UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL PENAL APROFUNDAT

CONF. UNIV. DR. ANDREEA UZLĂU

BUCUREŞTI, 2015

1
 ACŢIUNEA PENALĂ
ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

A. ACȚIUNEA PENALĂ
1. Dreptul la acțiune. Încălcarea unei norme de drept penal de către o persoană dă
naştere unui raport juridic de conflict între subiectul activ (persoana sau persoanele care au
săvârşit, în calitate de autori, instigatori sau complici, o infracţiune fapt consumat ori o
tentativă pedepsibilă), pe de o parte, şi subiectul pasiv al infracţiunii, care este statul, ca
reprezentant al societăţii1. Acest raport de drept substanţial, între stat şi infractor,
presupune, pe de o parte, dreptul statului de a folosi acţiunea penală împotriva infractorului,
de a-l trage la răspundere penală, de a-i aplica o pedeapsă şi de a-l sili să o execute, iar, pe
de altă parte, obligaţia infractorului de a răspunde pentru infracţiunea săvârşită şi de a
executa pedeapsa ce i-a fost aplicată, precum şi dreptul său de a folosi contraacţiunea de
apărare împotriva acţiunii penale a statului2.

2. Titularii acţiunii penale. În art. 14 alin. (2) NCPP se prevede că „Acţiunea penală se
pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege”. Potrivit art. 309 alin. (1) NCPP,
procurorul este cel care pune în mişcare acţiunea penală, prin ordonanţă, în cursul urmăririi
penale, când constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o
infracțiune. Fiind într-o fază incipientă a procesului penal, de regulă putem vorbi doar de
suspiciuni rezonabile că o persoană a săvârșit o infracțiune.
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, în noul cod nu se mai dă
posibilitatea procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală şi prin rechizitoriu, odată cu
sesizarea instanţei, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mişcare acţiunea penală în
cursul urmăririi penale, prin ordonanță.
Un caz particular de „punere în mișcare a acțiunii penale” pentru anumite fapte sau
anumite persoane este acela prevăzut în art. 311 alin. (5) NCPP, constând în extinderea
acțiunii penale cu privire la aspectele noi intervenite după punerea în mișcare a acțiunii
penale într-o cauză. De asemenea, un alt caz particular este punerea în mișcare a acțiunii
1
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 772.
2
Idem, p. 773.

2
penale prin declarația orală a procurorului de ședință, în cazul infracțiunilor de audiență,
potrivit art. 360 alin. (2) NCPP.
În concepţia noului Cod de procedură penală, de vreme ce statul este cel care adoptă
normele de drept penal (care includ în mod virtual şi acţiunea penală), tot statul este
singurul titular al acţiunii penale, care o poate pune în mişcare prin intermediul procurorului.
Chiar şi în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, tot procurorul este cel care pune în mişcare acţiunea penală, după introducerea
acestei plângeri, având în vedere că art. 295 NCPP prevede că punerea în mișcare a acțiunii
penale în aceste cazuri se face la plângerea prealabilă, iar nu prin plângerea
prealabilă. Aceeași este situația și în cazurile în care este necesară autorizarea sau sesizarea
organului competent, pentru punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

3. Exercitarea acţiunii penale. Într-un mod identic cu cel din vechiul Cod de procedură
penală se foloseşte în noul cod conceptul de „exercitare a acţiunii penale”, precizând că
aceasta se poate face în tot cursul procesului penal, în condiţiile legii. Exercitarea acţiunii
penale înseamnă efectuarea, în cursul procesului penal, de către subiectul activ al acţiunii,
prin intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte procesuale care, potrivit funcţiei
dinamice a acestei acţiuni, servesc la propulsarea activităţii procesuale şi la realizarea
scopului procesului penal. Ea cuprinde toate activităţile titularilor dreptului de a exercita
acţiunea penală, din momentul punerii în mişcare şi până la realizarea obiectului acesteia,
efectiva tragere la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni3.

4. Obiectul acţiunii penale. Tot prin existenţa dreptului statului la acţiunea penală se
explică şi definirea obiectului acţiunii penale în noul Cod de procedură penală. Astfel,
obiectul acţiunii penale, indicat în art. 14 alin. (1) NCPP, este tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Așadar, pentru a se putea realiza tragerea la
răspundere penală a infractorului, trebuie să existe un drept al statului la o acţiune penală.
În sistemul nostru procesual, dacă procurorul care participă la ședințele de judecată
pune concluzii de achitare, aceasta nu echivalează cu o revocare a acțiunii penale, care este
indisponibilă, ci, într-un astfel de caz, procurorul renunță doar la exercitarea acțiunii penale,
fără însă ca instanța să fie obligată să pronunțe o soluție conformă cu poziția lui.

3
I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 89.

3
 5. Condiţii privind punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. În art. 15 NCPP
se enumeră două condiţii de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale, respectiv
când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o
infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.

6. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

a) În art. 16 alin. (1) lit. a) NCPP se prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în
mișcare sau exercitată atunci când fapta nu există. Codul are în vedere inexistența unei fapte
în materialitatea ei.
b) La art. 16 alin. (1) lit. b) NCPP au fost reunite într-o singură cauză care împiedică
punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale două cazuri („fapta nu este prevăzută de
legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”). Sintagma „fapta nu este
prevăzută de legea penală” va cuprinde, pe lângă faptele care pot constitui contravenţii sau
abateri disciplinare, şi pe cele care ar fi putut constitui infracţiuni, însă le lipseşte unul dintre
elementele constitutive, cu excepţia elementelor ce ţin de latura subiectivă a infracţiunii,
care sunt acoperite de sintagma „nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”.

c) În art. 16 alin. (1) lit. c) NCPP s-a prevăzut că este caz care împiedică punerea în
mișcare sau exercitarea acțiunii penale faptul că „nu există probe că o persoană a săvârşit
infracţiunea”. În felul acesta, se acceptă posibilitatea existenţei anumitor probe în acuzarea
suspectului sau inculpatului, însă ele să nu fie convingătoare, ceea ce atrage incidenţa cauzei
de împiedicare a exercitării acţiunii penale în discuţie.
d) În concordanță cu dispozițiile noului Cod penal, care a împărțit cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei în cauze justificative și cauze de neimputabilitate, art. 16 alin. (1)
lit. d) NCPP prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată atunci
când există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.
Sunt cauze justificative generale: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate. În afară de
acestea, mai există și cauze justificative speciale, prevăzute în Partea specială a noului Cod
penal [art. 201 alin. (6), art. 272 alin. (2), art. 302 alin. (5)]. Cauzele de neimputabilitate
generale sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit. Codul penal prevede și
cauze de neimputabilitate speciale [art. 290 alin. (2)].

4
 e) Începând de la art. 16 alin. (1) lit. e) NCPP (lipsește plângerea prealabilă, autorizarea
sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru
punerea în mișcare a acțiunii penale), sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în
mișcare sau exercitarea acțiunii penale determinate de lipsa de obiect al acțiunii penale.
f) În art. 16 alin. (1) lit. f) NCPP se prevede că este împiedicată punerea în mișcare sau
exercitarea acțiunii penale atunci când a intervenit amnistia sau prescripția, decesul
suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori
inculpatului persoană juridică.
În acest caz, este vorba de amnistia antecondamnatorie, iar nu de cea
postcondamnatorie. De asemenea, este vorba de prescripția răspunderii penale, iar nu de
prescripția executării pedepsei. Legea prevede o serie de infracțiuni imprescriptibile, pentru
care nu se poate dispune încetarea procesului penal pentru prescripția răspunderii penale
(omor, omor calificat, infracțiunile intenționate care au avut ca urmare moartea victimei,
infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război).
g) Articolul 16 alin. (1) lit. g) NCPP reglementează cazul constând în retragerea
plângerii prealabile, în situaţia infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură
răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condițiile
legii.
h) Articolul 16 alin. (1) lit. h) NCPP prevede că, atunci când există o cauză de
nepedepsire prevăzută de lege, nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată acțiunea penală.
Cauzele de nepedepsire, spre deosebire de cauzele justificative sau de
neimputabilitate, nu înlătură existența infracțiunii, ci doar aplicarea unei pedepse. Din
diferite rațiuni de politică penală, legiuitorul consideră că este de preferat ca infractorului să
nu i se aplice o pedeapsă, în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel de cauze de
nepedepsire sunt cele prevăzute în art. 34 NCP, constând în desistarea sau împiedicarea
producerii rezultatului, sau în art. 51 NCP, constând în împiedicarea săvârșirii infracțiunii de
către participant. Alte cauze de nepedepsire sunt reglementate în Partea specială a noului
Cod penal [art. 220 alin. (5), art. 269 alin. (3), art. 270 alin. (3), art. 273 alin. (3)]. Altele sunt
reglementate în legi speciale.
i) Articolul 16 alin. (1) lit. i) NCPP reglementează cazul constând în existența autorității
de lucru judecat.

5
 j) Articolul 16 alin. (1) lit. j) NCPP reglementează un caz nou de împiedicare a punerii în
mișcare sau de exercitare a acțiunii penale, constând în intervenirea unui transfer de
proceduri cu un stat, potrivit legii.
Condițiile transferului de proceduri sunt reglementate în Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată.

7. Stingerea acţiunii penale. În cazul în care este incident unul dintre aceste cazuri care
împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, analizate mai sus, procurorul
dispune clasarea (indiferent care dintre aceste cazuri este incident), iar instanța de judecată
dispune achitarea, pentru cazurile de la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) NCPP, sau încetarea
procesului penal, pentru cazurile de la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) NCPP.
În situația în care sunt incidente mai multe cazuri dintre cele enumerate la art. 16
NCPP, soluția se va dispune în baza unui singur temei, având prioritate cazurile determinate
de lipsa temeiurilor de fapt sau de drept, față de cele determinate de lipsa de obiect al
acțiunii penale.
În situația în care sunt incidente mai multe cazuri determinate de lipsa temeiurilor de
fapt sau de drept, soluția se va dispune în baza unui singur temei juridic, ordinea de
prioritate fiind cea enumerată în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) NCPP.
În situația în care sunt incidente mai multe cazuri determinate de lipsa de obiect al
acțiunii penale, soluția se va dispune în baza unui singur temei juridic, ordinea de prioritate
fiind de această dată cronologică, deoarece, odată ce a intervenit primul caz de stingere a
acțiunii penale, cele care au intervenit ulterior nu mai au obiect.

8. Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau a inculpatului. Noul Cod

de procedură penală prevede în art. 18 dreptul suspectului sau inculpatului de a cere
continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripție, retragere a plângerii prealabile,
existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în caz de renunțare la
urmărirea penală.

B. ACȚIUNEA CIVILĂ
1. Obiectul și exercitarea acțiunii civile. Potrivit art. 19 alin. (1) NCPP, obiectul acțiunii
civile este tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii
civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

6
Alături de conflictul de drept penal (raport juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept
extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el
poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru
vătămare. Mijlocul juridic (instrumentul) care serveşte la aducerea raportului de conflict civil
în faţa organelor judiciare este acţiunea în justiţie care poartă denumirea de acţiune civilă.

