Miscarea de Enlargement

Motivele extinderii UE
Extinderea Uniunii Europene este rezultatul hotărârii de a împărți cu alte state beneficiile
obținute de Europa Occidentală prin crearea unei zone stabile, unde războiul a devenit
imposibil. Uniunea Europeană are responsabilitatea de a ajuta țările vecine să se dezvolte din
punct de vedere economic și democratic, în paralel cu promovarea stabilității și securității. Acest
ideal își are rădăcinile în experiența acumulată datorită tulburărilor manifestate pe continentul
european în anii interbelici, a distrugerilor cauzate de Al Doilea Război Mondial și a optimismului
care a început să se manifeste în perioada de după război. Pacea și stabilitatea constituie
premisele unei economii prospere, reciproca fiind în egală măsură valabilă. Raționamentul țărilor
fondatoare ale Uniunii Europene s-a bazat pe logica faptului că integrarea economiilor din Europa
Occidentală ar preveni războiul și ar crea pace, stabilitate și prosperitate pentru toți cetățenii,
pretutindeni în Europa. Această viziune este în continuare importantă, după cum a demonstrat-o
și dezintegrarea violentă a Iugoslaviei.

Prima extindere a CE (1973)

Marea Britanie se percepea pe sine ca o putere mondiala în perioada postbelică, îi
continuarea unei epoci trecute în care fusese un mare imperiu. Aceasta situație se schimbă însă,
iar episodul crizei de Suez din 1956 a jucat un rol important. Criza Suezului a fost declanșată de
naționalizarea canalului de către Egipt.  Franța și Marea Britanie au oferit sprijin militar și
ocupă Canalul Suez. Înfruntarea de putere la scară internațională a aratat Marii Britanii că
pierduse din putere și că va trebui să își reconsidere strategia.
Marea Britanie nu s-a alăturat celor 6 state europene în 1957 și pentru că doreau să fie
independente și sub nicio forma sub dominația franceză care se prefigura pe continentul
european. Marea Britanie nu era împotriva cooperării, ci era precaută la o apropiere prea mare
ca aceea declarată de Monnet și mai ales nu voia o cooperare condusă de francezi.
Pierderea puterii sale coloniale, temerea că va ramane izolată și nu va fi parte a jocului de
putere european au determinat Marea Britanie să fie foarte decisă în anii '60 să devină membră
în Consiliul Europei. Tările mai mici din Consiliu ar fi dorit intrarea Marii Britanii pentru că ar fi
contrabalansat puterea celor mari, în principal a Frantei și a Germaniei.
Marea Britanie era interesată să îi fie protejate interesele și legaturile cu Commonwealth-
ul.
Marea Britanie era membra fondatoare a AELS (EFTA) alături
de Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Portugalia, Suedia. Dar AELS nu avea o structură
instituțională asemanatoare cu Consiliul Europei si membri AELS făceau mai mult comerț cu
țări CE decât între ele.
În 1963, Charles de Gaulle Franța se opune aderării Marii Britanii la Uniunea
Europeană. Sunt respinse la pachet și aplicațile venite din Danemarca și Irlanda. Marea
Britanie a reaplicat în 1967. Din nou se izbește de veto-ul francez. Este vorba despre teama
francezilor de faptul că Marea Britanie ar fi reprezentat un concurent la poziția dominantă a
Frantei. Franța nu dorea întărirea rolului Statelor Unite ale Americii în Europa, prin Marea
Britanie.
În 1969 -președinte Georges Pompidou + Franța  începea să aibă temeri că
puterea Germaniei a crescut atât de mult încât are nevoie să contrabalanseze această putere
împreuna cu Marea Britanie  deci Marea Britanie aplica din nou
Pe acest fond, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca devin membri ai CE în
ianuarie 1973. Norvegia, în ciuda dorinței liderilor politici, a renunțat la candidatură în urma unui
referendum organizat în septembrie 1972, când cetățenii norvegieni au respins-o.
A doua extindere (1981)
Grecia ceruse asocierea la Consiliul Europei încă din 1959. Inițial, a fost respinsă datorită
faptului că economia sa era subdezvoltată în comparație cu cei șase. Grecia devine membră
asociată din 1961.Lovitura de stat militară din 1967  a menținut Grecia într-un regim autoritar–
militar până în 1974. Este vorba despre „regimul coloneilor” și care pretindea că protejează
Grecia de comunism.
  Grecia iese din criză prin întoarcerea la putere a lui Constantin Karamanlis, care a avut
rolul istoric de a superviza reîntoarcerea la democrație.
Negocierile dintre Consiliul Europei și Grecia au fost începute în 1976. Grecia nu era o
țară bogată, dimpotrivă. Turismul nu reprezenta nici pe departe ceea ce reprezinta azi ca și
contribuție la venitul național. Grecia devine membră a CE în 1981

A treia extindere (1986)

