Sunteți pe pagina 1din 90

Analiza nivelului si evolutiei ratei inflatiei in Romania in perioada de

tranzitie

INTRODUCERE

Inflaţia reprezintă unul dintre cele mai „nocive” fenomene economice care se
manifestă în economiile contemporane. Totuşi, aceasta nu reprezintă un fenomen nou,
manifestările ale ei fiind întâlnite încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi conşiderată
drept o maladie cronică, greu de stăpânit. Tema inflaţiei a fost adesea pusă în discuţie de
numeroşi specialişti (economişti şi nu numai), aceştia încercând sa definească fenomenul, să
explice cauzele apariţiei inflaţiei, impactul acesteia asupra populaţiei şi agenţilor economici,
formele sale de manifestare etc.
În acest context, în lucrarea de faţă am urmărit atingerea celor mai importante
probleme legate de inflaţie care au apărut în lucrările cu caracter economic, social, etc.
Primul capitol conţine prezentarea principalelor teorii din domeniul inflaţiei, respectiv
teoria monetaristă a inflaţiei, teoria cantitativă şi teoria modernă a inflaţiei. Urmează o
claşificare a inflaţiei în funcţie de mai multe criterii (de intenşitate, cauze de apariţie).
Datorita importantei acestui ultim criteriu menţionat (respectiv cauzele apariţiei inflaţiei) am
detaliat tipurile de inflaţie intr-un subcapitol aparte in care se poate observa cu uşurinţă cum
acţionează cererea şi oferta în sensul creşterii inflaţiei. In funcţie de cauzele generatoare de
inflaţie literatura de specialitate distinge: inflaţia prin cerere, inflaţie prin costuri şi inflaţie
structurală. De asemenea, pe parcursul acestui capitol sunt prezentate câteva din principalele
efecte ale procesului inflaţionist (dintre care scăderea puterii de cumpărare a monedei este cel
mai grav şi care este reşimţit deopotrivă de populaţie şi de agenţii economici) precum şi
câteva mijloace de protecţie împotriva acestuia. Pentru protejarea populaţiei de efectele
inflaţiei cel mai adesea factorii de decizie (guvernul în special) recurg la indexarea veniturilor
populaţiei.
Al doilea capitol al lucrării cuprinde elemente esenţiale necesare analizei procesului
inflaţionist, între acestea un rol de vârf îl ocupă „curba lui Phillips”. Evoluţia teoriei

Pagina 1 din 90
contemporane a inflaţiei a fost influenţata in mare măsura de apariţia acestui model, al curbei
lui Phillips. Importanţa acestei curbe nu rezidă numai în faptul ca ea a fost formulata şi
acceptată ci, mai ales in modificările ei ulterioare de către R.Lipsey precum şi de către Milton
Friedman (autorul tezei „ratei naturale a şomajului”) şi E.Phelps. În ultima parte a acestui
capitol sunt prezentaţi principalii indicatori care ne ajuta in determinarea nivelului inflaţiei:
indicele preţurilor bunurilor de consum, indicele preţurilor producţiei industriale şi deflatorul
PIB. Sunt evidenţiate sferele de cuprindere, nomenclatoarele utilizate pentru calculul indicilor
preţurilor de consum al populaţiei şi indicele preţurilor producţiei industriale precum şi
modalitatea actuală de calcul a acestora. Referitor la deflatorul PIB este prezentat modul de
obţinere al acestuia şi, totodată, principalele motive care duc la diferenţe între rata inflaţiei
măsurată cu acest indicator şi cea măsurată cu ajutorul IPC sau IPPI.
Capitolul trei include principalele conexiuni ale inflaţiei respectiv relaţia dintre
inflaţie şi şomaj (iar in acest caz curba lui Phillips reprezintă un instrument fără de care nu se
poate concepe această analiză), corelaţia intre salarii şi inflaţie, corelaţia intre inflaţie şi rata
dobânzii (rata reală a dobânzii). În cadrul primei corelaţii sunt definite şi explicate concepte
ca: nivel al şomajului, durată a şomajului, intenşitate a şomajului. Este de asemenea prezentat
rolul pe care îl ocupă ajutorul de şomaj, ca principala măsura de protecţie socială pentru
persoanele care nu au un loc de muncă sau care au pierdut un loc de muncă.
Prima parte a capitolului patru conţine analiza concretă a evoluţiei inflaţiei şi a
factorilor săi de influenţă in perioada 1990-1997. Sunt analizate evoluţiile ratei inflaţiei
măsurate cu ajutorul indicelui preţurilor de consum a populaţiei, indicele preţurilor producţiei
industriale şi a deflatorului PIB, precum şi diferenţele care apar intre ele. Urmează, in partea
a doua a capitolului patru, detalierea evoluţiei preţurilor bunurilor de consum pentru anii
1998-1999 deoarece aceasta prezintă o mai mare importanţă atât pentru populaţie cât şi
pentru agenţii economici. Este analizata evoluţia IPC atât în ansamblu cât şi în funcţie de
structura sa (indicele pentru produsele alimentare, pentru produsele nealimentare şi pentru
servicii)
Lucrarea se încheie cu o analiză comparativă între evoluţia principalilor indicatori
macroeconomici în perioada 1989-1999 în România vizavi de celelalte ţări candidate la
Uniunea Europeană. Sunt de asemenea estimate poşibilităţile României de aderare in cel mai
scurt timp la UE, precum şi domeniile in care ţara noastră trebuie să mai realizeze progrese
(in special stoparea declinului economic şi menţinerea unei rate a inflaţiei în limite
acceptabile.

Pagina 2 din 90
CAP 1.CONCEPTE DE BAZĂ ALE INFLAŢIEI

TEORII ŞI TIPOLOGII ALE INFLAŢIEI.

În istoria lor toate tărie au cunoscut perioada de inflaţie. În unele epoci preţurile sunt,
în ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, în alte epoci să aşistăm neputincioşi la năvala
unui val inflaţionist. Pentru a se menţine consumul este nevoie de mai mulţi bani sau, cea ce
reprezintă acelaşi lucru, preţul mărfurilor creşte şi banii îşi pierd puterea de cumpărare.
Din punct de vedere etimologic, termenul de inflaţie provine de la latinescul
« inflare « , care are semnificaţia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea şi foloşirea acestui
termen in limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la
începutul manifestării sale şi până în zilele noastre , fenomenul denumit inflaţie, s-a
caracterizat sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare , printr-o creştere exagerată a
preţurilor.
Deşi este foarte uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul dintre fenomenele
complexe, foarte greu de explicat şi încadrat în anumite graniţe fixe. Din acest motiv definiţia
inflaţiei nu este una strictă, unanim acceptată de specialiştii economişti, ci ea se înscrie intr-o
gamă foarte variată, fiecare dintre cei care o definesc încercând să includă ceea ce este
esenţial in conţinutul şi manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase
controverse privind natura fenomenului şi, de aici , polemici şi privind definirea inflaţiei. In
continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul inflaţiei, precum şi elementele lor
definitorii.

TEORIA MONETARISTĂ A INFLAŢIEI

Teoria monetaristă a inflaţiei, denumită şi materialistă, a furnizat o analiză critică a


fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intenşitatea maximă la începutul anilor
’70, odată cu apariţia a două articole semnate de Milton Friedman intitulate “O schemă
teoretică a analizei monetare” (1970) şi “Teoria monetară a venitului nominal” (1971),
precum şi in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea şi popularizarea
monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit şi lucrările următorilor autori:

Pagina 3 din 90
K.Brunner (1970), K.Brunner şi A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972),
D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) şi M.J. Parkin (1975). In aceste lucrări monetariste rolul
central este jucat de explicarea procesului inflaţionist. Cu toate ca aceşti autori au abordări
teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:
1.inflaţia este in esenţă un fenomen monetar;
2.teoria keyneşiană , pe care monetariştii o echivalează cu o curba şimplă a lui
Phillips , neajustată la aşteptări, nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea
inflaţiei;
3.rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explica rata inflaţiei şi, respectiv,
accelerarea inflaţiei.
Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreşte să devină însă, mai mult decât
o teorie a inflaţiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigmă
teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de vedere keyneşian. Cum autorii
monetariştii nu alcătuiesc un grup omogen şi cum ei diferă, atât ca metodologie cât şi din
punct de vedere al specificităţii metodelor, este foarte greu de caracterizat şcoala de gândire
macroeconomică a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuşi, au
existat asemenea iniţiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea
« Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) şi in special
Th.Majer şi alţii care au incercat să caracterizeze monetarismul în douăsprezece propoziţii.
Membrii şcolii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziţii :
1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Şistemul economic revine automat la
un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata şomajului revine la valoarea ei
“naturală”
2.orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deşi
rezultă rate ale inflaţiei diferite.
3.o modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creşterii
economice reale (şi, de aici şi rata şomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare şi se
menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei inflaţiei (teorema acceleraţiei).
4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, şi
se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite.
Postulatul stabilităţii nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In esenţă, teza
existenţei unui şistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariştilor
(deoarece economia de piaţă se caracterizează prin instabilitate şi , in consecinţă, stabilitatea
din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorică), aşa cum remarca

Pagina 4 din 90
A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pieţei ca şistem economic este presupusa, nu dovedita.
Spre exemplu, se afirmă ca piaţa muncii tinde mereu spre echilibru , adică rata şomajului este
egală cu rata naturală, care reprezintă numai şomajul de fricţiune. Pe baza postulatului
stabilităţii, monetarismul exclude poşibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare,
caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri şi forţă de muncă. Astfel, monetarismul trece
dincolo de graniţele teoriei economice şi se caracterizează, totodată, ca având o doză de
ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul
stabilităţii.
Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă
intr-un mod înalt şi gestiunea monetară are o relevanţă şi un control redus asupra ei. Opinia
adepţilor monetarişti afirmă, in schimb, ca economia reală este relativ stabilă in mod inerent,
dar ca ea poate fi destabilizată de evoluţiile monetare care trebuie prin urmare să fie
controlate cât mai bine poşibil printr-o politică monetară abilă.
Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creştere a ofertei de bani
este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită şi teoria cantităţii pe termen lung.
Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflaţiei este influenţată
exclusiv de rata de creştere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condiţiile
unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflaţiei anticipată corect.
A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menţionată anterior,
este teoria cantităţii pe termen scurt. Această teorie susţine ca accelerarea ratei de creştere a
ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină,
temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale şi, prin urmare, reduce rata
şomajului. Inflaţia rezultată duce la o ajustare a şistemului economic. In decursul acestui
proces de ajustare, rata creşterii economice reale revine la valoarea iniţială. Astfel,
accelerarea creşterii reale obţinute printr-o rată mai rapidă de creştere a cantităţii de bani este
doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept “teorema acceleraţie”.
Majoritatea autorilor monetarişti, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest
principiu, dar cu particularităţi diferite ale modelelor. Totuşi, per ansamblu, teorema
acceleraţiei deţine un rol central in analizarea procesului de ajustări pe termen scurt.
Cea dea patra propoziţie acceeptată de adepţii monetarismului are ca element central
respingerea politicilor monetare şi fiscale discreţionare. Gestionarea activistă a cererii şi,
politicile compensatorii anticiclice sunt conşiderate o sursă de instabilitate. Modelul
monetarist arată că producţia şi ocuparea pot fi influenţate de politica economică numai intr-
atât incât să determine modificarea de preţuri care nu sunt anticipate de agenţii economici din

Pagina 5 din 90
sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat,
dar nivelul mai inalt al preţurilor (sau rata inflaţiei) se va menţine. Monetariştii se indoiesc,
de asemenea, că cei care decid politica economică au abilitatea de a prognoza modificările
viitoare ale variabilelor economice relevante şi, cu atât mai puţin, de a prevedea efectul viitor
al schimbărilor curente intervenite in instrumentele de politică economică. Problema esenţiala
a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi
regula ratei constante de creştere pentru oferta de bani sau reguli de constantă pentru politica
fiscală.
In cadrul monetarismului unii autori fac distincţie intre două şcoli de monetarism:
monetarismul I şi monetarismul al II-lea (şcoala asteptărilor raţionale). Adepţii
monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziţii menţionate anterior, iar adepţii
celei de a două şcoli monetariate sunt de acord doar cu propoziţiile 1, 2 şi 4.
Monetarismul I se intemeiază pe distincţia intre curbele lui Phillips pe termen lung şi,
respectiv, scurt. Pentru monetariştii de tipul al II-lea nici măcar nu exista o curbă a lui
Phillips. Principala deosebire dinte cele două şcoli este că, in vreme ce monetarismul I
acceptă procese de ajustare pe termen scurt in care piaţa bunurilor şi piaţa muncii pot fi in
dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune că există nu numai o tendinţă către echilibru
pe termen lung, ci şi o serie continuă de echilibre.
Conform abordării aşteptărilor raţionale, propoziţia trei (care nu este agreată de
adepţii acestei şcoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificată in felul următor:
politica monetară are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibilă a
ofertei de bani şi, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica şistematică.
In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflaţie, mai
trebuie menţionată şi opinia monetariştilor referitoare la economia deschisă.Abordarea
monetară a teoriei balanţei de plăţi, dezvoltată in special de B.Mundell şi H.G.Johnson se
concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica şi
in cazul României), conectată la economia mondială prin intermediul balanţei de plăţi. Prin
contrast cu teoria monetaristă a economiei inchise, acest model accentuează faptul că o
creştere internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflaţiei, dar duce la o deteriorare a
balanţei de plăţi.