2. Condiţiile pentru exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal sunt cele
dezvoltate în literatura de specialitate cu privire la răspunderea civilă delictuală.
2.1. Să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale.
Având în vedere că acțiunea civilă este promovată în cadrul procesului penal în anumite
condiții, este necesar în primul rând ca fapta ilicită prejudiciabilă să constituie o infracțiune.
Infracțiunea trebuie să fi fost comisă de inculpat cu vinovăție, deoarece, în cazul
existenței unei cauze justificative sau a lipsei oricărei culpe a inculpatului, acesta sau partea
responsabilă civilmente nu pot fi obligați la plata despăgubirilor civile.
Răspunderea civilă delictuală intervine în sistemul nostru de drept și pentru cea mai
ușoară culpă.
2.2. Infracțiunea să fi produs efectiv un prejudiciu material sau moral. Prejudiciul
produs trebuie să fie unul cert, atât sub aspectul existenței, cât și sub aspectul întinderii sale.
Prejudiciul produs poate fi unul actual, dar poate fi și unul viitor, dacă este cert sub
aspectul existenței și al întinderii. Nu poate fi vorba însă de un prejudiciu eventual, a cărui
producere nu este sigură.
De asemenea, prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat anterior de către inculpat sau de
către o altă persoană.
2.3. Între infracțiunea comisă și prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate. În lipsa
oricărei astfel de legături, inculpatul nu poate răspunde civil.
3. Subiecţii acţiunii civile. Subiect activ al acțiunii civile pot fi persoana vătămată sau
succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal. Se face o distincție între
moștenitorii persoanei vătămate care a decedat în cursul procesului penal, din cauze
independente de comiterea infracțiunii, și moștenitorii persoanei vătămate care a decedat în
urma comiterii infracțiunii asupra acesteia.
Dacă persoana vătămată a transmis unei alte persoane, pe cale convențională (nu prin
moștenire), dreptul la repararea prejudiciului, dobânditorul nu se poate constitui parte civilă

7
în cadrul procesului penal, dacă transmiterea a avut loc înainte de constituirea de parte
civilă, ci poate doar să promoveze o acțiune civilă în fața instanței civile.
Articolul 20 alin. (6) NCPP reglementează posibilitatea desemnării unui reprezentant
comun pentru părțile civile, în cazul în care numărul mare al acestora ar împiedica buna
desfășurare a procesului penal. În aceste cazuri nu mai este necesară citarea tuturor părților
civile, fiind suficientă comunicarea actelor de procedură către reprezentantul comun ales de
părțile civile sau desemnat de instanța de judecată din rândul avocaților din oficiu.
În cazul exercitării din oficiu a acțiunii civile în procesul penal, statul, prin intermediul
Ministerului Public, poate avea calitatea de subiect activ al acțiunii civile.
Subiect pasiv al acțiunii civile este inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Noul
Cod de procedură penală prevede posibilitatea continuării acțiunii civile pornite în cadrul
procesului penal doar față de moștenitorii părții responsabile civilmente decedate în cursul
procesului penal.
Dispoziții similare există și pentru situația în care partea civilă sau partea responsabilă
civilmente persoană juridică a fost reorganizată, desființată sau dizolvată (art. 24 NCPP).
4. Constituirea ca parte civilă. Articolul 20 alin. (1) NCPP prevede că persoana
vătămată se poate constitui parte civilă în procesul penal până la începerea cercetării
judecătorești. Textul noului cod arată în continuare că organele judiciare au obligația de a
aduce la cunoștința persoanei vătămate dreptul de a se constitui parte civilă.
Referitor la persoanele care pot face constituirea de parte civilă, acestea sunt
persoanele vătămate prin infracțiune. Prin urmare, numai cel care are calitatea de persoană
vătămată se poate constitui parte civilă.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, potrivit art. 20
alin. (2) NCPP, „constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a
întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care aceasta se întemeiază”, iar potrivit
art. 20 alin. (4) din acelaşi cod, „în cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la
alin. (1) şi (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă
în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă”.

5. Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente. Potrivit art. 86

alin. (1) NCPP, are calitatea de parte responsabilă civilmente nu doar persoana care are,
potrivit legii civile, obligația legală de a repara prejudiciul alături de inculpat, ci și persoana
care are această obligație asumată printr-o convenție valabil încheiată. Așadar, vor avea
8
calitatea de parte responsabilă civilmente atât părinții inculpatului minor, comitentul
prepusului ș.a., dar și asigurătorii, bonele ș.a.
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, care prevedea că partea
responsabilă civilmente poate fi introdusă în procesul penal la cerere sau din oficiu, noul cod
prevede că acest lucru poate avea loc „la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile”, până
la momentul începerii cercetării judecătorești. Partea responsabilă civilmente poate interveni
din proprie inițiativă în procesul penal, până la terminarea cercetării judecătorești, luând
procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției.
Acțiunea civilă se exercită și din oficiu, când persoana vătămată este o persoană lipsită
de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă. Introducerea din oficiu în
proces, în astfel de cazuri, a persoanei responsabile civilmente trebuie efectuată până la
începerea cercetării judecătorești.
6. Renunțarea la pretențiile civile. Tranzacția, medierea și recunoașterea pretențiilor.
Acțiunea civilă rămâne guvernată de principiul disponibilității, chiar dacă ea este exercitată
în cadrul procesului penal, alături de acțiunea penală. Dreptul de a dispune în întregime cu
privire la acțiunea civilă îl au atât subiecții activi, cât și subiecții pasivi ai acesteia, cu excepția
procurorului, care nu poate dispune de acțiunea civilă atunci când o exercită din oficiu.
Disponibilitatea acțiunii civile atrage dreptul subiectului activ de a renunța, în tot sau în
parte, la pretențiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel. După acest
moment, când instanța de apel a rămas în pronunțare, nu se mai poate renunța la pretențiile
civile. Întrucât art. 22 alin. (3) NCPP prevede că partea civilă nu mai poate reveni asupra
renunțării și nu poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții,
renunțarea reglementată de Codul de procedură penală este echivalentul renunțării la
dreptul pretins, reglementată în art. 408 NCPC.
Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (3) NCPP, în cazul recunoașterii pretențiilor civile,
instanța obligă la despăgubiri în măsura recunoașterii, iar cu privire la pretențiile civile
nerecunoscute pot fi administrate probe.
În ceea ce privește posibilitatea încheierii unei tranzacții sau a unui acord de mediere,
textul din art. 23 alin. (1) NCPP îi enumeră tot pe cei trei subiecți ai acțiunii civile, respectiv
inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

9
 7. Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal. În rezolvarea acțiunii civile alăturate
acțiunii penale, instanța are două posibilități: fie să soluționeze acțiunea civilă, fie să o lase
nesoluționată.
7.1. Soluţionarea acţiunii civile. Modalitățile de soluționare a acțiunii civile în procesul
penal sunt fie respingerea, fie admiterea acesteia.
În cadrul soluției de admitere a acțiunii civile, instanța penală are posibilitatea reparării
în natură a prejudiciului civil sau a reparării acestuia prin echivalent.
Repararea în natură a prejudiciului se poate face în primul rând prin restituirea
lucrurilor care sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe
nedrept din posesia lor. O altă modalitate de reparare în natură a prejudiciului este cea
constând în restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, care poate fi adoptată, de
pildă, în cazul infracțiunilor de nerespectare a hotărârilor judecătorești sau de tulburare de
posesie. Tot o reparare în natură a prejudiciului o reprezintă și desființarea totală sau
parțială a unui înscris, aplicabilă, de pildă, în cazul comiterii unor infracțiuni de fals.
Deși, potrivit Codului de procedură penală, este o modalitate secundară de reparare a
prejudiciului, repararea prin echivalent este mai răspândită decât cea în natură, deoarece, de
cele mai multe ori, aceasta din urmă nu mai este posibilă.
7.2. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile. Noul Cod de procedură penală a înmulțit
foarte mult cazurile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă exercitată în
cadrul procesului penal, față de cele care erau prevăzute în vechiul cod. Astfel, potrivit
art. 25 alin. (5) și (6) NCPP, instanța penală va lăsa nesoluționată acțiunea civilă:
a) în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16
alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f), g), i) și j);
b) în cazul în care admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a
încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă [art. 486 alin. (2) NCPP];
c) în cazul în care moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu își
exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu
indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în
termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) și (2) NCPP.
7.3. Disjungerea acţiunii civile. Instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile în
cazul în care rezolvarea pretențiilor civile ar provoca întârzierea soluționării acțiunii penale.

10
 8. Cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă. În situaţia în care s-a
produs un prejudiciu prin comiterea unei infracțiuni, persoana prejudiciată are la îndemână
două posibilități: fie de a solicita repararea prejudiciului pe calea unei acțiuni civile formulate
în fața unei instanțe civile, fie de a se constitui parte civilă în procesul penal care s-a pornit
împotriva inculpatului pentru săvârșirea acelei infracțiuni. Legea îi conferă persoanei
vătămate dreptul de a alege între cele două posibilități, fiind astfel consacrat ceea ce se
numește dreptul de opțiune al persoanei vătămate. Având în vedere necesitatea asigurării
securității juridice, legea a instituit regula caracterului irevocabil al opțiunii, cea ce înseamnă
că, odată ce dreptul de opțiune a fost exercitat de persoana vătămată, aceasta nu mai poate
reveni asupra opțiunii făcute.

Legiuitorul a oferit persoanei vătămate, în anumite situații, posibilitatea de a părăsi

instanța civilă, pentru a solicita soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal,
instituind unele excepții de la principiul caracterului irevocabil al opțiunii cu privire la
soluționarea acțiunii civile. Astfel, potrivit art. 27 alin. (4) NCPP, persoana vătămată sau
succesorii acesteia, care au pornit acțiunea în fața instanței civile, pot să părăsească această
instanță și să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanței, dacă
punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după
suspendare.
Cum soluționarea acțiunii penale poate să cunoască anumite sincope, din cauze
independente de partea civilă, legea a prevăzut și posibilitatea părții civile de a părăsi
procesul penal, pentru a se adresa cu o acțiune separată în fața instanței civile. Astfel,
potrivit art. 27 alin. (3) NCPP, persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit
parte civilă în procesul penal pot să introducă acțiune în fața instanței civile dacă procesul
penal a fost suspendat. În acest caz, dacă procesul penal este reluat după suspendare, legea
nu prevede posibilitatea revenirii la instanța penală, ci doar obligativitatea suspendării
acțiunii introduse la instanța civilă [art. 27 alin. (3) teza a II-a NCPP].
În sfârșit, sunt cazuri în care instanța penală nu se pronunță asupra acțiunii civile
exercitate în cadrul procesului penal sau când, după pronunțarea hotărârii de către instanța
penală, apar elemente noi, care impun reevaluarea prejudiciului produs prin infracțiune. În
aceste situații, întrucât procesul penal a luat sfârșit, singura cale rămasă persoanei vătămate
pentru repararea prejudiciului este acțiunea exercitată în fața instanței civile.

