UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Drept

Disciplina: POLITICI PUBLICE DE SANATATE

Programul de studiu: Drept Medical

2019-2020

Referat

Politica UE in domeniul sanatatii

 Vaccinarea

 Amenintarile transfrontaliere pt sanatate

 Cooperari in urgente epidemiologice

Bordianu Adina Ioana

 Introducere
Promovarea şi ocrotirea sănătăţii sunt elemente fundamentale în atingerea unei calităţi
acceptabile a vieţii în prezent, dar şi pentru generaţiile viitoare în contextul unei dezvoltări
durabile. S-a demonstrat că sănătatea şi bunăstarea comunităţilor umane sunt compromise de
sărăcie, inegalităţi sociale şi poluare.Definiţia stării de sănătate emisă în anul 1948 de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, îşi găseşte şi după 50 de ani suportul ştiinţific, dar şi
oportunitatea faţă de problemele majore la nivel mondial. Astfel în definiţie sunt incluşi toţi
factorii, care pot menţine sau altera starea de sănătate: ”integritate fizică, psihică şi socială a unui
individ la un moment dat”, deci nu presupune doar absenţa bolii şi este practic un deziderat,
deoarece sunt implicaţi o serie defactori endogeni şi exogeni.O stare bună de sănătate este una
dintre principalele preocupări ale cetățenilor europeni.De aceea, Uniunea Europeana (UE) se
străduiește să atingă un nivel înalt de protecție a sănătății prin toate politicile și activitățile
comunitare, în conformitate cu articolul 168 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE). Politica UE în domeniul sănătății vizează, în special, să îmbunătățească sănătatea
publică, să prevină bolile și amenințările la adresa sănătății (inclusive cele legate de stilul de
viață al cetățenilor europeni), precum și să combată epidemiile prin promovarea cercetării.
Acțiunile comunitare vin în completarea politicilor naționale, iar Uniunea încurajează cooperarea
între statele membre în domeniul sănătății.Totuși, definirea politicilor naționale în domeniul
sănătății rămâne de competența exclusivă a statelor membre. Prin urmare, acțiunile UE nu includ
definirea politicilor în domeniul sănătății și nici organizarea sau furnizarea de servicii de sănătate
și îngrijire medicală.Astfel, politica europeană în domeniul sănătății constă în dezvoltarea unei
competențe commune cu statele membre și completarea politicilor naționale. De asemenea, UE
și statele membre pot coopera cu țările terțe și cu organizațiile internaționale competente pentru o
mai bună protecție asănătății publice.Principalele scopuri ale politicilor de sănătate sunt
realizarea unui nivel ridicat de sănătate cu realizarea distribuirii echitabilă a serviciilor de
asistență medicală. În Uniunea Europeană există o mare diversitate de modele de sisteme
sanitare, fiecare cu modul său particular de organizare și finanțare. Ceea ce face dificil să se
urmeze un anumit model, adică un sistem sanitar unitar.
 Vaccinarea
Vaccinarea este principalul instrument de prevenire primară a bolilor și una dintre măsurile
cele mai eficiente din punct de vedere al costurilor în materie de sănătate publică. Imunizarea
prin vaccinare este cea mai bună cale de apărare de care dispunem pentru a lupta împotriva
bolilor grave, care pot fi prevenite și împotriva bolilor contagioase, care uneori pot fi mortale.
Datorită vaccinării pe scară largă, a fost eradicată variola, poliomielita a dispărut din Europa și
multe alte boli au fost aproape eliminate.

Politica de vaccinare este o competență a autorităților naționale, însă Comisia Europeană

sprijină statele membre ale UE să își coordoneze politicile și programele în domeniu.

În decembrie 2018, Comisia a adoptat o recomandare a Consiliului pentru a consolida

cooperarea UE în ceea ce privește bolile care pot fi prevenite prin vaccinare. Inițiativa are scopul
de a aborda atitudinea ezitantă a populației în privința vaccinurilor, de a ameliora coordonarea în
ceea ce privește achiziționarea de vaccinuri, de a sprijini cercetarea și inovarea și de a consolida
cooperarea UE referitoare la bolile care pot fi prevenite prin vaccinare.

Țările din UE sunt încurajate să elaboreze și să pună în aplicare planuri naționale de

vaccinare care să prevadă inițiative menite să crească rata de vaccinare, precum și să introducă
verificări de rutină privind statutul vaccinal al populației.