TEORIA CANTITATIVĂ A INFLAŢIEI

Pagina 6 din 90
Denumită uneori şi teorie clasică sau neoclasică a inflaţiei , teoria cantitativă poate fi
prezentată sub doua forme:
ecuaţia “tranzacţiilor” formulată de I.Fisher (1920);
ecuaţia “cererii de bani” formulată de şcoala de la Cambridge.
Ecuaţia tranzacţiilor formulată de Irving Fisher. Fisher a incercat o abordare
macroeconomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relaţie intre oferta de bani şi
nivelul general al preţurilor. Ecuaţia tranzacţiilor a servit căutărilor sale, deoarece ea descria o
relaţie intre oferta de bani (notată cu M) şi viteza de rotaţie (notată cu V), volumul real al
tranzacţiilor (notat cu T) şi nivelul preţurilor (P):
P*T=M*V
Aceasta relaţie are insă anumite limite. In realitate din aceasta identitate nu pot fi trase
concluzii suplimentare. Cum fiecărei cumpărări îi revine o vânzare, valoarea totală a
vânzărilor (volumul tranzacţiilor inmulţit cu preţul mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie
egală cu valoarea totală a achiziţiilor. Aceasta din urmă, trebuie, la rândul ei, să fie egală cu
oferta existentă de bani inmulţită cu frecvenţa medie cu care banii circula intre diferiţii
deţinători. Totuşi, se poate presupune in continuare, aşa cum face şi, Fisher, că viteza de
circulaţie a banilor este determinată de evoluţiile instituţionale (deciziile luate de organismele
abilitate) din sectorul monetar şi că ea rămâne constantă pe termen scurt.
V= V , unde:

V=viteza de circulaţie a banilor


V =viteza medie de circulaţie a banilor.

Se poate, de asemenea, presupune că sectorul real determină volumul tranzacţiilor şi


că acesta este fixat la un nivel prestabilit:

T= T , unde:

T=volumul tranzacţiilor;
T =volumul prestabilit al tranzacţiilor.

Pagina 7 din 90
Pe baza acestor presupuneri ecuaţia tranzacţiilor poate fi interpretată ca determinând
nivelul general al preţurilor:

V
P= T *M

Nivelul preţurilor este ridicat , proporţional cu oferta de bani M; constanta de


proporţionalitate este reprezentata de raportul V/T.
In literatura de specialitate găşim frecvent şi o a doua prezentare a ecuaţiei
tranzacţiilor.

P* X = V x *M, unde:
P=preţul mediu,
X =PNN real,
V x=viteza de circulaţie a venitului

In locul volumului tranzacţiilor T , in această ultimă ecuaţie apare produsul naţional


net “real”, X . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct
proporţional cu volumul real al tranzacţiilor. In aceasta relaţie, viteza de circulaţie a venitului
inlocuieşte viteza tranzacţiilor V din penultima ecuaţie.

Ecuaţia Şcolii de la Cambridge.


Spre deosebire de ecuaţia lui Fisher, ecuaţia specialiştilor de la Cambridge utilizează o
abordare la nivel microeconomic. A.Marshall şi A.C.Pigou au adus in discuţie următoarea
problemă: “Ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori să o deţină
atunci când are nevoie de lichidităţi pentru incheierea unei tranzacţii?”
Pentru că banii se afla in concurenţă cu alte tipuri de plasamente , împărţirea averii in
bani şi alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unităţi a
cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiţii intr-un activ alternativ. Pigou
este cel care a şimplificat şi mai mult acesta abordare, presupunând ca agentul economic nu-
şi va modifica relaţia existentă intre averea sa şi volumul tranzacţiilor, pe termen scurt. Astfel,
cererea de bani a indivizilor poate fi globală intr-o cerere macroeconomica de bani, care este
direct proporţionala cu nivelul mondial al venitului.

Pagina 8 din 90
MD=k*XP, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;


k=coeficientul cererii de bani;
XP=nivelul nominal al venitului.
De exemplu, dacă gospodăriile şi firmele deţin o cantitate medie de lichidităţi care se
ridică la două zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k
este de 0,2. Dacă la funcţia cererii de bani adăugăm una a ofertei de bani şi presupunem ca
piaţa monetară este in stare de echilibru atunci:

MD=MS=M, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;


MS=oferta macroeconomică de bani;
M=masa monetară.

Se poate stabili şi o relaţie intre cele doua ecuaţii (respectiv intre ecuaţia lui Fisher şi
ecuaţia de la Cambridge):

1
M* K =M V X=P X ,

1
Unde V X = K , adică unde viteza banilor ca venit este egală cu inversul
coeficientului cererii de bani (K). In consecinţă, ambele ecuaţii(ecuaţia “tranzacţiilor” şi
ecuaţia “cererii de bani”) care alcătuiesc teoria cantitativă a inflaţiei sunt complementare şi,
totodată, ambele au un rol foarte important in inţelegerea mecanismului care generează
inflaţia.
1.1.3 TEORIA MODERNĂ A INFLAŢIEI

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care


exprimă existenţa in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce

Pagina 9 din 90
antrenează deprecierea banilor neconvertibili in aur, precum şi creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor.
Conform definiţiei, inflaţia reprezintă o disfuncţie gravă intre mărimile economice
reale şi, cele nominale, monetare. Funcţia esenţială a banilor, de măsurare a valorii bunurilor
prin intermediul preţurilor este grav perturbată. Masa monetară se gaseşte intr-o cantitate mai
mare decât valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime.
Trebuie menţionat totodată şi faptul ca nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu
inflaţia. Practic, aceasta creştere de preţuri trebuie sa fie anormală , foarte puternică, pentru a
se constitui drept inflaţie. Aceasta inseamnă, implicit, că trebuie să raportăm creşterea la un
şistem de referinţă, la un prag admişibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este
variabilă in spaţiu, dar mai ales in timp. Astfel, in secolul trecut se putea emite pretenţia
stabilităţii monetare, gândită in condiţiile unei creşteri zero a preţurilor. In secolul al XX-lea
starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economice şi lumea se obişnuieşte cu ideea
ca echilibru este intâmplător. La nivelul anilor ’50 se accepta o creştere anuala a preţurilor
cuprinsă intre 1-2%, pentru ca in perioada anilor ’60-’70, să fie socotită normală o creştere a
preţurilor de 3-4%. Actualmente acest prag se ridică până la 5-6%.
Din definiţie mai rezultă şi, faptul ca această creştere de preţuri, ca să fie conşiderată
inflaţie, trebuie să fie durabilă. Deci nu intră in discuţie o creştere conjuncturală, determinată
de factori aleatori, intâmplători, sezonieri. O altă caracteristică a inflaţiei este acea ca
preţurile cresc in mod neuniform şi, deci, creşterea preţurilor nu afectează in aceiaşi măsura
toate bunurile şi serviciile existente la un moment dat pe piaţa. In ciuda faptului ca preţurile
cresc neuniform, se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor.

1.1.4 TIPOLOGIA INFLAŢIEI

Claşificarea inflaţiei se poate realiza in funcţie de mai multe criterii, astfel:


in funcţie de modul de fucţionare al pieţei avem:
-inflaţie deschisă
-inflaţie reprimată
Daca inflaţia este deschisă, economia de piaţa continuă practic, să funcţioneze ca un
mecanism in care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei
de muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi a salariilor. Inflaţia reprimată apare atunci

Pagina 10 din 90
când controlul guvernamental inpiedică creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a
salariilor, astfel incât excesul de cerere este doar reprimat, nu şi redus. Odată cu indepărtarea
controlului guvernamental, trebuie să ne aşteptam la creşteri de preţuri şi de salarii.
b)in funcţie de amploarea procesului inflaţionist (adică in funcţie de ritmul de creştere
al preţurilor) există:
 inflaţie moderată (târâtoare) caracterizata prin creşterea generalizată a
preţurilor
cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de
stabilizare. In condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare incredere in monedă;
agenţii economici au tendinţa să incheie contracte economice pe termen lung fiind convinşi
că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi
moderate. Se manifestă totodată o preocupare redusă dacă plasarea economiilor să se
realizeze in active reale sau in titluri. Ca regula generală, productivitatea muncii cunoaşte
evoluţii ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea agenţilor economici.
 inflaţia galopantă; este cea care conduce la dublarea preţurilor in decurs de
un an, expreşie şi sursă a unor mari dezechilibre de economie. Prezenţa unei astfel de inflaţii,
impune indexarea contractelor cu indicele preţurilor sau printr-o valută conşiderată stabilă.
Moneda naţională cunoaşte o pierdere rapidă a valorii sale economice (a puterii de
cumpărare); rata dobânzii creste rapid; viteza de rotaţie a banilor se accelerează, posesorii
acestora ajungând sa păstreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesară
tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii părăsesc economia naţionala fiind plasate in
străinătate.
 hiperinflaţia este caracterizata prin creşteri ameţitoare al preţurilor; cererea
de monedă naţională scade conşiderabil deoarece exista o neincredere aproape totală in
puterea sa ; o parte foarte importantă a tranzacţiilor se efectuează sub forma unei troc modern
(barter1 ) sau in moneda alternativă. Preţurile devin deosebit de instabile, iar salariul real unei
persoane se reduce lunar cu aproximativ 30%. P. Cagan defineşte inflaţia care se manifesta
sub aceasta formă ( adică hiperinflaţia) drept o stare in care nivelul general al preţurilor creşte
cu peste 50% lunar.
c)in funcţie de cauzele inflaţiei putem distinge:
-inflaţie prin costuri;

1
Barterul reprezintă o compensaţie globală, realizată la nivel de grupe de intreprinderi sau agenţi economici
individuali, apartinând uneia sau mai multor ramuri economice. In aceste tipuri de contracte nu există un suport
financiar bazat pe mecanismul instrumentelor si mijloacelor de plată obişnuite in practica economică.

Pagina 11 din 90
-inflaţie prin cerere;
-inflaţie structurală.
Datorita importantei deosebite pe care o prezintă aceasta ultima claşificare, ea va fi
dezvoltată pe parcursul următorului subcapitol.

CAUZELE APARIŢIEI INFLAŢIEI

Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat o amplă


dezbatere intre economişti. In prezent nu exista o teorie general acceptată a inflaţiei, cauzele
care generează acest proces economic putând fi de ordin economic, pşihologic, social-politic,
intern sau extern, incluse prin relaţiile economice internaţionale şi al creşterii
interdependenţelor dintre economiile naţionale.
Anumite procese inflaţioniste provin din partea cererii, altele, din partea ofertei. P.
Samuelson spunea referitor la aceste procese ca “trăsătura caracteristică esenţială a inflaţiei
moderne este că ele au o dinamică internă şi că sunt greu de oprit după ce s-au declanşat”.
Este vorba in acest caz de aceea ce specialiştii numesc inflaţia inerţială, anticipată sau
fundamentală, adică acea rata a inflaţiei pe care agenţii economici o anticipează şi o iau in
calcul atunci când incheie contracte şi acorduri oficiale.
Integrată in acest mod, in acţiunile şi comportamentele agenţilor economici,
instituţiilor şi populaţiei, rata inflaţiei anticipate poate fi un punct de reper pentru rata inflaţiei
efective in viitor, care are tendinţa să dureze atât timp cât un şoc o face să crească sau să se
diminueze.
Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflaţie putem evidenţia următoarele
tipuri de inflaţie:
-inflaţie prin cerere;
-inflaţie prin costuri;
-inflaţie structurală.

INFLAŢIA PRIN CERERE

Pagina 12 din 90
Inflaţia prin cerere are la bază creşterea cererii globale (sub forma unui şoc sau in
mod treptat) in faţa căreia oferta este inelastică sau indiferentă. In figura nr. 1, “INFLAŢIA
PRIN CERERE” se poate observa că prin creşterea cererii sub impactul unui şoc, preţul şi
cantitatea de echilibru sporesc (de la Po, PNBo la P1, PNB1) ca expreşie a modificării
echilibrului (de la E0 la E1) care se adaptează atât prin cantităţi cât şi prin preţuri.

Figura nr.1. inflaţia prin cerere

Acest tip de inflaţie a fost pus in evidenţă de adepţii teoriei cantitative a banilor ,
variaţia procentuală a masei monetare fiind egală cu masa variaţilor procentuale a cantităţilor
oferite şi preţurilor, conform relaţiei:
M = Q + P , unde:
M =variaţia procentuală a masei monetare;
Q =variaţia procentuală a cantităţii oferite (sau PNB , PIB );

P =variaţia preţurilor.