11
 9. Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul
penal. Art. 28 alin. (1) NCPP prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate
de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă, doar cu privire la existenţa
faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa civilă nefiind legată de cele reţinute în
hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal cu privire la existenţa
prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei.

Potrivit art. 28 alin. (2) NCPP, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost
soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare
penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției
acesteia.

12
 PROBELE, MIJLOACELE
DE PROBĂ ŞI PROCEDEELE PROBATORII

A. Reguli generale
1. Consideraţii introductive. Noul Cod de procedură penală definește în art. 97 probele
și procedeele probatorii, enumerând în același timp principalele mijloace de probă prin care
se obțin probele în procesul penal. Este vorba de o enumerare enunțiativă, deoarece se
prevede în art. 97 alin. (2) lit. f) că probele pot fi obținute și prin „orice alt mijloc de probă
care nu este interzis prin lege”.
La fel procedează noul Cod de procedură penală și în ceea ce privește obiectul
probațiunii, menționând în art. 98 că acesta este reprezentat (pe lângă existența infracțiunii
și săvârșirea ei de către inculpat, faptele privitoare la răspunderea civilă, faptele și
împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii) și de „orice împrejurare necesară
pentru justa soluționare a cauzei”. Aceste prevederi, chiar dacă nu existau în codul anterior,
nu reprezintă o noutate, deoarece doctrina noastră făcea distincția între probe, procedee
probatorii și mijloace de probă și enumera în lucrările de specialitate elementele ce pot
constitui obiectul probațiunii.

2. Principiul loialității administrării probelor. Noul Cod de procedură penală instituie

în art. 101 principiul loialităţii administrării probelor, care pare a avea trei componente:
a) interdicţia folosirii violenţelor, ameninţărilor, mijloacelor de constrângere,
promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obţinerii probelor [alin. (1)];
b) interdicţia folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea
persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie
obiectul probei [alin. (2)];
c) interdicţia de a provoca o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei
fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [alin. (3)].
În realitate, acest principiu are un conținut mai larg, el constituind regula potrivit
căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea,
cu rea-credință, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei

13
infracțiuni, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor
acesteia la un proces echitabil sau la viața privată.
3. Excluderea probelor obținute în mod nelegal este o instituţie nouă în sistemul
nostru procesual. Potrivit art. 102 alin. (3) NCPP, probele pot fi excluse dacă actul prin care s-
a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată este
lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă, însă în cel din urmă caz trebuie să se fi
produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
Alta este însă situaţia atunci când obţinerea probei este realizată prin încălcarea
dreptului persoanei de a nu fi spusă torturii sau tratamentelor inumane ori degradante. În
acest caz, sunt încălcate nu doar principiul legalităţii procesului penal, ci și respectarea
demnităţii umane și, de aceea, abordarea trebuie să fie diferită.
În ceea ce privește probele derivate din probele directe obţinute nelegal, acestea
trebuie excluse dacă există o legătură de cauzalitate între proba obţinută nelegal și proba
derivată (teoria „fructelor pomului otrăvit”).

B. Audierea persoanelor
1. Organe, subiecţi procesuali şi reguli comune ale audierii persoanelor. Activitatea
procesuală prin intermediul căreia se iau declaraţii persoanelor în cursul procesului penal
implică contribuţia unor organe judiciare şi a altor subiecţi procesuali. Organele competente
care procedează la audierea persoanelor sunt, după caz, în faza urmăririi penale, organele de
cercetare penală, procurorul şi judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar în faza de judecată,
instanţa de judecată; inculpatul poate fi audiat şi în cursul camerei preliminare de către
judecătorul de cameră preliminară, cu ocazia luării unei măsuri preventive sau de siguranţă.
Ca regulă comună, audierea persoanelor se desfăşoară la sediul organului de urmărire
penală sau la instanţa de judecată; ori de câte ori însă aceste persoane se află în
imposibilitate de a se prezenta pentru a fi audiate, organul judiciar procedează la luarea
declaraţiilor la locul unde se află, fie personal, fie prin comisie rogatorie, inclusiv
internaţională. Dacă există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii,
procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi audierea anticipată a acestuia.

14
 2. Reguli speciale privind ascultarea. Actualul Cod de procedură penală cuprinde
dispoziţii în materia ascultării persoanei aflate în stare de oboseală sau boală orientate către
asigurarea dreptului la apărare şi către obţinerea de probe cu caracter de acurateţe, spre
deosebire de codul anterior, care era orientat numai spre protecţia vieţii celui audiat. Astfel,
toate acestea impun întreruperea ascultării şi reluarea ei doar după ce persoana şi-a
recăpătat capacitatea de a fi audiată. În cazul în care simptomele bolii impun consultul unui
medic, organul judiciar ia măsuri în acest sens.
Declaraţia consemnată până la întreruperea ascultării va fi încheiată în acest stadiu,
prin semnăturile organului judiciar, a persoanei ascultate şi a avocaţilor prezenţi, întocmai ca
o declaraţie finalizată. La reluarea ascultării, aceasta poate continua de la ultimele aspecte
relatate în declaraţia iniţială.
3. Audierea suspectului sau a inculpatului.

3.1. Valoarea probantă a declaraţiilor suspectului sau inculpatului. În majoritatea

cazurilor, suspectul sau inculpatul nu are interes să dezvăluie realitatea, căutând să ascundă
adevărul, pentru a se sustrage răspunderii penale. Uneori, acesta are interes, dimpotrivă, să
se autoînvinovăţească, urmărind să deruteze organele judiciare de la descoperirea
adevărului4 sau să le determine să renunţe la strângerea altor probe pentru dovedirea
temeinică a faptelor, pentru ca, ulterior, să retracteze falsa mărturisire. Din cauza acestor
eventualităţi, valoarea probatorie în sine a declaraţiilor suspectului sau inculpatului este
relativă. Declaraţiile suspectului şi inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la
aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă
din ansamblul probelor existente în cauză.

3.2. Procedura audierii suspectului sau inculpatului. O persoană nu poate fi ascultată

ca suspect sau inculpat decât atunci când faţă de ea se efectuează urmărirea penală sau se
exercită acţiunea penală. Audierea trebuie să se efectueze potrivit dispoziţiilor procedurale
prescrise de lege în raport cu fiecare fază a procesului penal şi cu regimul procesual aplicabil
în cauza respectivă.

4
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 186.

15
 Chiar în lipsa unui text expres, considerăm că, în cursul urmăririi penale, suspectul sau
inculpatul trebuie audiat fără a fi de faţă ceilalţi făptuitori, această concluzie fiind în acord cu
prevederea art. 71 CPP 19685, ce îşi păstrează actualitatea raţiunii tactice.
În cursul judecăţii, dimpotrivă, dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre
ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi şi, numai când interesul aflării adevărului o cere,
instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă.
Audierea inculpatului minor trebuie să urmeze reguli distincte, care să îi protejeze
dezvoltarea morală şi afectivă de efectele negative ale cunoaşterii/rememorării unor
evenimente criminogene. Audierea acestuia în cursul judecăţii va avea loc, de principiu, o
singură dată, iar reascultarea poate fi admisă doar în cazuri temeinic justificate, minorul
inculpat în vârstă de până la 16 ani putând fi chiar îndepărtat din şedinţă dacă administrarea
anumitor probe l-ar putea influenţa negativ. De asemenea, minorul trebuie să beneficieze de
asistenţa celui care are responsabilitatea ocrotirii sale, în cursul audierii (şi a procesului, în
general).
Codul de procedură penală reglementează mai multe etape ale audierii persoanei
suspectate de săvârşirea unei infracţiuni.
Prima etapă în desfăşurarea audierii are rolul de a colecta datele personale de
identitate, de stare civilă, privind antecedentele penale, studiile, profesia şi locul de muncă,
domiciliul legal şi locuinţa la care poate fi găsit şi alte informaţii relevante pentru stabilirea
situaţiei personale a celui audiat.
A doua etapă a audierii suspectului/inculpatului este una importantă, pentru că se
concentrează pe asigurarea şi exercitarea drepturilor fundamentale ale persoanei
suspectate/acuzate.
3.3. Ascultarea suspectului sau inculpatului. După parcurgerea celor două etape
premergătoare, se trece la ascultarea propriu-zisă a relatării suspectului sau inculpatului,
acesta fiind lăsat să facă o expunere liberă descriptivă a faptei care face obiectul cauzei
penale, în limita a ceea ce doreşte şi consideră că îi este de folos în apărare, precum şi a
obiecţiunilor cu privire la acuzaţia ce i se aduce în legătură cu acea faptă.
3.4. Consemnarea declaraţiilor. Relatarea liberă a suspectului sau inculpatului, precum
şi întrebările şi răspunsurile adresate şi încuviinţate se consemnează în scris în declaraţie,

5
Art. 71 alin. (2) CPP 1968: „În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de
faţă ceilalţi”.

16
precizându-se şi cine le-a formulat. Întrebările respinse în cursul judecăţii se consemnează în
încheierea de şedinţă. În cuprinsul declaraţiei se consemnează ora de început şi ora de sfârşit
a ascultării. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o
semnează.
4. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
4.1. Modul de audiere a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente. Audierea subiecţilor la care ne referim debutează prin stabilirea datelor
personale ale acestora, similar procedurii aplicate suspectului/inculpatului, şi continuă cu
informarea lor asupra drepturilor şi obligaţiilor procesuale ce le revin.
Audierea propriu-zisă se desfăşoară potrivit aceloraşi reguli procedurale aplicabile
suspectului sau inculpatului.
5. Audierea martorilor
5.1. Noţiune şi importanţă. Martorul este persoana fizică, alta decât suspectul,
persoana vătămată şi părţile în procesul penal, ce are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări
de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare
a cauzei şi aflarea adevărului în procesul penal.

5.2. Capacitatea de a fi martor. Poate avea calitatea de martor orice persoană care
cunoaşte informaţii ce constituie probă în proces şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea
procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă
civilmente.
Minorul, chiar în vârstă mai mică de 14 ani, poate fi audiat ca martor, legea prevăzând
însă reguli speciale de ascultare în scopul protecţiei sale.

Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, avocat, mediator ori
reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele
şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi respectiva
calitate.

Persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea
de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este
capabilă să relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de fapt conforme cu realitatea.

