la situaţie, nemulţumirea cu propria viaţă, incapaci-
tatea de a exprima agresivitate pe cale verbală, dorinţa de a fi pe
plac, stările de reverie, tendinţa de a fi rezervat în relaţiile cu cei-
lalţi etc. Pentru Dobash şi Dobash (1992), aceste caracteristici
reprezintă învăţarea neajutorării, aşa cum a fost ea descrisă de
Seligman (1975), în urma experimentelor sale pe animale electro-
cutate, care au învăţat în scurt timp să nu se împotrivească fără
rost, fiindcă nu pot să scape de durere. Animalele din experimen-
tul învăţării neajutorate nu au încercat să evite durerea nici atunci
când acest lucru ar fi fost posibil, ele ne mai fiind imobilizate.
Conceptul învăţării comportamentului de neajutorare explică nu
numai dependenţa femeii (de ce nu părăseşte ea relaţia violentă),
dar şi calea prin care agresorul obţine ca victima să ajungă la un
comportament pasiv, cvasi paralizat. După cum arată autorii
Dobash şi Dobash (1992, p. 225), dacă germenii unei astfel de
atitudini de neajutorare au fost cultivaţi din perioada copilăriei,
atunci ei vor prinde rădăcini în relaţia adesea simbiotică dintre
femei şi bărbaţii care le supun la rele tratamente. Această paralelă
dintre victimele violenţei domestice şi cele ale experimentelor de
neajutorare învăţată oferă o bună explicaţie privind comportamen-
tul dependent al femeilor supuse abuzurilor şi incapacitatea lor de
a ieşi din relaţia violentă.
Introducerea unor reglementări care să incrimineze vio-
lenţa domestică a întâmpinat serioase rezistenţa sociale în toate
statele lumii, sub diverse forme: din raţiunea liberală de a apăra
intimitatea spaţiului privat al familiei, prin negarea vehementă a
abuzurilor fizice sau sexuale care au loc în lipsa martorilor şi sunt
extrem de greu de dovedit, prin apelul la prestigiul social al unor
bărbaţi acuzaţi de violenţă domestică, prin refuzul sau incapacita-
tea reprezentanţilor autorităţilor de a se implica în situaţiile de
violenţă domestică sau prin nevoia unor reglementări legale speci-
ale adresate violenţei din spaţiul privat al familiei. Conceptualiza-
rea violenţei domestice nu poate ocoli aspectele individuale, psi-
hologice ale actelor violente, ca proces subiectiv, interpersonal.
De asemenea, pentru a obţine schimbări sociale, nu se poate să nu
se recunoască determinările culturale ale violenţei, convingerile
larg răspândite privind superioritatea bărbaţilor faţă de femei şi
dreptul lor de a le domina. Aceste conceptualizări au fost cele
adoptate de feminismul ultimelor decenii ale secolului trecut, când
a existat o continuă mişcare pentru drepturile femeilor expuse vio-
lenţei, inclusiv pentru îmbunătăţirea tratamentului şi a recuperării
acestora de pe urma violenţelor suferite.
Contribuţia feministă şi deconstruirea miturilor pri-

vind violenţa domestică
Deşi prezentată pe scurt în partea I, teoria feministă este

tratată aici în mod aparte, datorită rolului ei deosebit de prolific în
abordarea violenţei împotriva femeilor.
Patriarhatul reprezintă mai mult decât un sistem de autori-
tate în anumite familii. In societăţile în care modernizarea nu a
reuşit să imprime democratizarea concepţiilor privind relaţiile in-
terumane de gen, el reprezintă un ansamblu de mentalităţi privind

prerogativele bărbaţilor. Cunoscute în literatura feministă sub nu-
mele de mituri, stereotipurile referitoare la rolurile sexuale defi-
nesc construcţia socială a masculinităţii şi a feminităţii (vezi lista
de mai jos). Dacă favorizarea bărbatului în miturile legate de rolu-
rile de gen este mai răspândită într-o comunitate, atunci violenţa
va avea şi ea o amploare mai mare. In schimb, aşa cum reiese
dintr-o cercetare din SUA efectuată de Holtyworth-Munroe,
Bates, Smutzler, Sandin (după Muntean, 2000), în cuplurile egali-
tare în care puterea de a decide aparţinea ambilor parteneri, ceea
ce le asigura acestora sentimente de satisfacţie, nivelul de violenţă
era mult redus comparativ cu partenerii cu o mentalitate patriarha-
lă. Aşa cum arată Nicolaescu (1998), feminismul a condus la de-
mistificarea unor serii de 'mituri' cu o îndelungată tradiţie. Ca ur-
mare căminul încetează să fie idealizat ca un loc de refugiu în
faţa unei lumi agresive.
Mituri privind rolurile de gen (selectate din scala de ro-

luri sexuale Malamuth, după Diaconu-Mureşan (200222)
o Locul unei femei este acasă.
o Datoria bărbatului este să câştige existenţa familiei.
o Bărbatul este capul familiei.
o Într-o căsnicie, responsabilitatea majoră a soţiei este să-
i facă fericiţi pe soţ şi pe copii.
o Bărbatul trebuie sa aibă cuvântul final în deciziile fami-
liei.
Mituri privind violenţa domestică (selectate din scala lui

Malamuth, după Diaconu-Mureşan 23 şi dintre cele selecta-
te de Muntean, 2000, p. 51):
22A. Diaconu-Muresan, 2002, lucrare de diplomă nepublicată,

UBB, Psihologie
23 Idem
o Victima poate învăţa ce să facă pentru a preîntâmpina
violenţa
o Femeia poate pune oricând capăt violenţelor
o Femeile victime ale agresiunilor partenerilor nu au
mândrie personală, sunt supuse, pasive
o Bătaia afectează doar o mică parte din populaţia fe-
minină
o Chiar dacă el este agresiv, copiii au nevoie de tată
o Când o femeie nu-şi îndeplineşte îndatoririle casnice, ea
merită să fie bătută de soţ.
o Femeile tind să exagereze violenţa la care sunt supuse.
o Cele mai multe dintre actele de violenţă casnică au loc
deoarece femeile îi provoacă pe bărbaţi să le lovească.
Mituri ca cele menţionate mai sus şi altele asemănătoare

reprezintă o premisă a inegalităţii, care defavorizează femeile şi
încurajează comiterea unor abuzuri împotriva femeii. Prin inter-
venţiile sale în plan social şi teoretic, concepţia feministă a reuşit
să demonteze astfel de mituri şi să facă vizibile, la nivel de comu-
nitate internaţională, diferitele forme de violenţă comise atât în
spaţiul public, cât şi în cel familial. În societăţile moderne, femi-
nismul a contribuit la demontarea unor valori tradiţionaliste care
tindeau să scuze comportamentul violent al bărbaţilor faţă de fe-
mei, comis în sfera privată pe motiv că femeia a provocat bărbatul
prin comportamentul ei, sau că acesta era sub presiunea stresului
(Hague, Mallos, 1993).
Recunoaşterea faptului că violenţa periclitează siguranţa,
sănătatea, dezvoltarea, interrelaţiile, capacitatea de muncă, echili-
brul psihic al individului pe tot parcursul vieţii impune reconside-
rarea fenomenului la scară culturală şi socială. Acceptând ideea,
prezentată în capitolul precedent a construcţiei sociale a violenţei,
în care credinţele false au o contribuţie importantă la manifestarea
ei, recunoaştem că una dintre pârghiile prevenirii este schimbarea
concepţiilor sociale privind comportamentul agresiv, fundamenta-
rea lor pe evidenţe ştiinţifice. In acest context, selectăm unele din-
tre stereotipurile prezentate şi "demistificate" de S.M. Rădulescu
(2001, p. 285-289), care credem că trebuie să stea la baza schim-

bării atitudinii societale faţă de violenţă:
 "Mit: Violenţa familială este o problemă priva-
tă în rezolvarea căreia nimeni nu are dreptul să
se amestece. Nici o autoritate nu are dreptul de
acces la intimitatea "sanctuarului" familial.
Realitate: Orice familie trebuie protejată de
imixtiunea autorităţilor, exceptând cazurile în
care sunt prejudiciate interesele şi drepturile
membrilor. La fel ca şi violenţa din afara cămi-
nului, violenţa dinăuntru constituie infracţiu-
ne."
 "Mit: Violenţa familială este un fenomen rar şi
se produce, mai frecvent, în familiile defavori-
zate, cu handicap social.
Realitate: Violenţa familială nu este un feno-
men izolat din punct de vedere statistic, ci se
produce în numeroase familii, inclusiv în fami-
liile care au un statut educaţional şi social mai
ridicat. Motivele pentru care auzim rar de un
asemenea fenomen ţin de caracterul său secret
şi intim, în sensul că nici victima nu este dis-
pusă să aducă la cunoştinţa altora relaţiile
conflictuale din familie."
 "Mit: Femeile care sunt abuzate provoacă ele
însele acest lucru. Prin conduita lor, ele incită
bărbaţii la violenţă.
Realitate: Stresul şi conflictul constituie com-
ponente ale oricărei relaţii, dar violenţa nu
constituie, în nici un caz, o cale de a rezolva un
conflict. In primele etape ale unei relaţii con-
flictuale, violenţa se manifestă cu mai puţină
frecvenţă, iar victima încearcă să se adapteze
conduitei agresorului, cu speranţa că va reuşi
să ocolească agresiunea. In ultimele etape,
anumite victime pot reacţiona violent. In ulti-
mele etape, anumite victime pot reacţiona vio-
lent, dar o fac din motive de apărare şi de "su-
pravieţuire", ca modalitate de a evita eventua-
lele traumatisme şi răniri."
 "Mit: Femeilor maltratate sau abuzate le face
plăcere violenţa manifestată de agresor sau de-
cid să rămână, în continuare, cu agresorul.
Realitate: Exceptând cazurile patologice nici
unei persoane nu-i face plăcere să fie bătută
sau abuzată. Opţiunea de a rămâne în continu-
are cu agresorul este determinată de mai multe
motive, printre care teama de ameninţările
agresorului, starea de dependenţă economică,
locativă şi de altă natură a victimei, convinge-
rea că agresorul se va schimba în viitor, ruşi-
nea resimţită în faţa opiniei publice, faţă de o
eventuală separare sau divorţ etc."
 "Mit: Alcoolul este principala cauză a violenţei
familiale.
Realitate: Deşi alcoolul şi violenţa familială
sunt adeseori asociate între ele, una nu este
cauza celeilalte. De fapt, agresorul are anumi-
te caracteristici care îl împing deopotrivă spre
alcoolism şi spre violenţă."
 "Mit: Nimeni nu-i poate ajuta pe agresori.
Realitate: Experienţa unor ţări în care s-a în-
cercat acest lucru a demonstrat că există mij-
loace în acest sens. Numeroase persoane au
trecut prin episoade de violenţă în cursul vieţii
lor şi, cu ajutorul comunităţii, au reuşit să re-
nunţe să mai fie violente."
La evidenţele privind comiterea violenţelor în mediul fa-

milial pot fi adăugate altele privind problemele de sănătate menta-
lă ale agresorilor (în realitate printre cei care comit violenţe do-
mestice sau abuz sexual nu sunt semnificativ mai multe persoane
cu tulburări psihice decât printre cei neviolenţi) sau că agresorii

sunt violenţi în toate relaţiile lor (în multe cazuri ei sunt conside-
raţi în propria comunitate ca fiind persoane respectabile). Cunoaş-
terea modului de a combate miturile legate de violenţă necesită un
efort de colaborare din partea cercetătorilor, a specialiştilor, a
mass-mediei, a organizaţiilor din sfera civilă şi a tuturor celor im-
plicaţi în prevenirea violenţei şi protejarea familiei.
Teorii multicauzale privind violenţa
Dată fiind multitudinea factorilor care pot fi incriminaţi în

determinarea situaţiilor de violenţă, o direcţie importantă a cercetări-
lor se orientează spre cunoaşterea interdependenţelor dintre: caracte-
risticile partenerilor care comit abuzuri, ale victimelor violenţei, ale
contextului social, familial şi situaţional, ale nivelului de trai, ale
nivelului cultural şi educaţional al celor implicaţi, ale aşteptărilor de
rol, ale tradiţiilor familiale, precum şi ale discursurilor despre genuri.
Toţi aceşti factori pot să se prezinte în ipostaze care să constituie un
risc potenţial pentru declanşarea violenţei sau pentru protejarea ei.
Din punctul de vedere al prevenirii violenţei va trebui să cunoaştem
atât factorii de risc, cât şi modul lor de interacţiune. Manifestările
propriu-zise ale factorilor de risc de violenţă sunt cumulative, rezul-
tatul interacţiunii mai multor factori accentuând pericolul pentru
victimă. Cercetările au arătat că declanşarea violenţei este mai pro-
babilă dacă numărul factorilor de risc este mai mare. Riscul se poate
transforma în act violent în prezenţa unor condiţii declanşatoare ca
alcoolul, drogurile, stresul crescut datorită sărăciei, şomajului, lipsei
unor condiţii decente de locuit, ale căror efecte se cumulează. Majo-
ritatea actelor cu caracter violent nu au loc exclusiv datorită drogului
sau alcoolului, dar este incontestabil că abuzul de astfel de substanţe
scade nivelul autocontrolului, putând conduce la fenomene grave de
violenţă (Pecora et al., 1992). Killén (1997) evidenţiază interdepen-
denţa efectelor acţiunii unor factori multipli. Ea remarcă agravarea
formelor de agresivitate în familiile în care unul sau ambii adulţii
consumă alcool sau droguri. Pericolele care rezultă din asocierea
relelor tratamente şi a consumului de alcool şi droguri privesc în
primul rând lipsa autocontrolului persoanei violente, care poate duce
la grave pentru toţi membrii familiei, indiferent de maturitatea lor.
Deşi la baza fenomenului violenţei împotriva femeilor poate fi, aşa
cum consideră concepţia feministă, inegalitatea de gen, această cau-
ză este prea generală pentru a putea stabili forme concrete de inter-
venţie la nivelul cazurilor individuale. De aceea multe studii privind
violenţa s-au axat pe cunoaşterea factorilor de risc care acţionează
în anumite condiţii sociale, precum şi a şanselor de a prezice violen-
ţa.
După cum a arătat Brown et al. (1998) cel mai bun factor
predictiv al violenţei nu este vreunul dintre factorii de risc cunoscuţi
sau vreo grupare de astfel de factori, ci numărul total al factorilor de
risc surprinşi la un caz. Aceasta creşte siguranţa predicţiei cazurilor
de violenţă, ceea ce corespunde teoriei multicauzalităţii. Cunoaşterea
cumulativă a factorilor de risc este importantă nu numai pentru iden-
tificarea cazurilor, dar şi pentru a planifica ajutorul de care au nevo-
ie.
In modelul multicauzal al violenţei împotriva femeilor al lui
Moser şi Schrader (după Munteanu, 2000, p. 55), factorii implicaţi
sunt analizaţi pe plan individual, interpersonal, instituţional şi struc-
tural (societal).
Tabelul 16. Nivele de manifestare ale violenţei şi ale prevenirii ei

Nivel indi- Nivel Nivel instituţio- Nivel
vidual Interpersonal nal structural
Risc de Experienţe Conflicte fa- Status socio- Tolerarea
violenţă anterioare de miliale, con- economic culturală a
abuz şi/sau sum de alcool scăzut, şomaj, violenţei;
rejectare; şi/sau droguri, izolarea socială roluri de gen
boli mentale exercitarea a femeilor, rigide. Do-
ale victimei controlului participarea minarea ge-
şi agresoru- bărbatului bărbatului la nului mascu-
lui asupra celor- grupuri de lin.
lalţi membrii delincvenţi
şi asupra veni-
turilor
Protecţie Respect de Coeziunea Coeziunea Stabilitate
contra sine; perce- familiei; bune comunitară; politică şi
violenţei perea propri- relaţii părinţi- nivel de şcolari- economică,

ilor capaci- copii; partici- zare ridicat; oferte pe
tăţi şi a pute- parea femeii la oportunităţi de piaţa muncii;
rii de control controlul veni- angajare pentru promovarea
asupra situa- turilor famili- femei (ca mici egalităţii de
ţiilor ei; întreprinderi); gen.
servicii şi facili-
tăţi în vecinăta-
te (cabinete
medicale, spaţii
de recreare
etc.).
Adaptat după Munteanu 2000, p. 55
In acest model, violenţa împotriva femeilor, ca şi cea împo-

triva altor categorii vulnerabile este explicată prin interacţiunea fac-
torilor de protecţie şi a celor de risc. Este un model multicauzal, în
care factorii care privesc dezvoltarea şi personalitatea victimei sunt
în interacţiune cu factorii de personalitate ai agresorului. Interacţiu-
nea lor poate fi analizată din perspectiva nivelelor individuale, fami-
liale, interpersonale, organizaţionale şi macrosociale. Un program
de prevenire comunitară a violenţei sau chiar şi măsurile de inter-
venţie aplicate în cazurile individuale trebuie să aibe în vedere
planurile enumerate şi să selecteze pentru inducerea unor schim-
bări acei factori de risc asupra cărora se doreşte schimbarea, păs-
trând în vedere interacţiunile cu ceilalţi factori implicaţi în cazul
dat.
17. PREVENIREA VIOLENŢEI ÎMPOTRIVA
FEMEILOR
Campania globală pentru drepturile femeilor
Pe plan social, progresul ultimilor 25 de ani a constat în

definirea violenţei împotriva femeilor ca un subiect al drepturilor
omului. Feminismul a scos în evidenţă că legislaţia – în mod spe-
cial cea privitoare la actele de violenţă – face parte din instrumen-
tele de menţinere a prerogativelor bărbaţilor împotriva femeilor
(H. Charlston, 1994). Convenţia Naţiunilor Unite pentru elimina-
rea discriminării în privinţa femeii (UN Convention on the
elimination of all forms of discrimination against women, prescur-
tat CEDAW), adoptată de ONU în 1979, a făcut un pas hotărâtor
pe calea susţinerii drepturilor femeii ca drepturi ale omului. Ea a
definit încălcarea drepturilor femeilor în felul următor: orice for-
mă de discriminare, excludere sau restrângere a libertăţilor femei-
lor, a cărei rezultat sau scop este de a împiedica sau de a face im-
posibilă recunoaşterea, valorizarea sau practicarea drepturilor lor
în sfera politică, economică, socială, civilă sau în orice alt dome-
niu. Acestei definiţii i s-a dat un conţinut mai clar, în urma studii-
lor care au pus în evidenţă numărul mare de acte de violenţă co-
mise în familie de soţi sau parteneri, abuzuri comise împotriva
femeilor la locurile de muncă, violuri şi alte forme de abuz sexual,
acte de violenţă comise în bande etc. In anul 1992, Recomandările
Comitetului privind eliminarea discriminărilor împotriva femeilor
a descris violenţa de gen ca o formă de discriminare împotriva
femeilor, iar sfera privată ca fiind adesea scena pe care se mani-
festă oprimarea femeilor. După Charlston (1994), Convenţia in-
ternaţională privind drepturile femeilor a beneficiat de mai puţine
mecanisme de implementare decât alte convenţii internaţionale,
ceea ce dovedeşte că recunoaşterea importanţei acestei problema-
tici este un proces încet, datorat rezistenţelor unor societăţi domi-
nate de legislaţii care încă susţin patriarhatul. În ultimii 10 ani s-a
progresat pe plan legislativ în transpunerea principiilor internaţio-
nale ale Convenţiei pentru drepturile femeilor în legi naţionale, cu