Pagina 13 din 90
Premisa inflaţiei este ca masa monetară să crească mai repede decât PNB sau PIB,
adică oferta de monedă şi veniturile agenţilor economici cresc mai intens decât oferta de
bunuri economice.
Pentru a avea loc procesul inflaţionist este necesară atât creşterea generalizată a
preţurilor cât şi creşterea in timp (de durată) a acestora. Pentru a se realiza creşterea de durată
a fenomenului inprejurările sunt multiple. Ele ţin mai intâi de mecanisme intenţionate de a
crea in mod repetat mai multa monedă decât nevoile circulaţiei, graţie fluxului de metale
preţioase, tipărirea unui volum exagerat de bancnote, politica monetară expansivă a băncii
centrale s.a.m.d., neinsoţite de creşterea corespunzătoare a ofertei. In toate şituaţiile
menţionate este generata cerere salarială suplimentară, in exces, iar majorarea preţurilor este
soluţia imediată pentru echilibrarea pieţelor.
Acest mecanism direct in declanşarea inflaţiei este insoţit de altul, indirect, relevat de
către Marshall, Keynes şi Friedman. După aceştia, intre creşterea masei monetare şi a cererii
normale se interpune scăderea ratei dobânzii care explică de ce prima o declanşează pe cea de
a doua. De exemplu, dacă Banca Naţională cumpără bilete de tezaur sau alte titluri de pe
piaţă, particularii şi băncile vor deţine mai multe lichidităţi; in mod natural, cursul titlurilor va
creşte iar rata dobânzii se reduce, ceea ce îi incită să achiziţioneze alte active reale (pentru că
cele financiare s-au scumpit), fapt ce poate stimula producţia de bunuri reale fizice.
Elasticitatea producţiei, in special cea de bunuri durabile şi de capital, este decisivă
pentru instalarea stării de inflaţie. Dacă oferta este elastică cu cererea, atunci mecanismul
indirect nu declanşează inflaţia. Dacă elasticitatea producţiei de bunuri durabile şi de capital
este inelastică (pentru că intreprinzătorii nu au poşibilitatea de a spori oferta) procesul
inflaţionist, prin mecanismul indirect, este declanşat şi se autointreţine.
Importantă pentru declanşarea sau nedeclanşarea procesului inflaţionist este şi
categoria de agenţi economici in poseşia căruia ajunge excesul de masă monetară pusă in
circulaţie. Dacă sporul de masă monetară ajunge in principal la producători, investiţiile sunt
stimulate, creşte produsul global, iar poşibilităţile procesului inflaţionist se diminuează.
Atunci când sporul de masă monetară ajunge in special la consumatori şi speculatori, creşte
cererea de satisfăcători şi de active financiare şi monetare, iar efectul de creştere a preţurilor
este preponderent şi procesul inflaţionist se declanşează cu intenşitate.

INFLAŢIA PRIN COSTURI

Pagina 14 din 90
Inflaţia prin costuri se fundamentează pe legăturile care există intre nivelul costurilor,
comportamentul agenţilor economici şi eficienţa utilizării factorilor de producţie. Ipoteza de
la care porneşte analiza o reprezintă faptul că costurile unitare primesc un impuls de creştere.
Acest impuls de creştere poate fi generat de:
-deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale; ceea ce duce la scumpirea
factorilor de producţie din import, favorizând creşterea IPC şi a bunurilor cu ajutorul
factorilor de producţie importaţi;
-pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce conduce la majorarea
costului mediu fix;
-atragerea in circuitul economic a unor factori de producţie mai mari, ai căror preţuri
sunt superioare in raport cu productivitatea marginală ca urmare a unor proaste alocări de
resurse;
-existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină revendicări din partea
şindicatelor şi patronatelor pentru a-şi conserva veniturile reale, ceea ce necesită creşterea
veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite şi taxe etc), soldate cu majorarea
costurilor unitare.

Sporuri de 1
venituri Inflatie

4 2
Cresteri de preturi 3 Majorarea costurilor
unitare
Figura nr.2. Creşterea costurilor şi inflaţia

Pe pieţele concurenţiale sau neconcurenţiale majorarea costului mediu şi marginal,


conduce la restrângerea ofertei, atât a celei individuale (a industriei)
cât şi a celei agregate. Aceasta se intâmplă pentru că, dacă preţul factorilor de
producţie creşte, cu resursele băneşti disponibile, agenţii economici vor putea achiziţiona
cantităţii mai mici de factori de producţie pe baza cărora aşigură oferta agregată. In felul

Pagina 15 din 90
acesta, pe baza resurselor băneşti reale, produsul efectiv coboară sub cel potenţial, ceea ce
rupe echilibrul dintre cererea agregată şi oferta agregată. Drept urmare, curba ofertei agregate
se deplasează spre stânga, cea ce duce la un echilibru nou (E 1) caracterizat prin PNB efectiv
mai mic şi preţuri de piaţă mai mari.

Figura nr.3. Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri poate apărea şi ca urmare a politicii guvernamentale, când puterea
este interesată să menţină o cerere inaltă, practicând politici monetare şi fiscale expanşive. In
acest fel se poate ivi şituaţia ca cererea globală, care este susţinută artificial de către autorităţi
să sporească producţia potenţială, ceea ce duce la reacţii inflaţioniste care in condiţiile
ocupării depline a factorilor de producţie, in special forţei de muncă, se soldează cu creşteri
salariale, ceea ce conduce la creşteri de costuri, apoi de preţuri, şi acest ciclu putânduse repeta
la infinit.
Şituaţia de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate şi ca spirala
inflaţionistă preţuri-salarii.

Pagina 16 din 90
1.2.3 INFLAŢIA STRUCTURALĂ

Inflaţia structurală presupune o şituaţie gravă din economie, in care cererea şi oferta
se modifică in sens contrar; ca regulă, cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade. Ea
reprezintă atât o continuare intre inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi unele
elemente componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste , de oligopol
şi administrativ –birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii
globale, concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.
Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra structurii
viitoare a cererii, cea ce generează neconcordanţă intre structura materială a cererii şi cea a
ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va declanşa o
tendinţă de creştere a preţurilor, care, prin mecanismele specifice de autointreţinere, se
generalizează la intregul nivel al economiei naţionale. Cererea excendentă poate proveni de la
factorii guvernamentali, angajaţi particulari sau fie de natură externă.

Figura nr.4. Inflaţia structurală

Pagina 17 din 90
Atunci când intervin şocuri asupra, cererii şi ofertei agregate inflaţia tinde să ramână
constantă. Pe termen scurt, evoluţia procesului inflaţionist este influenţată de relaţia dintre
dinamica cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este mai sensibilă
la creşteri (elastică la factorii creşterii) şi inelastică la scădere, in timp ce oferta este elastică
la scădere şi inelastică in faţa majorităţii factorilor de creştere.

EFECTELE ŞI COMBATEREA INFLAŢIEI

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, in funcţie de forma şi, intenşitatea


procesului inflaţionist, de politicile economice promovate de instituţii împuternicite, ca şi de
capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi controla acest proces.

1.3.1 PRINCIPALELE EFECTE ALE INFLAŢIEI

Un prim efect, care are fapt generator inflaţia, constă in diminuarea puterii de
cumpărare a monedei, proces ce afectează in mod diferit şi neegal agenţii economici. Prin
deprecierea banilor se elimină o parte a resurselor materiale acumulate şi, in acest fel, se
asigură foloşirea la o rată diminuată a capacităţilor din cadrul circuitului economic.
Inflaţia deblochează (sau in unele cazuri poate bloca) mecanismul economic.
Eliminând unităţile parazit sau capacităţile uzate moral, procesul inflaţionist favorizează
adaptarea unităţilor rămase la exigentele impuse de progresul tehnic şi mecanismele
economiei de piaţă.
Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează
inclinaţia spre consum şi pe debitori şi restricţionează inclinaţia spre economii şi pe creditori.
In acest fel, procesul antrenează fuga de lichidităţi şi preferinţa exagerata pentru plasamente
in bunuri de folosinţă indelungată, neproductive.
In condiţiile unei deprecierii inflaţioniste a bunurilor (egala sau mai mare decât rata
reală a dobânzii) cei care-şi desfaşoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească
aceste credite in mod gratuit. Restituirea creditelor se realizează in bani devalorizaţi după ce

Pagina 18 din 90
s-a incasat un beneficiu real. In aceiaşi termeni, se pune şi problema inprumuturilor de stat,
populaţia care a creditat statul rămânând cu obligaţiunile de stat devalorizate.
Inflaţia indepărtează din circuitul activ o parte importantă a masei monetare,
concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor. Acest efect se constată numai in
termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a cantităţii de bani la populaţie.
Ca şi receşiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de producţie existente
cu nevoile reale de consum. Ea realizează acest lucru prin presiunea permanentă pe care o
exercită, in avans, asupra resurselor. Specialiştii susţin că hiperinflaţia (şituaţie in care s-a
aflat şi ţara noastră) cu trecut crescător şi de durată, dacă este insuficient controlata reprezintă
un factor care poate duce la dezorganizarea intregii economii. Hiperinflaţia viciază corelaţiile
dintre preţurile diferitelor mărfuri, ingreunând poşibilitatea efectuării calculelor de eficienţă
şi rentabilitate.

1.3.2 MODEL DE ÎNLĂTURARE A INFLAŢIEI

Atunci când o inflaţie s-a manifestat sau continuă să se manifeste pentru un timp
indelungat se pune problema dacă poate fi vreodată redusă fără a intâmpina dificultăţi majore
sub forma pierderii locurilor de muncă sau a scăderii producţiei.
Ipoteza de la care porneşte o astfel de analiză de combatere a inflaţiei este următoarea:
inflaţia este continuă (in condiţiile in care venitul actual este mai mare decât nivelul său
potenţial); inflaţia a continuat pentru un timp şi oamenii se aşteaptă ca ea să continue.
Această menţinere cu fermitate a aşteptărilor unei continuări a ratei curente a inflaţiei
este cea care conduce la conceptul unei inflaţii perşistente. Să presupunem că în acest caz ca
banca centrală decide să reducă rata inflaţiei, reducând rata sa de validare monetară.
Evenimentele care vor urma unei astfel de decizii se inscriu in trei etape:
Etapa I
Prima faza a politicii antiinflaţioniste constă in incetinirea ratei expanşiunii monetare
sub rata cuvenită a inflaţiei.
Etapa a II-a
Stagflaţia. Principalul efort al guvernului in această etapă îl constituie reducerea
şomajului până când acesta atinge “rata naturală”, iar preţurile să fie stabile. De multe ori
insă, in loc să se intre in limita şomajului natural şi a preţurilor stabile, economiile tind să

Pagina 19 din 90
supraliciteze şi să intre intr-un decalaj receşionist. Motivul principal al acestei supralicitări
este că salariile nu depind doar de cererea excesivă curentă ci şi de aşteptările inflaţioniste.
Aşteptările pot determina ca inflaţia sa perşiste după ce cauzele ei iniţiale au fost
inlăturate. Ceea ce iniţial a fost o inflaţie prin cerere, rezultând dintr-un decalaj inflaţionist,
devine o inflaţie pur aşteptată, alimentată pe de altă parte şi din convingerea populaţiei că
inflaţia va continua.
Faza de stagflaţie se caracterizează prin faptul că economia cu toate că inregistrează
un decalaj receşionist, nivelul preţurilor continuă să crească.
Etapa a III-a
Recuperarea. Faza finală, este reintoarcerea la o şituaţie de ocupare deplină. Atunci
când economia ajunge, in cele din urmă, la sfârşitul fazei de stagflaţie, şituaţia este aceeaşi ca
şi cum economia ar fi fost lovită de un şoc izolat al ofertei agregate.
Acei economişti care sunt preocupaţi in legătură cu aşteptările că salariile şi preţurile
să scadă se tem ca procesul va dura un timp foarte indelungat. Cei care-şi pun problema
accelerări temporare a expanşiunii monetare se tem ca aşteptările de inflaţie pot fi reinviate
atunci când banca centrală creşte emisiunea monetară. Dacă aşteptările inflaţioniste sunt
reinviate, banca centrală va avea de făcut o opţiune pentru care nu este deloc invidiată. Fie
trebuie să permită ca o noua receşiune severă să spargă aceste aşteptări inflaţioniste, fie,
trebuie să valideze inflaţia pentru a reduce şomajul. In acest din urma caz, revenim acolo de
unde a inceput o inflaţie validată.

1.3.3 INDEXAREA VENITURILOR

Indexarea salariilor şi a altor categorii de venituri reprezintă tot o componentă a


politicii antiinflaţioniste, având ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au
pierdut-o salariaţii şi alte categorii de persoane cu venituri fixe.
Indexarea reprezintă o tehnică ce permite evoluţia (creşterea) veniturilor in funcţie de
creşterea preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a acestor venituri.
După procentul cu care sunt indexate veniturile distingem:
-indexare totală (veniturile sunt indexate cu acelaşi procent cu care a crescut rata
inflaţiei);

Pagina 20 din 90
-indexarea parţială (veniturile sunt indexate cu un procent inferior faţă de rata
inflaţiei).
In perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989 şi până spre finalul
anului 1991, salariaţii mai erau protejaţi împotriva efectelor negative ale inflaţiei şi de
compensaţiile fixe de care beneficiau. Acordarea de compensaţii fixe a constituit suportul
principal de creştere a veniturilor provenite din salarii in perioada octombrie ’90 (când a avut
loc prima liberalizare a preţurilor) –iunie ’91. Ulterior această şituaţie s-a modificat pentru că
s-a trecut la negocierea salariilor dar, practicarea compensaţiilor fixe s-a menţinut, intr-o
anumită măsură.
Totuşi, în condiţiile economice specifice ale României şi a evoluţiei procesului
inflaţionist, s-a ajuns la concluzia că nu era necesară menţinerea acordăii de compensaţii fixe
şi că trebuie să se treacă la indexarea curentă a salariilor. Unul din principalele motive pentru
sprijinul acestei idei era constituit din faptul că gospodăriile îşi optimizează şingure alocarea
veniturilor pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare, şi, in consecinţă, nu era
necesar să se acorde compensaţii fixe pentru anumite bunuri şi să se recurgă la indexarea
veniturilor pentru altele deoarece orice gospodărie îşi aloca resursele monetare in funcţie de
consecinţele ei specifice şi nu de destinaţiile stabilite la nivel central, în mod arbitrar.