17
 5.3. Excepţii de la obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Nu pot face
obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate
poate fi opusă prin lege organului judiciar. Persoana obligată să păstreze secretul ori
confidenţialitatea unor date poate fi dezlegată de această obligaţie dacă autoritatea
competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens.
În cazul soţului, fostului soţ, ascendenţilor şi descendenţilor în linie directă şi fraţilor şi
surorilor suspectului sau inculpatului, aceste persoane nu sunt obligate să aibă calitatea de
martor. Legea instituie astfel o excepţie relativă. Persoanele menţionate nu pot fi obligate să
dea declaraţii ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declaraţii sau de a se abţine. În
cazul în care ele au acceptat să devină martori, trebuie să declare adevărul, altfel săvârşesc
infracţiunea de mărturie mincinoasă. Scutirea de a da declaraţii ca martori a acestor
categorii de persoane se extinde şi în privinţa celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care
declaraţiile nu pot fi limitate doar la faptele acestora din urmă. Excepţia nu se extinde şi
asupra rudelor sau soţului/fostului soţ al altor părţi în proces.
5.4. Procedura audierii martorului. Organul judiciar stabileşte identitatea martorului
conform dispoziţiilor aplicabile în cazul audierii suspectului sau inculpatului. Dacă s-a dispus
faţă de acesta o măsură de protecţie a datelor de identitate, martorului nu i se adresează
întrebările privind persoana sa. Martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei, iar în
continuare se verifică dacă acesta are vreun interes în cauză sau este în relaţii de
duşmănie/prietenie cu părţile sau cu persoana vătămată, dacă a suferit o pagubă de pe urma
infracţiunii sau dacă este membru de familie sau fost soţ al suspectului/inculpatului, al
persoanei vătămate sau al altei părţi din proces. Înainte de a începe audierea propriu-zisă,
organul judiciar îl întreabă pe martor dacă doreşte să depună jurământ religios sau
declaraţie solemnă şi procedează la luarea lui/ei. Conţinutul acestei formule solemne,
precum şi procedura rostirii sunt prevăzute expres în lege.
Martorul este ascultat asupra faptelor sau împrejurărilor de fapt care constituie
obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat, ascultarea putând fi extinsă asupra tuturor
împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilităţii sale.
Persoanele audiate în calitate de martori sunt ascultate pe rând, fără a fi de faţă cele
care nu au fost audiate, pentru a nu se influenţa unele pe altele.

Ascultarea parcurge aceleaşi două etape ca şi în cazul părţilor, respectiv relatarea

liberă şi, după terminarea acesteia, adresarea de întrebări.
18
 C. Percheziţia
1. Forme de percheziţie. Percheziţia este reglementată în Capitolul VI al Titlului IV din
Partea generală a noului Cod de procedură penală, în art. 156-168. În noua reglementare
sunt prevăzute patru forme de percheziţie: domiciliară, corporală, informatică şi a unui
vehicul.
2. Percheziţia domiciliară
2.1. Condiţii pentru dispunere. Procedura de emitere a mandatului de percheziţie.
Condiţiile pentru emiterea mandatului de percheziţie domiciliară sunt următoarele:
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o
persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune;
– se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu
privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea
suspectului ori inculpatului;
– percheziţia poate fi dispusă numai dacă a fost începută urmărirea penală.
Competenţa revine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, respectiv instanţei învestite cu
judecarea fondului cauzei
Timpul de începere a percheziţiei este situat între orele 6,00 şi 20,00. Percheziţia
începută între aceste ore poate fi continuată şi după ora 20,00, până la finalizarea
activităţilor.
Cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei domiciliare se
soluţionează, în termen de 24 de ore, prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea
părţilor, însă participarea procurorului este obligatorie.
2.2. Efectuarea percheziţiei. La momentul ajungerii la locul unde se va desfăşura
percheziţia, organele judiciare trebuie să prezinte persoanei care deţine locaţia mandatul de
percheziţie şi să îi solicite predare de bunăvoie a obiectelor/persoanelor menţionate în
mandat. Dacă persoana respectivă se conformează şi predă bunurile ori persoanele căutate,
percheziţia nu va mai avea loc. O altă măsură de protejare a drepturilor fundamentale ale
persoanei care deţine imobilul percheziţionat constă în asigurarea asistenţei juridice, prin

19
prezenţa unui avocat. În cazul în care persoana respectivă solicită un avocat, organele
judiciare sunt obligate să aştepte venirea acestuia pentru o perioadă care nu poate depăşi 2
ore.
Dacă persoana la care se efectuează percheziţia este arestată sau reţinută, fie în cauza
în care a fost emis mandatul de percheziţie, fie în altă cauză, ea va trebui adusă pentru a
asista la actele procedurale.
Din imobilul percheziţionat vor fi ridicate numai obiectele pentru care organele
judiciare au primit mandat, care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea
penală; sunt ridicate întotdeauna însă „obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori
deţinere este interzisă sau în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu”.
Activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei sunt consemnate într-un
proces-verbal, care trebuie să cuprindă:
– numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
– numărul şi data mandatului de percheziţie;
– locul unde este încheiat;
– data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu
menţionarea oricărei întreruperi intervenite;
– numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea
percheziţiei, cu menţionarea calităţii acestora;
– efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziţia cu privire la dreptul
de a contacta un avocat care să participe la percheziţie;
– descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele
infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a
putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul
a fost prins;
– obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziţiei,
precum şi menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
– menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
– menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
3. Percheziţia corporală şi cea a unui vehicul.

20
 Percheziţia corporală presupune cercetarea externă a corpului, a cavităţii bucale, a
nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra
sa ori sub controlul său la momentul percheziţiei.
Pe de altă parte, percheziţia unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori
interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.
Dintre cele patru tipuri de percheziţie reglementate (domiciliară, corporală, a
vehiculelor sau informatică), două sunt supuse autorizării judecătorului de drepturi şi
libertăţi sau instanţei de judecată – cea domiciliară şi cea informatică –, iar două sunt lăsate
la aprecierea organelor judiciare sau a autorităţilor cu atribuţii în asigurarea ordinii şi
securităţii publice.
4. Percheziţia informatică.
Activitatea ce se poate desfăşura de organele judiciare în cursul acesteia constă în
„cercetarea, descoperirea, identificarea şi strângerea probelor stocate într-un sistem
informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor
mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor
conţinute de acestea”.
În mod concret, organele judiciare analizează cu ajutorul unor softuri specializate
conţinutul datelor stocate pe sisteme informatice sau pe suporturi de stocare a datelor
informatice. Analiza se poate realiza şi asupra unor copii certificate prin semnătură
electronică.
Efectuarea percheziţiei informatice se dispune, în cursul urmăririi penale, de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, la cererea procurorului, „atunci când pentru descoperirea
şi strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de
stocare a datelor informatice”. În cursul judecăţii, percheziţia informatică se dispune de către
instanţă, din oficiu sau la cererea procurorului, a părţilor ori a persoanei vătămate, în
aceleaşi cazuri ca acelea menţionate anterior. Cererea procurorului privind încuviinţarea
percheziţiei se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar participarea
procurorului este obligatorie. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se
pronunţă asupra cererii nu este supusă căilor de atac.
Percheziţia informatică poate fi realizată în două modalităţi:
a) cu ridicarea sistemului informatic;
b) fără ridicarea acestuia.

21
22
 MĂSURILE PREVENTIVE

A. Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive.

Măsurile preventive sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare

penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica
sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală ori de la judecată sau pentru
prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni.
Noul Cod de procedură penală prevede un număr de cinci măsuri preventive, trei fiind
privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două
fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauţiune).

B. Scopul şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive. Potrivit art. 202 alin.
(1) NCPP, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală
sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Noul Cod de procedură penală stabileşte (art. 202) obligaţia organului judiciar ca la
alegerea măsurii preventive – dintre cele cinci prevăzute expres pentru persoana fizică – să
analizeze cumulativ trei condiţii pozitive:
a) Să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o
persoană a săvârșit o infracțiune.
b) Măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse.
c) Măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea ei.

C. Organele judiciare competente să dispună asupra măsurilor preventive şi actele

procedurale prin care dispun
1. Reţinerea. În privinţa măsurii reţinerii, aceasta poate fi dispusă exclusiv în faza de
urmărire penală, fie faţă de suspect, fie faţă de inculpat, iar competenţa de a dispune este
recunoscută atât procurorului, cât şi organelor de cercetare penală.

23
 2. Controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune. În faza de urmărire penală,
competenţa de a dispune aceste măsuri revine în principal procurorului. În ipoteza în care
cauza penală se află fie în faza de cameră preliminară, fie în faza de judecată, asupra
măsurilor preventive mai sus indicate se va pronunţa organul judiciar căruia îi revine
competenţa de soluţionare a respectivei faze procesuale, anume: judecătorul de cameră
preliminară, pentru situaţiile în care cauza se află în procedura de cameră preliminară,
respectiv instanţa de judecată (completul de judecată desemnat cu judecarea cauzei),
pentru cauzele aflate în cursul judecăţii.
3. Arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. În ceea ce priveşte măsura arestului la
domiciliu şi a arestării preventive, asupra acestora va dispune judecătorul de drepturi şi
libertăţi, atunci când cauza se află în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră
preliminară, atunci când cauza se află în procedura de cameră preliminară, respectiv instanţa
de judecată (completul de judecată desemnat cu judecarea cauzei), pentru cauzele aflate în
faza de judecată.
4. Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive. Procurorul şi organul de
cercetare penală dispun prin ordonanţă motivată [art. 203 alin. (4) NCPP], în vreme ce
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi, respectiv, instanţa
de judecată vor dispune prin încheiere motivată.
D. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în cursul procesului penal. În materia măsurilor preventive, calea de atac ce
poate fi exercitată împotriva încheierilor pronunţate este contestaţia. Calea de atac poate fi
declarată într-un termen de 48 de ore de la pronunţare (pentru cei prezenţi), respectiv de la
comunicarea încheierii (pentru cei lipsă) – faţă de termenul de 24 de ore prevăzut de vechiul
cod;
Calea de atac se soluţionează la instanţa superioară (de către un judecător de scaun ori
de către un judecător de drepturi şi libertăţi ori de cameră preliminară).
E. Reţinerea. Reţinerea constă în privarea de libertate pe durată determinată (măsura
nu poate dura mai mult de 24 de ore).
Măsura reţinerii poate fi dispusă doar asupra suspectului sau inculpatului, astfel că
este necesar ca în cauză să se fi dispus nu doar începerea urmăririi penale (in rem), dar
procurorul să fi dispus şi continuarea urmăririi penale in personam, făptuitorul dobândind

24
astfel calitatea de suspect. Măsura poate fi dispusă şi după punerea în mişcare a acţiunii
penale şi transformarea astfel a suspectului în inculpat.