procedee concrete de aplicare, pe baza cărora să se poată face
dreptate femeilor victime ale abuzurilor sexuale şi ale violenţei
domestice. Pentru a schimba această atitudine, numeroase organi-
zaţii de femei s-au raliat şi au dezbătut strategia de implementare
a Convenţiei prin "acţiuni globale (global campaign) pentru drep-
turile femeilor şi de stopare a violenţei". La cea de-a patra Confe-
rinţă mondială de la Beijing privind condiţia femeii (1995), s-a
lansat o Platformă de acţiune, care a fost un semnal puternic pen-
tru impunerea egalităţii de şanse a femeii cu bărbatul în toate sta-
tele lumii. S-a convenit că violenţa faţă de femei desemnează tota-
litatea actelor agresive îndreptate împotriva femeilor, cauzatoare
sau posibil cauzatoare de prejudicii sau suferinţe fizice, sexuale
sau psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrân-
gerea sau privarea arbitrară de libertate (Platforma de acţiune de la
Beijing, 1995). In textul acestei platforme se arată că violenţa îm-
potriva femeilor este o problemă globală, constând în manifesta-
rea puterii bărbaţilor prin privilegii şi modalităţi de a-i controla pe
cei mai slabi. Această diferenţă de putere este accentuată de igno-
rarea sau de lipsa legilor potrivite şi a eforturilor adecvate din par-
tea autorităţilor publice pentru îngrădirea manifestării puterii în
forme violente.
In construirea unui sistem global coerent de legi şi de ser-
vicii trebuie dată o atenţie mai mare concepţiilor feministe care
pun în lumină inegalităţile de gen. Ele sunt sisteme speculative
care creează modele ale originii inegalităţilor de gen, dar au şi
contribuţii semnificative la construirea unor strategii de combatere
a violenţei, prin măsuri structurale în favoarea victimelor, pentru
prevenirea violenţei, precum şi pentru tragerea la răspundere a
agresorilor. Intervenţia în favoarea victimelor nu poate ignora di-
ficultăţile acestora de a ieşi de sub influenţa agresorilor lor, mai
ales dacă aceştia din urmă sunt persoane faţă de care victimele
sunt legate emoţional. Acest lucru este adevărat pentru violenţa
fizică între soţi, dar şi pentru abuzul sexual în general şi cel împo-
triva copiilor în special.
Un merit incontestabil al punctului de vedere feminist în
privinţa abuzurilor familiale este atitudinea lipsită de echivoc faţă
de agresorul-bărbat, ca cel care poartă responsabilitatea actelor de
violenţă sexuală şi domestică. Pe lângă strategiile individuale de
apărare împotriva violenţei din familie şi din afara ei, în centrul
concepţiei feministe se află necesitatea schimbării atitudinii socia-
le faţă de conceptele consacrate de masculinitate şi feminitate.
Schimbarea înseamnă că feminitatea nu mai poate fi redusă la
atitudinea submisivă, dependentă şi la un comportament de victi-
mă (MacLeod, Saraga, 1988), ci dobândeşte accente noi, în care
pot apărea atitudini de autoapărare, cerere de ajutor, spirit de iniţi-
ativă, de într-ajutorare şi altele. Un alt mare câştig îl constituie
contribuţia feminismului la practica muncii sociale în folosul vic-
timelor. În intervenţia care are ca punct de pornire perspectiva
feministă se recomandă tragerea la răspundere în faţa legii a per-
soanelor vinovate de abuzuri. Numai dacă se rupe tăcerea în pri-
vinţa secretelor "de familie" se va putea schimba atitudinea socie-
tăţii faţă de violenţă. Responsabilitatea abuzului fiind atribuită
esenţialmente celui care a comis fapta şi nu victimei, în feminism
intervenţia dezirabilă este îndepărtarea din familie a celui care
comite abuzuri. Se recomandă ca victima să nu fie blamată şi nici
"pedepsită" prin plasarea ei într-un adăpost, deci prin îndepărtarea
ei din propria locuinţă. Totuşi, dacă legile şi practicile muncii so-
ciale nu permit îndepărtarea suficient de rapidă a agresorului din
familie, un principiu de bază al practicii constă în asigurarea secu-
rităţii victimei şi împiedicarea comiterii în continuare a abuzului.
Ca urmare, au luat naştere noi servicii sociale, care ţintesc femeile
şi copiii abuzaţi şi care reprezintă adeseori singura alternativă de
viaţă pentru victimele abuzurilor fizice sau sexuale comise în fa-
milie. În tratamentul acordat acestora, principiile cele mai impor-
tante sunt: persoana care dezvăluie un abuz trebuie crezută. Un
copil, mai ales la o vârstă anterioară pubertăţii, nu are fantezii de
ordinul abuzurilor sexuale, specialiştii fiind capabili de a discerne,
pe de o parte, între relatările care acoperă fapte de cele care con-
stituie proiecţii normale ale inconştientului (complexul Oedip sau
Elektra) şi, pe de altă parte, relatările care au la origine fenomene
abuzive reale. Dezvăluirea unui abuz sexual de către o persoană,

indiferent de vârsta ei de adult sau tânăr este un act de mare curaj,
deoarece în societatea de azi victimele violenţelor sexuale sunt
adesea ele blamate pentru violul, incestul sau celelalte abuzuri la
care au fost supuse de un agresor. De aceea, în toate cazurile, vic-
tima trebuie asigurată că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina ei şi
că a făcut bine că a dezvăluit adevărul. Esenţa tratamentului este
creşterea stimei de sine a victimei şi readucerea ei în situaţia de a-
şi putea controla propriile stări. Aceasta în condiţiile în care vic-
tima este ajutată să trăiască cu persoane care îi arată înţelegere şi
dragoste.
Mişcarea feministă şi-a adjudecat câteva victorii remarca-
bile în eforturile de a extinde global eforturile pentru drepturile
femeilor (Bunch, Reilly, 1994). După convenţia pentru Elimina-
rea tuturor formelor de discriminare a femeilor (CEDAW), a reu-
şit pregătirea Congreselor interguvernamentale ale ONU din 1993
şi 1995 şi a rezoluţiilor lor finale cunoscute sub numele de Decla-
raţia de la Viena şi cea de la Bejing, care au consacrat statusul
egal şi drepturile femeilor ca o prioritate pentru guverne şi pentru
ONU.
Ca urmare a activităţii organizaţiilor neguvernamentale de
femei a luat fiinţă Tribunalul pentru violarea drepturilor femeilor.
Obiectivul acestui tribunal este de a se crea un for în care să se
poată demonstra lipsurile legislaţiilor naţionale şi necesitatea ela-
borării unor platforme comune de acţiune pentru protejarea victi-
melor violenţei. Documentarea situaţiilor de abuz şi definirea lor
clară sunt componente critice pentru a da credibilitate activităţilor
de schimbare a legislaţiilor şi de susţinere instituţională a femei-
lor. De asemenea, au apărut cercetări extinse, care analizează situ-
aţia abuzurilor suferite de copii şi femei, precum şi a serviciilor
oferite pentru combaterea violenţei în diferitele regiuni ale lumii.
Măsuri legislative româneşti privind violenţa în fa-

milie şi cea împotriva copiilor
În România există de curând o legislaţie specifică pentru
cazurile de violenţă familială (legea 217 din 2003). Ea încearcă să
convingă organismele internaţionale în legătură cu maturitatea
statului român în ocrotirea familiei de violenţe.
LEGEA nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea si

combaterea violentei in familie (publicata in: MONITORUL
OFICIAL nr. 367 din 29 mai 2003).
ART. 1
(1) Ocrotirea si sprijinirea familiei, dezvoltarea si con-
solidarea solidaritatii familiale, bazata pe prietenie,
afectiune si intrajutorare morala si materiala a membri-
lor familiei, constituie un obiectiv de interes national.
(2) Statul actioneaza pentru prevenirea si combaterea
violentei in familie, potrivit dispozitiilor art. 175, 176,
179-183, 189-191, 193, 194, 197, 198, 202, 205, 206, 211,
305-307, 309, 314-316, 318 si altele asemenea din Codul
penal, ale Legii nr. 705/2001 privind sistemul national de
asistenta sociala si alte prevederi legale in aceeasi mate-
rie, precum si prevederilor prezentei legi.
ART. 2
(1) In sensul prezentei legi, violenta in familie
reprezinta orice actiune fizica sau verbala savarsita cu
intentie de catre un membru de familie impotriva altui
membru al aceleaşi familii, care provoaca o suferinta fi-
zica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material.
(2) Constituie, de asemenea, violenta in familie
impiedicarea femeii de a-si exercita drepturile si
libertatile fundamentale.
Este de apreciat că legiuitorii români au luat în serios re-

comandarea organismelor internaţionale de apărare a drepturilor
femeilor şi au inclus în conceptul de violenţă familială situaţiile de
încălcare a drepturilor femeii de a-şi exercita libertăţile fundamen-
tale.
ART. 7
(1) Comunitatile locale, prin reprezentantii legali, pre-
cum si autoritatile administratiei publice locale asigura
conditii pentru consolidarea familiei, pentru prevenirea
conflictelor si a violentelor in familie.
(2) In cazul declansarii unor violente, comunitatile lo-
cale, prin reprezentanti legali, precum si autoritatile
administratiei publice vor acorda sprijinul logistic,
informational si material Agentiei Nationale pentru
Protectia Familiei.
(3) Primarii si consiliile locale vor conlucra cu
organizatiile de cult, organizatiile neguvernamentale,
precum si cu oricare alte persoane juridice si fizice impli-
cate in actiuni caritabile, acordandu-le sprijinul necesar
in vederea indeplinirii obiectivelor prevazute la alin. (1)
si (2).
(4) Organizatiile neguvernamentale, precum si oricare
alte persoane juridice implicate in actiuni caritabile, care
fac dovada ca desfasoara programe de asistenta pentru
victimele violentei in familie, vor putea beneficia de
subventii de la bugetul de stat sau, dupa caz, de la bugete-
le locale, in conditiile legii.
Sistemul prevăzut de organizare a serviciilor destinate

protecţiei familiei (care includ – aşa cum este formulat în articolul
4 – legăturile dintre persoane cu relaţii asemănătoare acelora din-
tre soţi sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza anchetei socia-
le) se găseşte la nivelul comunităţilor locale, la nivelul autorităţi-
lor locale cele mai apropiate de cetăţeni. Este încă destul de vag
care vor fi sursele financiare din care se vor susţine aceste activi-
tăţi de protejare a familiei.
Autoritatile prevazute la art. 5 vor asigura pregatirea si

perfectionarea continua a persoanelor desemnate pentru
identificarea formelor de abuz si pentru instrumentarea
cazurilor de violenta in familie.
Sperăm că ulterior vor fi precizate tipurile de specializare

minimală pe care trebuie să le parcurgă cei care lucrează în dome-
niul violenţei. De asemenea, aceşti profesionişti au nevoie de o
continuă supervizare, pentru a se putea feri de stresul muncii în
situaţii de violenţă şi de pericolul epuizării psihologice (al "burn-
out"ului).
Serviciul de reintegrare sociala si supraveghere a infrac-

torilor va pregati personal specializat – asistenti sociali si
psihologi–, capabil sa desfasoare programe de terapie si
consiliere a agresorilor. Rezultatele aplicarii acestor
programe se vor prezenta instantelor, in conditiile legii.
Este binevenită prevederea de a se include agresorii în

programe de terapie şi de consiliere, doar că ele ar trebui să se
regăsească şi la nivelul legii penale, ca variantă a condamnării la
închisoare. Includerea în astfel de programe trebuie să fie alegerea
persoanei care pune în pericol sănătatea psihică şi fizică a vreunui
membru al familiei sale, dar totodată ea nu poate fi decât singura
alternativă la condamnarea penală.
ART. 8
c) sprijinirea victimelor prin programe de recuperare a
sanatatii si de reinsertie sociala;
d) asistarea agresorilor prin tratamente de dezalcooliza-
re, dezintoxicare, psihologice si psihiatrice;
Cum am arătat în paragraful anterior, tratamentele sunt

necesare pentru agresori, dar ele sunt cel puţin tot atât de necesare
pentru victime. Femeile, fetele, copiii, persoanele în vârstă – vic-
time ale violenţei – care prezintă simptomatologia psihică descrisă
în capitolul 6, au adesea nevoie, pe lângă tratament medical, de
consiliere şi de psihoterapie.
In privinţa sistemului de organizare a serviciilor destinate

protejării familiei se prevăd următoarele:
ART. 9
(1) Pentru realizarea obiectivelor in domeniul ingrijirii
si protectiei victimelor violentei in familie, agentia are
urmatoarele atributii:
a) elaborarea, fundamentarea si aplicarea strategiei si
a programelor in domeniul ingrijirii si protectiei victime-
lor violentei in familie;
b) controlarea aplicarii reglementarilor din domeniul
propriu, precum si al activitatii unitatilor care isi
desfasoara activitatea sub autoritatea sa;
c) finantarea sau, dupa caz, cofinantarea programelor
specifice in domeniul apararii si consolidarii familiei,
precum si a ingrijirii si protectiei victimelor violentei in
familie;
d) infiintarea de adaposturi si de linii telefonice de ur-
genta pentru victimele violentei in familie;
e) instruirea, autorizarea si coordonarea activitatii
profesionale a asistentilor familiali;
f) organizarea de cursuri de cunoastere a formelor de
violenta in familie;
g) efectuarea de studii si cercetari, elaborarea de stra-
tegii, prognoze, realizarea si publicarea de materiale
stiintifice si promotionale specifice;
h) realizarea bazei de date pentru gestionarea
situatiilor de violenta in familie;
i) implicarea si sprijinirea initiativelor partenerilor so-
ciali in rezolvarea problemei violentei in familie;
j) infiintarea de centre de recuperare pentru victimele
violentei in familie;
k) infiintarea de centre de asistenta destinate agresori-
lor.
Prevederile legii pentru protecţia familiei cuprind măsuri
de protecţie (înfiinţarea de adăposturi şi linii telefonice de urgen-
ţă), de recuperare prin centre speciale, de cunoaştere prin stimula-
rea cercetărilor şi de prevenire prin organizarea unor cursuri. La
elaborarea legii, finanţarea trebuia să fie asigurată de Ministerul
sănătăţii şi al familiei care, între timp, şi-a schimbat profilul şi nu
mai are responsabilitatea protecţiei familiilor. Se pare că respon-
sabilitatea aplicării legii va reveni Ministerului Muncii şi al Pro-
tecţiei Sociale. Urmează ca resursele de finanţare a acestor activi-
tăţi să fie mai bine precizate ulterior, pentru a cunoaşte, de exem-
plu, posibilităţile de finanţare ale activităţilor psihoterapeutice
(care până acum nu intrau în decontările asigurărilor de sănătate),
pentru ca ele să fie într-adevăr accesibile victimelor care au nevo-
ie de ele, dar şi agresorilor, în condiţiile legii.
(23.8) Adaposturile publice trebuie sa asigure gratuit

urmatoarele servicii sociale, cu respectarea standardelor
de calitate, atat victimei, cat si minorilor aflati in
ingrijirea acesteia: protectie impotriva agresorului,
ingrijire medicala, hrana, cazare, asistenta psihologica si
consiliere juridica, pe o perioada determinata, pana la
rezolvarea situatiei familiale. In cazul persoanelor care
nu isi pot asigura singure cazarea si hrana, acestea vor
avea drept de sedere in adapost pana la rezolvarea aces-
tor deziderate de catre stat sau de catre organizatiile ne-
guvernamentale, prin cursuri de calificare profesionala,
internarea minorilor in asezaminte sociale etc.
24.2) La primirea in adapost se aduc la cunostinta victi-
mei mijloacele juridice prin care sa-si protejeze bunurile
ramase la agresor, cum ar fi: notificarea prin executor
judecatoresc a inlaturarii acordului tacit pentru
instrainarea bunurilor comune sau asigurarea de dovada,
prin expertiza judiciara. Consultanta juridica este gratui-
ta, iar primarul poate asigura suportarea, cel putin in
parte, a cheltuielilor corespunzatoare.
24.3) Prevederile alin. (2) se aplica si pentru obtinerea

certificatelor medico-legale.
24.4) Toate adaposturile trebuie arondate la un spital
sau alta unitate sanitara, care sa asigure ingrijirea medi-
cala si psihiatrica. Arondarea se face de catre consiliul
local sau, dupa caz, de catre consiliul judetean, cu acor-
dul Ministerului Sanatatii si Familiei si al proprietarului
adapostului. Arondarea este o conditie fara de care nu se
poate acorda avizul de functionare a adapostului,
prevazut la art. 23 alin. (4).
Prin articolele 23 şi 24, legea prevede organizarea adăpos-

turilor pentru victime şi posibilitatea izolării agresorilor de victi-
me, la solicitarea acestora din urmă. Femeile victime ale abuzuri-
lor sunt considerate persoane adulte, responsabile, care pot lua
decizii privind comportamentul lor, respectiv rămânerea în cuplu
sau părăsirea domiciliului şi solicitarea de servicii sociale şi de
adăpost. Acestea sunt prevederi foarte importante pentru protecţia
victimelor, în concordanţă cu recomandările internaţionale. Ceea
ce va mai trebui reglementat este scoaterea agresorului din domi-
ciliul familial ca urmare a înregistrării unei sesizări privind acte de
violenţă domestică. Aceasta este însă o problemă juridică mai di-
ficilă, care continuă să ridice probleme multor state, dar şi-a găsit
deja rezolvarea în altele, prin asigurarea unor reşedinţe temporare
pentru persoanele învinuite de violenţă domestică, pe perioada
investigaţiei, a eventualei medieri sau a procesului.
Referirea în lege la medierea conflictelor dintre membrii
familiei (articolul 19) este şi ea o noutate valoroasă pentru Româ-
nia, creând un model de abordare nonviolentă a conflictelor, cu
respectarea intereselor clienţilor implicaţi. Valoroasă şi nouă este
şi introducerea în lege a noţiunii de consiliu de familie (articolul
21) care poate fi convocat pentru a sprijini schimbările din fami-
lie, în vederea menţinerii ei. Odată ce situaţia de violenţă a fost
adusă la cunoştinţa familiei şi autorităţile au fost implicate, iar
victima nu mai trebuie să-şi ascundă situaţia, consiliul de familie
poate contribui la creşterea nivelului de siguranţă din familie.
Acest consiliu este extrem de important în cazul victimizării co-
piilor, pentru a evita scoaterea lor din familie şi găsirea unor re-
surse pentru îngrijirea lor în cadrul familiei, dar sub supraveghe-
rea autorităţilor specializate.
Deşi are multe puncte puternice, chiar revoluţionare faţă
de legislaţia românească de până acum, pentru profesioniştii im-
plicaţi nu rezultă foarte clar procedura care trebuie urmată în situ-
aţiile când este nevoie de intervenţii de urgenţă şi victima trebuie
protejată.
26.1) In cursul urmaririi penale sau al judecatii instanta