Vaccinarea este una dintre cele mai puternice și eficiente măsuri de sănătate publică
din secolul al XX-lea. Cu toate acestea, în UE încă se moare din cauza unor boli infecțioase
precum rujeola sau gripa. Xavier Prats Monné, directorul general al DG Sănătate și Siguranță
Alimentară, subliniază necesitatea cooperării la nivelul UE și a asumării unui angajament
colectiv pentru a aborda această provocare societală.

Bolile infecțioase precum rujeola, difteria și gripa nu se limitează la frontierele

naționale, iar deficiența imunitară a unei țări din UE pune în pericol sănătatea și securitatea
cetățenilor pe întreg teritoriul UE. Valoarea adăugată a UE în ceea ce privește combaterea bolilor
care pot fi prevenite prin vaccinare este clară. Pentru a aborda aceste provocări comune, trebuie
întreprinse măsuri mai coordonate și, de asemenea, este nevoie de un efort colectiv din partea
Comisiei și a agențiilor noastre, a autorităților naționale, a partenerilor noștri din sectoarele
sănătății, educației și cercetării, precum și a societății civile. În ultimele luni am asistat la un
sprijin ferm din partea tuturor acestor parteneri pentru intensificarea cooperării noastre.

Impactul reticenței față de vaccinuri asupra programelor de imunizare este o sursă de

îngrijorare evidentă. Ideile eronate despre vaccinare au deplasat atenția publică de la avantajele
sale către lipsa de încredere în știință și posibilele efecte secundare.. Cetățenii au întrebări
legitime care nu sunt abordate în mod adecvat și aceștia pur și simplu nu mai sunt conștienți de
posibila gravitate a anumitor boli care pot fi prevenite prin vaccinare.

Diferențele existente în materie de politici și programe de vaccinare între țările UE

reprezintă o provocare suplimentară, care poate fi un obstacol major pentru persoanele care se
deplasează în mai multe țări ale UE pe parcursul vieții lor. Alți factori sunt obstacolele în ceea ce
privește accesul la vaccinuri, penuria de vaccinuri și provocările în materie de cercetare și
dezvoltare pentru vaccinurile noi și existente.

România recomandă vaccinarea pentru aproape toate bolile copilăriei. E de menționat că

un proiect de lege a vaccinării este blocat de doi ani în parlament.

Noua lege ar impune obligativitatea vaccinării copiilor cu vaccinurile prevăzute în

Calendarul Național de Vaccinare și amendarea părinților care refuză vaccinarea copiilor.

La nivel mondial, conform datelor oficiale, trendul vaccinării copiilor este în creștere.

Franța are una dintre cele mai mari rate de neîncredere în vaccin în Europa, dar în 2018 a impus
obligativitatea a opt vaccinuri suplimentare pentru copii.

Italia a adoptat în iulie 2017 o lege prin care a făcut obligatorii o listă suplimentară de vaccinuri
și impune sancţiuni financiare părinţilor care decid să îşi înscrie copiii nevaccinaţi la şcoală.

Bulgaria a introdus zece vaccinuri în schema obligatorie asumată de Ministerul Sănătății și

condiționează înscrierea copiilor la școală.

Ungaria are 11 vaccinurii are 11 vaccinuri obligatorii și și-a asumat să amendeze părinții care nu
își vaccinează copii.

Germania a adoptat luna trecută o lege privind vaccinarea copiilor împotriva rujeolei, iar
obligativitatea intră în vigoare la 1 martie 2020. Părinţii vor trebui să demonstreze că şi-au
vaccinat copiii înaintea înscrierii la grădiniţă sau la şcoală.
 Legea care prevede obligativitatea vaccinării este blocată de mai bine de doi ani în
comisiile parlamentare de la Camera Deputaților, după ce Senatul a adoptat actul normativ în
octombrie 2017.Proiectul de lege care se află pe masa deputaților prevede, printre altele, că, în
cazul vaccinurilor obligatorii, consimţământul pentru imunizare se prezumă ca fiind dat. Actul
legislativ mai menționează și despre sancţionarea părinţilor care refuză să participe la acțiuni de
informare cu privire la beneficiile imunizării. În cazul în care părintele sau tutorele legal nu
participă la astfel de întâlniri, care vor fi organizate inclusiv de medicul de familie, el poate primi
o amendă de până la 10.000 de lei. Părintele poate refuza vaccinarea copilului său doar dacă cel
mic prezintă o reacție adversă la unul dintre vaccinuri sau mai multe. Intoleranța copilului va fi
atestată printr-un certificat.