CAPITOLUL 2
ELEMENTE ESENŢIALE PENTRU ANALIZA PROCESULUI INFLAŢIONIST

2.1 CURBA LUI PHILLIPS

Teoria modernă a inflaţiei a fost influenţată intr-o măsură deosebită de apariţia


modelului curbei lui Phillips, iar mai târziu de criticile aduse acestei curbe. Pe parcursul
existentei aceste curbe se pot distinge trei etape importante:
a)formarea noţiunii de către Phillips şi Lipsey 2, care a avut ca punct de pornire
presupunerea că intre rata şomajului există o relaţie stabilă, invers proporţională;

2
Richard Lipsey este cel care in 1960 a propus o relaţie asemănătoare cu cea a lui Phillips dar de forma lineară
(relaţia lui Phillips era una nelineara)

Pagina 21 din 90
b)diferenţa dintre curba lui Phillips pe termen scurt şi cea pe termen lung (diferenţa
este demonstrată de către Milton Friedman şi E.Phelps prin teoria “ratei naturale a
şomajului”);
c)critica adusă curbei lui Phillips de către adepţii şcolii aşteptărilor raţionale, care
conşiderau ca nu există nici o formă şistematică de compunere intre inflaţie şi şomaj.

2.1.1 CURBA INIŢIALĂ A LUI PHILLIPS

În 1952, A.W.Phillips a revoluţionat teoria modernă a inflaţiei printr-un articol,


consacrat relaţiei dintre variaţia salariilor şi rata şomajului. Această relaţie a fost dedusă din
analiza celor doua variabile (şomajul şi salariile) pe o perioada de peste 50 de ani, mai precis
intre anii 1861-1913, in Marea Britanie.
Phillips, pe baza relaţiei de mai sus (care este de forma neliniară, negativă), a dedus ca
aceasta se potriveşte perfect următorului interval de timp, adică perioadei 1913-1957.
Conform funcţiei, rata de creştere a salariilor scade pe măsura ce creşte rata şomajului.

Pagina 22 din 90
Figura nr.5. Curba iniţială a lui Phillips

Unde: U=rata şomajului (in procente)


W=rata de variaţie a salariilor (in procente)
Curba de mai sus ne relevă doua aspecte foarte importante:
a)când rata şomajului este de 5,5% salariile staţionează (W=0)
b)Phillips a dedus de asemenea că atunci când rata şomajului scade salariile cresc mai
repede, iar atunci când rata şomajului are tendinţa de creştere, salariile cresc mai lent.

Figura nr.6. Curba lui Phillips

Pe parcursul cercetărilor sale, Phillips nu a urmărit ca relaţia mai sus menţionată


(dntre rata şomajului şi rata de creştere a salariilor), să fie negativă, ci mai degrabă el a fost
atras de găşirea unei relaţii care să fie stabilă.

Pagina 23 din 90
În figura nr.6 se poate observa ca unei valori a ratei şomajului (notată cu u), îi
corespunde două valori ale ratei de variaţie a salariilor (w). Ratei şomajului îi corespunde
două puncte care reprezintă, pe de o parte, rata inflaţiei prin salarii reprezentată de RB care se
datorează scăderii ratei şomajului (când cererea de forţa de muncă are un ritm ascendent), iar
pe de altă parte, rata inflaţiei prin salarii RX care apare când rata şomajului creşte (cererea de
forţa de muncă în acest caz se reduce).
Rezultă că rata de creştere a salariilor nu depinde numai de rata şomajului, de nivelul
excesului de cerere, dar şi de variaţia acestui nivel. Phillips spunea în 1958 că “la orice nivel
al şomajului există o tendinţa clară a ritmului de variaţie a ratei salariilor de a se şitua
deasupra nivelului mediu, atunci când şomajul descreşte in perioada de avânt economic, şi
sub nivelul mediu, când şomajul creşte in perioada de declin a ciclului economic”.
Curba lui A.Phillips a fost construită pe baza unor date reale (şituaţia din Marea
Britanie de la inceputul secolului nostru şi sfârşitul secolului trecut) şi a constituit un model
ce incerca sa explice ceea ce nu reuşise teoria economică, şi anume: de ce nivelul salariilor
are tendinţa continua de creştere.
Cel care a incercat să teoretizeze acest model empiric a fost R.G.Lipsey.

2.1.2 MODELUL LUI R.G.LIPSEY

Lipsey porneşte in alcătuirea modelului său de la curba originală a lui Phillips, dar şi
cu ipoteza unei pieţe, unice a forţei de muncă (adică şistemul unei cereri şi oferte pe o piaţă
unică). Lipsey, in modelul său ignoră faptul că fiecare piaţă de muncă, (fie ea la nivel
naţional, regional sau la nivel de ramură economică) are propriile sale caracteristici. Totodată,
Lipsey a utilizat in modelul său salariul nominal, spre deosebire de teoria economică care
conşideră că cererea şi oferta de pe piaţa muncii sunt funcţii ale salariului real.

Pagina 24 din 90
Figura nr.7. Modelul lui R.G.Lipsey

ND=cererea de forţă de munca


NS=oferta de forţă de munca
In figura nr.7 se poate observa că cererea de forţă de muncă (notată cu ND) şi
respectiv oferta de forţă de muncă (NS) reprezintă funcţii liniare ale salariului nominal. Piaţa
forţei de muncă se află echilibru atunci când ND şi NS inregistrează aceiaşi valoare (punctul
A). Atunci când diferenţa dintre ND şi NS este zero, rata de variaţie a salariilor nominale este
considerată nulă.
Pe piaţă, oferta de forţă de muncă este alcătuită din numărul persoanelor angajate şi
numărul celor fără loc de muncă:
ND=N+U, unde:
N=numărul celor angajaţi;
U=numărul şomerilor.
Numărul de salariaţi plus numărul locurilor de muncă vacante alcătuiesc cererea de
forţă de muncă.

Pagina 25 din 90
NS=N+V, unde:
V=numărul locurilor de muncă vacante.
Excesul de cerere de forţă de muncă este reprezentat de diferenţa dintre numărul
posturilor vacante şi numărul şomerilor.
X=NS-ND, unde:
X=excesul de cerere de forţă de muncă.
X=N+V-N-U=V-U
În ipoteza că forţa de muncă va deveni mai numeroasă (vezi figura nr.7), de exemplu
de la ND la N1D), un motiv constituind-l faptul că se aşteaptă o creştere a veniturilor, atunci
excesul de cerere de muncă, reprezentat de segmentul AB, apare pentru nivelul curent al
salariului nominal (W0). In practica macroeconomică nivelul salariilor creşte (de la W0 la
W1) odată cu creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Lipsey a extrapolat curba lui
Phillips asupra pieţei forţei de muncă cu ajutorul a două funcţii:
funcţia de ajustare a salariilor (care reprezintă o relaţie intre excesul de cerere de forţă
de muncă şi variaţia salariilor nominale);
funcţia X-U, care este o relaţie negativă intre excesul de cerere de forţă de muncă şi
rata şomajului.

2.1.2.1 FUNCŢIA DE AJUSTARE A SALARIILOR

Funcţia de ajustare a salariilor arată că rata de variaţie a nivelului salariilor este


determinată de diferenţa dintre cerere şi ofertă, cu alte cuvinte de excesul de cerere de forţă
de munca:

D S
N N S
X= N , unde:

X=excesul de cerere de forţă de muncă


ND=cererea planificată de forţă de muncă
NS=oferta planificată de forţă de muncă.

Pagina 26 din 90
Cu cât cererea depăşeşte mai mult oferta, cu atât nivelul salariilor va creşte mai
repede. Dacă însă există un raport de egalitate intre cererea de forţa de muncă şi oferta de
forţă de muncă, nivelul salariului nominal va rămâne constant.

Figura nr.8. Funcţia de ajustare a salariilor


Astfel, funcţia de ajustare a salariilor este:
dW
W= W
Dw/w D S
N N
S
W=k . N ,
C
sau altfel spus variaţia nivelului salariilor nominale este direct proporţională cu
excesul de cerere de forţă de muncă.
O nr.8, un exces de cerere de forţă de muncă produce o variaţie relativă AC a
In figura
D S
salariilor nominale. In vreme ce nivelulAsalariilor şi X=N
variaţiaNacestuia
/NS sunt observabile pe cale
empirică, excesul de cerere de forţă de muncă ND-NS reprezintă o diferenţă intre două
mărimi planificate, care nu pot fi observate statistic, in mod direct. Pentru a aproxima excesul
de cerere de forţă de muncă a fost necesară introducerea unei relaţii ajutătoare, pe care
R.G.Lipsey a obţinut-o facând legătura intre excesul de cerere de forţă de muncă şi rata
şomajului.

2.1.2.2 FUNCŢIA X-U

Alături de funcţia de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit şi o relaţie negativă intre


excesul de cerere de forţă de muncă(X) şi rata şomajului (u).

Pagina 27 din 90
Figura nr.9. Funcţia X-U

Uf=nivel funcţional al şomajului

In concepţia lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un număr al şomerilor


egal cu cel al locurilor de muncă vacante şi, astfel curba x-u intersectează axa OU(abscisa din
figura nr.9) intr-un punct Uf, care este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul).
Dacă cunoaştem acest punct (este vorba de Uf), Lipsey era de părere că o creştere a excesului
de cerere de forţă de muncă va genera o scădere a şomajului (u) şi că o creştere a excesului de
ofertă de forţă de muncă va conduce la majorarea ratei şomajului.
Din combinarea celor două funcţii (funcţia de ajustare a salariilor şi relaţia x-u),
rezultă o curbă specifică a lui Phillips, care se referă la o piaţă individuală a forţei de muncă.
Conform modelului Phillips-Lipsey, rata inflaţiei prin salarii se explică prin excesul de cerere
de pe piaţa forţei de muncă.

2.1.3 CURBA LUI PHILLIPS ÎN TIMP

Pagina 28 din 90
Milton Friedman şi Phelps sunt primii economişti care au manifestat neincredere la
adresa curbei lui Phillips. Ei şi-au pus intrebarea dacă aceasta curbă reprezintă o relaţie
stabilă atât pe termen lung dar şi pe termen scurt. Totodată Friedman critică interpretarea dată
de Lipsey curbei lui Phillips, in special datorită faptului că Lipsey nu a luat in calcul
aşteptările inflaţioniste. Phelps şi Fiedman arătau că orice punct luat de pe curba lui Phillips
determină o anumită rată de inflaţie, dar dacă rata anticipată a inflaţiei se va schimba, acest
lucru va conduce la modificarea curbei lui Phillips. Orice rată a inflaţiei actuale, mai ridicată,
va determina peste o perioadă relativ lungă de timp, o rată mult mai ridicată a inflaţiei
aşteptate şi in acest mod curba lui Phillips va avea o tendinţă de urcare ce va împiedica orice
compensare intre inflaţie şi şomaj pe termen lung (vezi figura nr.11).
In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: “dacă se aşteptă o creştere
generală a preţurilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociată şomajului mai scăzută sau mai
ridicată decât cea care ar exista dacă s-ar aştepta o stabilitate a preţurilor viitoare, iar cererea
globală s-ar comporta de o manieră care să determine preţuri medii stabile?”. Deşi nu neagă
existenţa unei curbe pe termen scurt Friedman şi Phelps susţin că acesta se modifică odată ce
se schimbă rata anticipată a inflaţiei.

Figura nr.10. Curba lui Phillips în timp

Pagina 29 din 90
In figura de mai sus se evidenţiază mai multe curbe ale lui Phillips, şingura diferenţa
dintre ele constând in faptul că fiecare este trasată pe baza unei rate a inflaţiei anticipate
diferite (respectiv pentru 0%, 1%, 2% şi 3%). Conform opiniei celor doi economişti
(Friedman şi Phelps) tocmai din acest motiv ecuaţia ce dă curba lui Phillips trebuie să arate
astfel:
r=f(u)+r*, unde:
r=rata inflaţiei
u=rata şomajului
r*=rata anticipată a şomajului
Din datele de mai sus se pot extrage următoarele concluzii:
-curba lui Phillips se modifică de fiecare dată, odată cu rata anticipată a inflaţiei;
-orice schimbare a ratei anticipate a inflaţiei are drept urmare deplasarea curbei lui
Phillips ascendent (dacă rata inflaţiei aşteptate creşte) şi descendent (dacă rata inflaţiei
anticipate inregistrează o scădere).