de judecata, la cererea victimei sau din oficiu, ori de cate
ori exista probe sau indicii temeinice ca un membru de
familie a savarsit un act de violenta cauzator de suferinte
fizice sau psihice asupra unui alt membru, poate dispune,
in mod provizoriu, una dintre masurile prevazute la art.
113 si 114 din Codul penal, precum si masura interzicerii
de a reveni in locuinta familiei.
Din articolul 26.1 rezultă că măsura interzicerii de a re-

veni în locuinţa familiei poate fi luată (numai) în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii. Pentru a dispune luarea măsurilor de sigu-
ranţă, poliţiştii trebuie să probeze pericolul violenţei fizice sau
psihice cu argumente temeinice. Această măsură ar trebui comple-
tată cu forme de protejare a victimelor, cu excepţia recurgerii la
adăposturi, în situaţii de urgenţă, când reprezentantul autorităţii nu
are dubii privind violenţa comisă şi pericolul privind victima.
Legea 217 din 2003 este o victorie incontestabilă pentru
avantgarda care a impus schimbări legislative privind protejarea
victimelor violenţei. Deşi se referă prea puţin la femei ca victime
predilecte ale violenţei, cu excepţia menţiunii de la 2.3, unde vio-
lenţa este menţionată ca încălcare a drepturilor femeilor, legea
prevede multe dintre recomandările feminismului (nevoia de pro-
tecţie a victimelor, nevoia de consiliere, încurajarea deciziei pro-
prii a victimelor privind nevoia de ajutor, necesitatea de a proteja
pe copiii care asistă la violenţele comise între părinţi etc.).
Legislaţia cu privire la protecţia copiilor este într-o peri-

oadă de refacere, fiind discutată şi analizată la diferite nivele, cu
participarea reprezentanţilor guvernului şi a organizaţiilor negu-
vernamentale. Articolul 34 din Convenţia ONU privind drepturile
copiilor obligă statele semnatare să protejeze copii contra oricărei
forme de abuz sau exploatare, inclusiv cea sexuală, împotriva pro-
stituţiei şi a pornografiei. Articolul 35 al aceleiaşi Convenţii pre-
vede ca statele părţi să ia măsurile corespunzătoare pentru a pre-
veni vânzarea, traficul şi răpirea copiilor.
In 1996, la Stockholm, participanţii la primul Congres
Mondial împotriva Exploatării Sexuale şi Comerciale a Copiilor,
reprezentând guvernele a 122 de ţări, s-au angajat într-un partene-
riat global şi au adoptat o declaraţie, împreună cu un plan de acţi-
une corespunzător. În anul 2000 a fost adoptat un document su-
plimentar al ONU, ce vizează în mod particular exploatarea se-
xuală şi comercială a copiilor. Astfel, statele lumii, semnatare ale
acestor convenţii, s-au angajat să vegheze la protejarea copiilor
împotriva violenţelor sexuale, a traficării lor şi a pericolului im-
plicării copiilor în prostituţie. Probabil sub influenţa conferinţei de
la Stockholm şi a agendei internaţionale privind combaterea abu-
zului sexual pe care a impus-o, în 1997 în România a apărut prima
lege postdecembristă care a promovat reforme importante în pro-
tecţia copilului şi a impus forme concrete de protecţie a copilului
abuzat. Aceasta a fost urmată de începerea profesionalizării direc-
ţiilor pentru protecţia copiilor, care au început să angajeze asis-
tenţi sociali, psihologi şi jurişti care să poată identifica, investiga
şi să ofere sprijin copiilor care au suferit abuzuri.
Pe lângă convenţiile amintite pentru protejarea copiilor,
exploatarea sexuală face obiectul Convenţiei pentru suprimarea
traficului de persoane şi a exploatării sau prostituţiei, a Convenţi-
ei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva
femeilor şi a Convenţiei internaţionale împotriva crimei organiza-
te.
Ratificarea de către România a documentelor internaţiona-
le nu a rezolvat prin sine însăşi problema protecţiei şi a respectă-
rii drepturilor femeilor, respectiv a copiilor supuşi violenţei. Mă-
surile legislative româneşti – care, deşi cu întârziere, au apărut
(noul Cod penal, din 2000, sau Legea prevenirii şi combaterii tra-
ficului de fiinţe umane din 2001, legea violenţei domestice din
2003) sau care urmează să apară conform promisiunilor (cum este
Legea copilului) – nu constituie decât o parte din soluţia societală
aşteptată. Legile amintite, alături de Strategia Guvernamentală în
domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004) şi Planul
Naţional de Acţiune privind eliminarea exploatării sexuale a copi-
ilor în scopuri comerciale sunt reglementări şi planuri necesare de
acţiune, care schiţează principiile şi politica legiuitorului privind
protecţia victimelor de violenţă. In sine, ele nu pot însă servi vic-
timele violenţelor, decât completate prin crearea şi asigurarea
funcţionării unui cadru organizatoric de servicii sociale, care să
abordeze într-un mod profesional problematica intervenţiei şi a
prevenţiei violenţei atât în dinamica familială, cât şi cea extrafa-
milială.
Un model de adresare preventivă a violenţei familiale este

cel denumit Campania de toleranţă zero (Zero tolerance
campaign)24. El a fost lansat în 1992, la Edinburgh, ca o activitate
de prevenire a abuzului fizic şi sexual împotriva femeilor, în urma
unui studiu în care se constatase că 1 din 2 băieţi şi 1 din 3 fete
cred că în anumite circumstanţe este acceptabil să loveşti o femeie
sau să o forţezi să întreţină relaţii sexuale. Mai mult, 36% dintre
băieţi considerau că ar putea comite ei înşişi acte sexuale cu forţa.
Campania a constat din multiple acţiuni concertate de informare,
adresate în mod ţintit tinerilor, copiilor expuşi violenţei domesti-
ce, tinerilor cu potenţial violent şi femeilor care au fost victime ale
violenţei. La campanie a participat o întreagă reţea de foruri şi
organizaţii, care s-au înfrăţit cu această ocazie şi au utilizat moda-
24 2000 Women's International Network in association with The

Gale Group and LookSmart.
COPYRIGHT 2001 Gale Group, http://www.findarticles.com/ şi
www.eurowrc.org13institutions şi eu-
ropa.eu.int/comm/employment
lităţi variate de a ajunge la grupurile ţintite: TV, radio, internet,

cinematograf, ziare, acţiuni directe, care toate au prezentat în mod
explicit de ce nu este acceptabilă violenţa împotriva femeilor şi
ce consecinţe nefaste are ea. In urma campaniei de informare şi
educare, tinerii cărora ea li s-a adresat au considerat cu totul ac-
ceptabil conceptul de toleranţă zero. Campania pentru toleranţă
zero a fost preluată de diverse organizaţii europene şi mondiale,
printre altele, mai recent, de organizatorii conferinţei europene a
femeilor din 2000, de la Lisabona, Portugalia, coordonată de co-
misia europeană.
Pe plan global, succesele de până acum în combaterea
violenţei de gen sunt semnificative, constând din legislaţii interna-
ţionale şi naţionale din ce în ce mai eficiente, servicii şi profesio-
nişti din ce în ce mai buni, studii, cărţi, reviste, metodologii de
cercetare, baze de date şi programe de intervenţie aplicabile,
schimburi fructuoase de idei între specialişti şi altele. Totuşi date-
le recente, după mai multe decenii de campanii împotriva violen-
ţei de gen, continuă să arate că ea este încă un fapt de viaţă cotidi-
an. Tocmai de aceea tematica violenţei îndreptată împotriva per-
soanelor vulnerabile continuă să fie actuală, iar combaterea ei tre-
buie să fie un obiectiv al societăţii civile din toate ţările. Ea va
trebui să se păstreze încă multă vreme pe agenda forurilor politice,
educaţionale, de protecţie socială şi a sănătăţii populaţiei acţiuni
care să tindă la schimbarea atitudinilor culturale faţă de problema-
tica violenţei şi a relaţiei sale cu inegalităţile de gen.
CONCLUZII
Interesul pentru studiul violenţei din aria vieţii familiale şi
al abuzului sexual a crescut din ce în ce mai mult. El a cuprins
profesionişti şi cercetători din sfera socio-umană şi numeroase
organizaţii din sfera civică, precum şi foruri legislative internaţio-
nale. Cum am arătat, feminismul a oferit un sistem consistent pri-
vitor la relaţia dintre putere şi gen în contextul violenţei în gene-
ral, al abuzului sexual, a violenţei domestice şi al protecţiei victi-
melor de violenţă în mod special. Totuşi, intervenţia în vederea
limitării fenomenului violenţei de gen, ca şi cea împotriva celor-
lalte forme de violenţă din societate nu a avut succes pe măsura
aşteptărilor. De aceea se impun:
 continuarea cercetărilor pentru o mai exactă cu-
noaştere a tipologiilor violenţei, condiţie a unor
intervenţii care să se adreseze aspectelor ei până
acum ascunse sau necunoscute;
 continuarea căutării unor formule legale care să
nu restricţioneze libertăţile cetăţeneşti, mai ales
dreptul la intimitatea relaţiilor, dar totodată să
permită intervenţia în toate cazurile în care via-
ţa şi sănătatea fizică şi psihică a unei persoane
(în mod special ale femeilor şi ale copiilor) sunt
puse în pericol, când sunt încălcate drepturile la
afirmare, la libertate, la respect, la dezvoltare, la
recreere, la propriile decizii ale unei persoane,
inclusiv în mediul conjugal sau familial al aces-
teia;
 continuarea căutării celor mai bune strategii de
colaborare între forurile naţionale şi internaţio-
nale, dar şi între forurile guvernamentale şi cele
neguvernamentale implicate în abordarea vio-
lenţei în relaţiile de gen;
 găsirea unor modalităţi de finanţare a cercetări-
lor privind violenţa de gen;
 găsirea resurselor pentru organizarea unui sis-

tem de servicii profesionalizate pentru proteja-
rea victimelor violenţei;
 formarea unor specialişti (asistenţi sociali, psi-
hologi, medici, psihoterapeuţi, jurişti şi poli-
ţişti) în cadrul unui sistem acreditat de speciali-
zare în problemele violenţei;
 elaborarea unor programe de prevenire primară
a violenţei sau adaptarea unora dintre cele cu-
noscute pe plan internaţional şi găsirea resurse-
lor pentru experimentarea şi aplicarea lor pe
scară largă.
Reducerea semnificativă a violenţei nu depinde de pune-

rea în aplicare şi de succesul la un moment dat al uneia sau alteia
din recomandările de mai sus, ci de amploarea unor acţiuni con-
certate, susţinute de specialişti şi fundamentate legal, de informare
a comunităţii privind modalităţile de protecţie şi demistificarea
concepţiilor privind violenţa.
BIBLIOGRAFIE
Aber, J.L., Allen, J.P., Carlson, V., Cicchetti, D. (1989). The effects
of maltreatment on developing during early childhood. În:
D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA:
Cambridge University Press p. 579-619.
Aldgate, J. (1997). Family breakdown. În: M. Davies (Ed.) The
Blackwell companion to social work, GB: Blackwell.
Alexandrescu, G. (1998). Efectele sărăciei: copiii străzii – condiţii
de viaţă şi drepturi. În: Sărăcia şi drepturile omului. Bucu-
reşti, finanţată de PNUD.
Anghel, I. (22-28 iulie 1997). Situaţia copiilor din Romania s-a
deteriorat continuu din 1990, "22" – Revistă de dialog
social, nr.29, anul VIII.
Barbor, P.R.H. & Piller, G.J. (Eds.). (1987). The medical aspects of
child abuse. Liverpool: International Collaborative
Commitee for Child Health.
Bernett, O., Miller, C.L., Perrin, R.D. (1997). Family violence
across the lifespan: an introduction. London: Sage Pub.
Back, S. & Lips, M. (1998). Child sexual abuse: victim age, victim
gender, and observer gender as factors contributing to
attributions of responsibility. În: Child abuse and neglect,
Vol 22, 12, p. 1239-1252.
Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration.
American Psychologist, no 4. p. 320-335.
Belsky, J. (1984). The Determinants of Parenting. A process model.
În: Child Development, nr.55, p. 83-96.
Belsky, J., Cassidy, J. (1992). Attachment: theory and evidence. În:
M. Rutter & D. Hay (Eds.), Development through life. Lon-
don: Blackwell.
Belsky, J., Vondra, J. (1989). Lessons from child abuse. The
determinants of parenting. . În: D. Cicchetti, V. Carlson
(Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge University
Press, p. 153-202.
Bem, S. L. (1981) Gender Schema Theory: a cognitive account of

sex typing. Psychological Review, 88, 354-364.
Bereczkei, T. (1997). A viselkedés fejlödésének evoluciós-adaptív
mechanizmusa. În: L. Bernat, K. Solymosi (eds).
Fejlödéslélektan olvasókönyv Budapest, Tertia kiadó.
Berliner, L. (1991). Cognitive theraphy with a young victim of se-
xual assault. În W.N. Friedrich (Ed.). Casebook of sexual
abuse treatment. USA: WW Norton & Co.
Bernett, O., Miller, C.L., Perrin, R.D. (1997), Family violence
across the lifespan. An introduction, Thousand Oaks,
London, New Delhi: Sage Pub.
Bjorklund, D. F., Bering J. M. (2000). The evolved child.
Applying evolutionary developmental psychology to mo-
dern schooling, In Learning and Individual Differences,
Volume 12, Issue 4, 2000, Pages 347-373.
Bloom, M. (1996). Primary prevention practice, London: Sage
Publications Inc.
Bloom, M. (1995). Primary prevention overview, In: Encyclopedia
of Social Work, New York: NASW Press.
Boat, B.W., Everson, M.D. (1993). The use of anatomical dolls in
sexual abuse evaluations: Current research and practice.
In G.S. Goodman & B. L. Bottoms (Eds.), Child victims,
child witnesses: Understanding and improving testimony.
New York: Guilford Press.
Bodrogi, E., Diaconescu, M., David-Kacso, A. (2000). Agresiunea
fizică şi abuzul sexual la elevi de liceu, înCluj, In Dezvă-
luiri, nr. 2, Cluj.
Bourg, W., Broderick R., Flagor, R., Meeks Kelly, D., Butler, J.
(1999). A Child Interviewer’s guidebook. SAGE
Publications, Thousands Oaks, London, New Delhi.
Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva:
WHO.
Bowlby, J. (1958) Psycho-analysis and child care, În: J.D. Suther-
land (ed.) Psycho-anaysis and contemporary thought, Ho-
garth, London.
Bowlby, J. (1973, 1975). Attachment and Loss, Penguin Books,
London.
Bracht, N. (1995). Prevention and wellness, In: Encyclopedia of
Social Work, New York: NASW Press.
Brassard, M.R., Germain, R., Hart, S.N. (1987). Psychological
maltreatment of children and youth, New York: Pergamon
Press.
Briere, J., Runtz, M. (1988). Multivariate correlates of childhood
psychological and physical maltreatment among university
women, În Child Abuse and Neglect, 12, 331-341.
Brisset-Chapman, S. (1995). Child abuse and neglect: direct prac-
tice. In: Edwards, L. E.. Encyclopedia of Social Work,
Washington, DC: NASW Press, p. 353-367.
Brod, H., Kaufman, M. (1994) Theorizing Masculinities.
Thousand Oaks: Sage Publications.
Bronfenbrenner, U. (1979a). The ecology of human development.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Bronfenbrenner, U. (1979b). The worlds of childhood.
Harmondsworth: Penguin.
Brown, J., Cohen, P., Johnson, J., Salzinger, S. (1998). A longitudi-
nal analysis of risc factors for child maltreatment: findings
of a 17 year prospective study of official recorded and self
reported child abuse and neglect. În: Child Abuse and
Neglect, vol 22. 11, p. 1065-1078.
Browne, Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay (2002). Copi-
lul abuzat şi neglijat în familie: studiu naţional 2000,
ANPCA, OMS, Banca Mondială, Bucureşti.
www.copii.ro
Bunch, C., Reilly, N. (1994). Demanding accountability. The glo-
bal campaign and Vienna tribunal for Women's rights.
New York: Center for women's global leadership,
Unifem, & Women Ink,
Burns, L., Young, T. (1996). Planning an enquiry into allegations
of child abuse and neglect. In: D. Platty, D. Shemming,
Making enquiries into alleged child abuse and neglect,
England: John Wiley and sons.
Carlson, E.B. (1997). Trauma assessments. A clinician’s guide,

New York, London: The Guilford press.
Caye, J. & Huffman, R. (1999). Investigative assessment in child
welfare services. NC Division of Social Services, Jordan
Institute for Families, UNC, Chapel Hill.
Charlston, H. (1994). In: Cook, R. Human Rights of women, Phi-
ladelphia: University of Pennsylvania Press.
Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies
for the evaluation of infants and toddlers: an organizational
perspective, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors),
Handbook of early childhood intervention, Cambridge Uni-
versity Press.
Coale, H.W. (1998). A family system approach to child abuse: the
mental health professional. In: N.C. Barker (Ed.), Child
abuse and neglect. An interdisciplinary method of
treatment. Dubuque: Kendall/Hunt Publishing Company.
Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child welfare. Policies
and practice. NY, London: Longman.
Coulborne Faller, C. (1999). Focused questions for interviewing
children suspected of maltreatment and other traumatic
experiences, The APSAC Advisor, V.12, n.1, p.14-18.
Cooper, D. M. & Ball, D. (1993) Abuzul asupra copilului. Bucu-
reşti: Ed. Alternative.
Daly, L. W. (1991). Child abuse investigations. Seattle, Washin-
gton: Katelynn Productions.
Daro, D. (1988). Confronting child abuse: Research for effective
program design. NY: London: The Free Press.
Darmstadt, G.L. (1990). Community-based child abuse prevention.
In: Social Work. Journal of the national association of
social workers. NASW, p. 487-489.
Davido, R. (1998). Descoperiţi-vă copilul prin desene. Bucureşti:
Editura Image.
Diamantopoulou, A. (2000). International Conference: Violence
against women. Zero tolerance. Closing of the European
Campaign. Lisbon 4-6 Mai, 2000.
Dobash, R. E., & Dobash, R . (1979). Violence against wives.
New York Free Press.
Doyle (1990). Working with abused children. Practical Social Work
Series, BASW.
Department of Health (1988). Protecting children. A guide for
social workers undertaking a comprehensive assessment.
London: HMSO.
Dubrow, N.F. (1992). Copiii expuşi la violenţă: o evaluare psihoso-
cială. Manuscris al cursului ţinut la Univ. Babeş-Bolyai
Cluj (iunie 1992).
Egeland, B., Jacobovitz, D. (1984). Intergenerational continuity of
parental abuse: causes and consquences. Presented at the
Conference on Biosocial Perspectives in Abuse and
Neglect. York. Maine.
Eibl-Eibelsfeldt, I . (1989). Human Ethology. New York: Aldine de
Gruyter.
Eliott, D.M., Briere, J. (1995). Posttraumatic stress associated with
delayed recall of sexual abuse: A general population study.
Journal of traumatic stress, 8, 629-647.
Epstein, N.B., Bishop, D.S. and Levin, S. (1978) "The McMaster
model of family functioning" – Journal of Marriage and
Family Councelling, No 4 p. 19-31.
Erickson, Egeland & Pianta (1989). The effects of maltreatment on
the development of young children. In: D. Cicchetti, V.
Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge Uni-
versity Press.
Family preservation services Specialization (1997). UNC.
Fantuzzo, J., Mcdermott, P. & Lutz, M. N. (1998). Clinical issues in
the assessment of family violence involving children. In:
R.T. Ammerman & M. Hersen (Eds.) Assessment of family
violence, New York: John Wiley & Sons, p. 10-23.
Feuerstein, R., Feuerstein, S. (1991). Mediated Learning
Experience: A theoretical review. În: R. Feuerstein, P.S.
Klein, A.J. Tannenbaum, Mediated Learning Experience
(MLE), Freund LTD.
Filipescu, I.P. (1997). Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificul-