Dacă legea este adoptată în forma actuală, copiii nevaccinați ar putea să nu mai fie
acceptați la grădinițe sau la școli. Unitățile de învățământ vor avea obligativitatea să solicite, la
înscrierea minorului o adeverinţă care să ateste efectuarea vaccinurilor. În cazul în care copilul
nu este imunizat sau schema de vaccinare este incompletă, cel mic tebuie vaccinat în termen de
un an.

Vaccinurile obligatorii pentru intrarea unui copil în colectivitate sunt cele împotriva
difteriei, tetanosului, tusei convulsive, poliomielitei, rujeolei, rubeolei, oreionului și hepatita B.

Proiectul de lege prevede și obligativitățile pe care le au autoritățile. Acestea trebuie să

asigure dozele necesare de vaccin.

Prin introducerea vaccinării obligatorii, statul dorește un control mai bun al bolilor care
pot fi prevenite prin imunizare.
 Amenintarile transfrontaliere pt sanatate
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede că trebuie să se asigure un
nivel ridicat de protecție a sănătății umane și că acțiunea Uniunii acoperă supravegherea
amenințărilor transfrontaliere grave privind sănătatea, alerta în cazul unor asemenea amenințări
și combaterea acestora. Tratatul precizează faptul că acțiunea UE în domeniul sănătății este
menită să sprijine și să completeze acțiunile statelor membre, cărora le revine responsabilitatea
principală pentru politica în materie de sănătate. Prin urmare, rolul Comisiei în politica în
materie de sănătate constă, în principal, în oferirea de sprijin și în adoptarea unor măsuri
complementare.

Uniunea Europeană a identificat amenințările transfrontaliere grave la adresa sănătății

drept un domeniu în care statele membre pot acționa în mod mai eficace împreună. Prin urmare,
Comisia a elaborat mecanisme de coordonare pentru a permite Uniunii să facă față amenințărilor
de acest tip. O etapă-cheie în construirea unui cadru UE mai solid de securitate sanitară a fost
adoptarea, în 2013, a unei decizii privind amenințările transfrontaliere grave pentru sănătate, care
a introdus inovații importante în ceea ce privește, de exemplu, coordonarea planificării în materie
de pregătire și întărirea rolului Comitetului pentru securitate sanitară (CSS). Programele-cadru de
cercetare și programele de acțiune în domeniul sănătății ale UE sprijină și ele activități în
domeniul securității sanitare

Curtea a concluzionat că Decizia nr. 1082/2013/UE privind amenințările transfrontaliere

grave pentru sănătate reprezintă un pas important în direcția abordării într-o manieră mai eficace
a amenințărilor de acest gen în UE. Totuși, un număr de deficiențe semnificative la nivelul
statelor membre și la nivelul Comisiei afectează punerea în aplicare a deciziei și a cadrului UE
aferent. Deși nu se cunosc natura și amploarea viitoarelor amenințări, acestea putând suferi
diverse evoluții, este necesar să se depună mai multe eforturi pentru a se soluționa aceste
deficiențe astfel încât Uniunea să poată beneficia pe deplin de mecanismele instituite.

In octombrie 2010, a avut loc un incident grav de natură chimică, și anume deversarea
deșeurilor lichide dintr-un bazin de stocare cu apă caustică de la o uzină de bauxită din Ungaria.
Localitățile învecinate au fost lovite de o viitură de noroi, provocând moartea și rănirea mai
multor persoane, multe altele fiind tratate ulterior pentru arsuri chimice. Nămolul toxic a ajuns,
în cele din urmă, în fluviul Dunărea, țările din aval văzându-se nevoite să elaboreze planuri de
reacție la situații de urgență. De asemenea, Ungaria a solicitat asistență internațională urgentă
prin intermediul Mecanismului de protecție civilă al Uniunii.

Epidemia de E. coli din 2011 a provocat îmbolnăvirea a 3910 persoane și a cauzat

moartea a 46 de persoane în două luni. Ea a dus la suprapopularea secțiilor de reanimare din
Germania, la penuria de echipamente medicale, la presiuni extreme asupra capacității
laboratoarelor și la o lipsă a încrederii publice în măsurile de sănătate. Această epidemie a avut
un impact major asupra sectorului agricol din UE. Pierderile pentru operatorii economici au fost
estimate la sute de milioane de euro, ceea ce a determinat UE să instituie scheme de compensare
și de ajutoare.