2.1.4 INOVAŢIILE ADUSE DE SAMUELSON ŞI SOLOW CURBEI LUI PHILLIPS

P.Samuelson şi R.Solow au publicat in 1960 o lucrare care a adus curbei lui Phillips o
imensă popularizare. Aceşti doi autori au incercat in primul rând să demonstreze importanţa
conceptului teoretic de curbă a lui Phillips pentru politica economică a unei ţări. Specificul
tratării curbei lui Phillips de către Samuelson şi Solow derivă din următoarele motive:
a)curba iniţială a lui Phillips (care reprezintă o relaţie intre rata şomajului şi rata de
variaţie a salariilor) a fost modificată, astfel incât, ea a devenit o relaţie intre rata şomajului şi
rata inflaţiei.
b)Samuelson şi Solow au transformat conceptul teoretic intr-un instrument de politică
economică care permitea realizarea de programe guvernamentale ce puteau combina,
alternativ, rate ale şomajului cu rate ale inflaţiei.
După apariţia lucrării celor doi specialişti, această formulare a curbei lui Phillips (ca
relaţie intre inflaţie şi rata şomajului) a ajuns să aibe prioritate in dezbaterile ce aveau această
temă, ca şi în cercetările ulterioare. Există insă o relaţie intre formulările lui Phillips-Lipsey şi
ale lui Samuelson-Solow privind curba lui Phillips, care este dată de o formulă a marjei de
profit inclusă in preţ. Agenţii economici îşi determină preţurile de vânzare ale produselor lor

Pagina 30 din 90
cu ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de muncă depusă
(acest adaos include marfa de profit obişnuită la nivel de ramură precum şi un coeficient care
să remunereze deprecierea capitalului fix):
WN
P=(1+a) X , unde:
P=preţul produsului (sau nivelul preţului)
W=nivelul salariului nominal;
N=număr de salariaţi;
X=nivelul producţiei efective
WN W

X A =costul pe unitatea de muncă

a=adaos
După logaritmare şi derivare rezulta:
log P=log (1+a)+log W-log A
dP dW dA
 
P W A sau r  W   , unde:

r=rata inflaţiei
W=rata de creştere a salariilor nominale
 =rata de creştere a productivităţii muncii

Din modul de formare a preţului se deduce ca rata inflaţiei este egală cu diferenţa
dintre rata de creştere a salariilor nominale şi rata de creştere a productivităţii muncii.
In continuarea demonstraţiei lor, Samuelson şi Solow, presupun că, curba lui Phillips
se mai poate scrie sub următoarea forma:
W=r*+bu-1+  , b>0
0    1, unde:
r*=rata anticipată a inflaţiei.

Rata de variaţie a salariilor nominale W (exprimată in procente) depinde de rata


aşteptată a inflaţiei (r*), de gradul de preşiune al cererii (notat cu u -1) şi de rata de creştere a
productivităţii muncii (  ).
Din penultimele două relaţii se obţine curba lui Phillips, modificată de Samuelson şi
Solow:
r=r*+bu-1-(1-  ) 

Pagina 31 din 90
Aceasta ultimă formulă ne permite să concluzionăm că rata inflaţiei(r) este
determinată de preşiunea exercitată de cerere asupra pieţei muncii (bu-1), de rata aşteptată a
inflaţiei(r*) şi de termenul (1-  )  , care arată partea din creştere a productivităţii muncii ce
nu se transferă asupra muncitorilor sub forma unor creşteri salariale. Cu cât această
componentă a productivităţii muncii este mai ridicată, cu atât este mai scăzută rata inflaţiei.
In acelaşi timp, Samuelson şi Solow, au dorit transformarea curbei lui Phillips dintr-o
teorie economică, intr-un instrument de politică economică. Astfel, în opinia lor, fiecare punct
de pe curba lui Phillips putea fi interpretat ca o varianta poşibila a politicii economice dusă de
guvern.
Intre punctele A şi B (vezi figura nr.11) de pe curba R a lui Phillips se manifestă o
relaţie invers proporţională intre ratele şomajului şi ale inflaţiei. Cu alte cuvinte se poate
obţine o inflaţie mai scăzută in schimbul unui şomaj mai ridicat, sau se poate realiza un şomaj
mai scăzut, dar in acest caz inflaţia va cunoaşte un trend ascendent.

Figura nr.11. Curba lui Phillips

Pagina 32 din 90
Spre exemplu, plecăm de la ipoteza că o perioadă relativ indelungată de timp preţurile
au crescut cu 4% anual şi că rata şomajului s-a menţinut in jur de 7,5%. Guvernul
conşiderând ca aceasta rată a şomajului este ridicată incearcă să o reducă prin stimularea
cererii, cum ar fi, de exemplu, creşterea deficitului bugetar finanţat printr-o creştere a ofertei
de bani. Modelul macroeconomic este al ocupării, care are atât efecte reale, cât şi efecte
inflaţioniste, astfel incât creşterea cererii globale nu numai că reduce rata şomajului dar şi
sporeşte rata inflaţiei.
2.2 MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M.KEYNES
In esenţă modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de elemente
şi anume:
1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum ar fi venitul
naţional, cerere, ofertă, consum, economie, investiţii globale etc), fie din rata lor sau raportul
dintre două categorii (inclinaţia spre consum, rata dobânzii etc).
2.relaţiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuaţii sau inegalităţi,
precum şi, interdependenţa dintre ele redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, funcţia
ofertei, funcţia investiţiilor etc).
3.parametrul investiţional multiplicator (K) cu ajutorul căruia se exprimă gradul de
intenşitate.
Pentru inţelegerea demonstraţiei lui Keynes se impune prezentarea amănunţită a
elementelor ce fac parte din modulul său.
2.2.1 Variabilele
Variabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene (sau
determinate) şi variabile exogene (sau determinante).
a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregaţi care caracterizează nivelul
activităţii economice la scara economiei naţionale şi anume:
-preţul global de oferta a producţiei realizat (Z);
-cererea efectivă de mărfuri (D) sau volumul total de incasări obţinute de
intreprinzători din vânzarea mărfurilor; această cerere efectivă de mărfuri se compune din
două părţi: cererea de bunuri de consum final sau individual (D1) şi cererea de bunuri
destinate investiţiilor (D2);
-venitul global (y)
-consumul final global (C)

Pagina 33 din 90
-economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care rămâne după scăderea
consumului final global (C)
S=Y-C
-investiţiile globale (I)
-volumul foloşirii mâinii de lucru sau al ocupării (N sau E)
Cea mai importantă dintre variabilele endogene pentru funcţionarea economiei de
piaţă este cererea efectivă de mărfuri (D) deoarece in funcţie de nivelul şi modificarea ei
depinde modificarea celorlalte variabile.
b)variabilele exogene constau intr-o serie de proporţii (rate) date, cu privire la
comportamentul agenţilor economiei, atât in calitate de consumatori (inclinaţia spre consum),
cât şi in calitate de intreprinzători. Variabilele exogene foloşite de Keynes sunt in număr de
trei:
-inclinaţia spre consum, privită ca raport intre consum şi venit (C/Y) sau direct, sporul
de consum şi sporul de venit (inclinaţia marginală spre consum C’=DC(DY), cu reversul ei
inclinaţia spre economie, in expreşie medie (S/Y) sau sub formă marginală (n=DS/DY).
-eficienta marginală a capitatului, sau procentul de profit obţinut cu ultima investiţie.
-rata dobânzii.
2.2.2 Relaţiile dintre variabile
Relaţiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui şistem de ecuaţii şi inegalităţi
(ecuaţii de comportament-funcţiile-, ecuaţia fundamentală a modelului, ecuaţia de echilibru
etc). Pentru inţelegerea modelului, trebuie să amintim concepţia lui Keynes despre economia
de piaţă şi, care sunt cauzele, in opinia sa, care generează dezechilibrul in economie.
In contradicţie cu economiştii claşici care, de regulă, presupuneau deplina utilizare a
capacităţilor de producţie, negând astfel şomajul, iar mai târziu, unii dintre ei (A.C.Pigou)
admiteau numai şomajul voluntar şi funcţional (temporar), J.M.Keynes admite şi recunoaşte
existenta şomajului involuntar (şomajul economic de masă) şi incearcă să-i descopere
cauzele.
Keynes este de părere ca nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de
lucru (N) depinde de cererea efectivă de mărfuri (D) sau de incasările intreprinzătorilor din
vânzarea producţiei, respectiv de cererea solvabilă:
N=f(D)
Daca luăm in calcul structura cererii da mărfuri şi mărimea venitului global (Y),
Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) şi a investiţiilor globale
(I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia se afla in stare de echilibru:

Pagina 34 din 90
C+I=Y
Relaţia de mai sus reprezintă ecuaţia fundamentală a modelului keyneşian.
In realitate nu toate mărfurile găsesc desfacere pe piaţă (astfel luând naştere
dezechilibrul in economie) şi astfel:
C+I<Y,
Ceea ce demonstrează faptul ca incasările sunt mai mari decât producţia oferită, că
cererea globală de bunuri finale (C) şi bunuri pentru investiţii(I) este mai mică decât oferta (Y
şi Z), că o parte din producţie nu se poate vinde şi, in mod logic, o parte din muncitori nu
găsesc de lucru, perşistând astfel şomajul involuntar.
Căutând o soluţie pentru această şituaţie nefavorabilă, Keynes arată că dacă se scade
consumul final global (C) din venitul global (Y), rămâne o parte nefolosită din cadrul
venitului, adică acea parte care nu a avut piaţa conşiderat ca economic pentru firme (S):
Y-C=S
Dacă această parte din economie “S” ar fi egală cu investiţiile (I), este poşibil sa se
realizeze echilibru economic şi ar putea să crească ocuparea mâinii de lucru (respectiv să se
reducă rata şomajului).
S=I
Ecuaţia S=I, poartă numele ecuaţia de echilibru a modelului economic keynesian. In
realitate insă, nu tot ce se economiseşte sau se acumulează nu este investit, putând exista
şituaţia in care S>I sau S<I. Faptul acesta este conşiderat de Keynes ca generator al
dezechilibrelor şi exprimă dificultăţi in vânzarea unei părţi din produsele realizate sau chiar a
intregii producţii, menţinerea sau accentuarea şomajului involuntar.

2.2.3 PARAMETRUL “MULTIPLICATOR INVESTIŢIONAL” (K)

Parametrul K a fost utilizat de J.M.Keynes pentru a exprima legătura ce exista


(interdependenţa) dintre fluctuaţiile investiţiilor, ocupării şi veniturilor. Paternitatea
conceptului de “multiplicator” revine lui R.Kahn (1931) care l-a folosit in legătură cu
ocuparea mâinii de lucru pentru a arata de câte ori (K) creşte ocuparea totală in raport cu
ocuparea primară din ramurile producătoare de bunuri de investiţii.
Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind dintr-un
multiplicator al ocupării mâinii de lucru o relaţie mai complexă, denumită “multiplicatorul

Pagina 35 din 90
investiţional”. Keynes spunea despre acest multiplicator că “el nu spune că, atunci când are
loc un spor al investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare
decât sporul investiţional”. Formula multiplicatorului este următoarea:
1
DC
1
K= DY
Conform modelului lui Keynes, mărimea multiplicatorului este direct proporţională cu
inclinaţia spre consum (DC/DY), ceea ce inseamnă ca in ţarile avansate din punct de vedere
economic, in care inclinaţia spre consum este mai mică şi mărimea multiplicatorului va fi mai
mică, iar in ţarile sărace, unde oamenii sunt inclinaţi sa consume o parte mai mare din
veniturile lor, multiplicatorul va fi mai mare. Multiplicatorul va fi cu atât mai mic cu cât
DC/DY (adică inclinaţia marginală spre consum) va fi mai aproape de zero şi cu atât mai
mare cu cât inclinaţia marginală spre consum este mai aproape de 1.
Keynes afirma că “principiul general al multiplicatorului este acela căruia trebuie să
ne adresam când căutam o explicaţie a modului in care fluctuaţiile mărimii investiţiilor,
reprezentând o parte relativ mică a venitului naţional, venit capabil să genereze fluctuaţii ale
volumului total de ocupare şi ale venitului global de o amplitudine mult mai mare decât
propria lor amplitudine”.

2.3 INDICATORI NOMINALI ŞI REALI

2.3.1.INDICELE PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM (IPC)

Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi
utilizaţi indici de preţuri in statistica internaţională. Cea mai mare parte a ţarilor dezvoltate
calculează şi publică lunar indicele preţurilor de consum, ca o măsură a inflaţiei din ţara
respectivă. IPC are o mare importanţă datorita faptului ca in contractele colective de muncă
este prevăzută clauza compensării creşterii preţurilor, creştere care este evidenţiată de acest
indice. Ca urmare, politica monetară şi fiscală sunt afectate de modificările IPC.
IPC măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi a tarifelor
serviciilor utilizate de populaţie intre două perioade. Pentru calculul indicelui se foloseşte o
formulă de tip Laspeyres. Deci el exprimă evoluţia medie a preţurilor pentru menţinerea unei

Pagina 36 din 90
structuri a consumului constantă (structura din perioada de bază) şi nu exprimă evoluţia
medie a preţurilor conform structurii consumului din perioada curentă (pentru aceasta
variantă ar fi nevoie de un indice de tip Paache). Principalul argument care sta la baza
adoptării indicelui de tip Laspeyres este cel al uşurinţei calculului: se determină structura
consumului in perioada de baza, iar in continuare pentru calculul curent al indicelui este
necesară numai inregistrarea preţurilor.