Spania și Portugalia ceruseră asociere încă din 1962. Abia din 1970, respectiv 1973, cele
doua țări obțin statutul de comerț preferențial cu Consiliul Europei, constând în scutirea de taxe și
tarife la exportul din aceste țări către țările comunitare.
Dupa înlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luata în considerare aplicația celor doua
state iberice. Ambele erau relativ sărace, deși în trecutul lor fuseseră puteri coloniale.
În Portugalia, unul din motivele pentru care s-a prăbușit regimul Salazar a fost
incapacitatea guvernamentala și militară de a face față problemelor puse de coloniile si lupta lor
pentru independență (obtinuță în 1975). 
Spania a trecut printr-o perioadă dificilă economic în a doua jumătate a anilor '50 și '60,
datorită orientarii politicii economice spre autarhie. Regimul Franco s-a încheiat, la moartea
generalului în 1975 și a beneficiat de o tranziție pașnică spre democrație, la care au colaborat
diferitele elite spaniole – militare, religioase, politice, inclusiv casa regală.
Consiliul Europei a încurajat procesele de democratizare în ambele tari. Negocierile de
aderare a Spaniei și Portugaliei au fost demarate în anii 1978-1979. Ele devin membre ale CE in
1986.
Prin aceasta s-a ajuns la dublarea membrilor CE și aceasta a avut drept consecințe:
creșterea influenței CE în lume (devenise cel mai mare bloc comercial din lume); complicarea
procedurilor decizionale în organismele politice; reducerea influenței Frantei și Germaniei;
schimbarea echilibrului economic în interior.

A patra extindere (1995)

A patra extindere a Uniunii Europene are un caracter aparte față de celelalte trei care au
precedat-o: este vorba despre extinderea CEE cu 3 țări bogate, al caror Produs Intern Brut
depășea semnificativ media PIB-ului țărilor UE la acel moment.
De asemenea, mai este distinct acest val și prin faptul că este primul val post-1989,
când Zidul Berlinului a reunit estul și vestul Europei. Toate cele trei țări care au intrat in UE
în 1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau țări neutre, care în sfârșit au putut să iși manifeste
liber opțiunea pentru intrarea în Comunitîțile Europene. Intrarea lor a avut consecințe în ce
privește interesul dat de Consiliul Europei pentru estul Europei și o strângere a relațiilor
economice dintre CE și aceste țări. Au aderat: Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia,
Estonia, Lituania, Cehia, Slovacia
La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea Europeană:
Bulgaria și România au încheiat negocierile de aderare la UE și au aderat împreună
la Uniunea Europeană în ianuarie 2007 Cele mai problematice capitole au fost Justiția și Afacerile
Interne și Politica în Domeniul Concurenței.
La 1 iulie 2013, a aderat încă un stat la Uniunea Europeană: Croatia

.
Extinderi viitoare
Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambițiile europene ale
Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri preliminare
pe 3 octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră ca această țară nu va adera mai devreme
de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și sociale care trebuie întreprinse. De la
acordarea statutului de țară candidată, Turcia a implementat reforme permanente în privința
drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorității kurde, și a
avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuși, datorită diferențelor religioase și culturale în
relație cu Europa, Turcia se lovește de o opoziție puternică din partea guvernelor conservatoare
și religioase ale statelor membre, în special Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.
Macedonia: Pe 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului
de candidat, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei devenind astfel cea de a treia republică ex-
iugoslavă care câștigă acest statut.
Republica Moldova este un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, în care
aceste două structuri vecine au stabilit un acord de cooperare, menit să îmbunătățească relațiile
dintre cele 2 entități. Aceasta este totodată un membru al Acordul Central European al
Comerțului Liber ( și al Parteneriatului pentru pace (program lansat de NATO).
Serbia este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. Serbia a inceput
negocieri preliminare pe 21 ianuarie 2012.
Albania a fost un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană începând cu
ianuarie 2003, și este un aplicant oficial pentru aderarea la UE de la data de 28 aprilie 2014.
Ucraina este un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, dar din cauza
presiunilor făcute de Rusia, refuză asocierea cu UE. Acest lucru declanșează proteste în lanț
în Kiev.
Muntenegru este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. În 2010 în urma
unui referendum, 76,2% din populație a decis că drumul țării este integrarea europeană.
Muntenegru a inceput negocieri preliminare pe 29 iunie 2012.
Bosnia și Herțegovina este un potențial candidat la aderare în Uniunea Europeană. În
prezent, Bosnia-Herțegovina a angajat un proces de negocieri cu UE vizând, pe termen lung
integrarea sa în cadrul Uniunii.
Georgia este un aspirant și eligibil candidat la aderare în Uniunea Europeană, dar o
piedică sunt cele două republici separatiste, Abhazia și Osetia de Sud. Totuși, în
noiembrie 2010a semnat acordul de asociere cu UE.