Consiliul miniștrilor sănătății a instituit în 2001 un comitet informal pentru securitate

sanitară („CSS”), acesta constituind unul dintre mecanismele de coordonare a acțiunilor
întreprinse de statele membre ca reacție la problemele de securitate sanitară. La momentul
respectiv, principala legislație a UE care viza protejarea cetățenilor de amenințările la adresa
sănătății privea bolile transmisibile. Decizia nr. 2119/98/CE a instituit o rețea de supraveghere
epidemiologică și de control al bolilor transmisibile în Comunitate, inclusiv un sistem de alertă
precoce și răspuns rapid („SAPR”). În 2004, a fost înființat Centrul European de Prevenire și
Control al Bolilor („ECDC”), o agenție europeană independentă. Acesta a început să funcționeze
în 2005 și a preluat găzduirea și coordonarea rețelei de supraveghere epidemiologică și a SAPR.

Printre inovațiile pe care le aduce în legislația UE se numără: oficializarea și

consolidarea rolului CSS și a normelor privind coordonarea reacției; extinderea cadrului juridic
al UE pentru a acoperi, de asemenea, și alte amenințări pe lângă bolile transmisibile (în special
amenințările de ordin chimic și care provin din mediu și amenințările de origine necunoscută, dar
și rezistența la antimicrobiene și biotoxinele); consultarea privind planificarea în materie de
pregătire și coordonarea acesteia; o nouă bază legală pentru sistemul de alertă precoce și răspuns
rapid și pentru rețeaua de supraveghere epidemiologică deja existente. O altă inovație introdusă
de decizie o constituie achizițiile publice comune de contramăsuri medicale (de exemplu
vaccinările), prevăzându-se faptul că, dacă este semnat un acord de achiziție comună, se pot
organiza achiziții comune specifice de contramăsuri medicale. Decizia prevede, de asemenea,
faptul că Comisia poate declara o situație de urgență la nivelul UE .
 Cooperari in urgente epidemiologice

Deși statele membre au responsabilitatea de a gestiona crizele în domeniul sănătății

publice la nivel național, nicio țară nu poate face față pe cont propriu unei crize sanitare publice
transfrontaliere. În actuala situație de criză financiară, este mai important decât oricând să se
acorde prioritate acțiunilor din domeniile care prezintă în mod evident o valoare adăugată,
reducând astfel efectele negative ale unei potențiale crize sanitare publice. . Recentele
evenimente transfrontaliere precum pandemia H1N1 în 2009, norul de cenușă vulcanică și
noroiul roșu toxic în 2010, sau apariția focarului de E. coli STEC O104 în 2011, au avut un
impact semnificativ asupra societății și au demonstrat că niciunul dintre efectele acestor situații
de urgență nu poate fi limitat la un singur sector.

La nivelul UE, temeiul juridic pentru abordarea amenințărilor transfrontaliere

semnificative în materie de sănătate a fost consolidat prin Tratatul de la Lisabona. UE poate în
prezent să ia măsuri în acest sector, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și
a actelor administrative ale statelor membre. De asemenea, tratatul prevede că Uniunea
Europeană trebuie să completeze și să sprijine politicile naționale și să încurajeze cooperarea
între statele membre, fără a înlocui însă competența lor în acest domeniu.

Bolile infecțioase care se notifică la nivelul UE:

Infecții ale căilor respiratorii :Gripă, tuberculoză, legioneloză

Infecții cu transmitere sexuală, inclusiv HIV și viruși transmiși prin sânge: Infecții cu
Chlamydia, infecții cu gonococi, hepatită B, hepatită C, HIV și sifilis

Toxiinfecții alimentare, boli cu transmitere hidrică și zoonoze :Campilobacterioză,

criptosporidioză, infecție enterohemoragică, Escherichia coli (EHEC), infecție cu norovirus,
salmoneloză, hepatită A și E, listerioză, botulism, bruceloză, boala Creutzfeldt-Jakob și alte
encefalopatii spongiforme transmisibile (EST), shigeloză, toxoplasmoză, trichineloză și infecție
cu Yersinia, antrax, holeră, tularemie, echinococoză, giardiază, leptospiroză

Boli nou apărute și transmise prin vectori: Malarie, febră Q, chikungunya, virusul lui
Hantaan, febră dengue și friguri galbene, virusul Nilului de Vest, borelioză, encefalită transmisă
de căpușe (TBE), ciumă, sindrom respirator acut grav (SARS), variolă, febre hemoragice virale,
boli emergente sau alte boli cu cauze necunoscute
Boli care pot fi prevenite prin vaccinare: Infecții cu bacilul Haemophilus influenza grupa B,
rujeolă, meningită meningococică, oreion, tuse convulsivă, rubeolă, infecții pneumococice
(invadatoare), difterie, tetanos, poliomielită, rabie, infecție cu rotavirus, varicelă, HPV.