P q i P q
p
1 0
0
 0

IPC=
P q 0 0
P q 0 0

IPC=  Ip.qip0q0, unde:


P1=preţurile perioadei curente (analizate)
P0=preţurile perioadei de bază
Q0=consumul in perioada de bază

pq 0 0

p q
Qipoq0
= 0 0 exprimă structura consumului pe categorii de bunuri şi servicii,
determinate pe baza cheltuielilor de consum efectuate in perioada de bază.
In România calculul indicelui se efectuează pe baza structurii cheltuielilor pentru
cumpărarea produselor şi serviciilor de către aproximativ 36000 familii, cercetate in cadrul
Anchetei integrate in Gospodarii (AIG) şi a preţurilor înregistrate in circa 4300 puncte
amplasate in toate judeţele ţarii.
Observarea şi inregistrarea preţurilor/tarifelor se efectuează de către anchetatori
specializaţi, in 41 municipii reşedinţă de judeţ (incluşiv municipiul Bucureşti) şi in
principalele aşezări urbane din toate judeţele. Nomenclatorul unităţilor s-a alcătuit cu
respectarea cerinţelor de reprezentativitate din punct de vedere al volumului şi structurii
consumului. Eşantionul unităţilor de observare cuprinde două categorii. Primul tip îl
constituie magazinele, pieţele ţărăneşti şi unităţile prestatoare de servicii care practică preţuri
libere pentru mărfurile alimentare, agroalimentare, nealimentare şi o parte din servicii. Din
cele aproximativ 5300 de magazine şi unităţii prestatoare de servicii, 3200 (peste 60%) au
forma de proprietate privată. Al doilea tip de unităţi se referă la acelea care practică preţuri

Pagina 37 din 90
unice pe ţară, cum sunt de exemplu: CONEL, ROMGAZ, SNCFR, TAROM, NAVROM,
POŞTA ROMÂNĂ, ROMTELECOM.
Nomenclatorul produselor alimentare, nealimentare şi serviciilor pentru care se culeg
preţurile şi tarifele include mărfurile şi serviciile cu cea mai mare pondere in cheltuielile de
consum ale populaţiei, astfel incât, schimbarea acestora sa reflecte evoluţia preţurilor grupei
din care fac parte. Acest nomenclator este stratificat pe grupe de produse, subgrupe, posturi
de cheltuieli şi sortimente:

Tabelul nr.1
NOMENCLATORUL PRODUSELOR FOLOSITE IN CALCULUL IPC

CATEGORIA GRUPE SUBGRUPE POSTURI DE SORTIMENTE


PRODUSELOR CHELTUIELI
ALIMENTARE 18 33 95 714
NEALIMENTARE 21 45 124 1471
SEVICII 17 24 46 366
TOTAL 56 102 265 2551
Până in 1993, la calculul indicelui s-a utilizat un şistem de ponderare bazat pe
structura cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de familie pentru anul 1990.
Incepând cu luna ianuarie 1994 se utilizează structura din anul 1993, iar din 1996 ponderile
anului 1995. (vezi ANEXA 1 intitulată “ STRUCTURA CONSUMULUI POPULAŢIEI
UTILIZATĂ LA CALCULUL IPC).
Calculul indicelui se realizează prin agregări succeşive pornind de la indicele
sortimentului. Se obţin in acest fel indici pentru posturi de cheltuieli, subgrupe, grupe şi in
final indicele general al preţurilor de consum.
In ţara noastră se publică lunar indici ai preţurilor de consum, pe total şi pe categorii
de mărfuri.

2.3.2 INDICELE PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE


(IPPI)

Pagina 38 din 90
Prin calcularea indicelui preţurilor producţiei industriale (IPPI) se are in vedere
obţinerea unei imagini cât mai complete asupra majorităţii operaţiilor de piaţa efectuate de
ansamblul agenţilor şi totodată, reflectarea cât mai corectă a evoluţiei proceselor inflaţioniste.
Indicele preţurilor producţiei industriale măsoară evoluţia preţurilor industriale livrate
de producătorii interni in primul stadiu al comercializării, potrivit nomenclatoarelor oficiale
aflate in rigoare in momentul calculului.
Aceşti indici sunt calculaţi la nivelul intregii producţii industriale, care include atât
producţia destinată pieţei interne cât şi producţia livrată la export.
Preţurile care sunt inregistrate pentru calculul indicelui sunt cele practicate in primul
stadiu de vânzare, adică la ieşirea pe poarta intreprinderii. In aceste preţuri sunt incluse
costurile de producţie, profitul firmei producătoare şi eventual alte taxe incluse de stat sau de
administraţia locală (aici nu se include TVA).
Pentru calcularea IPPI se stabilesc nomenclatoare de produs, unităţi, sortimente şi
indicele propriu-zis se calculează prin agregări succeşive conform Claşificării Activităţii din
Economia Naţionala(CAEN): sortiment, produs, clasă de produse la nivelul intreprinderii,
clasa, grupa, diviziune, industria in ansamblu. Mai trebuie menţionat faptul ca nomenclatorul
de mai sus nu este unic pe ţară, ci se realizează la nivelul fiecărui agent economic de către
statisticieni împreuna cu specialiştii din intreprinderi.
Practic, calculul IPPI se face foloşind indicele Laspeyres şi, presupune următoarea
metodologie:
1.calculul indicilor individuali ai preturilor la nivel de sortiment:

P S1

I=P
S
S 0 .100, unde:

PS1=preţul sortimentului din luna curentă


PS0=preţul sortimentului in anul de bază
2.calculul indicilor preturilor la nivel de produs şi de agent economic:
n

I
i 1
Si

IPA= n .100,
I= 1, n ,
I=sortimente reprezentative ale produselor agentului economic
3.calculul indicilor de preţuri la nivel de produs final:

Pagina 39 din 90
n

I .V
i 1
PAI PAIO

V PAIO
.
IPT= i 1 100
I= 1, n , I=semiprodusele ce compun produsul final
VPAIO=valoarea totala a produsului in perioada de baza
4.calculul indicilor de preţuri la nivel de clasa CAEN:
n

 i .V
i 1
PT PRiO

V PTiO
ICT= i 1 , unde:
I= 1, n produsele fianale realizate in ţară din clasa CAEN respectivă
VPTO=valoarea producţiei din clasa CAEN respectiva in anul de bază
5.calculul indicilor de preţuri la nivel de grupă:
n

 i .V
i 1
CT CTIO

V CTIO
.
IG= i 1 100, unde:
I= 1, n clasele din grupa respectivă
VCTO=valoarea totală a claselor din grupa respectivă in anul de bază
6.calculul indicilor de preţuri la nivel de diviziune:
n

 i .V
i 1
Gi GIO

V GIO
.
ID= i 1 100, unde:
I= 1, n grupele ce compun diviziunea
VGIO=valoarea grupelor din diviziunea CAEN respectivă pentru anul de bază.
7.indicele preţurilor pe total industrie:
n

 I .V
i 1
DI DIO

V DIO
.
IT = i 1 100, unde:
I= 1, n diviziunile CAEN
VDO=valoarea diviziunii CAEN pe total industrie in anul de bază.

Pagina 40 din 90
2.3.3 DEFLATORUL PIB

Un alt instrument de dimenşionare a inflaţiei îl reprezintă deflatorul PIB. Deflatorul


PIB este indicele implicit al preţurilor produsului intern brut (PIB). Dacă ţinem cont de
utilizarea finală, mărimea PIB este egală cu diferenţa dintre valoarea bunurilor finale şi cea a
bunurilor importate. In acest caz deflaţionarea porneşte de la fiecare componentă Cj, şi se
calculează câte un indice de preţuri de tip Paasche. Acest indice rezultă din raportul dintre Cj
in preţuri curente şi indicele volumului fizic de tip Laspeyres.
Deflaţionarea presupune impărţirea fiecărei componente Cj in preţurile grupei care îi
corespunde. Prin agregarea componentelor deflaţioniste se obţine PIB real. Deflatorul rezultă
din raportul dintre PIB nominal şi PIB real. Dacă din aceasta mărime a deflatorului, care este
exprimată in procente se scade 100 rezultă rata inflaţiei.
PIBno min al
D= PIBreal .100, unde: D=deflactorul
r=d-100, unde: r=rata inflaţiei

Spre deosebire de rata inflaţiei calculată pe baza indicelui bunurilor de consum, care
exprimă numai evoluţia preţurilor pentru bunuri şi tarifelor pentru serviciile consumate de
populaţie, rata inflaţiei determinată pe baza deflatorului PIB reflectă evoluţia preţurilor pentru
o sfera mai cuprinzătoare de bunuri şi servicii, incluşiv a celor de capital. Din acest punct de
vedere putem conşidera ca aprecierea inflaţiei se face mult mai corect utilizând deflatorul
PIB.

CAPITOLUL 3. CORELAŢII ALE INFLAŢIEI

3.1 CORELAŢIA INFLAŢIE-ŞOMAJ

Două dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă un stat contemporan,
indeosebi in perioada de tranziţie de la un tip de economie la altul (lucru valabil şi in cazul

Pagina 41 din 90
României, adică, trecerea de la economia de tip centralizat la o economie de piaţa) sunt
reprezentate de inflaţie şi de şomaj. Aceste două probleme sunt şi mai accentuate la nivelul
instituţiilor care pot lua decizii in legătura cu acestea (guvern, ministere) pentru că, nu de
puţine ori, acestea trebuie sa alegă pentru ameliorarea uneia şingur. Altfel spus, guvernul care
incearcă o politică de macrostabilizare nu poate in nici un caz să acţioneze asupra ambelor
probleme (inflaţie şi şomaj). Factorii decizionali trebuie sa “cântărească” implicaţiile unei
decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât va creşte rata şomajului, temporar, pentru a
se reduce rata inflaţiei cu un anumit procent) şi, respectiv, să aleagă dintre mai multe variante
alternative pe cea mai puţin “nocivă“ pentru populaţie.

3.1.1 DEFINIREA ŞOMAJULUI

Forţa de muncă reprezintă in contextul economiei de piaţa, un bun care se


comercializează, in mod liber pe o anumita piaţă, denumită piaţa forţei de muncă (sau, mai pe
scurt, piaţa muncii). Din acest punct de vedere, şomajul reprezintă excedentul de oferta de
forţă de muncă faţă de cererea de forţă de muncă:
S=O-C, unde:
S=reprezintă şomajul;
O=oferta de forţă de muncă;
C=cererea de forţă de muncă.
Dar, definiţia dată mai sus şomajului, nu ne poate oferii răspunsuri la intrebări de
genul: Este şomer un muncitor care nu lucrează o săptămână? Este un student şomer atunci
când caută de lucru in timpul vacanţelor şi nu găseşte?. Pornind de la problematica de mai sus
putem enumera anumite elemente care incadrează o anumită persoană in categoria şomerilor.
Astfel de elemente pot fi următoarele:
-după trimiterea in şomaj persoana respectivă a căutat in mod activ şi sistematic de
lucru in ultimule patru săptămâni.
-aşteaptă să fie rechemat la locul de muncă de unde a fost disponibilizat.
-in decursul următoarei luni se aşteaptă să găsească un nou loc de muncă in locul celui
pierdut.

Pagina 42 din 90
Dintre aceste condiţii care ne ajuta sa stabilim dacă o persoana este sau nu şomer, cea
care reprezintă importanţa cea mai mare ar fi ca persoana care şi-a pierdut locul de muncă să
caute in mod activ o noua slujbă şi nu doar să reclame faptul ca nu găseşte de lucru.
O alta definiţie foarte cunoscută a şomajului este dată de Biroul Internaţional al
Muncii-organizaţie cuprinsă in Şistemul Naţiunilor Unite, care elaborează statistici, studii şi
analize pe baza informaţiilor primite de la ţările membre şi care are ca scop mai buna
fundamentare a deciziilor luate pentru combaterea şomajului. Conform definiţiei acesteia este
şomer:
-orice persoană care a împlinit 15 ani;
-este apt de muncă;
-este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
-nu munceşte
-caută un loc de muncă.
In România problema şomajului tinde să se agraveze şi datorita faptului că a inceput
să se restructureze o parte a intreprinderilor mari şi foarte mari. Aceasta restructurare
presupune, deci, şi pierderea unor locuri de muncă, care adăugându-se la numărul şomerilor
deja existenţi pe această piaţă nu va reuşi decât să agraveze problema şomajului, iar in ultimă
instanţă va conduce chiar la revolte sociale (greve, ieşiri in stradă, boicoturi etc).

3.1.2 CARACTERIZAREA ŞOMAJULUI

Şomajul, ca dezechilibru major al unei economii contemporane se poate claşifica in:


a)şomajul voluntar, care este o forma de şomaj proprie celor care decid in mod
deliberat să inceteze să muncească (total sau parţial), fie pentru ca ei apreciază ca salariul este
prea mic şi preferă timpul liber sau să-şi insuşească o nouă meserie, fie pentru că sunt in
căutarea unui loc de munca mai bine reenumerat şi costurile antrenate de acesta căutare or fi
mai mult decât compensate prin creşterea salariului.
b)şomajul involuntar, adică acea formă de şomaj determinată de impoşibilitatea de a
găşi un loc de muncă acceptând salariul curent, adică salariul acceptat de cei care lucrează.
Adesea cei care se includ aici se datorează neconcordanţei dintre calificarea pe care o are o
persoană şi calificarea pe care o solicită postul respectiv.