În ipoteza în care organul de urmărire penală hotărăşte asupra luării măsurii

preventive a reţinerii, are obligaţia de a-l audia pe suspect sau inculpat în prezenţa
apărătorului ales sau din oficiu.
Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă motivată, care, dincolo de conţinutul
generic prevăzut de art. 286 alin. (2) NCPP, trebuie să cuprindă şi motivele (în fapt şi în drept)
ce au dus la luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care
măsura se sfârşeşte.
Împotriva ordonanţei prin care organul de urmărire penală a dispus măsura reţinerii
inculpatul sau suspectul reţinut are dreptul de a face plângere. Organul care este chemat să
soluţioneze plângerea este, după caz, procurorul care supraveghează activitatea de urmărire
penală – atunci când măsura este dispusă de organele de cercetare penală –, respectiv prim-
procurorul parchetului sau procurorul ierarhic superior, atunci când măsura este dispusă prin
ordonanţă de către procurorul de caz.
F. Controlul judiciar. Măsura preventivă a controlului judiciar este neprivativă de
libertate, inculpatul bucurându-se de libertatea fizică, dar fiind supus, prin instituirea unui
ansamblu de obligaţii şi, uneori, de interdicţii, unui control al autorităţii judiciare, cu menirea
de a se atinge scopul prevăzut de lege prin instituirea acestei măsuri.
Prin conţinutul său, controlul judiciar este mai sever decât reţinerea, dar mai uşor
decât controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă.
Procurorul poate dispune luarea măsurii preventive a controlului judiciar doar în cursul
urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, prin ordonanţă motivată, pe o
durată de cel mult 60 de zile. Înainte de a dispune luarea măsurii, procurorul are obligaţia de
a-l cita pe inculpatul aflat în stare de libertate ori de a dispune aducerea inculpatului aflat în
stare de reţinere. Odată ajuns la sediul organului judiciar, inculpatul se impune a fi audiat de
procuror, în prezenţa unui apărător ales sau din oficiu.
În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin
ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut
temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească
60 de zile.

25
 Plângerea împotriva luării sau prelungirii măsurii controlului judiciar prin ordonanţa
dispusă de procuror se poate formula în termen de 48 de ore de la comunicarea ordonanţei
către inculpat. Plângerea trebuie adresată judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Acestuia îi revine astfel competenţa
de soluţionare a căii de atac declarate de inculpat.
După declanşarea procedurii de cameră preliminară prin emiterea rechizitoriului în
cauză şi sesizarea instanţei competente, asupra tuturor măsurilor preventive – inclusiv
asupra controlului judiciar – este competent a se pronunţa judecătorul de cameră
preliminară învestit cu soluţionarea acestei proceduri.
Prin urmare, în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră
preliminară poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea acestei măsuri preventive, pe o
durată de maxim 60 de zile.
Luarea măsurii controlului judiciar poate fi dispusă atât de instanţa învestită cu
soluţionarea fondului, cât şi de instanţa de apel.
Obligaţiile ce se impun a fi dispuse în cazul oricărei măsuri preventive a controlului
judiciar sunt:
a) Să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară
sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat.
b) Să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se
află cauza cu privire la schimbarea locuinţei.
c) Să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul
judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de
poliţie sau ori de câte ori este chemat.
Obligaţiile ce pot fi dispuse, suplimentar, în luarea măsurii preventive a controlului
judiciar sunt:
a) Să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu
încuviinţarea prealabilă a acestuia.
b) Să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze
doar în locurile stabilite de acesta.
c) Să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.
d) Să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de
membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi

26
sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea
direct sau indirect, pe nicio cale.
e) Să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea
căreia a săvârşit fapta.
f) Să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă.
g) Să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în
scopul dezintoxicării.
h) Să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice.
i) Să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar.
j) Să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme.
k) Să nu emită cecuri.
G. Controlul judiciar pe cauțiune.
Măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune reprezintă o formă particulară a
controlului judiciar, conţinutul lor (prin prisma obligaţiilor care sunt impuse, ope legis,
precum şi a celor ce pot fi dispuse de organul judiciar) fiind acelaşi.
Deosebirea între cele două măsuri este dată de obligaţia suplimentară impusă
inculpatului de a depune o cauţiune în cuantumul stabilit de organul judiciar pentru a se
dispune măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune. Măsura controlului judiciar pe
cauţiune poate fi dispusă în oricare dintre fazele procesului penal, după aceeaşi procedură,
de către aceleaşi organe judiciare şi prin aceleaşi acte procedurale stipulate pentru măsura
preventivă a controlului judiciar.
Cauţiunea constă în consemnarea unei garanţii patrimoniale în favoarea statului,
scopul ei fiind acela de a garanta participarea inculpatului la procesul penal şi respectarea de
către acesta a obligaţiilor impuse. În subsidiar, o cauţiune depusă pe numele inculpatului în
cadrul măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune, măsură menţinută la momentul
soluţionării cauzei la fond ori în apel, va putea servi şi la acoperirea, din cuantumul acesteia,
a eventualelor obligaţii civile, cheltuieli de judecată sau amenzii stabilite de organul judiciar
în sarcina inculpatului. Valoarea cauţiunii se stabileşte de către organul judiciar chemat a se
pronunţa cu privire la măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune. Această valoare
nu poate fi mai mică de 1.000 lei, legiuitorul nefixând nicio limită maximă.
H. Arestul la domiciliu.

27
 Potrivit art. 221 alin. (1) NCPP, măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă
inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără
permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se
supune unor restricţii stabilite de acesta.

Arestul la domiciliu poate fi dispus în toate fazele procesului penal faţă de inculpat (nu
şi faţă de suspect), doar de către judecător (nu şi de către organele de urmărire penală).
Competenţa de a dispune asupra acestei măsuri preventive revine, în cursul urmăririi
penale, judecătorului de drepturi şi libertăţi, în faza de cameră preliminară, judecătorului de
cameră preliminară, iar în faza de judecată, completului învestit cu soluţionarea cauzei.
Pentru a se putea dispune faţă de un inculpat măsura arestului la domiciliu, se cer a fi
întrunite următoarele condiţii:
a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit
infracţiunea de care este acuzată.
b) o a doua condiţie este una negativă, şi anume să nu fie incident vreunul dintre
cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 NCPP.
c) măsura să fie necesară şi, totodată, suficientă pentru scopul urmărit prin luarea ei.
d) faptele pentru care s-a stabilit existenţa unei suspiciuni rezonabile privind săvârşirea
lor de către inculpat să nu vizeze infracţiuni contra unui membru de familie.
e) inculpatul să nu fi fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.
Noul Cod de procedură penală reglementează – în art. 223 alin. (1) şi (2) – cinci cazuri
în care se poate dispune arestarea preventivă şi deci şi măsura arestului la domiciliu, anume:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală
sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un
martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace
materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o
înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea
unei noi infracţiuni;

28
 e) inculpatul a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-
a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii
naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante,
trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede
ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o
infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o
altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe
baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a
anturajului şi a mediului din care inculpatul provine, a antecedentelor penale şi a altor
împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este
necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

Arestul la domiciliu se poate dispune, în cursul urmăririi penale, pe o perioadă

determinată ce nu poate depăşi 30 de zile. Măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi
penale, doar în caz de necesitate:
– dacă se menţin temeiurile (de fapt şi de drept) care au determinat luarea măsurii ori
– dacă au apărut temeiuri noi (de asemenea, putând fi vorba de noi temeiuri de fapt
sau de drept) care să justifice necesitatea de prelungire a măsurii preventive.
În faza de cameră preliminară şi în faza de judecată, măsura arestului la domiciliu nu
este dispusă pe o perioadă determinată; de asemenea, în urma verificării legalităţii şi
temeiniciei arestului la domiciliu, în caz de menţinere, judecătorul de cameră preliminară ori,
după caz, instanţa de judecată nu stabileşte o durată a acestei măsuri (ea este menţinută pe
o durată nedeterminată), existând, în schimb, obligaţia de verificare, din oficiu, a legalităţii şi
temeiniciei măsurii, verificări care se impun a avea loc la termene ce nu depăşesc 30 de zile în
faza de cameră preliminară, respectiv 60 de zile în faza de judecată.
Restricţia principală derivă din însăşi natura privativă de libertate a măsurii – anume
obligaţia inculpatului de a nu părăsi locuinţa sa fără aprobare prealabilă din partea
organului judiciar. La această interdicţie, legiuitorul a prevăzut două măsuri vizând pe
inculpat, având o aplicare obligatorie, anume:
a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi
libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori
este chemat.

29
 b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi
participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane
stabilite de organul judiciar.
Suplimentar, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată poate impune inculpatului să poarte un sistem electronic de
supraveghere pe toată durata executării măsurii preventive.
I. Arestarea preventivă.
Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, ce presupune
lipsirea de libertate a inculpatului pe o durată mai lungă decât cea a reţinerii, cu posibilitatea
de a fi prelungită succesiv sau menţinută în situaţia îndeplinirii unor condiţii determinate de
lege. Este cea mai aspră măsură preventivă.
Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă decât de un judecător.
Pentru a se putea dispune măsura arestării preventive, trebuie întrunite, cumulativ,
următoarele condiţii:
– condiţiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive
(art. 202 NCPP);
– condiţiile speciale prevăzute pentru arestarea preventivă (art. 223 NCPP);
– existenţa unuia sau a mai multora dintre cazurile care ar permite luarea măsurii
arestării preventive [patru cazuri independente de pericolul pentru ordinea publică,
prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d), şi unul bazat pe dovedirea unui asemenea pericol –
art. 223 alin. (2) NCPP].
Procedura luării măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale presupune
următoarele etape:
– întocmirea propunerii de arestare preventivă de către procuror şi înaintarea ei
judecătorului competent;
– judecarea propunerii de arestare preventivă;
– soluţionarea propunerii de arestare preventivă.
Propunerea privind luarea arestării preventive în cursul urmăririi penale se înaintează
spre competentă soluţionare judecătorului de drepturi şi libertăţi de la una dintre
următoarele instanţe:
– instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă;

30
 – instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de
reţinere6 (în măsura în care, la momentul sesizării instanţei, inculpatul se află în stare de
reţinere);
– instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde
s-a constatat săvârşirea infracţiunii;
– instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Judecarea cauzei are loc, în faza de urmărire penală, în camera de consiliu, în condiţii
de nepublicitate.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu [art. 203 alin. (5) NCPP]. În
urma deliberării, soluţiile ce pot fi adoptate sunt următoarele:
– judecătorul admite propunerea de arestare preventivă a inculpatului;
– judecătorul respinge propunerea de arestare preventivă, fără a dispune luarea
vreunei alte măsuri preventive;
– judecătorul respinge propunerea de arestare preventivă, dispunând luarea unei
măsuri preventive mai uşoare.
În cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive poate fi dispusă, iniţial, faţă de
inculpat, pe o durată ce nu poate depăşi 30 de zile. În situaţia în care procurorul de caz
(procurorul care efectuează sau care supraveghează urmărirea penală) apreciază ca fiind
necesară, în interesul bunei desfăşurări a urmăririi penale, prelungirea stării de arest a
inculpatului, trebuie să propună judecătorului de drepturi şi libertăţi, prin referat,
prelungirea măsurii preventive.
În cursul procedurii de cameră preliminară, precum şi în cursul judecăţii, inculpatul se
poate afla în stare de arest preventiv fie atunci când a fost arestat preventiv în cursul
urmăririi penale, iar judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanţa de judecată au
verificat măsura preventivă şi au dispus menţinerea acesteia, fie ca urmare a luării acestei
măsuri în faza de cameră preliminară, respectiv în faza de judecată (deopotrivă la instanţa de
fond sau la cea de apel).