Infecții asociate îngrijirilor medicale și rezistența antimicrobiană: Infecții nosocomiale,

patogeni rezistenţi la produse antimicrobiene

Ce-ar fi dacă ar începe o pandemie chiar mâine?

Probabilitatea ar fi aceea ca pandemia să apară în afara Europei. S-ar putea întâmpla,

de asemenea, ca prima izbucnire a noii boli să nu fie recunoscută imediat ca fiind o pandemie de
gripă. Primul semnal că ar putea izbucni o pandemie ar fi luat de investigatorii de epidemii ai
ECDC fie din rapoartele mijloacelor de informare în masă din țara afectată, fie din informații
oficiale. Aceste informații oficiale ar putea fi primite fie direct, sub forma unor instrucțiuni din
partea funcționarilor din domeniul sănătății din țara afectată, fie prin intermediul Organizației
Mondiale a Sănătății (OMS). Sarcina ECDC ar fi atunci aceea de a evalua gravitatea amenințării
la adresa sănătății în Europa. Având în vedere interesul internațional față de gripa pandemică,
această evaluare ar trebui efectuată în strânsă colaborare cu OMS și cu alți parteneri
internaționali. În primele etape ale izbucnirii bolii, ar exista lacune importante în ceea ce privește
cunoștințele noastre despre noul virus. Autoritățile din domeniul sănătății ar dori să știe cât de
contagios este noul virus (și anume, ce procent din populație s-ar putea îmbolnăvi), precum și cât
de periculos este acesta (și anume, care este probabilitatea ca persoanele infectate să moară). De
asemenea, acestea ar dori să știe dacă virusul afectează anumite grupuri de persoane – de
exemplu, copiii sau vârstnicii – mai mult decât altele. Probabil că OMS s-ar oferi să trimită în
țara afectată o echipă internațională de asistență în caz de epidemie. ECDC ar contribui cu
experți la această echipă și, prin intermediul acestor experți, autoritățile din domeniul sănătății
din întreaga Europă ar avea acces rapid la constatările echipei de asistență în caz de epidemie.
ECDC a lucrat îndeaproape cu statele membre, pentru a dezvolta pregătirea acestora împotriva
unei gripe pandemice. În cazul izbucnirii unei pandemii, statele membre și-ar activa planurile de
pregătire. ECDC ar avea un rol pe întreaga durată a pandemiei, confruntând datele de
supraveghere de la nivel european privind răspândirea bolii pe continentul nostru. Sistemele de
furnizare a unei astfel de supravegheri au fost dezvoltate în prealabil și se bazează pe sistemele
existente pentru supravegherea gripei de sezon în Europa.
 O reacție rapidă la nivelul UE este importantă pentru abordarea amenințărilor
transfrontaliere grave la adresa sănătății, de îndată ce acestea apar. O etapă decisivă în crearea
unui cadru UE mai puternic pentru securitatea sanitară a fost adoptarea în 2013 a DECIZIEI NR.
1082/2013/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 22 octombrie 2013
și de abrogare a Deciziei nr. 2119/98/CE menite să îmbunătățească și să consolideze capacitatea
de pregătire pentru o reacție coordonată în cazul unor situații de urgență în domeniul sănătății.

Această legislație a fost un pas important către îmbunătățirea securității sanitare în UE și

către protejarea cetățenilor față de o gamă largă de amenințări la adresa sănătății. Decizia ajută
statele membre să îi protejeze pe cetățeni în fața unor eventuale pandemii și amenințări
transfrontaliere grave și să se pregătească în acest sens, urmărind:

 să consolideze capacitatea de planificare a pregătirii la nivelul UE printr-o mai bună

coordonare și schimb de bune practici și de informații privind planificarea pregătirii la nivel
national.

 să îmbunătățească evaluarea și gestionarea riscurilor legate de amenințările

transfrontaliere la adresa sănătății, inclusiv în ceea ce privește bolile netransmisibile pentru care
nu este responsabilă nicio agenție a UE.