Pagina 43 din 90
c)şomajul structural, specific in acestă perioadă României, şi care este determinat de
tendinţele de restructurare a economiei pe activităţi, pe forme de proprietate, etc., care are loc
sub incidenţa procesului tehnico-economic, mutaţiilor din departamentul respective, unor
importante fenomene sociale sau politice. Această categorie de şomaj include de obicei:
 şomajul din ţarile sărace cu creştere demografică, dar lipşite de
capital şi de competenţele necesare exploatării raţionale a resurselor umane.
 şomajul din ţările avansate economic afectate de disfuncţiile
modului de organizare a muncii care nu mai permite creşteri de productivitate ca inainte
astfel incât modelul economic devine contraproductiv. Pentru cucerirea şi păstrarea pieţelor
lor recurg la creşterea productivităţii şi nu a aparatului de producţie, îşi recompun aparatul de
producţie concomitent cu scăderea locurilor de muncă.
 şomajul din ţările aflate in tranziţie la economia de piaţă care
traversează un proces profund de adaptare structurală generală la condiţiile pieţei, fapt ce
impune adaptarea cererii de muncă la nevoile reale ale unităţilor economice determinate de
mediul concurenţial, promovarea formelor de utilizare intermitentă a muncii, contracte de
angajare cu durată determinată şi timp de muncă parţial.

3.1.2.1 NIVELUL ŞOMAJULUI

Nivelul şomajului se măsoară in mărime absolută (ca număr de şomeri) dar se


determină şi ca rată:
NS
.100
Rs= PA , unde:
Rs=rata şomajului;
NS=numărul de şomeri;
PA=populaţia activă
Şomajul cunoaşte nivele diferite in cadrul ţărilor lumii, iar, uneori, şomajul este diferit
şi pe zonele geografice cuprinse in cadrul aceluiaşi teritoriu naţional. Economiştii
contemporani au căzut de acord cu permanentizarea şomajului in cadrul economiei, unii
autori susţinând ca acest proces de permanentizare a debutat la inceputul secolul al XX-lea,
alţii conşiderând inceputul acestui proces in anii ’50-’60.

Pagina 44 din 90
Deşi este acceptat ca există şomaj, acest lucru nu inseamnă ca se exclude definitiv
existenţa unui echilibru pe piaţa forţei de muncă (starea de ocupare deplină). Ca urmare,
ocuparea deplină a forţei de muncă a devenit echivalenta cu un şomaj al cărui nivel este
scăzut, reflectat printr-o rata a şomajului de câteva procente (5-6%). J.M.Keynes era de
părere ca foloşirea deplină a mâinii de lucru inseamnă absenta şomajului, dar este compatibilă
cu un şomaj voluntar şi funcţional.
Dacă ocuparea deplină implica un şomaj de 3-5 procente, in mod analogic, se
conşidera ca scăderea şomajului sub minimul respective caracterizează o stare de
supraocupare a forţei de muncă. Conform teoriei lui Dennise Flouzar, dacă rata şomajului
atinge in jur de 1%, mâna de lucru devine foarte rară, creând o anumită dependenţă pentru cei
care vor să angajeze şi totodată, costul plătit de cei care angajează salariaţi tinde sa crească in
mod mai accelerat decât productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in
cercertările sale de la permanentizarea şomajului (in lucrările sale a fost luată ca exemplu
şituaţia din Anglia), a ajuns sa impună in teoria economică un nou concept-rata naturala a
şomajului. Această teorie a fost ulterior dezvoltată de Friedman. Rata naturală a şomajului
este strâns legată de rata inflaţiei; practic, rata naturală corespunde unei rate stabile a inflaţiei.
Pentru a inţelege cea ce inseamnă rata naturală a şomajului pornim de la premisa
existenţei inflaţiei in economie, exprimată printr-o anumita rată şi realizarea, concomitent, a
doua condiţii care fac sa nu se modifice dimenşiunile inflaţiei:
*să nu se creeze un excedent de cerere;
*sa nu se producă şocuri in ofertă.
Dacă se realizează prima condiţie, şomajul se fixează la nivelul ratei sale naturale,
adică la nivelul determinat de egalizarea preşiunii in direcţia creşterii salariilor ca urmare a
reocupării tuturor locurilor de muncă, cu preşiunea pentru scăderea salariilor care se
formează sub incidenţa existentei şomajului. Realizarea celei de a doua condiţii face ca oferta
agregată să nu cunoscă altă schimbare decât cea determinată direct de rata inflaţiei care, daca
rămâne constantă, menţine şomajul in limitele ratei naturale.
Prin realizarea celor două condiţii punctate anterior, cererea şi oferta agregate se
modifică numai in funcţie de fenomenul inflaţionist şi de aceea rata naturală a şomajului o
reflectă. Dacă cererea agregată şi oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica şi datorită
altor factori decât inflaţia, atunci şomajul poate înregistra o rată mai mare decât cea naturală,
iar inflaţia-conform teoriei economice-va începe să scadă.

Pagina 45 din 90
3.1.2.2 DURATA ŞOMAJULUI

In ceea ce priveşte durata şomajului se poate spune ca aceasta depinde de mai mulţi
factori, dintre care esenţiali sunt.
-gradul de organizare al pieţei muncii care presupune, printre altele, existenta unei
reţele de agenţii de plasare a forţei de muncă, agenţii şi servicii destinate in special populaţiei
tinere etc.
-structura demografică a forţei de muncă.
-abilitatea şi interesul unei persoane de a căuta şi găşi o slujbă mai bună.
-tipurile de slujbe disponibile.
Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata şomajului (care începe din momentul
pierderii locului de muncă) nu este stabilită prin lege. Deci nu este in viata economică o
durata a şomajului legiferată, dar exista in legislaţia fiecărei ţări reglementată o perioada (care
poate fi cuprinsă intre 12-24 luni) in care persoana disponibilizată primeşte ajutor de şomaj.

3.1.2.3 INTENŞITATEA ŞOMAJULUI

Intenşitatea şomajului reprezintă o alta trăsătură ce prezintă importanţă deosebită. In


funcţie de intenşitatea şomajului putem distinge:
a)şomaj total, ceea ce înseamnă pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii. In acest context întâlnim foarte des cazurile in care, datorită restructurării
temporare a unor activităţi, persoanele cuprinse in jurul vârstei de 40-45 de ani, datorita
pierderilor locurilor de muncă refuză să caute alt loc de muncă, să se recalifice sau să lucreze
in alt domeniu decât acela din care tocmai a fost disponibilizat.
b)şomaj parţial. In acestă şituaţie se află salariaţii unor societăţi care-şi restrâng
activitatea dar numărul persoanelor angajate rămâne acelaşi. Pentru a nu produce pe stoc, cel
mai adesea aceste întreprinderi nu lucrează decât 3-4 zile dintr-o săptămână normală de lucru,
evident cu reducerea proporţională a salariilor.
c)şomaj deghizat care este specific ţărilor in curs de dezvoltare, unde foarte multe
persoane au o activitate aparentă (“se fac că muncesc”), cu productivitate scăzută.

Pagina 46 din 90
3.1.3 ROLUL AJUTORULUI DE ŞOMAJ

Acordarea ajutorului de şomaj de către stat pentru persoanele care şi-au pierdut
locurile de muncă reprezintă cea mai răspândită măsura de protecţie socială pentru aceste
persoane.
Plecând de la ipoteza ca intr-o familie in care lucrează ambii soţi venitul respectivei
familii este de 100%, iar venitul unei familii in care lucrează un şingur soţ este aproximativ
75% din venitul primei familii, dacă in acest ultim caz persoana devine şomer, pe parcursul
perioadei in care primeşte ajutor de şomaj venitul familiei sale devine mult mai mic decât a
fost anterior şi extrem de mic faţă de familia cu doi salariaţi. In ţările dezvoltate, atât timp cât
şomajul se înscrie in limitele legale pentru ajutorul de şomaj, venitul celui trecut in şomaj se
menţine aproape de venitul obţinut anterior. Mai mult decât atât, in anumite state ajutorul de
şomaj era supus unor tratamente fiscale speciale. Astfel, in SUA până in 1980 ajutorul de
şomaj era scutit de impozitare in cazul impozitului pe venitul global, iar după acest an era
impozitat numai când venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrând
şi ajutorul de şomaj) depăşea un plafon prestabilit de stat.
Numeroase semnale de alarmă au fost trase in acest sens in cazul Europei
Occidentale. Mulţi specialişti conşiderau ca datorită nivelului ridicat al ajutoarelor de şomaj
este influenţat nivelul ridicat al ratei şomajului. Mărimea ratei şomajului datorita alocaţiei de
şomaj, are ca principală motivaţie faptul ca pentru a obţine ajutorul respectiv, oamenii trebuie
sa se regăsească in “forţa de muncă”, să caute activ de lucru, chiar dacă in realitate mulţi
dintre ei nu vor să lucreze. Daca ar lipşi indemnizaţiile de şomaj, o parte ar ieşi din forţa de
muncă, in acest fel reducându-se rata măsurată a şomajului. Conform opiniei unor specialist ,
daca aceasta ar scădea cu 0,5%, in acelaşi timp ar creşte rata ocupării cu 1%.
Un alt punct de vedere consta in faptul că fără ajutorul de şomaj s-ar realiza o
stabilizare. Existând ajutorul de şomaj, agenţii economiei nu au interes sa aşigure o ocupare
stabilă şi deplină a forţei de muncă. Faptul ca un angajat care este trimis pe o anumita
perioada in şomaj nu va suferi pierderi foarte mari din venit, face şi mai uşoară decizia
agentului economic de a-l trimite in şomaj.
Din enumerarea şi dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arată mai ales
caracterul “nociv” al ajutorului de şomaj, la o primă vedere se poate spune că mai bine s-ar

Pagina 47 din 90
renunţa la acordarea lui. Dar dacă, prin absurd s-ar renunţa la acordarea acestei indemnizaţii,
lucrurile ar evolua in sensul pozitiv?. Nu putem da un răspuns satisfăcător la aceasta întrebare
dar este cert faptul că nu se poate renunţa la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele
care din diverse motive şi-au pierdut locul de muncă. Acest ajutor de şomaj trebuie acordat
chiar şi numai datorită faptului ca o persoana disponibilizată, cu toate eforturile reale pentru
găşirea unei noi slujbe, are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru găşirea unui nou loc
de muncă.
Pe de alta parte o persoană nu poate accepta orice fel de loc de muncă doar din
şimplul motiv ca actualmente este şomer. In acest caz se include persoanele foarte
competente, calificate superior şi care pierzându-şi locul de muncă nu pot accepta orice
slujbă, uneori necalificată (acest lucru ar însemna totodată şi o pierdere pentru economie a
resurselor sale cele mai valoroase). In felul acesta, prin acordarea unui ajutor de şomaj,
persoanele cu statutul de şomer îşi asigură un standard minim de trai.
In concluzie, se poate spune ca va exista întotdeauna o anumita rată a şomajului şi că
intr-o economie de piaţă (unde cererea şi oferta de forţă de muncă se formează in mod liber)
este un fapt economic pozitiv existenţa unei anumite rate a şomajului.