6
Executarea măsurii se face în unul dintre centrele de reţinere şi arestare preventivă din aria corespunzătoare competenţei teritoriale
a procurorului de caz, locul de executare fiind stabilit de procuror (sau organul de cercetare penală) prin ordonanţă.

31
 URMĂRIREA PENALĂ

1. Obiectul urmăririi penale. Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului

penal.
Din definiţia dată de lege obiectului urmăririi penale se poate trage concluzia că acesta
constă, în primul rând, în strângerea de probe cu privire la învinuirea adusă unei persoane,
iar, în al doilea rând, constă în evaluarea acestor probe pentru luarea unei hotărâri cu privire
la continuarea procesului penal prin trimiterea în judecată a inculpatului sau cu privire la
încetarea activităţii în această fază procesuală7.

2. Procedura începerii urmăririi penale. Începerea urmăririi penale reprezintă debutul

procesului penal – al primei faze a acestuia, faza de urmărire penală – şi marchează debutul
obligaţiilor instituite de lege în sarcina organelor judiciare cu privire la efectuarea tuturor
activităţilor necesare pentru îndeplinirea obiectului acestei faze, reglementat în art. 285
NCPP.
2.1. Începerea urmăririi penale in rem. Începerea urmăririi penale are loc, iniţial,
exclusiv cu privire la faptă. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi
în ipoteza în care în cuprinsul sesizării este indicată şi identitatea presupusului infractor.
Organul competent să dispună începerea urmăririi penale este organul de urmărire
penală, iar actul procedural prin care se dispune este ordonanţa.
2.2. Continuarea urmăririi penale in personam. După începerea urmăririi penale in
rem, organele de urmărire penală procedează la strângerea de date şi informaţii şi
administrarea probatoriului necesar pentru verificarea realităţii faptelor sesizate, pentru
stabilirea caracterului ilicit penal al acestora, pentru identificarea făptuitorului şi verificarea
condiţiilor de responsabilitate penală a acestuia.
În momentul în care, în cauza investigată, există suficiente date sau probe care să
genereze indicii rezonabile că o anumită persoană a comis fapta pentru care s-a început
urmărirea penală (in rem), atunci se va dispune ca urmărirea penală anterior începută să fie

7;
N. Volonciu, Al. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat. Art. 200-286. Urmărirea penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
p. 1.

32
continuată in personam, aşadar, să fie efectuată – din acel moment – asupra unei persoane
concrete, identificate, persoană care astfel va dobândi calitatea de suspect – subiect
procesual principal. Prin urmare, nu putem vorbi de o nouă începere a urmăririi penale – in
personam, ci de o continuare in personam a unei urmăriri penale anterior (şi obligatoriu)
începute.
Spre deosebire de începerea urmăririi penale, continuarea urmăririi penale faţă de un
suspect se dispune doar de procuror prin ordonanţă.

3. Punerea în mişcare a acţiunii penale

3.1. Procedura şi condiţiile de dispunere. Punerea în mişcare a acţiunii penale
semnifică avansarea cercetărilor penale într-o nouă etapă. Ea se poate dispune doar de către
procuror prin ordonanţă, fie din oficiu, fie la propunerea motivată a organului de cercetare
penală.
Condiţiile pentru a se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale sunt următoarele:
a) să fi fost anterior începută urmărirea penală cu privire la faptă şi, respectiv, să se fi
dispus continuarea acesteia faţă de suspect;
b) să existe probe care să formeze convingerea procurorului că suspectul a săvârşit
infracţiunea (pentru care anterior se dispusese continuarea urmăririi penale ca suspect).
c) să nu existe vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) NCPP,
ce ar determina împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, dispoziţiile procesuale obligă organele de
urmărire penală să aducă acest lucru la cunoştinţa inculpatului şi să îi solicite o nouă
declaraţie.

4. Soluţia de clasare. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin

ordonanţă, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală.
Legea reglementează două cazuri ce determină dispunerea clasării:
a) Clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală – atunci când nu se poate începe
urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale
sesizării.
b) Un alt caz de clasare este cel legat de constatarea incidenţei unuia dintre cazurile de
împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP. Acest caz poate interveni în oricare dintre

33
fazele anchetei (prin raportare la începerea sau nu a urmăririi penale, dobândirea calităţii de
suspect, dobândirea calităţii de inculpat).
5. Soluţia de renunţare la urmărirea penală. Ca element de noutate, noul Cod de
procedură penală reglementează soluţia de renunţare la urmărirea penală, modalitate prin
care a fost introdus principiul oportunităţii urmăririi penale.
În privinţa condiţiilor care se cer a fi îndeplinite pentru dispunerea acestei soluţii
(art. 318 NCPP), aprecierea asupra oportunităţii este condiţionată în primul rând de o limită
a legii, mai precis o condiţionare referitoare la pericolul social abstract al infracţiunii: fapta
ce face obiectul urmăririi penale să fie prevăzută de lege cu pedeapsa amenzii ori cu
pedeapsa închisorii al cărei maxim special să nu depăşească 7 ani.
În ceea ce priveşte criteriile în baza cărora procurorul poate decide dacă este oportun
sau nu să se procedeze la urmărirea penală – dacă există sau nu un interes public în
urmărirea faptei –, legea procesuală face referire la criterii de ordin obiectiv (legate de fapta
comisă) şi, respectiv, criterii de ordin subiectiv (referitoare la făptuitor), cu precizarea că
soluţia ar putea fi dispusă chiar în ipoteza în care autorul faptei nu este cunoscut.
În caz de renunţare la urmărirea penală, pentru a asigura rolul preventiv al legii penale,
procurorul poate decide stabilirea în sarcina suspectului sau inculpatului a uneia sau a mai
multor obligaţii, anume:
a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină
cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă
între 30 şi 60 de zile, în afară de situaţia în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu
poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
6. Cuprinsul rechizitoriului. În partea introductivă a rechizitoriului regăsim menţiunile
comune pe care legea le prevede ca fiind obligatorii pentru orice ordonanţă dată de către un
organ de urmărire penală, printre care şi denumirea parchetului şi data emiterii, numele,
prenumele, calitatea şi semnătura celui care l-a întocmit. Printre menţiunile cu caracter
obligatoriu pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul se înscriu şi cele referitoare la datele
ce privesc persoana inculpatului, datele de stare civilă ce se impun a fi stabilite cu certitudine
şi în baza evidenţelor de specialitate.

34
 Rechizitoriul prin care se dispun trimiterea în judecată a inculpatului şi sesizarea
instanţei de judecată trebuie să se limiteze la fapta (faptele) şi persoana (persoanele) pentru
care s-a efectuat urmărirea penală. Astfel, trebuie să existe concordanţă deplină între
ordonanţa de continuare a urmăririi penale faţă de suspect, ordonanţa de punere în mişcare
a acţiunii penale şi dispoziţia de trimitere în judecată din rechizitoriu, atât sub aspectul faptei
reţinute în sarcina inculpatului cu încadrarea juridică ce este corespunzătoare, cât şi a
identităţii acestuia.
Rechizitoriul, ca act de urmărire penală, este singurul care poate conţine dispoziţia de
trimitere în judecată şi intră în competenţa exclusivă a procurorului.

35
 PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA SOLUȚIILOR, MĂSURILOR ȘI ACTELOR DE
URMĂRIRE PENALĂ

1. Condițiile de formulare a plângerii. Plângerea reglementată de dispoziţiile art. 336-

339 NCPP reprezintă instrumentul juridic şi modalitatea generală prin care persoana
interesată, care a primit legitimare procesuală în acest sens, provoacă un control de
legalitate şi temeinicie cu privire la actele şi măsurile de urmărire penală.
Pentru ca persoana interesată să poată formula plângere la procuror în temeiul
art. 336 NCPP sau la prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe
lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al parchetului ori, după caz, la procurorul
ierarhic superior, în temeiul art. 339 NCPP, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
1.1. Persoana să fie vătămată de actul sau măsura organului de urmărire penală.
1.2. Vătămarea să întrunească, la rândul ei, câteva condiţii:
– să fie efectivă, adică să fi produs un prejudiciu, o pagubă, un neajuns;
– să fie actuală, în sensul că, dacă încă nu este născută, ci doar există posibilitatea
producerii ei, plângerea este nefondată;
– să privească interesele legitime ale persoanei ce face plângerea.
1.3. Persoana care face plângere să arate în conţinutul ei ce vătămare i s-a adus şi
cărui interes legitim aduce atingere aceasta.
2. Competenţa de soluţionare a plângerii. Plângerea împotriva măsurilor luate sau a
actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta (nu are
importanţă dacă actul este procesual sau procedural, pozitiv sau negativ, dacă a fost
efectuat în exercitarea activităţii de urmărire sau de supraveghere) se rezolvă de prim-
procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea
de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului.

3. Termenul în care se poate formula plângere. Pentru plângerile împotriva actelor

sau măsurilor efectuate de organele de cercetare penală şi ale procurorului, formulate la
procuror în baza art. 336 NCPP, respectiv la prim-procurorul parchetului, procurorul general

36
al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al parchetului ori, după
caz, procurorul ierarhic superior, în temeiul art. 339 NCPP, dispoziţiile Codului de procedură
penală nu prevăd termene procedurale până la care se pot formula.
4. Plângerea la judecătorul de cameră preliminară.
Împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, confirmată ca urmare
a respingerii plângerii de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior,
persoana care se consideră vătămată în interesele sale legitime prin soluţia de clasare sau
renunţare la urmărirea penală a procurorului poate formula plângere la judecătorul de
cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece
cauza în primă instanţă, deci o instanţă penală.

Potrivit art. 340 alin. (1) NCPP, termenul de introducere a plângerii împotriva soluţiilor
de clasare sau renunţare la urmărirea penală este de 20 de zile şi începe să curgă de la data
comunicării ordonanţei prin care procurorul ierarhic superior a respins plângerea formulată
conform art. 339 împotriva acestor acte ale procurorului.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul în care procurorul ierarhic superior nu a
soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 338 NCPP, dreptul de a face plângere poate
fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată
plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
După înregistrarea plângerii în sistem de repartizare aleatorie, aceasta se trimite în
aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară căruia i s-a repartizat, pentru luarea măsurilor
pregătitoare în vederea soluționării plângerii.
După primirea plângerii, judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de
soluționare. Ulterior stabilirii termenului de judecată, judecătorul va dispune
citareapetentului/petenţilor şi intimatului/intimaţilor, dacă sunt cunoscuţi.
În continuare, judecătorul de cameră preliminară dispune emiterea unei adrese către
parchet prin care se aduce la cunoştinţă termenul de soluţionare a plângerii, se înaintează o
copie de pe plângere, se solicită înaintarea dosarului de urmărire penală în termen de 3 zile
şi se aduce la cunoştinţa parchetului dreptul de a depune note scrise cu privire la
admisibilitatea ori temeinicia plângerii.
La termenul de judecată, judecătorul de cameră preliminară va verifica îndeplinirea
procedurii de citare faţă de persoanele arătate, precum şi depunerea dosarului de urmărire

37
penală cu toate dovezile de comunicare solicitate. În cazul îndeplinirii procedurii, în condiţii
de lipsă de publicitate – cameră de consiliu –, însă cu respectarea principiilor
contradictorialităţii şi oralităţii, se va da cuvântul în dezbateri persoanelor prezente, în
următoarea ordine: petent/petenţi, intimat/intimaţi, procuror, putându-se da cuvântul şi în
replică. Prezenţa procurorului este obligatorie.
În procedura de soluționare a plângerii formulate în temeiul art. 341 NCPP, judecătorul
de cameră preliminară nu mai poate administra în mod legal niciun fel de mijloc de probă
nou, nici chiar înscrisuri.
În urma verificării întregului material al dosarului de urmărire penală, ţinând seama şi
de notele scrise/concluziile petenţilor, intimaţilor şi procurorului şi, dacă este cazul, de
cererile şi excepţiile invocate de persoana care a avut calitatea de inculpat, judecătorul de
cameră preliminară poate pronunţa mai multe soluţii:
- Respingerea plângerii ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată.
- Admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei procurorului şi trimiterea cauzei
acestuia în vederea începerii ori completării urmăririi penale ori, după caz, pentru a
pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală.
- Admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare
atacate.
- Admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii
judecăţii.
- Retragerea plângerii.