Autoritățile naționale din UE sunt obligate să notifice Comisia prin intermediul SAPR
nu mai târziu de 24 de ore de la detectarea unei amenințări transfrontaliere grave pentru sănătate.
Apoi Comisia colaborează îndeaproape cu toate statele membre UE pentru a asigura o reacție
coerentă și bine coordonată. Un exemplu de coordonare la nivelul UE este epidemia de Ebola din
Africa de Vest.La solicitarea Comisiei sau a țării afectate, reprezentații naționali ai serviciilor de
sănătate se consultă în cadrul CSS, în colaborare cu Comisia, pentru a coordona:

 reacțiile naționale la amenințări transfrontaliere grave pentru sănătate

 comunicarea privind riscurile și criza, pentru ca populația și personalul medico-sanitar să

se adapteze la nevoile și specificul național.

O țară din UE care intenționează să adopte măsuri de sănătate publică pentru

combaterea unei amenințări transfrontaliere grave pentru sănătate trebuie, înainte de aplicarea
respectivelor măsuri, să informeze și să consulte celelalte state membre cu privire la natura,
scopul și domeniul de aplicare al măsurilor, cu excepția cazului în care este esențială adoptarea
 imediată a măsurilor. În acest caz, trebuie să informeze imediat celelalte state membre și
Comisia.

În cazul unei amenințări transfrontaliere grave pentru sănătate care depășește

capacitățile naționale de reacție, statul membru afectat poate, de asemenea, solicita asistență de la
alte state membre prin intermediul mecanismului de protecție civilă al Comunității instituit prin
Decizia 2007/779/CE, Euratom.

 să ia măsurile necesare pentru elaborarea și punerea în aplicare a unei proceduri de

achiziții publice comune de contramăsuri medicale.

Dispozițiile privind achizițiile publice comune de contramăsuri medicale sunt incluse în

articolul 5 din Decizia nr. 1082/2013/UE privind amenințările transfrontaliere grave pentru
sănătate. Acordul de achiziție comună a fost aprobat de Comisie la 10 aprilie 2014 și, din
septembrie 2017, a fost semnat de 25 de state membre ale UE. Acest acord:

 stabilește modalitățile practice care reglementează mecanismul

 definește procesul de luare a deciziilor cu privire la alegerea procedurilor

 organizează evaluarea ofertelor și atribuirea contractului.

 să consolideze coordonarea unui răspuns la nivelul UE, oferind un mandat legal

solid Comitetului pentru securitate sanitară, pentru a coordona capacitatea de pregătire

 să consolideze coordonarea comunicării în situații de risc și de criză și să promoveze

cooperarea

international

CSS a creat o rețea de comunicatori care reunește experți în gestionarea riscurilor din
statele membre, Comisia și agențiile UE care iau inițiativa în ceea ce privește aspectele legate de
comunicare în cazul unei crize în domeniul sănătății.Această rețea facilitează cooperarea:

 pe durata unei crize - prin facilitarea schimbului de informații încă de la început și prin
coordonarea strategiilor comune și a transmiterii de mesaje publice

 pe termen mai lung - prin facilitarea schimbului de bune practici privind riscurile sanitare
și comunicarea de criză și prin furnizarea de recomandări pentru măsuri preventive.
 La nivel mondial, rețeaua joacă un rol important în limitarea și combaterea amenințărilor
globale la adresa sănătății. Aceasta îi permite UE să difuzeze rapid informațiile în întreaga lume,
datorită relațiilor stabilite cu alte rețele de responsabili cu comunicarea (în cadrul Inițiativei
pentru securitatea sanitară globală) și cu rețeaua OMS (în temeiul Regulamentului sanitar
internațional - RSI).

La nivel global, UE colaborează cu interlocutori internaționali pe diverse teme

legate de securitatea sanitară. În calitate de membru al Inițiativei pentru securitatea sanitară
globală (GHSI), Comisia Europeană colaborează îndeaproape cu OMS și cu țările din cadrul
G7+ (SUA, Canada, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Japonia și Mexic) în efortul de a
crea o strategie globală eficientă și bine organizată de pregătire și reacție la potențiale amenințări
pentru sanatate .Inițiativa pentru securitatea sanitară globală (GHSI) a fost instituită în noiembrie
2001, sub conducerea fostului Departament al SUA pentru sănătate și servicii adresate populației.
Comisia Europeană este membră GHSI și, întrucât numai patru state membre ale UE sunt
membri oficiali, se asigură că rezultatele discuțiilor sunt comunicate tuturor țărilor din Uniune,
prin intermediul Comitetului său pentru securitate sanitară.