tate. Timişoara: Ed. All Educational.
Finkelhor, D., Brown, A. (1986). Initial and long term effects: a
conceptual framework. În: A sourcebook on child sexual
abuse, Beverly Hills: Sage.
Fraser, M. (1997). The ecology of childhood: a multisystem per-
spective. In: M. Fraser (Ed.) Risk and resilience in
childhood, USA: NASW Press, p. 1-9.
Freud, A. (1946). Das ich und die Abwehrmechanismen, Imago
Publishing Co. Ltd, London.
Freud, A., Burlingham, D. (1942). Young children in wartime: A
year’s work in a residential war nursery, London, Allen
and Unvin.
Freud, A. (1952). A connection between the states of negativism
and the emotional surrender, În International Journal of
Psycho Analysis, 33.
Friedrich, W. N. (1990). Psychotherapy of sexually abused chil-
dren, W.W. Norton Company, New York, London.
Friedrich, W.N. (1995). Psychotherapy with sexually abused boys.
Sage Publications, IVSP.
Friedrich, W. (1990). Psychotherapy for sexually abused children
and their families. New York, London: W.W. Nor-
ton&Company.
Fundaţia "Copiii României" (1998). Cartea albă a copilului. Depar-
tamentul Informaţiilor Publice a României, Bucureşti.
Gallup (2000). Barometrul de gen România August 2000, Bucu-
reşti: Fundaţia pentru o Societate Deschisă.
Garbarino, J., Guttmann, E., Seeley, J.W. (1986). The
psychologically battered child: Strategies for identification,
assessment and intervention. San Francisco: Jossey-Bass.
Gelles, R.J. (1987). Family Violence. Sec Ed. Sage Publications
Germain, G. (1973). An ecological perspective in casework practice.
Social casework, 54, p. 323-331.
Gil, D. (1970). Violence against children: Physical child abuse in
the United States. Cambridge MA: Univ. Press.
Gill, D. (1979). Unraveling child abuse. În: D. Gill (Ed.), Child
abuse and violence, New York: AMS Press Inc.
Giovannoni, J.M. (1985). Child abuse and neglect: an overview. În
J. Laid & A. Hartman (Eds.), A handbook of child welfare:
context, knowledge, and practice New York: Free Press, p.
193-212.
Gomori, M. (1994). The Satir model: Family therapy and beyond,
6-th Family Therapy Conference, Budapest, 20-24 Au-
gust.
Gough, D. (1993). The case for and against prevention. În: L.
Waterhouse, O. Stevenson (Eds.), Child abuse and child
abusers. Protection and prevention, London and Philadel-
phia: Jessica Kingsley Pub., p. 208-232
Hague, G., Mallos, H. (1993), Domestic violence. Action for
change, GB: New Clarion Press
Hansen, D.J., Sedlar, G., &Warner-Rogers, J.E. (1999). Child
physical abuse. In: R. Ammerman & M. Hersen (Eds.),
Assessment of Family Violence. A clinical and legal
sourcebook, New York: John Wiley & Sons, Inc.
Hardiker, P. (1996). The legal and social construction of
significant harm. În: M. Hill, J. Aldgate, Child welfare
services. Developments in law, policy and services, Lon-
don: Jessica Kingsley Publishers., p. 105-119.
Harlow, H.F., Harlow, M.K. (1962, 1972). Social deprivation in
monkeys. În: Readings from Scientific American. The
nature and nurture of behavior. San Francisco: W.H.
Freeman and Co.
Harris, R. (1989). Suffer the children: the family, the State, and the
social worker. Hull University Press.
Hearn, J. (1998). The violences of men. London: Sage Pub.
Hepworth, D. H. & Larsen, J. A. (1986). Direct social work prac-
tice, Chicago: The Dorsey Press.
Herczog, M (1997). A gyermekvedelem dilemai. Budapest: Pont
kiado.
Herman J.L. (1992). Trauma and recovery, New York: Basic
Books.
Herrnstein, R.J., Murray, Ch. (1994). The bell curve, Free Press
Paperback, NY.
Heyzer, N. (1998). Working towards a world free from violence
against women: Unifem's contribution. In: Gender and
development. Vol. 6.3 p. 17-26.
Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii (2001)
Raport privind abuzul şi exploatarea sexuală a copiilor,
ANPCA, UNICEF, WHO, www.copii.ro.
Johnson, M.P., Ferraro, K.J. (2000). Research on domestic
violence in the 1990s: Making decisions. In: Journal of
Marriage and the family, 62, Nov. p. 948-963.
Hewitt, S. K. (1999). Assessing allegations of sexual abuse in
preschool children. Understanding small voices. Sage
publications: Thousands Oaks.
Hill, M., Aldgate, J. (1996). The Children Act 1989 and recent
developments in research in England and Wales. În: M.
Hill, J. Aldgate (Eds.) Child Welfare Services. London: Jes-
sica Kingley Publishers.
Hill, M., Triseliotis, J., Borland, M., Lambert, L. (1996).
Outcomes of social work interventions with young people.
London: Jessica Kingsley Pub. Ltd., p. 260-262.
Hodges, K. (1992). Structured interviews for assessing children.
In: Journal of Child Psychology and Psychiatry, Vol. 34,
no 1., 49-630. Hewitt, S. K. (1999). Assessing allegations
of sexual abuse in preschool children. Understanding
small voices. Thousands Oaks, CA: SAGE.
Hristu, V. (1998). Impactul sărăciei asupra respectării convenţiei
drepturilor copilului. În: A. Zugrăvescu, Sărăcia şi drepturi-
le omului, RO: PNUD.
Hudson, W.W. (1992). The Walmyr Assessment Scales Scoring
Manual. Tempe, AY: Walmyr Publishing Co.
Hunter, R., Kilstrom, M. (1979). Breaking the cycle in abusive
parents. Amer. J. Psychiatry, n 136, 1320-1322.
Ionescu, M., Popa, I., Forestier. D. (1997). Protocol de evaluare şi
de ocrotire a copilului aflat în dificultate. Programul pen-
tru Protecţia Copilului. DPC – EU/Phare.
Jacobson, A.J., Koehler, J.E., & Jones-Brown, C. (1987). The
failure of routine assessment to detect histories of assault
experienced by psychiatric patients. Hospital and
Community psychiatry, 38, 386-389.
Kaufman, J., Zigler, E. (1989). The intergenerational transmission of
child abuse. In: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.), Child
maltreatment. USA: Cambridge University Press, p. 129-
152.
Kelly, L. (1996). It's every where: sexual violence as a continuum,
In: Jackson, S. and Scott, S. (Eds.). Edinburgh University
Press Ltd, Edinburgh, p. 191-207.
Kempe, C.H. (1985). The battered child syndrome. In: Child
abuse and neglect, 9, p. 143-154.
Kempe, C. H., Silverman, F.N., Steele, B.F., Dregenmuller, W.,&
Silver , H.K. (1962). The battered child syndrome. Jour-
nal of the Medical Association, 18(1), 17-24.
Kempe, R.S., Kempe C.H. (1978). Child abuse. London:
Fontana/Open books.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit.
Kirby, L. D. & Fraser, M. (1997). Risk and resilience in
childhood. In: M. Fraser (Ed.) Risk and resilience in
Lanning, K.V. (1996). Criminal investigation of sexual
victimization of children. In: J. Briere, L. Berliner, J. A.
Bulklez, C. Jennz, T. Reid, The APSAC Handbook on
child maltreatment, Sage, Thousand Oaks, London, New
Delhi.
Laplanche, J., Pontalis, J.B. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucu-
reşti: Humanitas.
Manual pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale. DSM-
III-R. (1993). Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din
România.
Linehan, M.M., Paul, E., Egan, K.J. (1983). The Parent Affect
Test: Development, validity and reliability, Journal of
Clinical Child Psychology, 12, p. 161-166.
Lorenz, K. (1963). Das sogenannte Böse. Zur Naturgeschichte der

agression. Wien, Borotha-Shoeler.
MacLeod, M. Saraga E. (1988). Chalenging the ortodoxy: towards
a feminist theory and practice. În: Feminist Review – Spe-
cial Issue Family secrets – Child Sexual Abuse, no. 28,
Spring.
Matthews, N. A. (2000). Generic Violence Prevention and
Gendered Violence. In: Violence Against Women, March
2000, Vol. 6 Issue 3, p. 311-321
May-Chahal, C., Herczog, M. (2003). Introduction and overview
of child sexual abuse in Europe. In C. May-Chahal, M.
Herczog (Eds.) Child sexual abuse in Europe, Council of
Europe, Strasbourg Cedex
McCabe (1989). Az életkorra vonatkozó absztrakt perceptuális
információ: a bántalmazás egy rizikó faktora?
Pszihologia, 3, p.477-492.
McCurdy, K. (1995) Risk assessment in child abuse prevention
programs. In Social Work research, June 95, Vol. 19 Issue2,
p.77-88.
Meyer, C.H. (1995). Assessment. In: Edwards, L.E., Encyclopedia
of Social Work, Washington, DC: NASW Press, p. 260-
270.
Miroiu, M. (1997). Orientări principale în feminism. In: L. Grunberg,
M. Miroiu (Eds.), Gen şi societate (Gender and society), pp.
56-65. Bucureşti: Ed. Alternative.
Mrazek, P.B., Bentovim, A. (1981). Incest and the dysfunctional
family system. În: P. Mrazek & H. Kempe, Sexually abused
children and their families, Pergamon Press.
Muntean, A. (2000) Violenţa Domestică. Timişoara: Eurostampa
National Center of Child Abuse and Neglect (1988). Study findings:
Study of services, NCCAN.
Nicolaescu, M. (1998). Drepturile omului şi remodelarea societă-
ţii. În "22" – Revistă de dialog social, IX, nr. 49, Supli-
ment 75, p.1.
North Carolina Division of Social Services (1998). Standards for
children’s services and delivery. 1998-2000. I&IA#6.
PAR. Catalog of Professional Testing Resources. (2000).
Psychological Assessment Resources, Inc, March 2000.
Vol. 25, #2.
Parton, C. (1990). Women, gender, oppression and child abuse. În:
The Violence against children study group, Taking child
abuse seriously, London: Unwyn Hyman
Paludi, M. (2001, 2002). The psychology of women. New Jersey:
Prentice Hall
Parton, C. (1990). Women, gender, oppression and child abuse. În:
The Violence against children study group, Taking child
abuse seriously, London: Unwyn Hyman
Parton, N. (1985). The politics of child abuse, London:
Macmillan.
Pecora, P.J., Whittaker, J.K., Maluccio, A.N. (1992). The Child
Welfare Challenge, Policy, Practice, and Research, Aldine
de Gruyter, New York.
Perry, B.D. (1993a). Neurodevelopment and the neurophysiology of
trauma I: Conceptual considerations for clinical work with
maltreated children. În: The APSAC Advisor, 6, 1
Pery, B.D. (1993b). Neurodevelopment and the neurophysiology of
trauma II: clinical work along the alarm-fear-terror continu-
um. În: The APSAC Advisor, 6, 2
Petre, N., Olsavzky V. (2001). Factori de risc si evaluarea calitativa
si cantitativa a abuzului si exploatarii sexuale a copilului
in Romania (Studiu national – Organizatia Mondiala a
sanatatii). În G. Alexandrescu, et al: Abuzul şi expoatarea
sexuală a copiilor, Unicef, Buc. P. 22-27
Polansky, N.A., Chalmers, M.A., Buttenwieser, E.,Williams, P.D.
(1981). Damaged parents: an anatomy of child neglect.
Chicago: University of Chicago Press.
Popa, D. (1998). Un nou flagel în România: exploatarea minorilor.
În: "Adevărul", 26.03.1998, p. 9.
Popescu, V., Răduţ, M. (Ianuarie, 1998). Copilul maltratat. În: Viaţa
Medicală, 420, n.2 anul X.
Pringle, M. Kelmer (1980). Towards the prediction of child abuse.
În: Frude, N. (Ed.) Psychological approaches to child
abuse, p. 203-219. London: Batsford Academic and

Educational Ltd.
Rădulescu, S.M. (2001). Sociologia violenţei (intra)familiale: vic-
time şi agresori în familie, Bucureşti: Lumina Lex
Roberts, J., Dempster, H., Taylor, C., Mc.Millan, B. (1991). Report
on child sexual abuse in Tayside (cercetare nepublicată).
Robertson, J. (1958). Young children in hospital, Tavistock, Lon-
don.
Rotariu, T.(coord.), Roth, M., Mezei, E., Filipoi, S., Munteanu, A.,
Sabău, V. (1996). Expunerea minorilor la abuz şi neglijare
în judetul Cluj. Ed. Contrax .
Roth, M.(1998). Activarea funcţiilor cognitive în copilăria mică.
Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Roth, M. (1999). Protecţia copilului. Dileme, concepţii şi metode.
Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
Runyan, D.K., Hunter, W.M., Socolar, R.S. Amaya-Jackson, L.,
English, D., Lanndsverk, J., Dubowity, H., Brown, D.,
Bangdiwala, S.I. & Mathew, R.M. (1998). Children who
prosper in unfavorable environments: the relationship to
social capital, Pediatrics, vol. 101, 1. p.12-18.
Russell, D.E.H. (1984). Sexual exploitation. London: Sage.
Rutter M. (1971). Parent-Child Separation psychological Effect on
the Children, În: Journal of Child Psychology and
Psychiatry, 12.
Rutter, M. (1987). Psychosocial resilience and protective
mechanisms, În: American Journal of Orthopsychiatry, 57,
p. 316-33.
Sameroff, A.J., Fiese, B.H. (1990). Transactional regulation and
early intervention, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors),
Handbook of early childhood intervention, Cambridge Uni-
versity Press.
Satir, V.(1988). New Peoplemaking. Science and Behavior Books,
Inc. Palo Alto, California.
Schaffer, H.R. (1990). Making decisions about children:
Psychological questions and answers. Oxford: Blackwell
Schreiber, F.R. (1997). Sybil. Ed. Atos, p.72.
Sedlak, A.J. (1991a). National incidence and prevalence of child
abuse and neglect: 1988, Rockville, MD: Westat.
Sedlak, A.J. (1991b). Supplimentary analyses of the data on the
national incidence and prevalence of child abuse and
neglect: 1988, Rockville, MD: Westat.
Sedlak, A.J., Broadhurst, D.D. (1996). Third national incidence
study of child abuse and neglect: final report. Washin-
gton, DC: U.S. Department of Health and Social Services
Seligman, M. (1975). Helplessness: On depression, development
and death, New York: W. H. Freeman
Siegel, D. (1995). Memory, trauma and psychotherapy. A cognitive
science view. În: The Journal of Psychotherapy. Vol 4, no
2, p. 93-122.
Spitz, R.A., Wolf (1946). Anaclitic Depression an Inquiery into the
Genesis of Psychiatric Conditions in early Childhood. În:
Psychoanalitic study of Childhood, Vol. 2, p. 313-342.
Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A
selected history of attempts to raise retarded intelligence,
LEA Publishers.
Stark, E., Flitcraft, A. (1996). Women at risk. New Delhi, London,
New York: Sage Pub.
Steele, B.F., Pollock, C.B. (1974), A psychiatric study of parents
who abuse infants and small children. În: R.E. Helfer &
C.H. Kempe (Eds.) The battered child (pp. 89-133) Chi-
cago: University of Chicago Press.
Striefel, S., Robinson, M.A., Truhn, P. (1998). Dealing with child
abuse and neglect within a comprehensive Family-
Support Program. În: J.R. Lutzker (Ed.) Handbook of
child abuse research and treatment. New York: Plenum
Press.
Sweetman, C. (1998). Editorial. In Focus on Gender. Gender and
development. Oxford: Oxfam, p. 7-16.
Şerban, D., Roman, G. (2001). Copiii străzii. Bucureşti: Organiza-
ţia Salvaţi Copiii, UNICEF, ANPCA)
Şerban, D., Roman, G. (2001). Abuzul si exploatarea copiilor fara

adapost, În: G. Alexandrescu, et al: Abuzul şi expoatarea
sexuală a copiilor, Unicef, Buc. p. 9-16.
Şerbănescu, F., Morris, L., Marin, M. (2001). Studiul sănătăţii
reproducerii România 1999. Raport final. Bucureşti: CDC
şi ARSRMS.
Takanishi, R., DeLeon, P.H. (1994). A Head Start for the 21st
Century, American Psychologist, vol. 49, No. 2, 120-122.
Terr, L.C. (1991). Childhood traumas: An outline and overview. În
American Journal of Psychiatry, 148, 1 p.10-20
Thoburn, J. (1997). The community child care team. În: M. Davi-
es (Ed.), The Blackwell companion to Social Work, Ox-
ford: Blackwell, p. 290-296.
Thomlisson, B. (1997). Risk and protective factors in child
maltreatment. In: M. Fraser (Ed.) Risk and resilience in
Tisdal, K. (1996). From the Social Work (Scotland) Act 1968 to the
Children (Scotland) Act 1995. Pressures for change. În:
Hill, M., Aldgate, J., Child Welfare Services. Developments
in law, policy and services. Jessica Kingsley Publishers, p.
24-39.
Toporan, I. (17 Dec. 1998). Abuzurile sexuale asupra minorilor – un
fenomen care riscă să scape de sub control. În: "Adevărul",
n. 2658.
Trifan, A. (1998). O altfel de litiază. Viaţa medicală, 9, 11 , p.6
UNICEF & Departamentului de Protecţie a Copilului (1997). Situa-
ţia copilului şi a familiei în România, Bucureşti.
UNICEF (1999). Women in transition. Monee Project. Regional
Monitoring Report, N. 6 UNICEF International, Child
Development Centre Florence.
Vauras, M., Lehtinen, E., Kinnunen, R., Salonen, P. (1992).
Socioemotional coping and cognitive processes in training
learning disabled children, In: Bernice Y.L. Wong (editor)
Contemporary intervention research in learning disabilities.
An international perspective, Springer-Verlag, New-York
Inc., p. 163-189.
Vintileanu, I (2001). Abuzul si exploatarea sexuala a copiilor din
evidentele statistice ale ministerului de interne – institutul
de cercetare şi prevenire a delincvenţei. În: G. Alexan-
drescu, et al: Abuzul şi expoatarea sexuală a copiilor,
Unicef, Buc. p. 29-37.
Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. Brit-
ish Journal of Social Work, 22, 47-60.
Wattam, C. (1996). Evaluating the evidence. In: D. Platty, D.
Shemming, Making inquires into alleged child abuse and
neglect, England: John Wiley and sons.
Weinrich, J. (1977). Human sociobiology: Pair bonding and
resource predictability (effects of social class and race).
Behavioral Ecology and Sociology, no. 2, p. 98-118.
Wells, S. (1995). Child abuse and neglect overview. In: Edwards,
L. E.. Encyclopedia of Social Work, Washington, DC:
NASW Press, p. 346-353.
Werner, E.E. (1990). Protective factors and individual resilience, În:
S.J. Meisels, J.P. Shonkoff (Editors), Handbook of early
childhood intervention, Cambridge University Press.
Whitman, M. (1998). Evaluarea şi pregătirea în cazul copiilor ne-
glijaţi şi abuzaţi. Seminar organizat de World Vision şi
World Learning, Cluj.
Williams, L.M. (1994). Recall of childhood trauma: a prospective
study of women’s memories of child sexual abuse. Jour-
nal of consulting and clinical psychology, 62, 1167-1176.
Wilson, E. (1975). Sociobiology: The new Synthesis. Cambridge,
The Bellknap Press of Harward Univesity.
Winnicott, D.W. (1964). The child, the family and the outside
world, Penguin books, London.
Wolkind, S.N., De Salis, W. (1982). Infant temperament, maternal
mental state and child behavioral problems. În: R. Porter &
G. Collins (Eds.) Temperamental differences in infants and
young children. Ciba Foundation Symposium 89. London:
Pitman
Wolkind, S.N., Rutter, M. (1973): Children who have been `in

care' – an epidemiological study. In: Journal of Child Psy-
chology and Psychiatry, 14, 97-106
World Bank (1993). World Development Report: Investing in
health, World Bank, New York, Oxford University Press
Zamfir, E. (1995). Politica de protecţie a copilului în România. În:
E. Zamfir & C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Al-
ternative.
Zamfir, C. (coord.). (1995). Dimensiuni ale sărăciei, Bucureşti: Ex-
pert.
Zamfir, C. (coord.). (1998). Toward a child centered society. A re-
port of the Institute for the Research of the Quality of life,
Bucureşti: Ed. Alternative.
Zamfir, C., Zamfir, E. (1993). Ţiganii între ignorare şi îngrijorare,
Bucureşti
Zigler, E., Trickett, P.K. (1978). IQ, Social competence, and
evaluation of early childhood intervention programs, Ame-
rican Psychologist, sept., p. 789-798.
Zigler, E., Hall, N.H. (1989). Child abuse in America. În: D.
Chicchetti, V. Carlson (Eds.), Child Maltreatment: Theory
and research on the causes and consequences of child
abuse and neglect, NY: Cambridge Univ. Press.
ANEXE
STANDARDE MINIME PRIVIND