38
 CAMERA PRELIMINARĂ

1. Obiectul procedurii. Potrivit art. 342 NCPP, în procedura de cameră preliminară

organul judiciar are obligaţia de a verifica, după trimiterea în judecată, patru aspecte legate
de cauza penală şi de sesizarea realizată de procuror, anume:
a) competenţa instanţei (dacă procurorul a sesizat instanţa competentă să judece
cauza potrivit legii);
După emiterea rechizitoriului, acesta se înaintează, împreună cu dosarul cauzei şi un
număr necesar de copii certificate (câte una pentru fiecare inculpat trimis în judecată), către
instanţa competentă să judece cauza în fond.
b) legalitatea sesizării (de fapt, regularitatea actului de sesizare întocmit şi înaintat de
procuror);
Actul de sesizare înaintat de procuror trebuie analizat prin prisma conţinutului
obligatoriu al acestuia, anume că:
– se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală;
– cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) referitoare
la cuprinsul ordonanţei (denumirea parchetului şi data emiterii; numele, prenumele şi
calitatea celui care o întocmeşte; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea
juridică a acesteia şi datele privitoare la persoana inculpatului; obiectul actului sau măsurii
procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora;
date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi
măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte menţiuni prevăzute de lege; semnătura
celui care a întocmit-o);
– cuprinde datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea
juridică a acesteia;
– menţionează probele şi mijloacele de probă;
– stabileşte cheltuielile judiciare din faza de urmărire penală (cuantum, respectiv în
sarcina cui sunt puse);
– cuprinde menţiunile prevăzute la art. 330 şi art. 331 NCPP (privitoare la măsurile
preventive sau asigurătorii şi măsurile de siguranţă);

39
 – conţine expres dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare
pentru soluţionarea cauzei.
c) legalitatea administrării probelor (în cursul urmăririi penale);
d) legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală.

În această privinţă, judecătorul de cameră preliminară este dator a analiza probele şi

actele prin prisma respectării dispoziţiilor legale, iar acolo unde constată nelegalităţi, să le
sancţioneze în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege.
Cu privire la actele de urmărire penală, sancţiunea ce poate interveni este
nulitatea. Conform art. 280 alin. (1) NCPP, „Încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condiţiile prevăzute expres de
prezentul cod”. Pentru a opera nulitatea, se cer a fi întrunite cumulativ trei condiţii de fond:
a) să existe o încălcare a legii la momentul efectuării actului respectiv (procedural sau
procesual);
b) să se fi produs o vătămare a drepturilor părţilor sau subiecţilor procesuali;
c) vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
Nulitatea poate fi relativă sau absolută. În cazul nulităţii absolute, încălcarea anumitor
dispoziţii legale la efectuarea actului respectiv [dispoziţii expres arătate în cuprinsul art. 281
alin. (1) NCPP] prezumă în mod absolut îndeplinirea celorlalte condiţii.
În cazul nulităţii relative, trebuie dovedite – de către cel ce o invocă – nu doar
încălcarea legii, dar şi existenţa vătămării şi împrejurarea că vătămarea nu ar putea fi
înlăturată decât prin desfiinţarea actului respectiv.
În ceea ce priveşte legalitatea probelor şi a mijloacelor de probă, verificarea trebuie să
urmărească conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuate – practic, a fiecărui
mijloc de probă administrat în cursul urmăririi penale, a fiecărui procedeu probatoriu
utilizat – cu principiile legalităţii probelor (art. 102 NCPP), respectiv al loialităţii administrării
probelor (art. 101 NCPP).
Analizând probatoriul administrat prin perspectiva conformităţii acestuia cu principiul
loialităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancţiona cu
excluderea probele obţinute:
– prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum
şi prin promisiuni sau îndemnuri [art. 101 alin. (1) NCPP];

40
 – prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi
aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele, chiar dacă persoana ascultată ar
consimţi la astfel de metode sau tehnici [art. 101 alin. (2) NCPP];
– prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte
penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) NCPP].
În procedura de cameră preliminară, ca urmare a verificărilor întreprinse de
judecătorul de cameră preliminară, nu se va stabili vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, nu
se va soluţiona acţiunea penală (şi nici cea civilă), ci, după caz, la finalul procedurii, va fi
permisă trecerea cauzei în faza de judecată ori, în anumite situaţii, cauza va fi reîntoarsă în
faza anterioară, cea de urmărire penală.
2. Durata procedurii. Potrivit art. 343 NCPP, durata procedurii în camera preliminară
este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. Este vorba de un termen
de recomandare, a cărui depăşire – în absenţa unor sancţiuni exprese – nu atrage vreo
consecinţă procesuală.

3. Etapa măsurilor premergătoare este prima etapă a procedurii de cameră

preliminară.
Activităţile îndeplinite de judecătorul de cameră preliminară sunt următoarele:
a) Judecătorul de cameră preliminară este desemnat aleatoriu, ca urmare a
înregistrării cauzei la instanţa de fond.
b) Judecătorul astfel desemnat stabileşte un termen – care nu poate fi mai mic de 20
de zile – înăuntrul căruia inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente ori
persoana vătămată vor avea dreptul să invoce cereri şi excepţii legate de obiectul procedurii
de cameră preliminară.
c) Judecătorul de cameră preliminară dispune ca fiecărui inculpat trimis în judecată să i
se comunice o copie certificată de pe rechizitoriu (precum şi traduceri autorizate ale acestuia,
pentru inculpaţii care nu cunosc limba română), împreună cu o adresă din partea instanţei în
care i se aduc la cunoştinţă:
– obiectul procedurii de cameră preliminară;
– dreptul de a-şi angaja un apărător;
– termenul până la care inculpatul (personal sau prin apărător) poate formula – în
scris – cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor
de urmărire penală.
41
 Judecătorul de cameră preliminară trebuie să dispună ca fiecărei părţi civile ori
persoane responsabile civilmente (şi persoanei vătămate, dacă este cazul) să i se transmită o
adresă din partea instanţei în care i se aduc la cunoştinţă aceleași aspecte ca şi inculpatului.
d) O altă activitate a judecătorului de cameră preliminară, în această etapă a măsurilor
premergătoare, este aceea de a analiza din oficiu sesizarea (în privinţa competenţei şi
legalităţii), respectiv probele şi actele de urmărire penală (sub aspectul legalităţii).
După împlinirea şi a ultimului dintre termenele stabilite pentru inculpaţi, pentru ceilalţi
participanţi ori, dacă este cazul, pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, judecătorul de
cameră preliminară trebuie să dispună comunicarea către parchet a cererilor şi excepţiilor
invocate de inculpat (sau de inculpaţi), de către celelalte părţi şi de persoana vătămată,
precum şi a celor invocate din oficiu, pentru ca acesta să poată răspunde celor
invocate. Termenul pentru a formula un punct de vedere, tot în scris, este unul stabilit de
lege, anume de maxim 10 zile. Este vorba tot de un termen procedural, calculat pe zile
libere, de la data primirii comunicării din partea judecătorului de cameră preliminară.
4. Etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate.

În ipoteza în care nu s-au formulat cereri sau excepţii nici de către inculpat, nici de
către celelalte părţi sau persoana vătămată şi nici nu s-au invocat, din oficiu, de către
judecătorul de cameră preliminară, atunci, la expirarea termenului stabilit, judecătorul va
trece direct la soluţionarea fazei de cameră preliminară, dispunând prin încheiere începerea
judecăţii.
În ipoteza în care s-au formulat cereri sau excepţii, după expirarea termenului în care
parchetul poate formula un răspuns, judecătorul de cameră preliminară le va analiza, putând
dispune, după caz, admiterea sau respingerea acestora, în tot ori în parte, pronunţându-se
prin încheiere motivată.

În ipoteza în care respinge integral cererile şi excepţiile invocate, judecătorul de cameră

preliminară, prin aceeaşi încheiere, constatând competenţa şi legalitatea sesizării instanţei,
legalitatea probelor şi actelor de urmărire penală, va dispune începerea judecăţii.
În ipoteza în care admite cereri sau excepţii:

a) Dacă admite excepţia de necompetenţă a instanţei, judecătorul de cameră

preliminară trebuie să procedeze la declinare.

42
 b) În ipoteza în care s-au invocat cereri şi excepţii privitoare la neregularităţi ale actului
de sesizare ori cu privire la legalitatea probatoriului şi a actelor de urmărire penală,
judecătorul de cameră preliminară, după expirarea termenului de răspuns al parchetului la
cererile şi excepţiile comunicate, stabileşte un termen pentru dezbaterea acestora, cu
citarea părţilor, a persoanei vătămate, dacă este cazul, precum şi cu încunoştinţarea
procurorului şi a avocatului din oficiu.
După ce pune în dezbaterea orală şi contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a
procurorului toate cererile şi excepţiile, judecătorul de cameră preliminară, prin aceeaşi
încheiere:
– constată care sunt neajunsurile (neregularităţile) din actul de sesizare şi, comunicând
parchetului hotărârea, îi pune în vedere să remedieze aceste neregularităţi în termen de 5
zile de la comunicare;
– constată încălcarea legii cu privire la anumite sau la toate probatoriile, sancţionându-
le cu excluderea;
– constată încălcarea legii cu privire la anumite sau la toate actele de urmărire penală,
sancţionându-le cu nulitatea.
Încheierea judecătorului se comunică parchetului pentru a comunica instanţei, în
raport cu actele anulate sau/şi probele excluse, dacă îşi menţine dispoziţia de trimitere în
judecată.
Când rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost
remediată de procuror în termenul dacă aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului
sau a limitelor judecăţii, se dispune restituirea cauzei la procuror.
Împotriva celor decise în camera preliminară în legătură cu obiectul acesteia, legea
procesuală permite, în condiţiile şi în limitele reieşind din cuprinsul art. 347 NCPP, să se
exercite calea de atac a contestaţiei.