Forumul ministerial al GHSI se întrunește o dată pe an. La reuniune participă miniștri

și secretari de stat din „țările G7 +” și comisarul european pentru sănătate. Organizația Mondială
a Sănătății este, de asemenea, implicată în calitate de consilier tehnic.

Terorismul reprezintă una dintre cele mai complexe şi totodată mai complicate
problematici ale lumii contemporane. Mass-media ne reaminteşte aproape zilnic că există
indivizi, grupuri sau chiar state care intenţionează să rănească sau să ucidă oameni lipsiţi de
apărare în numele unei cauze. Terorismul este o problemă dinamică, ce se transformă mereu pe
măsură ce se schimbă grupurile şi principalii combatanţi. La momentul actual, pacea și
securitatea omenirii și, implicit, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, sunt grav
amenințate de o nouă ”specie”, varietate a terorismului, și anume bioterorismul. Cert este că, în
prezent, numeroase state ale lumii dispun de posibilităţi tehnice şi financiare suficiente pentru a
reuşi un atac biologic fie într-un eventual conflict militar, fie sub forma unui atac terorist.
Procurarea şi implicit folosirea armei biologice de către o organizaţie teroristă rămâne o
chestiune de timp. Din păcate, cooperarea juridică internaţională împotriva bioterorismului
rămâne extrem de redusă la nivel global. Cercetarea științifică medico-militară în domeniul
protecției contra armelor biologice trebuie să orienteze și să coordoneze eforturile naționale și, în
final, efortul comunității internaționale pentru menținerea sănătății trupelor militare, populației,
animalelor, plantelor și a mediului înconjurător. Protecţia şi apărarea împotriva acţiunilor
bioterorismului cer neapărat intervenţia promptă a instituţiilor şi structurilor specializate, care
trebuie să se constituie într-o interfaţă între lumea ştiinţifică şi societatea umană ce trebuie
pregătită şi apărată prin mijloace specializate împotriva acestui tip de terorism, care rămâne,
după gradul de periculozitate, ameninţarea mondială numărul unu.

Preocupările internaționale privind elaborarea unui instrument juridic internaţional

pentru interzicerea folosirii în război a armelor chimice, precum şi a celor biologice s-au
materializat prin semnarea, la 17 iunie 1925, la Geneva, a Protocolului privind interzicerea
folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice de
luptă. Acesta a introdus în dreptul internaţional interdicţia „folosirii în război a gazelor
asfixiante, toxice sau similare, ca şi a tuturor lichidelor, substanţelor sau procedeelor
asemănătoare” şi a „mijloacelor bacteriologice de luptă”, cu alte cuvinte, două dintre categoriile
de arme de distrugere în masă, cele chimice şi cele biologice. În aceste condiţii, a apărut
necesitatea unor instrumente de drept internaţional public, care să interzică şi activităţile de
dezvoltare, producere, stocare a armelor chimice şi a celor biologice şi să prevadă eliminarea
stocurilor existente de astfel de arme. Prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.
3603/XXIV a fost condamnată utilizarea armelor chimice şi biologice, fiind contrare Dreptului
Internaţional Umanitar. S-a decis introducerea pe ordinea de zi a Comitetului pentru
dezarmare de la Geneva elaborarea unor instrumente de interzicere completă a celor două
categorii de arme de distrugere în masă. Primul domeniu abordat a fost cel al armelor biologice.
După trei ani de negocieri, Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi
stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor (BTWC) a fost
elaborată în cadrul Comitetului pentru dezarmare de la Geneva, la începutul anului 1972. Aceasta
a fost deschisă spre semnare la 10 aprilie 1972, la Londra, Moscova şi Washington, şi a intrat în
vigoare la 26 martie 1975. Până în prezent, Convenţia a fost semnată de 169 de state şi ratificată
de 153 de state. BTWC este primul tratat universal care interzice o întreagă categorie de arme de
distrugere în masă – bacteriologice (biologice) şi toxice – reprezentând o componentă-cheie a
cadrului universal pentru dezarmare generală şi neproliferare
 În Statele Unite şi apoi în Europa, există primele semnale de întărire a controlului
difuziunii unor agenţi patogeni. Astfel a apărut AGROINNOVA, care are ca scop crearea unei
reţele de laboratoare europene şi extraeuropene, în cooperare cu organizaţii ce se pot ocupa de
domeniul agroterorismului, sub egida „Policy – oriented research”, o acţiune finanţată de
Uniunea Europeană sub titlul „Biosiguranţa şi protecţia populaţiei de riscurile derivate din
atacurile teroriste”. Proiectul “Crop and food biosecurity, and provision of the means to
anticipate and tackle crop bioterrorism” („Biosecuritatea recoltelor şi a hranei şi dezvoltarea
mijloacelor de anticipare şi combatere a bioterorismului”) ia în considerare riscurile la care sunt
supuse culturile agricole, pădurile şi sistemul agroalimentar, în general, prin introducerea
(voluntară sau nu) de noi paraziţi vegetali sau prin mutaţiile acestora, care ar putea cauza noi
epidemii.