ACTIVITATEA CENTRULUI SPECIALIZAT
PENTRU COPILUL ABUZAT, NEGLIJAT SAU/ŞI
EXPLOATAT25
Maria Roth, Imola Antal, Isabela Popa, Cristinela Fabian, Burda

Codruta, Edit Joo, Cornelia Andrecut
25 Materialul a fost elaborată de echipa de cercetare formată din Maria

Roth (coordonator), Imola Antal, Codruţa Burda, Joo Edit şi Cristinela
Fabian, Cornelia Andrecut (supervizat de Izabela Popa), în cadrul pro-
iectului de cercetare-intervenţie de elaborare a Standardelor pentru
ANPCA de intervenţie în cazul copilului abuzat, neglijat şi exploatat,
finanţat de Worldlearning (Izabela Popa a avut funcţia de coordonator
din partea ANPCA), 2002-2003. Ulterior elaborării, materialul a fost
prelucrat de către specialişti ai ANPCA conform unor criterii proprii,
noua versiune devenind regulament de funcţionare pentru serviciile spe-
cializate în protecţia copilului.
CAPITOLUL I
MISIUNEA
Centrul specializat pentru copiii abuzaţi, neglijaţi şi exploa-

taţi (CSCANE) este un serviciu destinat evaluării, coordonării in-
tervenţiei şi oferirii unor servicii de specialitate copiilor abuzaţi,
neglijaţi şi/sau exploataţi, în scopul asigurării protecţiei lor.
1. CSCANE asigură informarea comunităţii locale şi colabo-

rează cu aceasta cu privire la modalităţile de semnalare şi
de intervenţie în cazurile de abuz, neglijare şi exploatare a
copilului (A/N/E).
2. CSCANE desfăşoară activităţi specializate la nivel individu-

al, familial, de grup şi comunitar în scopul asigurării pro-
tecţiei copiilor A/N/E si asistă părinţii în îndeplinirea adec-
vată a rolurilor lor parentale.
Tabelul 6.1. CAPITOLUL II

STANDARDELE MINIME
Teme principale:
1. Informare şi relaţiile cu comunitatea

2. Componentele centrului
2.1 . Biroul de înregistrare a cazurilor şi telefonul
copilului*
2.2. Echipa mobilă de evaluare şi intervenţie de ur-
genţă
2.3. Biroul de evaluare şi de management a cazurilor*
2.5. Biroul de consiliere
3. Activităţile CSANE:
3.1 . Preluarea cazurilor
3.2 . Evaluarea cazurilor
3.3 . Intervenţia de urgenţă
3.4 . Planificarea serviciilor de intervenţie
3.5 . Managementul de caz, monitorizarea şi evalua-

rea intervenţiei.
4. Organizarea şi funcţionarea centrului
5. Resurse umane
6. Documentele centrului
6.1 . Fişa de sesizare (FS)
6.2 . Fişa de evaluare iniţială (FEI)
6.3 . Fişa de evaluare detaliată (FED)
6.4 . Registrul de înregistrare a cazurilor (RIC)
6.5. Planul personalizat de intervenţie (PPI)
6.5 . Dosarul copilului A/N/E
6.6 . Contract de colaborare în interesul copilului
A/N/E
6.7 . Proiectului Personalizat de Interventie (PPI)
6.8 . Contract de păstrare a confidenţialităţii
6.9 Decizia de luare în evidenţă ca fiind un caz A/N/E
7. Lucrul în reţeaua de intervenţie, prin lucrătorii sociali
* In acest material sunt abordate numai componentele notate
cu acest semn
I. INFORMARE SI RELAŢIILE CU COMUNITATEA
Standardul 1 Centrul promovează serviciile oferite în intere-

sul copiilor expuşi A/N/E şi asigură informarea
comunităţii cu privire la modalităţile de semna-
lare, evaluare şi de intervenţie în aceste cazuri.
Rezultat Creşterea nivelului de implicare a co-

o
munităţii în identificarea, semnalarea
şi sprijinirea copiilor aflaţi în situaţii
de A/N/E.
o Creşterea încrederii comunităţii în po-
sibilitatea rezolvării situaţiilor de
A/N/E ale copiilor.
Proceduri de implementare a standardului
1.1 CSCANE organizează periodic (cel puţin semestrial), în colaborare

cu centrul de resurse comunitare, campanii de informare, comunica-
re şi educare a copiilor şi adulţilor comunităţii cu privire la tematica
abuzului, neglijării şi exploatării copilului şi serviciile oferite în acest
domeniu.
1.2 CSCANE stabileşte şi menţine relaţii de colaborare cu instituţiile şi
organizaţiile care sunt în legătură cu problemele copiilor expuşi
A/N/E (tribunal, procuratură, poliţie, şcoli, spitale, organizaţii negu-
vernamentale, voluntari, biserici şi comunităţi religioase, mass-
media, universităţi), stabilind cu acestea contracte de colaborare spe-
cifice (vezi contractul de colaborare în interesul copilului A/N/E) şi
contracte de confidenţialitate (vezi în contractul de respectare a con-
fidenţialităţii).
1.3 CSCANE stabileşte şi menţine relaţii de colaborare direct cu mem-
brii adulţi şi copii ai comunităţii prin modalităţi practice specifice ca
telefonul copilului (telefonul albastru), cutia poştală în şcoli, în spita-
le de copii şi instituţiile de protecţia copilului (centre de plasament,
centre de zi, etc.), pagina web, adresa e-mail etc.
1.4 CSCANE încurajează membrii comunităţii (adulţi şi copii), precum
şi organizaţiile să îi adreseze şi să ceară ajutor privind toate situaţiile
care privesc copiii expuşi A/N/E.
1.5 CSCANE urmăreşte modul de respectare a confidenţialităţii cazuri-
lor de A/N/E a copiilor şi reacţionează prompt la orice situaţie de în-
călcare a principiului confidenţialităţii, în scopul evitării identificării

copilului în propria lui comunitate.
1.6 Cazurile sunt mediatizate numai dacă sunt asigurate şi respectate
toate condiţiile pentru respectarea confidenţialităţii: este prezentată
istoria cazului fără a furniza informaţii prin care cazul să fie identifi-
cat (numele, adresa sau vârsta reală a copiilor sau ale adulţilor din
preajma lui). Atunci când aceste condiţii nu sunt acceptate de către
reprezentanţii mass-mediei, cazul nu este prezentat. În cazul în care
se vor difuza imagini, se vor respecta toate reglementările CNA, pen-
tru a evita recunoaşterea copiilor şi a aparţinătorilor acestuia.
Indicatori
1. Numărul şi amploarea campaniilor de informare organizate
de CSCANE, eventual în colaborare cu organizaţii
partenere din comunitate (se va nota numărul seminariilor,
al campaniilor de publicitate şi al celorlalte acţiuni de
informare, comunicare şi educare, precum şi numărul
colaboratorilor şi al participanţilor).
2. Contractele de colaborare cu diversele instituţii şi
organizaţii,
3. Numărul de voluntari şi timpul alocat de aceştia
voluntariatului în problematica A/N/E
4. Numărul anual şi cel lunar de apeluri şi de sesizări
înregistrate;
5. Numărul anual şi lunar de copii care semnalează A/N/E
6. Numărul anual şi lunar de beneficiari
7. Numărul de cutii de sesizare plasate în instituţii
8. Numărul de mesaje adresate pe internet
9. Numărul de contracte de confidenţialitate semnate de
parteneri
10. Nota privind respectarea contractului de confidenţialitate în
cazurile mediatizate
2. COMPONENTE ALE CSCANE
BIROUL DE INREGISTRARE A
SESIZĂRILOR
Standardul 2 CSCANE asigură înregistrarea tuturor sesizări-

lor privind copiii expuşi A/N/E, în scopul asigu-
rării protecţiei acestora prin cea mai adecvată
formă de intervenţie, precum şi pentru a reduce
riscul repetării unor noi situaţii de A/N/E.
Rezultat 1. Constituirea unei baze de date unice cu privi-

re la cazurile sesizate de către membrii comuni-
tăţii (copii şi adulţi) şi reprezentanţi ai unor
instituţii, servicii sau organizaţii.
2. Preluarea cu promptitudine a cazurilor de
către CSCANE în vederea evaluării expunerii
la A/N/E şi a stabilirii celei mai adecvate moda-
lităţi de intervenţie.
2.1 . Biroul de înregistrare a sesizărilor primeşte toate sesizările privind

situaţiile de A/N/E ale copiilor.
2.2 Pentru a da posibilitate populaţiei să raporteze în cât mai mare măsură
situaţiile de A/N/E, biroul de înregistrare a sesizărilor va fi în legătu-
ră permanentă cu telefonul copilului (telefonul albastru, 983, hotline
etc.)
2.3 Toate cazurile sesizate la Biroul de înregistrare sunt cuprinse în Re-
gistrul de sesizări şi pentru fiecare caz se completează fişa de sesizare
a cazului.
2.4 Persoana care primeşte sesizarea va adresa celui care a sesizat cazul
întrebări privind gradul de pericol în care se află copilul A/N/E (între-
bări care sunt cuprinse în fişa de sesizare, sub numele de scala de eva-
luare a pericolului pentru copil).
2.5 Biroul de înregistrare a sesizărilor acordă o importanţă specială cazu-
rilor sesizate ca fiind periculoase pentru copil.
2.6 Persoana care înregistrează cazuri de urgenţă de A/N/E înaintează
informaţiile privind cazul către coordonatorul CSCANE pentru a asi-
gura reacţia promptă a serviciului public specializat
2.7 CSCANE asigură permanenţa deservirii populaţiei prin biroul de în-
registrare a sesizărilor cu personal pregătit special în privinţa copiilor
A/N/E.
2.8 CSCANE se autosesizează privind expunerea la A/N/E ale copiilor

în situaţiile semnalate de mass-media.
2.9 CSCANE se autosesizează privind expunerea la A/N/E a tuturor copii-
lor care au trăit împreună cu, sau au fost expuşi aceloraşi persoane (mem-
brii de familie, rude, profesionişti sau alte persoane) ca şi copiii în legătură
cu care s-a primit o sesizare A/N/E sau alături de copii la care A/N/E s-a
confirmat (în aceste cazuri, un reprezentant al CSCANE completează fişa
de sesizare a cazului).
2.10. Cazurile care nu întrunesc criteriile de repartizare către o unitate spe-
cializată în abuz şi neglijare sunt direcţionate, în măsura posibilităţilor,
către o unitate de alt tip, care poate oferi serviciile de care copiii au nevoie
(educaţionale, medicale etc.)
Indicatori
1. In fişele de înregistrare sunt cuprinse referiri la urgenţa şi gravi-
tatea cazurilor de A/N/E.
2. In Registrul de înregistrare a sesizărilor sunt cuprinse referiri
privind urgenţa şi gravitatea cazurilor.
3. In Registrul de înregistrare a sesizărilor sunt cuprinse referiri
privind preluarea cazurilor de la telefonul copilului.
4. In Registrul de înregistrare a sesizărilor se află menţiuni despre
cazurile de autosesizare din partea CSCANE
5. In Registrul de înregistrare a sesizărilor se află menţiuni despre
situaţiile în care persoana care a înregistrat sesizarea ca fiind
periculoasă pentru copil, a înaintat informaţiile despre caz coor-
donatorului CSCANE.
6. Prin orarul său, biroului de înregistrare a sesizărilor în colabora-
re cu telefonul copilului asigură accesibilitatea sesizării cazuri-
lor de A/N/E în mod continuu (inclusiv pe timpul nopţii, al sfâr-
şitului de săptămână şi al zilelor de sărbătoare).
2.3. BIROUL DE EVALUARE ŞI DE MANAGEMENT A

CAZURILOR de A/N/E
Standardul 2.3 Prin biroul de evaluare şi de management

CSCANE asigură evaluarea primară şi detalia-
tă a tuturor cazurilor de A/N/E înregistrate, în
scopul aprecierii pericolului în care se află copi-
lul şi a luării măsurilor celor mai adecvate pen-
tru copil.
Rezultat 1. Profesioniştii implicaţi în echipa de evaluare
a cazului de A/N/E iau o decizie privind validi-
tatea situaţiei semnalate, stabilesc existenţa si-
tuaţiei de abuz şi a tipului de abuz , precum şi
gradul de severitate al acestuia.
2. Prin managementul de caz se iau măsurile
cele mai adecvate de intervenţie pentru reduce-
rea efectelor situaţiei de A/N/E, în funcţie de
factorii de risc şi de resursele familiei (a mediu-
lui în care trăieşte copilul).
3. Biroul va avea o bază de date computerizată
care va asigura accesibilitatea informaţiilor
culese pe tot parcursul evoluţiei cazului, dar şi
după finalizarea lui.
2.3.1 Evaluarea se realizează în două etape: evaluarea iniţială şi evaluarea

detaliată
2.3.2 Coordonatorul CSCANE repartizează personalului cazurile care ur-
mează a fi evaluate; coordonatorul CSCANE va avea în vedere ca profesi-
onistul care evaluează primul un copil aflat într-o situaţie de A/N/E să
devină managerul lui de caz.
2.3.3 Coordonatorul CSCANE va repartiza cazurile de A/N/E astfel, ca un
profesionist să nu fie implicat pe durată lungă în mai mult de 25 de cazuri
de A/N/E concomitent. Acest număr va fi redus dacă profesionistul do-
bândeşte calitatea de manager de caz pentru mai mult de 15 copii A/N/E.
2.3.4 Coordonatorul CSCANE în colaborare cu profesionistul care preia
cazul de A/N/E va desemna echipa multidisciplinară de evaluare şi inter-
venţie.
2.3.5 Coordonatorul CSCANE va asigura stabilirea contactelor şi a con-
tractelor cu persoanele resursă pentru evaluarea cazurilor de A/N/E din
afara instituţiei (cele din poliţie, procuratură, servicii medicale, şcolare,
primărie etc.)
2.3.6 Coordonatorul CSCANE împreună cu profesioniştii biroului de eva-
luare şi de management, pe baza prezentelor standarde, a ghidului metodo-
logic şi a altor materiale de specialitate vor stabili propria metodologie de
evaluare şi management a cazului şi vor alcătui propriul instrumentar de
lucru cu familiile şi copiii.
2.3.7 Coordonatorul CSCANE împreună cu profesioniştii biroului de eva-
luare şi de management vor decide asupra modalităţilor de implicare a
copiilor şi a părinţilor în evaluarea, planificarea şi managementul de caz.