43
 JUDECATA ÎN CAZUL RECUNOAȘTERII ÎNVINUIRII

1. Procedura
La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în
stare de judecată, preşedintele pune în vedere acestuia că poate solicita ca judecata să aibă
loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor
prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la
cunoştinţă situaţiile în care poate beneficia de reducerea cu o treime a limitelor pedepsei
închisorii şi cu o pătrime a limitelor pedepsei amenzii.
Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în procedură simplificată:
a) Instanţa procedează la ascultarea acestuia, în sensul recunoaşterii situaţiei de fapt
reţinute în sarcina sa în actul de sesizare şi solicitării de a fi judecat în baza probelor
administrate în faza de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi persoana
vătămată.
b) După ascultarea inculpatului, se iau concluziile procurorului, ale părţii civile, ale
părţii responsabile civilmente şi ale persoanei vătămate cu privire la îndeplinirea condiţiilor
de aplicare a procedurii simplificate.

2. Condiţiile de aplicare a procedurii simplificate:

a) Inculpatul îşi poate manifesta voinţa de a fi judecat în procedura simplificată la

primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de
judecată, după citirea actului de sesizare, însă până la momentul începerii cercetării
judecătoreşti.
b) Acţiunea penală îndreptată împotriva inculpatului să nu vizeze o infracţiune care se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. Prin urmare, procedura simplificată se aplică numai

44
cauzelor având ca obiect infracţiuni cu privire la care legea prevede numai pedeapsa
amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii sau numai pedeapsa închisorii.
c) Acţiunea penală îndreptată împotriva inculpatului să nu vizeze o
infracţiune/infracţiuni comise în timpul minorităţii

d) Inculpatul trebuie să solicite ca judecata să se facă în baza probelor administrate în

cursul urmăririi penale, precum şi a înscrisurilor noi, ce pot fi prezentate de părţi şi persoana
vătămată.

e) Inculpatul trebuie să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa.

f) Solicitarea inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată trebuie să se facă

personal.

g) Instanţa consideră că probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente

pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

3. Soluţiile instanţei.

3.1. Soluţii în caz de admitere a cererii. Dacă instanţa consideră că sunt îndeplinite
condiţiile mai sus amintite, admite cererea, prin încheiere:

a) Singurele mijloace de probă ce pot fi încuviinţate sunt înscrisurile.

b) Titularii dreptului de a propune înscrisuri sunt părţile şi persoana vătămată, nu şi

procurorul.

c) Termenul la care pot fi administrate înscrisurile este cel la care s-au propus sau la un
termen ulterior, acordat în acest scop, neputându-se acorda decât un singur termen.

d) În situaţia în care în cauză sunt mai mulţi inculpaţi şi numai unul/unii dintre ei
recunosc învinuirea, instanţa va proceda potrivit regulilor procedurii simplificate pentru
aceştia, putând să dispună disjungerea cauzei pentru ceilalţi coinculpaţi, potrivit art. 46
NCPP, în cazul în care disjungerea este posibilă.
e) Noul Cod de procedură penală nu mai prevede obligativitatea disjungerii acţiunii
civile în cazul în care pentru soluţionarea acesteia se impune administrarea de probe în faţa
instanţei. Din coroborarea dispoziţiilor art. 26 cu cele ale art. 377 alin. (2) NCPP reiese că, în
cazul judecăţii în procedură simplificată, pe care legiuitorul a văzut-o finalizată în cel mult
două termene de judecată, disjungerea acţiunii civile se va dispune în două situaţii:

45
 (i) când administrarea probei cu înscrisuri pentru dovedirea pretenţiilor civile impune
acordarea mai multor termene de judecată, fiind permisă acordarea unui singur termen în
acest scop, el fiind considerat de legiuitor ca termen rezonabil de soluţionare a unei
asemenea cauze;

(ii) când pentru soluţionarea acţiunii civile este necesară administrarea altor mijloace
de probă decât înscrisuri, de exemplu, declaraţii de martori, rapoarte de expertiză etc.
f) Dacă după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată
instanţa constată că pentru stabilirea încadrării juridice este necesară administrarea altor
probe, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, constată acelaşi lucru, luând
concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit
procedurii comune, însă, considerăm noi, strict în legătură cu respectiva încadrare juridică.
3.2. Soluţii în caz de respingere a cererii sau în situaţia lipsei unei cereri. La fel ca şi în
cazul admiterii cererii, şi în cel al respingerii cererii sau în care inculpatul nu doreşte să fie
judecat în această procedură, instanţa de fond va trebui să se pronunţe prin încheiere
motivată.
Dacă instanţa respinge cererea inculpatului de a fi judecat în baza recunoaşterii
învinuirii sau acesta nu formulează o astfel de cerere, instanţa va efectua cercetarea
judecătorească în procedură comună.

46
 ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI

1. Noţiunea şi originile justiţiei negociate. Noul Cod de procedură penală a introdus

mai multe elemente specifice sistemului procesual adversial. Dintre acestea, poate
elementele cu cel mai mare impact asupra destinatarilor legii procesuale penale sunt cele
referitoare la justiția negociată.

2. Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt inculpatul și

procurorul. Întrucât textul legii nu distinge, rezultă că pot încheia acord de recunoaștere a
vinovăției atât inculpatul persoană fizică, cât și inculpatul persoană juridică. Legea nu oferă
posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției și suspectului.

Deși legea nu îl enumeră pe procurorul ierarhic superior printre titularii acordului de

recunoaștere a vinovăției, acesta are un rol important în încheierea acordului, deoarece
art. 478 alin. (4) NCPP prevede că limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se
stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, iar art. 478 alin. (2)
NCPP prevede că efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului
procurorului ierarhic superior.

Ca o măsură de protecție pentru inculpații minori, s-a prevăzut că aceștia nu pot

încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției.

3. Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl constituie recunoașterea

comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea
penală, din partea inculpatului, și privește felul și cuantumul pedepsei și forma de executare
a acesteia. Încadrarea juridică a faptei nu poate face obiectul negocierii.

Așadar, inculpatul și procurorul pot negocia doar cu privire la felul și cuantumul

pedepsei, precum și cu privire la forma de executare a acesteia, în condițiile recunoașterii
necondiționate de către inculpat a comiterii faptei și a încadrării ei juridice.

3. Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În ceea ce privește

condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, art. 480 NCPP prevede în primul
rând că acesta se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede
pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.

47
 O altă condiție pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției este aceea ca
din probele administrate până la momentul încheierii acestuia să rezulte suficiente date cu
privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la
vinovăția inculpatului.

O condiție aptă să asigure un echilibru între cele două părți ale acordului de
recunoaștere a vinovăției este cea privind asistența juridică obligatorie a inculpatului la
încheierea acestuia.

Legea prevede obligativitatea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției în formă

scrisă. În cazul în care sunt mai mulți inculpați, dintre care doar unii au încheiat un acord de
recunoaștere a vinovăției, pentru restul inculpaților procurorul va sesiza cu rechizitoriu
judecătorul de cameră preliminară de la instanța competentă.
Acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să conțină elementele necesare de
identificare a inculpatului, descrierea faptei, încadrarea juridică a acesteia ș.a., aspecte pe
care le conține și rechizitoriul. În plus, acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să
conțină declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă
încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, precum și felul,
cuantumul și forma de executare a pedepsei, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau
de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord. În cazul în care
acordul privește mai multe infracțiuni, va trebui stabilită pedeapsa pentru fiecare infracțiune
în parte, iar nu doar pedeapsa rezultantă, deoarece instanța trebuie să verifice respectarea
principiului legalității pentru fiecare infracțiune în parte.

4. Sesizarea instanţei. După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției,

procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și îi
trimite acordul, însoțit de dosarul de urmărire penală. Nu se mai parcurge faza de cameră
preliminară.

În cazul în care inculpatul și partea civilă au încheiat în cursul urmăririi penale o

tranzacție sau un acord de mediere cu privire la soluționarea laturii civile, acestea vor fi
înaintate instanței de judecată împreună cu acordul de recunoaștere a vinovăției, pentru a
lua act de ele prin aceeași sentință prin care se admite acordul.

48
 5. Procedura în fața instanței este una necontradictorie, chiar dacă se prevede că
instanța se pronunță asupra acordului după ascultarea procurorului, a inculpatului și
avocatului acestuia, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente.
Legiuitorul a prevăzut însă că procedura din fața instanței de judecată este una publică,
ceea ce permite controlul publicului asupra acestor acorduri de recunoaștere a vinovăției.

5. Soluțiile instanței de fond pot fi de admitere a acordului de recunoaștere a

vinovăției sau de respingere a acestuia.

În cazul în care admite acordul de recunoaștere a vinovăției, instanța va putea dispune

doar o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei, nefiind posibilă pronunțarea unei soluții de achitare sau de încetare a procesului
penal. Instanța poate să modifice cuantumul pedepsei stabilite în acord sau modalitatea de
executare a acesteia, fără însă a-i crea inculpatului o situație mai grea decât cea asupra
căreia s-a ajuns în acord.
Instanța va respinge acordul de recunoaștere a vinovăției în cazul în care nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina
inculpatului sau dacă apreciază că soluția la care s-a ajuns în acord este nejustificat de
blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.
6. Structura hotărârii. Căi de atac. Structura hotărârii pronunțate de instanță în cazul
admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției este identică cu cea a unei hotărâri de
condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei
pronunțate în cadrul unei proceduri obișnuite. Sentinţa poate fi atacată cu apel.
Instanța de apel poate:
a) respinge apelul, menţinând sentinţa atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil
ori nefondat;
b) admite apelul, desfiinţa sentinţa atacată şi pronunţa o nouă hotărâre, procedând
potrivit art. 485 şi art. 486 NCPP, care se aplică în mod corespunzător.

49
Bibliografie
1. Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău (coordonatori), Corina Voicu, Raluca Moroșanu, Victor Văduva,
Georgiana Tudor, Daniel Atasiei, Teodor-Viorel Gheorghe, Cristinel Ghigheci, Cătălin Mihai Chiriță – Noul Cod de
procedură penală comentat, ediția a II-a, Editura Hamangiu, București 2015
2. Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva – Noul Cod de procedură penală. Ghid
de aplicare pentru practicieni – Ed. Hamangiu, București 2014
3. Mihail Udroiu – Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, ediția a 2-a – Editura All
Beck, București, 2015
4. Mihail Udroiu – Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, ediția a 2-a – Editura All
Beck, București, 20145
5. Mihail Udroiu – Teste grilă. Drept penal și procedură penală. Ediția a 6-a – Editura Universul juridic, București
2015
6. Noul Cod de procedură penală și reglementările anterioare. Prezentare comparativă. Ediție îngrijită și adnotată
de Corina Voicu și Andreea Simona Uzlău – Editura Hamangiu, București 2014
7. Jurisprudența obligatorie pentru aplicarea noilor Coduri penale, Editura Hamangiu 2014
8. Legea nr. 302/2004 cu modificările ulterioare
9. Revista Dreptul

50