Toate acestea conduc la afirmația că pericolul biologic este o realitate și, în consecință,
trebuie amplificate măsurile pentru îmbunătățirea, pregătirea și răspunsul la atacurile biologice
care ar putea avea loc. Marea majoritate a statelor lumii, pornind de la marile puteri mondiale, au
inițiat munca de perfecționare, dotare, instruire și și-au intensificat efortul financiar pentru
obținerea dotărilor necesare în lupta împotriva terorismului CBRN (chimic, biologic, radiologic
și nuclear). Pericolul global, reprezentat de utilizarea armamentului biologic de către grupările
teroriste, este relativ mare, iar potențialul infecțios ridicat al unor agenți biologici poate genera
un număr devastator de victime.
 Concluzii

Organizarea unei instruiri/unor ateliere de lucru transfrontaliere, la nivelul UE şi între

statele membre, ar putea fi intensificată. Aceste activităţi de instruire/ateliere de lucru ar putea
include cooperarea între organizaţiile de aplicare a legii şi epidemiologi pentru evaluări iniţiale
comune ale ameninţărilor, produselor suspecte şi agenţilor patogeni, precum şi a incidentelor de
origine nesigură. UE şi Comisia ar putea participa la aceste sesiuni de instruire/ateliere de lucru.
Cursurile de instruire periodice transnaţionale, multisectoriale privind prevenirea, pregătirea
pentru, stoparea şi răspunsul la bioterorism şi/sau epidemii apărute pe cale naturală ar putea fi
elaborate şi conduse de statele membre şi Comisie.

Provocarea ameninţărilor biologice de astăzi necesită o planificare în avans şi o

abordare politică pe termen lung. Prin urmare, dincolo de eforturile deja întreprinse de statele
membre, inclusiv în sectorul militar, statele membre şi Comisia ar putea sprijini dezvoltarea unui
model de întreprindere public-privată pentru contramăsuri medicale pentru care nu există o piaţă
naturală în Europa. Pertinenţa abordărilor altor ţări ar putea fi avută în vedere.
 Bibliografie

1.https://www.eca.europa.eu/Lists/ECADocuments/SR16_28/SR_HEALTH_RO.pdf

2.https://ec.europa.eu/health/preparedness_response/international_cooperation_ro

3.https://www.rri.ro/he_he/ue_%C8%99i_lupta_impotriva_epidemiei_cu_ebola-22101

4.https://www.insp.gov.ro/index.php/10-ebola/17-evaluarea-riscului-pentru-uniunea-europeana-
citeste-mai-departe

5.Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 privind

aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere (JO L 88, 4.4.2011,
p. 45).

6.Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din

29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 166, 30.4.2004, p. 1).
Acest regulament prezintă relevanță pentru asistența medicală transfrontalieră în contextul
mobilității forței de muncă și al turismului și sub aspectul legăturilor acestor două domenii cu
asistența medicală și cu sistemele de securitate socială.

7.Study on Cross-Border Cooperation. Capitalising on existing initiatives for cooperation in

cross-border regions (Studiu privind cooperarea transfrontalieră – Valorificarea inițiativelor
existente pentru cooperarea în regiunile transfrontaliere) – studiu al Comisiei publicat în
martie 2018.

8.Comunicarea Comisiei: „Bolile rare: o provocare pentru Europa”, COM(2008) 679 final.

9.The Biological and Toxin Weapons Convention (1972)