2.3.8 Indiferent de felul activităţilor, rezultatele ei vor fi întotdeauna con-
semnate de către toţi profesioniştii implicaţi în evaluare şi intervenţie în
documentele CSCANE (fişa de evaluare iniţială, fişa de evaluare detaliată,
în rubrica specificată din registrul de sesizări, PPI etc.). Toate documente-
le privind cazurile de A/N/E vor fi depuse şi păstrate în dosarul copilului).
2.3.9 Toţi profesioniştii implicaţi în evaluarea şi managementul cazurilor
de A/N/E a copiilor vor trebui să beneficieze de o calificare în acest do-
meniu, a cărei durată va fi determinată de ANPC
2.3.10 Biroul de evaluare va păstra toate informaţiile privind cazurile in-
vestigate în baza sa de date, care va asigura continuităţii în monitorizarea
pe termen lung a cazurilor şi respectarea măsurilor decise de către forurile
competente
2.3.11 CSCANE ţine evidenţa tuturor programelor de sprijin de ordin tera-
peutic, juridic educaţional, inclusiv, pe care le organizează el însuşi şi ce-
lelalte instituţii guvernamentale si non-guvernamentale din judeţ.
2.3.12 Pe tot parcursul derulării cazului, copiii care au împlinit vârsta de
10 ani, precum si părintele de sprijin sau reprezentantul legal al copilului,
au acces la datele din dosarul copilului, daca acest lucru nu contravine
interesului superior al acestuia .
.
Indicatori pentru Standardul 2.2 şi 2.3

1. Numărul lunar/anual de cazuri evaluate de către echipa
de evaluare a CSANE din numărul celor semnalate
biroului de înregistrare ca fiind situaţii de A/N/E.
2. Numărul anual total de cazuri evaluate de către
personalul de specialitate al centrului
3. Numărul anual de cazuri monitorizate de către
personalul de specialitate al centrului din cadrul celor
semnalate de centru
4. Numărul anual de activităţi de consiliere şi psihoterapie
realizate de către personalul de specialitate al centrului
din cadrul celor semnalate de centru
5. Numărul de beneficiari ai programului de vizite
obligatorii la domiciliu pe care centrul îi ajută in mod
direct
6. Documentele completate pe parcursul activităţilor de
evaluare a situaţiilor de A/N/E
7. Rapoartele de progres şi alte documente care atestă
eficienţa intervenţiei pe parcursul managementului de
caz.
8. Raportul întocmit în momentul finalizării cazului
9. Consemnările din dosarul de înregistrare privind
preluarea cazurilor pentru evaluare
10. Nivelul de calificare al evaluatorilor
11. Contractele de colaborare cu medicina legală, unităţi de
psihiatrie, poliţie, procuratură în vederea evaluării
situaţiilor de A/N/E
12. Seminarii pentru analize de caz
13. Conferinţe de caz, cu implicarea echipei de
profesionişti, a membrilor familiei nucleare şi lărgite, a
altor persoane resursă din comunitate
14. Planurile personalizate de intervenţie (PPI)
15. Evidenţa programelor de sprijin organizate de către
CSANE
16. Evidenţa programelor de sprijin organizate de către alte
instituţii şi organizaţii civile
3. ACTIVITĂŢILE CSCANE
3.1. PRELUAREA CAZURILOR
Standardul 3.1 Indiferent de calea prin care au fost sesizate,

toate cazurile sunt înregistrate şi sunt reparti-
zate profesioniştilor CSCANE spre a fi evalua-
te, ţinându-se seama de gravitatea celor menţi-
onate în sesizare.
Rezultat In registrul de sesizări se va menţiona persoana

sau echipa care a preluat cazul spre evaluare.
3.1.1. Coordonatorul CSCANE repartizează zilnic cazurile înregistrate

spre evaluare.
3.1.2 Profesioniştii care preiau cazul spre evaluare se informează privind
conţinutul sesizărilor.
3.1.3 Coordonatorul CSCANE stabileşte priorităţile privind evaluarea
cazurilor în funcţie de gravitatea celor menţionate în sesizare şi decide în
privinţa trimiterii pe teren a echipei mobile.
Indicatori 3.1
1. In registrul de înregistrare se menţionează numele şi funcţia
persoanei care a preluat cazul spre evaluare, precum şi data şi
ora preluării cazului
2. Coordonatorul CSCANE justifică trimiterea echipei mobile
pentru evaluarea unui caz. De A/N/E
3. Şedinţe de preluare a cazurilor
3.2 EVALUAREA INIŢIALĂ ŞI DETALIATĂ

3.2.1 EVALUAREA INIŢIALĂ
Standardul Evaluarea iniţială este primul pas al demersuri-

3.2.1 lor pentru a determina validitatea datelor sesi-
zate către CSCANE şi riscurile privind situaţia
de A/N/E
Rezultat Evaluarea iniţială confirmă sau infirmă cele

sesizate privind situaţia de A/N/E şi permite
luarea unei decizii privind luarea în evidenţă a
copilului de către CSANE sau reorientarea
acestuia către alte servicii care pot oferi ajutor
copilului şi familiei sale.
3.2.1.1 In funcţie de informaţiile cuprinse în fişa se sesizare, coordonatorul

CSCANE va dispune evaluarea iniţială a situaţiei de A/N/E sau va trans-
mite cazul, spre evaluare, echipei mobile, lucrătorului social, poliţiei sau
procuraturii.
3.2.1.2 Evaluarea iniţială se va face în cel mai scurt timp posibil, în funcţie
de gravitatea sesizării privind situaţia de A/N/E a copilului (imediat în
cazurile sesizate ca fiind foarte grave şi în 24 de ore în celelalte cazuri.
3.2.1.3 Dacă la un moment dat s-au înregistrat mai multe cazuri de A/N/E
a copiilor, coordonatorul biroului de evaluare va decide în privinţa urgen-
ţei evaluării iniţiale în funcţie de cele consemnate în fişele de sesizare pri-
vind riscurile pentru copil.
3.2.1.4 Coordonatorul CSCANE va desemna echipa de evaluare multidis-
ciplinară şi în cadrul ei pe profesionistul care va face evaluarea iniţială a
tipului şi a gravităţii abuzului (de preferinţă un asistent social, cu experien-
ţă de cel puţin un an în domeniul protecţiei copiilor)
3.2.1.5 Pentru a realiza evaluarea iniţială, evaluatorul (asistentul social,
lucrătorul social sau echipa mobila, fie un alt evaluator calificat în proble-
matica A/N/E a copiilor) trebuie să ia contact în mod direct cu copilul care
face subiectul sesizării şi să evalueze starea lui fizică şi psihică conform
fişei de evaluare iniţială, în care să menţioneze cu claritate pericolul pri-
vind copilul.
3.2.1.6 Pentru a realiza evaluarea iniţială, evaluatorul va lua contact, în
măsura posibilităţilor, cu adulţii care trăiesc în mediul copilului şi vor ob-
ţine de la aceştia informaţii privind atitudinile lor faţă de copil, pericolele
percepute de ei pentru copil şi resursele lor pentru a creşte copiii.
3.2.1.7 Dacă evaluarea iniţială confirmă cele cuprinse în sesizare, se va lua
decizia luării copilului în evidenţă ca fiind un caz de A/N/E
3.2.1.8 In cazurile în care, în urma evaluării iniţiale se confirmă situaţia de
A/N/E şi se impune continuarea investigaţiei, precum şi luarea unor mă-
suri de intervenţie pentru protecţia copilului, atunci este de preferat ca
profesionistul care face evaluarea iniţială să devină managerul acelui caz.
3.2.1.9 Evaluatorul (echipa) care realizează evaluarea iniţială va menţiona
toate informaţiile relevante prind situaţia de A/N/E în fişa de evaluare ini-
ţială, în care va specifica recomandarea sa privind necesitatea menţinerii
sau scoaterii - eventual, de urgenţă - a copilului din mediul în care trăieşte.
3.2.1.10 Evaluatorul (echipa) care realizează evaluarea iniţială predă fişa
de evaluare coordonatorului CSCANE şi, în situaţiile apreciate ca fiind
periculoase pentru copil, se asigură că recomandarea sa privind necesitatea
intervenţiei de urgenţă este luată în considerare
INDICATORI 3.2.1
1. Fişa de evaluare iniţială să conţină informaţii despre copil,
despre faptele comise, despre membrii familiei, despre
posibilul agresor.
2. Procesele verbale ale şedinţelor de predare a cazurilor.
3. Decizia de luare în evidenţă ca fiind un caz A/N/E
3.2.2 EVALUAREA DETALIATA

STANDARD 3.2.2 După luarea deciziei de luare în evidenţă ca fiind

un caz de A/N/E se va realiza evaluarea detaliată
a situaţiei copilului
REZULTAT Stabilirea tipului de abuz şi a gradului de severitate
a acestuia, care să fundamenteze decizia privind
măsurile luate în interesul protejării, precum şi al
bunăstării şi bunei dezvoltării a copilului
Procedee de implementare
3.2.2.11 Toate deciziile de luare în evidenţă a cazurilor de A/N/E vor fi
urmate de activităţi de evaluare detaliată.
3.2.2.12 Dimensiunile evaluării detaliate sunt cea medicală, psihologică,
educaţională, socială şi administrativ-juridică
3.2.2.13 Identificarea situaţiilor de risc se realizează pe baza unor instru-
mente recomandate de metodologia existentă în domeniul protecţiei copi-
lului împotriva abuzului, neglijării şi exploatării.
3.2.2.14 Paşii evaluării detaliate a fiecărui copil aflat în situaţia de A/N/E
şi ale persoanelor relevante pentru clarificarea situaţiei se vor stabili în
cadrul unor întâlniri a echipei pluridisciplinare de evaluare.
3.2.2.15 Evaluarea psihologică a copilului se va realiza de către psiholog,
şi se va ţine seama de ansamblul nevoilor copiilor
3.2.2.16 Evaluarea potenţialului agresor are ca scop stabilirea gradului în
care aceasta pune în pericol viaţa şi dezvoltarea copilului, dar şi a resurse-
lor sale în relaţie cu copilul, precum şi a gradului în care poate acesta con-
tribuie la dezvoltarea copilului.
3.2.2.17 Evaluarea agresorului se va realiza de către o persoană care cu-
noaşte strategiile folosite de persoanele cu comportament abuziv, precum
şi metodele de lucru specifice
3.2.2.18 Deoarece strategiile agresorilor includ minimalizarea abuzului şi
evitarea responsabilităţii pentru cele făptuite, informaţia furnizată de el
trebuie confruntată cu cea din surse alternative
3.2.2.19 Pe tot parcursul procesului de evaluare se vor lua măsuri ca po-
tenţialul agresor să nu se întâlnească cu copilul expus A/N/E. În situaţiile
în care anumite proceduri juridice impun prezenţa celor doi simultan, se va
pune un accent deosebit pe securizarea fizică şi psihologică a victimei.
3.2.2.20 Rezultatul evaluărilor se va rezuma în fisa de evaluare detaliata
(FED), care va cuprinde datele evaluării secvenţiale, corespunzător dimen-
siunilor amintite
Contactul specialiştilor cu copilul
3.2.2.21 Contactul iniţial cu copilul poate fi realizat la şcoală, spital, centru
de zi, la rude acasă, la cabinetul medical sau orice alt loc diferit de casă în
care se află copilul. Este necesar însă ca acesta să se simtă confortabil şi dorit
în acel loc şi să nu existe factori externi care să afecteze siguranţa copilului.
3.2.2.22 Persoana care realizează interviul cu copilul trebuie să identifice
persoana care are grijă de copil în acel moment şi să stabilească locul pentru
un interviu particular şi sigur pentru copil. Intervievatorul poate decide dacă
copilul va fi însoţit în timpul interviului de un adult cu rol suportiv
3.2.2.23 Intervievatorul trebuie să stabilească legătura cu copilul, să îi câştige
încrederea el şi să îi explice scopul contactării
3.2.2.24 Intervievatorul trebuie să obţină relatarea din partea copilului,
privind faptele care constituie obiectul sesizării şi viaţa de acasă în general,
fiind atent la aspectele care vizează siguranţa sa, riscurile cărora le este expus,
dar şi punctele tari, respectiv avantajele pe care i le oferă mediul în care
trăieşte
3.2.2.25 La nevoie, cu obţinerea acordului copilului, intervievatorul poate
realiza verificarea corporală a copilului în cazul acuzaţiei de abuz fizic, când
sunt raportate, suspectate sau văzute urme. Intervievatorul trebuie să fie atent
atunci când realizează această verificare corporală şi să ţină cont de vârsta,
sexul, locaţia agresiunilor şi nivelul de confort al copilului vis-à-vis de
această verificare.
3.2.2.26 Intervievatorul trebuie să obţină fotografii doveditoare ale tuturor
rănilor nonaccidentale cu acordul copilului.
3.2.2.27 In cazul copiilor care nu vorbesc, este recomandată fotografierea
tuturor rănilor pentru consultarea supervizorului, a colegilor şi a personalului
medical în privinţa etiologiei lor.
3.2.2.28 Intervievatorul trebuie să solicite interviul părintelui imediat după
intervievarea copilului, dacă nu se consideră că aceasta ar dăuna copilului
3.2.2.29 In cazurile unde acest lucru este posibil şi dorit de către copil, copilul
trebuie intervievat în prezenţa părintelui care îi oferă suport
3.2.2.30 Dacă copilul îşi exprimă dorinţa de a fi intervievat în absenţa
părinţilor, el poate fi intervievat fără consimţământul sau prezenţa părintelui
sau tutorelui.
3.2.2.31 Când în casă sunt prezenţi şi alţi copii, specialistul trebuie să
evalueze nevoia de servicii de protecţie pentru copiii care nu sunt subiect al
sesizării.
Contactul evaluatorilor cu părinţii

3.2.2.32 Contactul iniţial cu părinţii, în majoritatea cazurilor şi în funcţie

de natura acuzaţiilor trebuie să fie o vizită neanunţată, în care specialistul
poate observa mediul natural şi interacţiunile spontane dintre membrii
familiei.
3.2.2.33 Specialistul are sarcina de a reduce rezistenţa, anxietatea şi ostili-
tatea exprimate de familie
3.2.2.34 Specialiştii trebuie să ofere familiei oportunitatea de a-şi exprima
opiniile privind acuzaţiile, percepţiile privind motivaţiile şi să ţină cont de
tensiunea cauzată de intervenţia CSCANE
Indicatori
1. Rapoarte de evaluare privind tipul şi gravitatea abuzului
2. Protocoale de interviuri cu copii şi părinţi
3. Rezultatele unor teste psihologice, examene medicale
4. Procese verbale ale şedinţelor de analiză de cazuri
3.3.INTERVENTIA DE URGENTA
STANDARD 3.3. În cazurile în care în urma evaluării iniţiale

se constată un pericol iminent pentru copil,
coordonatorul CSANE împreună cu echipa
de profesionişti implicaţi în evaluarea cazului
vor lua măsura intervenţiei de urgenţă şi vor
plasa copilul la asistenţi maternali (terapeuţi),
la un adăpost (terapeutic) pentru copii sau la
un centru de primire de urgenţă care are un
contract în acest sens cu CSANE.
REZULTAT Plasarea de urgenţă a copilului într-un mediu
securizant
Procedee de implementare
3.3.1 In cazurile în care viaţa copilului este în pericol, când există riscul
ca el să fie grav rănit, sau în cazurile când în ultimele 72 ore copilul a
suferit abuz sexual şi ar putea să existe dovezi care indică abuzul. În
fiecare caz decizia se va lua în 24 ore.
3.3.2 Toate cazurile de abuz sexual, abuz fizic sever sau neglijare gravă
trebuie sesizate imediat poliţiei şi procuraturii, pentru a putea, la nevoie,
scoate copilul de la domiciliu şi plasarea lui de urgenţă într-un mediu
protejat (bunici, rude, asistent maternal, adăpost sau la un centru de pri-
mire de urgenţă).
3.3.3 Dacă este necesar, va fi anunţată echipa mobilă, salvarea, poliţia
sau procuratura şi se vor lua de urgenţă măsurile care se impun.
3.3.4. In intervenţia de urgenţă copilului trebuie să i se explice situaţia:
de ce este scos din mediul său, unde va fi plasat, cât durează plasamen-
tul de urgenţă, cine va lua legătura cu el în perioada plasamentului de
urgenţă; discuţia cu copilul trebuie făcută într-un loc perceput de aceasta
ca fiind sigur şi nu în prezenţa presupusului agresor
3.3.5 În cazul în care sunt implicaţi mai mulţi copii, abordarea iniţială
este iniţial individuală şi apoi colectivă.
3.3.6 In măsura posibilităţilor, echipa de intervenţie de urgenţă se va
asigura de identificarea şi mobilizarea resurselor comunitare şi familiale,
astfel încât temporar să fie îndepărtat agresorul şi nu copilul.
3.3.7 În cazul in care situaţia impune scoaterea copilului din familie,
profesionistul care intervine (managerul de caz) va informa părin-
ţii/reprezentanţii legali. De asemenea se vor stabili împreună condiţiile
şi programul de vizitare a copilului, daca acest lucru este in interesul
copilului.
Indicatori
1. Rapoarte de evaluare care menţionează un grad cres-
cut de pericol pentru copil în privinţa situaţiei de
ANE
2. Protocoale de interviu, din care rezultă gravitatea si-
tuaţiei de ANE
3. Procese verbale ale şedinţelor de analiză de cazuri
3.4 PROIECTUL PERSONALIZAT DE INTERVENŢIE (PPI)

STANDARD. 3.4 Pe baza informaţiilor consemnate în FED, mana-
gerul de caz şi echipa pluridisciplinară vor elabo-
ra Proiectul Personalizat de Intervenţie (PPI) în
favoarea beneficiarului (copil - familie - persoană
de îngrijire)
REZULTAT PPI se va elabora în cel mai scurt timp de la lua-

rea în evidenţă a cazului
3.4.1 Principiul care va fi urmărit în elaborarea PPI va fi securizarea copi-
lului (victimei), reducerea traumei şi evitarea expunerii lui la un nou abuz
3.4.2 PPI se întocmeşte de către echipa pluridisciplinară, în urma evaluării
situaţiei copilului/familiei şi cuprinde obiectivele intervenţiei clar stabilite

atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, precum şi repartizarea şi pla-
nificarea sarcinilor între profesioniştii implicaţi, persoanele din familie şi
persoanele din mediul copilului
3.4.3 Obiectivele cuprinse în PPI se referă la unul sau mai multe dintre
domeniile: social, medical, psihologic si juridic-administrativ.
3.4.4 PPI va fi revizuit cel puţin la 6 luni, sau ori de câte ori este nevoie
3.4.5 Se va lua în considerare bunăstarea şi siguranţa tuturor copiilor din
familie şi nu numai a copilului pentru care s-a făcut sesizarea.
3.4.6 Principiul fundamental care guvernează punerea in act a proiectelor
personalizate de intervenţie in favoarea beneficiarilor îl reprezintă com-
plementaritatea demersurilor de asistenta a victimelor, astfel încât inter-
venţia are un necesar caracter de globalitate.
3.4.7 Cu excepţia cazurilor în care acest lucru ar fi contraindicat pentru că
ar pune copilul în pericol, părinţii, respectiv persoanele care îngrijesc copi-
ii vor fi implicaţi în luarea deciziilor, iar dorinţele şi părerile lor vor fi
luate în considerare în elaborarea PPI.
3.4.8 Managerul de caz, cu acordul CSCANE are opţiunea de a implica
copilul şi toţi membrii familiei sale, precum şi profesioniştii care sunt în
legătură cu copilul în conferinţe de caz al căror scop este elaborarea PPI
3.4.9 Toate obiectivele cuprinse în PPI şi paşii prin care se realizează vor
fi aduse la cunoştinţa copilului, într-un mod accesibil nivelului său de înţe-
legere.
3.4.10 Cele cuprinse în PPI vor fi justificate prin referire la variabile de
ordin psihologic, social si medical care privesc copilul-victimă si persoa-
nele de referinţă din mediul sau de viata (trăirea subiectiva a traumei, efec-
tele in planurile somatic si psihologic, resursele şi rezistentele familiei,
dificultăţile social-economice ale acesteia, alte variabile care privesc me-
diul familial în care trăieşte victima, etc.).
3.4.11 Dacă în PPI nu sunt incluse obiective care se referă la reintegrarea
copilului în propria familie, atunci se vor menţiona clar motivele pentru
care reintegrarea familială este contraindicată.
3.4.12 Dacă PPI are ca obiectiv reintegrarea copilului în propria sa fami-
lie, atunci planul se va referi în mod expres la măsurile care vor fi luate de
managerul de caz şi de către CSCANE pentru a pregăti părinţii să poată
asigura bunăstarea copilului (consilierea părinţilor şi a copiilor, programe
de formare a deprinderilor parentale, programe pentru controlul impulsivi-
tăţii, formarea deprinderilor de rezolvare a conflictelor etc.
3.5 MANAGEMENTUL DE CAZ ŞI EVALUAREA
INTERVENŢIEI
STANDARD Managerul de caz va răspunde de punerea in act

3.5 a PPI.
REZULTAT Modul de implementare a PPI va fi consemnat cu
precizie, pentru a permite evaluarea situaţiei co-
pilului A/N/E şi, dacă este nevoie, modifica-
rea/completarea acestuia.
Procedee de lucru
3.5.1 Managerul de caz organizează programe de suport pentru copiii şi
persoanele de sprijin ale acestuia (în primul rând pentru părinţi, sau alţi
membrii ai familiei lărgite, în vederea reintegrării în familie).
3.5.2 Managerul de caz va monitoriza intervenţia pe tot parcursul ei; el va
contacta periodic (cel puţin lunar) copilul şi persoanele cheie pentru spriji-
nirea acestuia (părintele natural de sprijin, membrii ai familiei lărgite, asis-
tent maternal profesionist (terapeutic), educator, alţi profesionişti etc.)
pentru a verifica modul de realizare a obiectivelor cuprinse în PPI de către
toţi cei implicaţi.
3.5.3 Toţi profesioniştii implicaţi in PPI vor semnala către managerul de
caz cel puţin lunar modul de realizare a obiectivelor care le revin şi orice
abatere faţă de cele cuprinse in PPI.
3.5.4 Evaluarea periodică de către managerul de caz a modului de punere
în aplicare PPI permite reconsiderarea/reajustarea lor periodică.
3.5.5 CSANE poate referi cazurile de copii A/N/E şi de persoane de sprijin
sau membrii ai familiei copilului pentru intervenţie către alte servicii sau
programe comunitare, pentru a beneficia de serviciile de ordin terapeu-
tic/educativ/de reintegrare oferite de acestea.
3.5.6 Durata medie de monitorizare a cazurilor de copii victime ale abuzu-
rilor este de 12 luni, durata medie a actului intervenţiei multidimensionale
de 12 luni
3.5.7 Pe tot parcursul monitorizării cazului, managerul de caz va asigura
evaluarea şi documentarea derulării intervenţiei.
3.5.8 Managerul de caz şi ceilalţi profesioniştii care fac parte dintr-o echi-
pa pluridisciplinară se vor întâlni regulat (săptămânal/bilunar/lunar) pentru
evaluarea progresului cazului; în urma informaţiilor adunate cu ocazia
acestor întâlniri, precum şi cu celelalte informaţii primite pe parcursul in-
tervenţiei, managerul de caz va întocmi rapoarte lunare de progres.
3.5.9 La finalizarea cazului, managerul de caz evaluează modul în care au
fost atinse obiectivele fixate în PPI şi efectele intervenţiei asupra copilului
expus A/N/E şi întocmeşte raportul final

3.5.10 Dacă pe parcursul intervenţiei copilul este transferat la un alt domi-
ciliu într-un alt judeţ, dosarul copilului cu toate fişele şi rapoartele pe care
le conţine va fi transmis CSANE din acel judeţ.
3.5.11 Pe tot parcursul derulării intervenţiei, managerul de caz poate im-
plica voluntari, pe baza unui contract de voluntariat cu CSANE; în con-
tract vor fi menţionate tipurile de activităţi desfăşurate în folosul copiilor
A/N/E şi ritmicitatea acestora.
3.5.12 Voluntarii vor avea obligaţia raportării lunare a activităţilor realiza-
te şi a evoluţiei cazului.
3.5.13 Un aspect important al managementului de caz este organizarea
unor activităţi specifice pentru părinţii copiilor A/N/E, pentru formarea
unor atitudini parentale nonviolente, corespunzătoare dezvoltării copiilor
şi asigurării securităţii lor. Aceste activităţi vor fi derulate de personalul
CSANE (manager de caz, asistent social, psihopedagog, lucrător social,
voluntar, student în practică, psiholog etc.) individual sau împreună cu
membrii familiei la domiciliul părinţilor sau prin activităţi de grup, într-o
locaţie accesibilă părinţilor.
3.5.14 CSANE, în colaborare cu alte instituţii şi organizaţii, va oferi posi-
bilitatea părinţilor implicaţi în situaţiile de A/N/E să participe la grupuri
de sprijin, unde se vor discuta problemele lor specifice.
Indicatori
1. Contractele dintre managerii de caz şi beneficiari.
2. Convenţiile de colaborare încheiate de către CSANE cu alte in-
stituţii şi organizaţii cuprind gama de servicii şi resursele uma-
ne care pot constitui obiect al intervenţiei în favoarea copiilor
A/N/E.
3. Informaţiile şi rapoartele de progres ale profesioniştilor şi ma-
nagerului de caz
4. Raportul final privind cazul de A/N/E.
5. PPI iniţial şi formele reajustate în urma rapoartelor de progres.
6. Contracte cu voluntarii privind activităţile prestate în interesul
copiilor A/N/E şi ritmicitatea acestora.
7. Numărul anual de cicluri de formare pentru părinţi organizate
de centru.
8. Rapoarte privind munca cu părinţii, la domiciliul acestora.
9. Numărul anual de grupuri de sprijin organizate de centru.
3.5 MANAGEMENTUL DE CAZ ŞI EVALUAREA
INTERVENŢIEI
STANDARD Managerul de caz va răspunde de punerea in act

3.5 a PPI.
REZULTAT Modul de implementare a PPI va fi consemnat cu
precizie, pentru a permite evaluarea situaţiei co-
pilului A/N/E şi, dacă este nevoie, modifica-
rea/completarea acestuia.
Procedee de lucru
3.5.1 Managerul de caz organizează programe de suport pentru copiii şi
persoanele de sprijin ale acestuia (în primul rând pentru părinţi, sau alţi
membrii ai familiei lărgite, în vederea reintegrării în familie).
3.5.2 Managerul de caz va monitoriza intervenţia pe tot parcursul ei; el va
contacta periodic (cel puţin lunar) copilul şi persoanele cheie pentru spriji-
nirea acestuia (părintele natural de sprijin, membrii ai familiei lărgite, asis-
tent maternal profesionist (terapeutic), educator, alţi profesionişti etc.)
pentru a verifica modul de realizare a obiectivelor cuprinse în PPI de către
toţi cei implicaţi.
3.5.3 Toţi profesioniştii implicaţi in PPI vor semnala către managerul de
caz cel puţin lunar modul de realizare a obiectivelor care le revin şi orice
abatere faţă de cele cuprinse in PPI.
3.5.4 Evaluarea periodică de către managerul de caz a modului de punere
în aplicare PPI permite reconsiderarea/reajustarea lor periodică.
3.5.5 CSANE poate referi cazurile de copii A/N/E şi de persoane de sprijin
sau membrii ai familiei copilului pentru intervenţie către alte servicii sau
programe comunitare, pentru a beneficia de serviciile de ordin terapeu-
tic/educativ/de reintegrare oferite de acestea.
3.5.6 Durata medie de monitorizare a cazurilor de copii victime ale abuzu-
rilor este de 12 luni, durata medie a actului intervenţiei multidimensionale
de 12 luni
3.5.7 Pe tot parcursul monitorizării cazului, managerul de caz va asigura
evaluarea şi documentarea derulării intervenţiei.
3.5.8 Managerul de caz şi ceilalţi profesioniştii care fac parte dintr-o echi-
pa pluridisciplinară se vor întâlni regulat (săptămânal/bilunar/lunar) pentru
evaluarea progresului cazului; în urma informaţiilor adunate cu ocazia
acestor întâlniri, precum şi cu celelalte informaţii primite pe parcursul in-
tervenţiei, managerul de caz va întocmi rapoarte lunare de progres.
3.5.9 La finalizarea cazului, managerul de caz evaluează modul în care au
fost atinse obiectivele fixate în PPI şi efectele intervenţiei asupra copilului
expus A/N/E şi întocmeşte raportul final

3.5.10 Dacă pe parcursul intervenţiei copilul este transferat la un alt domi-
ciliu într-un alt judeţ, dosarul copilului cu toate fişele şi rapoartele pe care
le conţine va fi transmis CSANE din acel judeţ.
3.5.11 Pe tot parcursul derulării intervenţiei, managerul de caz poate im-
plica voluntari, pe baza unui contract de voluntariat cu CSANE; în con-
tract vor fi menţionate tipurile de activităţi desfăşurate în folosul copiilor
A/N/E şi ritmicitatea acestora.
3.5.12 Voluntarii vor avea obligaţia raportării lunare a activităţilor realiza-
te şi a evoluţiei cazului.
3.5.13 Un aspect important al managementului de caz este organizarea
unor activităţi specifice pentru părinţii copiilor A/N/E, pentru formarea
unor atitudini parentale nonviolente, corespunzătoare dezvoltării copiilor
şi asigurării securităţii lor. Aceste activităţi vor fi derulate de personalul
CSANE (manager de caz, asistent social, psihopedagog, lucrător social,
voluntar, student în practică, psiholog etc.) individual sau împreună cu
membrii familiei la domiciliul părinţilor sau prin activităţi de grup, într-o
locaţie accesibilă părinţilor.
3.5.14 CSANE, în colaborare cu alte instituţii şi organizaţii, va oferi posi-
bilitatea părinţilor implicaţi în situaţiile de A/N/E să participe la grupuri
de sprijin, unde se vor discuta problemele lor specifice.
Indicatori
10. Contractele dintre managerii de caz şi beneficiari.
11. Convenţiile de colaborare încheiate de către CSANE cu alte in-
stituţii şi organizaţii cuprind gama de servicii şi resursele uma-
ne care pot constitui obiect al intervenţiei în favoarea copiilor
A/N/E.
12. Informaţiile şi rapoartele de progres ale profesioniştilor şi ma-
nagerului de caz
13. Raportul final privind cazul de A/N/E.
14. PPI iniţial şi formele reajustate în urma rapoartelor de progres.
15. Contracte cu voluntarii privind activităţile prestate în interesul
copiilor A/N/E şi ritmicitatea acestora.
16. Numărul anual de cicluri de formare pentru părinţi organizate
de centru
17. Rapoarte privind munca cu părinţii, la domiciliul acestora
18. Numărul anual de grupuri de sprijin organizate de centru
4. ORGANIZAREA ŞI ADMINISTRAREA SERVICIULUI

Standardul 4 Centrul specializat dispune de un management
eficient, resurse financiare suficiente şi bază
materială adecvată, care să asigure funcţionarea
centrului la randament optim, cu respectarea
standardelor minime şi cu un grad cât mai înalt
de satisfacere a beneficiarilor.
Rezultat Copiii şi familiile din comunitate beneficiază de
servicii prompte, de calitate, la standardele
specifice pentru CSANE.
4.1 Coordonatorul CSANE are responsabilitatea ca misiunea centrului să
fie formulată în scris, afişată, cunoscută şi promovată atât în cadrul centru-
lui, cât şi în comunitate.
4.2 Coordonatorul CSANE întocmeşte regulamentul de ordine interioară a
centrului, în spiritul valorilor democratice de respect pentru drepturile co-
pilului, regulament care va fi adus la cunoştinţa întregului personal.
4.3 In politica de angajare a personalului CSANE se va ţine seama de an-
gajarea unor profesionişti care să cunoască limba şi cultura familiilor mi-
noritare din comunitate. Angajarea personalului se va face prin concurs, in
conditiile legii.
4.4 DJPC asigură formarea de specialitate a angajaţilor CSANE, angajând
formatori înalt specializaţi în domeniul protecţiei copiilor A/N/E şi încu-
rajând formarea continuă a tuturor angajaţilor.
4.5 Data fiind misiunea sa de protecţie şi intervenţie, inclusiv în regim de
urgenţă, CSANE va fi amplasat într-un loc accesibil în cadrul comunităţii,
pentru asigurarea accesului facil al cetăţenilor şi pentru asigurarea unei
reacţii rapide în situaţii de urgenţă
4.6 Cuantumul şi retribuirea orelor de muncă vor fi în acord cu legea
muncii din România, iar repartizarea orelor de muncă va corespunde nevo-
ilor beneficiarilor (vor acoperi permanenţa la biroul de înregistrare a sesi-
zărilor, în cazul echipei mobile şi în situaţiile de criză ale copiilor care au
suferit A/N/E.
4.7 În alcătuirea programului se va ţine cont de acordarea unui timp de
întâlnire a întregii echipe a CSANE –o dată pe săptămână, pentru 2 ore.
4.8 Centrul va dispune de spaţiul necesar discuţiei confidenţiale cu bene-
ficiarii, copii şi adulţi.
4.9 In măsura fondurilor disponibile, CSANE va achiziţiona echipamentul
necesar pentru observarea şi înregistrarea interviurilor – calculatoare indi-
viduale pentru personal, printer, copiator, cameră video, fereastră one-way
vision şi altele.
4.10 Centrul va dispune de jucării şi materiale necesare activităţilor speci-
fice cu copii, păpuşi anatomice, precum şi teste psihologice de personalita-
te, corespunzătoare diferitelor etape de dezvoltare.
4.11 Centrul specializat are o bază de date pentru înregistrarea, monitori-
zarea şi evaluarea propriilor activităţi de intervenţie, care este utilizată
conform legislaţiei în vigoare, în ceea ce priveşte accesul la informaţii şi
asigurarea confidenţialităţii pentru beneficiari.
Indicatori pentru Standardul 4

1. Misiunea centrului este afişată într-un loc adecvat şi este
cunoscută de personalul centrului
2. Regulamentul de ordine interioară a centrului este
disponibil şi cunoscut de către personalul centrului
3. Membrii comunităţii au mijloace de acces la centrul
specializat
4. Centrul este dotat cu facilităţi pentru persoanele cu
dizabilităţi, conform legislaţiei în vigoare
5. Centrul dispune de compartimente adecvate scopului
acestora, inclusiv sala de aşteptare cu materiale specifice
jocului pentru copii, pentru desfăşurarea activităţilor
prevăzute în standardele minime
6. Centrul dispune de o dotare
7. Centrul are încheiate convenţii de colaborare cu alte
instituţii pentru utilizarea unor spaţii adecvate activităţilor
prevăzute în planul anual de acţiune şi în prevederile
standardelor minime
8. Planul anual de acţiune al CSANE a fost supus discuţiei la
întâlnirea cu toţi angajaţii şi semnat de coodonatorul
centrului.
9. CSANE prezintă rapoarte anuale privind planul de acţiune
10. Baza de date a centrului este operaţională
11. Centrul are un sistem clar de utilizare a bazei de date de
către personalul centrului în ceea ce priveşte accesul la
informaţii şi asigurarea confidenţialităţii pentru beneficiari
5. RESURSE UMANE
Standardul 5 Direcţiile de protecţie a copilului au responsabi-
litatea asigurării personalului calificat din ca-
drul CSANE, a formării sale continue în dome-
niul A/N/E şi a menţinerii unei atmosfere de
muncă adecvate interesului primordial al copi-
lului.
Rezultat Activităţile din cadrul CSANE permit identifi-
carea promptă a situaţiilor de A/N/E ale copii-
lor şi acordarea unui ajutor de specialitate în
aceste cazuri, ridicându-se ridică la standardele
de calitate ale serviciului.
5.1 Selecţia personalului se va face in baza de concurs, organizat in condi-

ţiile legii. Aceste va cuprinde o proba scrisa si un interviu. O atenţie deo-
sebita se va acorda atât cunoştinţelor legislative in domeniul protecţiei
drepturilor copilului cat si abilităţilor de abordare a copilului şi familiei .
5.2 La cât mai scurt timp după angajare, personalul CSANE va beneficia
de un curs de specializare în lucrul cu copiii victime ale A/N/E, precum şi
cu aparţinătorii acestora. Acest curs va avea o durata de cel puţin 40 ore.
CSANE poate recurge la formatori atestaţi în acest domeniu din cadrul
DJPC, sau din afara ei - Universităţi sau alte centre de formare de specia-
litate.
5.3 Fiecare angajat beneficiază de cel puţin 40 de ore bianual de cursuri
de specializare în domeniul în domeniul A/N/E şi terapiei copilului sau
domenii conexe, asigurate din bugetul angajatorului.
5.4 Educaţia permanentă, precum şi formarea profesională continuă va fi
promovată, sprijinită şi înregistrată de către angajator.
5.5 Componenţa minimă a echipei cuprinde 1 coordonator al echipei
CSANE (cu formare de baza: asistent soci-
al/psiholog/psihoterapeut/psihopedagog/sociolog/medic/ jurist, cu formare
postuniversitara), cel puţin 4 asistenţi sociali (formare iniţială: asistenţă
socială studii de lunga durata, iar cel puţin 2 dintre ei să deţină o experien-
ţă de cel puţin 1 an în domeniul protecţiei copilului), un psiholog (formare
iniţială: psihologie). Se mai recomandă angajarea unui consilier psihologic
sau psihoterapeut (cu formare iniţială psihologie/ psihopedagogie specială/
medicină/ asistenţă socială/ pedagogie socială şi formare de lungă durată -
peste 240 de ore - atestată prin certificat şi a unui consilier juridic (forma-
re de baza: jurist). La nevoie, CSANE poate să îşi înceapă activitatea cu
mai puţin angajaţi, urmând să îşi lărgească componenţa pe parcursul am-

plificării activităţilor.
5.6 Numărul personalului va fi mărit în funcţie de nevoi, astfel încât numă-
rul de cazuri la care lucrează un specialist să nu depăşească 20 pe săptă-
mână.
5.7 Coordonatorul - coordonatorul echipei CSANE trebuie să aibă studii
superioare socio-umane şi experienţă de cel puţin doi ani în servicii pentru
copil şi familie.
Selecţia coordonatorului se va face prin concurs, organizat de către
DJPDC în condiţiile legii. La selecţia coordonatorului se va avea in vedere
experienţa in managementul serviciilor sociale, precum si formările de
baza, atestate prin certificate, in domeniul protecţiei copilului negli-
jat/abuzat.
5.8 La angajare, în lipsa unei pregătiri în domeniul managementului servi-
ciilor sociale, coordonatorul centrului beneficiază de formare în acest do-
meniu, asigurată din bugetul angajatorului.
5.9 Coordonatorul beneficiază bianual de cel puţin 40 de ore de formare în
domeniul managementului de servicii.
5.10 Coordonatorul are următoarele atribuţii principale: a) răspunde de
eficienţa si de bunul mers al activităţii din cadrul componentelor centrului
b) promovează comunicarea şi munca în echipă multidisciplinară şi inter-
instituţională şi menţine o atmosferă de lucru c) deleagă responsabilităţile
pentru diferite activităţi şi programe, în acord cu pregătirea şi abilităţile
personalului, precum şi cu nevoile apărute în derularea activităţii centrului
şi d) are obligaţia de a asigura că personalul beneficiază de supervizare,
atât din partea sa, cât şi din partea unor persoane din afara instituţiei, cali-
ficate ca supervizori.
5.11 CSANE va asigura supervizarea profesioniştilor implicaţi în evalua-
rea şi managementul cazurilor de A/N/E de către supervizori formaţi, an-
gajaţi temporar de CSANE, din afara DJPC, care vor lucra individual sau
în grup cu angajaţii CSANE. Supervizarea este menită să împiedice apari-
ţia burn-out-ului (a blazării profesionale) şi să conştietizeze angajaţii în
legătură cu propriile lor competenţe şi valori profesionale.
5. 12 Atribuţiile fiecărui membru al echipei CSANE vor fi fixate prin fişa
postului. Coordonatorul centrului are obligaţia întocmirii fişelor de post
pentru personalul care activează în cadrul acestuia, conform sarcinilor ce
rezultă din standardele diferitelor componente ale acestuia.
5.13 DJPC are obligaţia de a nu divulga identitatea personalului care a
lucrează în cazurile de A/N/E în afara situaţiilor cerute de lege şi a celor
care sunt în folosul copiilor sau al superviziei şi al formării profesionale.
5.14 Pentru specialistul care lucrează cu cazurile de A/N/E este asigurat
suportul psihoemoţional din partea echipei, a coordonatorului ei şi experti-
za asupra cazului din partea supervizorului.
5.16 Atunci când au fost identificate de coordonator, colegi, supervizor
sau de către specialistul însuşi simptome ale stresului care afectează calita-
tea muncii în cadrul CSANE, atunci se asigură condiţii pentru refacerea
psihică şi pentru depăşirea momentului dificil; dacă acest lucru nu este
posibil sau este insuficient, atunci se propune schimbarea responsabilităţi-
lor de muncă în cadrul DJPC.
5.17 DJPC are obligaţia de a stabili reguli care să protejeze personalul
care lucrează în cazurile de A/N/E de eventualele agresiuni (existenţa a
cel puţin două persoane pe tură, existenţa unui sistem de semnalizare a
pericolului, existenţa unui personalul de pază al instituţiei). Va trebui să
existe posibilitatea sesizării rapide a poliţiei în cazul unei eventuale situa-
ţii conflictuale.
5.18 Voluntarii şi studenţii în perioada de practică constituie resurse uma-
ne importante ale CSANE. Coordonatorul centrului si personalul acestuia
vor implica voluntarii în activităţile centrului pe baza unor contracte per-
sonale cu aceştia şi numai după ce se asigură că nivelulul lor de pregătire
este adecvat pentru a desfăşura activităţi utile copiilor şi persoanelor lor de
sprijin sau membrilor familiilor lor.
5.19 Coordonatorul CSANE sau persoanele desemnate de acesta vor asi-
gura pregătirea şi supervizarea activităţii voluntarilor şi a studenţilor în
practică.
Indicatori pentru Standardul 5

5.1 Dosarul personal al fiecărui angajat, inclusiv a coordonatorului
cuprinde documentele prevăzute de legislaţia în vigoare, inclusiv
certificatele de absolvire a cursurilor de formare iniţială şi continuă
prevăzute de standardele minime
5.2 Documente relevante despre supervizarea personalului şi a
voluntarilor
5.3 Contractele cu voluntarii şi cu studenţii aflaţi în practică
6. DOCUMENTELE SERVICIULUI
Standardul 6 CSANE lucrează cu o documentaţie standard,

care asigură legalitatea intervenţiilor, obiec-
tivitatea deciziilor privind situaţiile de A/N/E,
reprezentarea intereselor copilului A/N/E,

monitorizarea cazurilor şi legătura cu celelal-
te instituţii şi organizaţii din comunitate.
Rezultat CSANE va deţine o documentaţie completă
privind situaţiile de A/N/E
6.1 În cadrul centrului specializat este necesară folosirea unui regis-
tru de evidenţă iniţială a cazurilor.
6.2. Pentru fiecare copil se va întocmi un dosar care va fi păstrat de
responsabilul de caz
6.3. Dosarul copilului va cuprinde: fişa standardizată de semnalare,
fişa iniţială de evaluare, fişa detaliată de evaluare cu rezultatele eva-
luării copilului, a persoanelor de sprijin şi al agresorului, decizia
privind luarea în evidenţă a copilului, contractul cu beneficiarul,
planul personalizat de intervenţie, rapoartele periodice de evaluare,
rapoarte de vizită la domiciliul copilului şi la adresa celorlalte per-
soane implicate, hotărâri ale CPC, sau ale judecătoriei, dispoziţie
de plasament în regim de urgenţă (acolo unde situaţia a impus scoa-
terea copilului în regim de urgenţă), consemnări ale vizitelor părin-
ţilor/aparţinătorilor legali, diagnostice medicale, diagnostice psiho-
logice, contracte de confidenţialitate etc.
6.4 În cazul în care s-au folosit teste sau chestionare pentru evalua-
rea psihologică a copilului sau adulţilor, rezultatele lor vor fi ataşate
fişei de evaluare
6.5 Producţiile copilului: desene, schiţe după activitatea de joc, fo-
tografiile, foile de răspuns la chestionare, protocoalele testelor se
vor păstra de cei cere au lucrat cu copilul şi vor intra în dosar doar
acele materiale care justifică rezultatele evaluării.
6.6 Se recomandă înregistrarea video a interviurilor cu copiii şi
membrii familiei sale, inclusiv cu agresorul, în vederea asigurării
unei mai mari exactităţi a rapoartelor şi în vederea folosirii lor în
favoarea copilului în cadrul unor procese.
6.7 Informaţiile referitoare la cazuri nu sunt prezentate decât autori-
tăţilor care sunt implicate în protejarea copilului. Dosarele clienţilor
se află într-un sistem de siguranţă.
6.8 Au acces la documentele privind abuzul sau neglijarea unui co-
pil: responsabilul de caz, coordonatorul centrului, membrii echipei
multidisciplinare atunci când se face evaluarea cazului şi se stabi-
leşte planul de intervenţie personalizat, precum şi copilul (peste 14
ani, sau în situaţii speciale cel peste 10 ani) şi membrii familiei nu-
cleare sau lărgite care oferă sprijin copilului.
6.9 Fiecare întâlnire cu copilul şi cu oricare persoană adultă impli-
cată într-un caz de A/N/E va fi documentată şi inclusă în dosarul
copilului. Se recomandă ca adulţii beneficiari ai intervenţiei să con-
semneze participarea şi evoluţia lor în documentele CSANE.
7. LUCRUL ÎN REŢEAUA DE INTERVENŢIE
Standardul 7 Centrul specializat sprijină şi conlucrează

permanent cu agenţiile guvernamentali şi
neguvernamentale care oferă servicii speciali-
zate pentru copil, familie şi agresori, în vede-
rea găsirii unor soluţii optime pentru aborda-
rea şi rezolvarea a cazurilor de A/N/E.
Rezultat Copiii victimă şi familiile acestora beneficiază
de sprijinul şi serviciile tuturor instituţiilor şi
organizaţiilor cu activităţi în domeniul A/N/E
a copilului din comunitate.
7.1 Centrul specializat stabileşte protocoale de colaborare cu Poliţia,

Medicina Legală, Parchetul, serviciul de ambulanţă, primării, Direcţia
sanitară, Inspectoratul şcolar etc.
7.2 Centrul specializat colaborează în reţea cu unităţile mai sus menţio-
nate, implicând specialiştii acestora în asigurarea unor servicii pentru
copii şi persoanele identificate ca având un rol sporit în îmbunătăţirea
situaţiei copiilor şi reducerea efectelor A/N/E
7.3 Centrul specializat colaborează în reţea cu toate serviciile comunita-
re în vederea identificării unor programe de asistenţă socială a copilului
şi familiei organizate de alte instituţii de stat şi organizaţii non-
guvernamentale.
7.4 Lucrul în reţeaua comunitară inter-instituţională va respecta metodo-
logia existentă în acest sens în domeniul protecţiei copilului împotriva
A/N/E precum şi metodologia proprie de implementare a programului
de asistenţă socială a copilului şi familiei al fiecărei instituţii sau organi-
zaţii colaboratore.
Indicatori
1. Protocoale de colaborare cu instituţiile şi organizaţiile care pre-

stează activităţi utile în domeniul situaţiilor de A/N/E.
2. Bază de date cu programele de asistenţă socială a copilului şi
familiei organizate de alte instituţii de stat şi organizaţii civile
OBSERVAŢII PRIVIND INDICATORII
În vederea controlului activităţii centrului comunitar pentru

prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului, în sensul
verificării respectării standardelor minime, se recomandă utilizarea
următorilor indicatori pentru fiecare standard în parte. Verificarea
modului de îndeplinire a indicatorilor se poate realiza prin
următoarele mijloace:
 Bifarea realizării indicatorului respectiv
 Consemnarea datelor cantitative (indicatori cantitativi)
 Consemnarea datelor calitative despre realizarea indicatorului
respectiv sub forma unor observaţii
FIŞA DE EVALUARE26
Nr. caz:
Manager de
caz…………………………………………………………………
…….....
Data completării.……………………….
Ora ………………..Locul………………......
Modul de semnalare a cazu-
lui:.....................................................................................
DATELE DE IDENTIFICARE ALE COPILULUI

1. Numele şi prenume-
le……………………………………………………
2. Data şi locul naşterii …………………………..
3. vârsta……………………………....
Eventual date privind domiciliul temporar şi stabil, telefonul, bu-
letinul, codul numeric personal, seria, nr. eliberat de pol
4. Şcoa-
la/Grădiniţa…………………………nr.telefon………………
……....
5. Clasa…………diriginte…………………
nr.telefon……………., orar……………
DATELE DE IDENTIFICARE ALE PĂRINŢILOR
Mama
le………………………………………………
26 Fişa a fost elaborată de echipa de cercetare formată din Maria Roth

(coordonator), Imola Antal, Codruţa Burda, Joo Edit şi Cristinela Fabian,
Izabela Popa, în cadrul proiectului de cercetare-intervenţie de elaborare a
Standardelor pentru ANPCA de intervenţie în cazul copilului abuzat,
neglijat şi exploatat, finanţat de Worldlearning (coordonator Izabela Po-
pa , 2002-2004)
2. Data şi locul naşterii

………………………..vârsta…………………………
3. Domiciliul sta-
bil……………………………………………………
……………………………………………………
telefon………………….........
4. Cod numeric personal...............................................................
5. Buletin/carte de id: seria………………… nr…………... eli-
berat de pol…………..
6. Studii..........................................................................................
Profesia..............................................................................
7. Locul de muncă
Tata
le………………………………………………
2. Data şi locul naşterii
………………………..vârsta……………………………
3. Domiciliul sta-
bil……………………………………………………
telefon…
4. Cod numeric perso-
nal.............................................................................. Bule-
tin/carte de id: seria………………… nr…………...eliberat de
pol…………...
5. Stu-
dii………………………………………………………......Pro
fesia…………………………………………………...........
6. Locul de muncă……………………………………………......
8. Structura familiei
9. Resursele familiei
11. Sursele de venit:
12. Venitul familiei:
13. Condiţii de locuit:
DATE DESPRE SITUAŢIA DE NEGLIJARE/ABUZ
Când a avut loc ultimul incident de abuz/violenţă?
Data………………
Ora ……………….
Unde s-a produs …………………………………
A fost solicitată/anunţată poliţia? ……………….
Dacă da, ce măsuri au fost luate
…………………………………………..
Acte care pot să dovedească abuzul (LML, procese verbale poli-
ţie) ……………………………………………………
Forme de violenţă suferite
……………………………………………………………..
Consecinţe, simptoame
……………………………………………………………….
A primit îngrijire medicală?
…………………………………......................................
Alte servicii de care a beneficiat.
…………………………………………………………...
Frecvenţa episoadelor violente
…………………………………………………………………
DATE DESPRE AGRESOR

Relaţia formală cu copilul………………………….............
Numele/Prenumele
………….………………………………………..................
Vârsta ………………………..……………..……………..
Studii ………………………...……………..……………...
Profesia ……………………………………..……………..
Locul de muncă …………………………………………....
Starea de sănătate ……………………………………….....
Boli cronice ……………………………………………......
Consum de substanţe ……………………………………....
Antecedente penale ……………………………………......
Acte antisociale non-violente (contravenţii) ……………....
Riscul/pericolul evaluat …………………………………....
Strategeme folosite de agresor .......................................... ..
Alte aspecte legate de agresor, de ex. Modalitatea de raportare

propriul comportament agresiv (asumarea responsabilităţii faţă de
victima agresiunii)
Motivaţia pentru a intra într-un program de reeduca-

re....................................................
NEVOILE ŞI RESURSELE COPILULUI (DIN

PERSPECTIVA COPILULUI)
La nivel individual
1. Caracteristicile biologice, fiziologice (ex. manifestări
psiho-somatice ce pot fi puşi în legătură cu abuzul, semne
fizice ale abuzului)
2. Caracteristicile emoţionale ( ex. dacă se observă simpto-

mele unui arousal sporit: iritabilitate, reacţii de teamă
exagerată)
3. Caracteristicile cognitive (eventualele tulburări de memo-

rie, de atenţie)
4. Manifestările comportamentale (observate în timpul exa-

minării sau povestite de copil – ex. comportament dezor-
ganizat sau agitat, manifestări care indică retrăirea persis-
tentă a unor evenimente traumatice, cum ar fi: jocuri în
care repetă anumite aspecte ale abuzului)
5. Mecanismele defensive, mecanisme coping (în cel fel a

făcut faţă abuzului)
6. Reacţiile copilului la reamintirea situaţiei traumatice (ex.

evitarea răspunsului, exprimarea nonverbală a fricii sau al
dezgustului)
7. Reacţiile copilului la diferitele posibilităţi de rezolvare a
situaţiei
La nivel interpersonal
1. Explorarea relaţiilor cu părinţii, persoanele importante:

persoane de încredere, rude – toate persoanele de susţine-
re
Relaţia cu mama ……………………………........................
Relaţia cu tata …………………………………………........
Relaţia cu fraţii şi surorile .....................................................
Alte persoane de sprijin………………..................................
Explorarea relaţiei cu persoana abuzatoare ...........................
2. Adaptarea şi integrarea la şcoală, grădiniţă
STAREA DE SĂNĂTATE A COPILULUI

13. Boli anterioare
cronice ...........................................................................…
diagnostice psihiatrice (ultima consultaţie)……………....
14. Tratament medical……………………………………
15. Consum de alcool/tutun/drog…………………………
EVALUAREA PĂRINTELUI DE SUSŢINERE
Relaţia părinte de încredere - copil
1. Caracteristicile limbajului – cum vorbeşte despre copil

2. În ce fel îşi arată afecţiunea
3. Problemele părintelui în raport cu copilul
4. Ce fel de metode foloseşte pentru disciplinarea copilului
5. În cazurile în care copilul a mai fost în pericol, cum a reacţio-
nat
Abilităţile, resursele, nevoile adultului de susţinere
La nivel individual
1. Caracteristici biologice, fiziologice (starea de sănătate, etc.)

2. Caracteristici cognitive (înţelegere, rezolvare de probleme,
decizie)
3. Caracteristici emoţionale – motivaţionale (ataşament faţă de
copil, empatie, dedicare, dorinţa de a susţine copilul, în ce fel
l-au afectat evenimentele abuzive, motivaţia de a colabora cu
specialişti în interesul copilului)
4. Imaginea de sine (cum se percepe în diferitele roluri pe care le
are, în ce măsură a fost afectat rolul de părinte sau de parte-
ner)
5. Experienţe anterioare de viaţă (dacă a fost şi el abuzat, ce me-
tode de “supravieţuire” a folosit)
La nivel interpersonal
1. Explorarea relaţiilor cu persoanele importante: partener,
rude, prieteni – de la cine poate să primească susţinere
2. Locul de muncă
3. Cum funcţionează în diferitele roluri pe care le are, ce fel
de aşteptări are de la persoana proprie şi de la ceilalţi
4. Situaţia financiară
La nivelul instituţiilor
1. Cu ce fel de instituţii a luat legătura pentru a primi sprijin
2. Ce fel de nevoi specifice are care necesită referire la
instituţii specifice (sprijin financiar, schimbarea locuinţei).
RECOMANDĂRI ŞI DEFINIREA DIRECŢIEI DE LUCRU

1. Definirea direcţiei de acţiune:
2. Definirea gravităţii abuzului:
3. Factori care influenţează rezolvarea problemelor:
4. Factori care acţionează ca şi resurse:
5. Recomandări privind:
Copilul
Persoana/persoanele de susţinere/familie
Agresorul

Carte Violenta 2005

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Violenta 2005

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MARIA ROTH-SZAMOSKÖZI

VICTIME ALE VIOLENŢEI

EDITURA PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

Maria ROTH-SZAMOSKÖZI, profesor la Catedra de asistenţă socială

2005 Presa Universitară Clujeană

PROBLEMATICA VIOLENŢEI ............................................................ 6

VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR ................................................. 31

VIOLENŢA ÎMPOTRIVA FEMEILOR ............................................. 246

14. DEFINIŢII ŞI FORME ALE ABUZULUI ÎMPOTRIVA

Violenţa ţine de viaţa cotidiană a societăţii noastre, care

ture logica inimii şi cea a raţiunii.1 In paginile de mai jos vom

doilea nivel regăsim formele ei structurale societale, ca războaiele,

Violenţa este îndeobşte privită ca un fenomen interpersonal,

4. neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corpora-

gând la bătaie, atunci pedeapsa fizică trebuie şi este justificat să fie

2. FORME ALE VIOLENŢEI

Abuzul sexual este forţarea şi obligarea victimei să parti-

este sub 14 ani, plângerea trebuie introdusă de către reprezentantul

Exploatarea unei persoane, este o formă aparte de violenţă

3. DEZVOLTAREA UMANĂ, GENUL ŞI

Explicaţiile privind fenomenul violenţei pot avea surse teoretice

Punctul de vedere biologic stă la baza construirii unor

se angaja în luptă pot fi puse în legătură cu nivelul hormonal

Punctul de vedere socio-cultural porneşte de la analiza

teptărilor de roluri şi a discursurilor răspândite în comunitate, care

Punctul de vedere psihologic privind violenţa îşi are ori-

Analiza feministă privind violenţa este deosebit de proli-

cea politică şi religioasă, dar şi în viaţa familială. Printre consecin-

sunt revalorizate, pornind de la un set de norme ce contestă domi-

Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării, agresiunea

Una din explicaţiile psihologiei dezvoltării pune violenţa

de a oferi ajutor fetelor modelează comportamentul lor dependent.

schema theory), care se formează ca urmare a procesării informa-

interumane. Un astfel de mediu specific uman, cu rol modelator al

de intervenţiile de mediu, respectiv sunt susceptibile de a fi mode-

4. CONSECINŢELE TRAUMATICE ALE

Traumele şi manifestările lor

Violenţa are asupra victimelor ei efectele unui eveniment

afara ei (când, de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la care

Efectele violenţei asupra sănătăţii

În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit

evenimentul traumatic al abuzului; uneori blocări sau pierderi de

Obstacolele care stau în calea profesionistului care evalu-

Manifestările specifice traumelor sunt dificil de recunos-

Tabelul 1. Variaţii în manifestarea simptomelor traumatice (adaptare

Pentru profesionistul implicat în evaluare este foarte impor-

vede nici o soluţie de scăpare, când nu întrevede nici o posibilitate

VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR

5. BUNĂSTAREA COPIILOR – PROTECŢIA

Protecţia bazată pe drepturi

La şedinţa extraordinară din mai a 2002 a ONU care a

Suntem copiii lumii.

Am dori să trăim într-o lume care să fie potrivită pentru

In această lume dorită de noi, drepturile copiilor sunt cu

Conform convenţiei ONU privind drepturile copilului,

le iau în favoarea copiilor. De asemenea, ca să calificăm calităţile

Sistemul bunăstării copilului

Prin sistemele de servicii sociale destinate bunăstării copi-

negative ale ocrotirii copiilor în instituţii, în descoperirea riscuri-

către membrii familiilor lor sau a comunităţilor în care trăiesc sunt

lului de accepţia restrânsă a domeniului şi anume aceea de acordare

armonioasă şi prevenirea abuzului, a neglijării şi a abandonului copi-

de copii, o reţea terapeutică pentru copii şi familii. Pentru ca o astfel

6. DILEME ŞI PRINCIPII SPECIFICE