3.2 CORELAŢIA SALARII-INFLAŢIE

In strânsă corelaţie cu inflaţia se afla salariile populaţiei. Atunci când inflaţia creşte,
salariile reale ale populaţiei au tendinţa inversă, de scădere. Acest fenomen se reşimte la
nivelul întregii societăţi prin scăderea nivelului de trai. Pentru ca populaţia să nu reşimtă
aceste efecte negative, veniturile acestuia trebuiesc corelate cu nivelul preţurilor şi tarifelor.
Acest lucru nu s-a realizat in mod optim in România, in special după 1990-1991 şi rezultatul
a constat in ample manifestaţii ale populaţiei (greve, mineriade etc).
In practică, la nivelul de macroeconomie sunt aplicate două tipuri de metode pentru
atenuare şocului produs de creşterea preţurilor şi tarifelor la bunurile şi serviciile de consum
asupra nivelului de trai al populaţiei:
a)acordarea unor compensaţii fixe şi egale, atât pentru salariaţi cât şi pentru
penşionari;

Pagina 48 din 90
b)indexarea curentă a salariilor, prin aceasta urmărindu-se diminuarea pe cât posibil a
efectelor negative provocate de deprecierea monedei naţionale (reducerea puterii de
comparare a monedei), corelând creşterea salariilor cu cea a preţurilor şi tarifelor.
După prima liberalizare a preţurilor din noiembrie 1990 in România s-a recurs la
foloşirea ambelor metode. Practicarea celor două metode concomitent a avut rezultate
specifice asupra modelului de fundamentare a acţiunilor de corelare a creşterii veniturilor
nominale cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei.
Contextul in care au fost aplicate măsurile menţionate anterior poate fi caracterizat
astfel:
a)în ţara noastră preţurile bunurilor şi tarifele serviciilor nu au avut ca rol semnalarea
evoluţiei dintre cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, bunurilor de consum şi de
servicii existente in economie, ci au îndeplinit numai rolul de “semnal” al opţiunilor de
politică economică, adaptate in deosebi in legătură directă cu orientarea redistribuirii
resurselor sociale in favoarea obiectivelor economice ce prezentau importanţă prioritară intr-o
anumită perioadă, pentru anumite structuri. Rezultă de aici, că toate modificările de preţuri şi
tarife au fost decise la nivel guvernamental şi nu aveau nici o legătura cu teoria economică in
care echilibrul pe piaţă se realizează cu ajutorul fluctuaţiei libere a cererii şi ofertei.
b)este pentru prima data in România, când nivelurile preturilor şi tarifelor au cunoscut
o tendinţa de creştere generalizată, specifică unei economii de piaţă.
c)modificarea, in sensul de creştere a preţurilor şi tarifelor in România, până in 1989 a
fost destul de mica (in perioada 1980-1989 ritmul mediu anual de creştere al preţurilor şi
tarifelor a fost de aproximativ de 4,1%), iar după revoluţie creşterile de preţuri şi tarife s-au
făcut in salturi şi discontinuu. Acest lucru a permis ca in perioada anterioară revoluţiei din
1989 sa se poată realiza o protecţie mai eficace a populaţiei impotriva efectelor generate de
fenomenul inflaţionist.
d)tarifele şi preţurile ce se practicau pe “piaţa neagră” au fost scăpate complet de sub
control, evoluând liber in funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. In cazul in care se realiza
o anumită protecţie socială se luau in calcul, deci, nivelurile preţurilor şi tarifelor oficiale.
Specialiştii in economie au ajuns la concluzia că pentru acea perioada (1990-1995)
acordarea de compensaţii fixe nu se justifica economic şi trebuie renunţat la acordarea lor din
mai multe motive. Principalul motiv ar fi, că aceste compensaţii exercita preşiuni foarte mari
asupra bugetului, generând astfel un dezechilibru bugetar şi mai accentuat. Contramăsura
pentru evitarea agravării dezechilibrului ar fi, ca in mod echitabil, sa se reducă nivelul de trai
pentru toate persoanele (ce a rezultat din măsurile guvernanţilor a contat insa in agravarea

Pagina 49 din 90
şituaţiei pentru cei care o duceau prost şi foarte prost, ei resimţind cel mai puternic efectele
inflaţiei).
In concluzie se poate spune că cel mai bine pentru perioada respectiv, in cazul inflaţiei
din România, era să se renunţe la acordarea de compensaţii fixe şi sa se recurgă la indexarea
curenta a veniturilor, dacă este poşibil in cel mai scurt timp după o creştere semnificativa a
ratei inflaţiei. Gradul de compensare a efectelor negative ale inflaţiei se negociază cu
şindicatele.
Indexarea salariilor pentru a compensa creşterea ratei inflaţiei poate face total (o
compensare de 100%) sau parţial (procentul de compensare a salariilor sa fie inferior ratei de
creştere a inflaţiei). In multe din ţările dezvoltate se practică o indexare care cunoaşte doua
forme:
-indexarea “cu prag”
-indexarea cu “plafon”
In ambele cazuri insă salariile nu se indexează in mod automat. In cazul indexărilor
“cu prag” se fixează anticipat un anumit nivel (prag) al creşterii preţurilor. Dacă acest prag
este depăşit atunci se introduce indexarea salariilor, in caz contrar (atunci când “pragul” nu
este depăşit) salariile nu sunt indexate deloc.
In celalalt caz se stabileşte un nivel superior al creşterii preţurilor iar până la acest
nivel sunt compensate salariile.
Indexarea, indiferent de tipul său, nu are decât două poşibilităţi, din punct de vedere al
posibilităţilor de evaluare:
a)o schemă de indexare a salariilor, după evoluţia indicelui preţurilor bunurilor de
consum IPC, cu o revizuire trimestrială in cel mai bun caz, automată in funcţia de oscilaţia
acestuia.
b)o schemă bazată pe un salariu fixat, modificat la rândul său periodic, conform cu
creşterea aşteptată a inflaţiei.
Aceste scheme de indexare reprezintă obiectul negocierii şindicatelor cu patronatul şi
intră de obicei in contractele colective de muncă încheiate pentru anul viitor. In nici unul din
aceste cazuri nu se pune problema negocierii acestor contracte in timpul anului, deoarece ele
trebuie sa cuprindă de la început toate elementele de prognoză şi ajustările automate necesare.

3.3 INFLAŢIA ŞI RATA DOBÂNZII

Pagina 50 din 90
Dobânda, in sens larg, reprezintă venitul sau reenumerarea unui capital. Ea este
însuşită de proprietarul oricărui capital care este antrenat intr-o activitate economică,
indiferent de natura acesteia, sub forma de excedent in raport cu capitalul respectiv avansat.
Dobânda se justifica prin serviciul obişnuit sau normal adus de un capital in condiţii legale. In
cazul in care utilizarea capitalului are loc in condiţii de risc, acestea se acoperă prin plăţi
suplimentare ce măresc suma încasată de proprietare, fără a fi insă dobândă. Este obţinută fie
ca renumerare pentru orice împrumut bănesc in condiţii de garanţie, fie ca este adusă de o
obligaţiune sau orice altă valoare imobiliară cu aceleaşi garanţii, fie că este câştigată prin
serviciul realizat cu orice element de capital real (maşina, utilajul, brevetul de investiţii etc)
pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au
constituit deja obiectul plaţii unor prime speciale care acoperă integral riscurile respective.
Fiind un surplus plătit proporţional, peste mărimea capitalului foloşit, dobânda reprezintă o
formă de venit care se poate realiza numai intr-o activitate sau acţiune economică ce se
realizează prin eficienţă, in care se produce mai mult decât se cheltuieşte.

3.3.1 RATA REALĂ A DOBÂNZII ŞI INFLAŢIA

Dacă o instituţie bancară oferă bani împrumut, in mod normal va prezenta celui
creditat o schema de rambursări şi îi cere să plătească o dobândă pentru împrumutul acordat.
De exemplu, pentru un împrumut de 10000$ USD, care va trebui rambursat in termen de un
an se va cere de către banca şi plata unei sume de 10$ USD pe luna. Aceasta suma reprezintă
o dobânda de 1200$ pe an, ceea ce se poate exprima şi procentual, ca rata a dobânzii de 12%
pe an:
120$
.100
1000$ =12%
Rata dobânzii este preţul care este plătit pentru a împrumuta bani pentru o perioada
determinată de timp şi este exprimată ca un procent per $ împrumut. In exemplul nostru, cu o
rata a dobânzii de 12% pe an înseamnă ca, persoana împrumutata trebuie sa plătească 12 cenţi
pe an pentru fiecare $ luat cu împrumut.
După cum pe piaţa bunurilor şi serviciilor există mai multe preturi şi tarife, tot aşa
există mai multe rate ale dobânzilor. Banca va acorda bani cu împrumut unui client industrial

Pagina 51 din 90
la o rată a dobânzii mai scăzută decât cea la care va da persoanelor fizice , deoarece in cazul
persoanelor juridice există un risc mai scăzut de rambursare. Totodată rata dobânzii cerută la
un împrumut pe termen lung va diferi de rata dobânzii pentru un împrumut pe termen scurt.
Dobânda reală este renumerarea unui capital calculată prin deducerea inflaţiei din
dobânda nominala. Convenţional, prezentarea acestei modalităţi de existenta a dobânzii
porneşte de la ecuaţia lui Irving Fisher:
I=R+r, unde:
I=rata dobânzii nominale (rata de piaţă a dobânzii)
R=rata reala a dobânzii
r=rata inflaţiei
R=i-r
In condiţiile in care fenomenul inflaţionist nu se manifestă, rata dobânzii nominale
este egală cu rata dobânzii reale:
R=i
Mărimea şi dinamica acestei dobânzi se exprimă prin masa şi rata dobânzii reale şi
această forma a dobânzii are o importanţă majoră pentru stimularea economiei veniturilor
unitaţilor economice şi, îndeosebi ale populaţiei pentru acumularea capitalului şi creşterea
investiţiilor.
Comparativ cu rata inflaţiei dobânda reală poate fi:
a)pozitivă când i>r, care incita in mod deosebit economiile şi utilizarea acestora
pentru realizarea unor obiective economice prin investiţii.
b)negativă când i<r, care frânează economişirea banilor şi investirea lor, pentru că cei
care au economişit pot înregistra in termeni reali pierderi. Spre exemplu la cele detaliate
anterior presupunem ca avem un împrumut de 100$, rambursabil intr-un an. Suma plătita la
sfârşitul anului pentru acest împrumut este măsurata in termeni nominali şi este formata din:
-100$ (capitalul împrumutat)
-8$ dobânda plătita ( in cazul unei rate nominale a dobânzii de 8%)
108$

La o prima vedere se pare ca cel care a împrumutat a câştigat 8$, insa, această
afirmaţie nu este integral adevărată deoarece nu s-a luat in calcul nivelul preţurilor pe
parcursul anului respectiv.
Dacă preturile rămân constante intr-un an, atunci rata reală a dobânzii pe care o
câştigă împrumutătorul va fi de asemenea de 8%, deoarece el poate cumpăra cu 8% mai

Pagina 52 din 90
multe bunuri şi servicii cu cei 108$ rambursaţi, decât putea cumpăra cu cei 100$ pe care i-a
împrumutat.
Insă, daca nivelul preturilor va creste cu 8%, rata reală a dobânzii va fi zero, deoarece
cu cei 108$ rambursaţi cumpăra aceiaşi cantitate de bunuri ca şi cu cei 100$ împrumutaţi
iniţial. Dacă împrumutătorul a împrumutat cu o dobânda de 8% anual iar preţurile cresc cu
10% atunci rata reala a dobânzii este de 2%.
Dacă creditorii şi debitorii sunt preocupaţi de costurile reale, măsurate in raport cu
puterea de cumpărare, rata nominală a dobânzii va fi fixată la rata reală la care cad de acord
să fie rambursaţi banii plus o suma pentru a acoperii orice rată preconizată a inflaţiei.
Ru=rr+r*, unde:
Ru=rata nominala dobânzii;
Rr=rata reala a dobânzii
r*=inflaţia anticipata
Conşiderând ca un împrumut pe un an aduce un profit de 10% celui care acordă
împrumutul şi rata inflaţiei este 5% atunci rata nominală a dobânzii este de 15%
Ru=10+5=15%
Dacă inflaţia este conşiderate ca fiind 0% pentru anul respectiv, atunci rata nominală a
dobânzii va fi de 10%.
Ru=10+0=10%.

CAPITOLUL 4
ANALIZA EVOLUŢIEI ŞI FORMEI DE MANIFESTARE A PROCESULUI
INFLAŢIONIST IN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990-1999. EVOLUŢIA PRINCIPALILOR
INDICATORI MACROECONOMICI

In perioada 1990-1999 inflaţia in România, comparativ cu celelalte ţări aflate in


tranziţie de la economia de tip centralizat la economia de piaţă, a avut forme de manifestare şi
caracteristici diferite de aceste tarii. Procesul inflaţionist din tara noastră a fost de mai lungă
durată şi in acelaşi timp amplitudinea pe care a atins-o a fost mai mare, aceasta datorându-se
intr-o măsura mai mare sau mai mică şi unor cauze ce au ţinut de condiţiile economice din
România de la începutul anilor’90 şi de natura şi ritmicitatea măsurilor care au fost luate in
direcţia liberalizării preţurilor şi a dorinţei relansării economiei naţionale.

Pagina 53 din 90
4.1 EVOLUTIA INFLAŢIEI IN PERIOADA 1990-1997

Evoluţia inflaţiei in această perioadă (1990-1997) diferă in funcţie de metoda prin


care a fost măsurată. Se observa pe baza datelor din tabelul de mai jos ca rata anuală a
inflaţiei atinge niveluri diferite şi are tendinţe, in anumite perioade contrare, in funcţie de
indicele prin care este exprimat, indicele preţurilor bunurilor de consum IPC, indicele
preţurilor producţiei industriale IPPI sau delatorul PIB.

Tabelul nr.2
Evoluţia ratei anuale a inflaţiei măsurate cu ajutorul IPC, IPPI şi dPIB in perioada
1991-1997
-procente-
ANII/INDICE 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
IPC 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,3 54,8
IPPI 210,1 184,8 165,0 140,5 35,1 49,9 152,0
D PIB 195,0 199,9 227,3 139,0 36,2 45,0 144,2

Pagina 54 din 90
260

210

160

110
IPC
60
IPPI
10 D PIB

-40
Figura nr.12. Evolutia ratei
anuale a inflatiei masurate
cu ajutorul IPC, IPPI si d
PIB in perioada 1991-1997

In figura de mai sus se poate observa ca in perioada 1991-1993, atât indicele


preţurilor de consum cât şi deflatorul PIB au avut o evoluţie diferită de cea a indicelui
preţurilor producţiei industriale. Astfel, in timp ce rata inflaţiei exprimată prin IPC şi
deflatorul PIB are un ritm rapid şi ascendent, rata inflaţiei redată prin IPPI are o tendinţă de
diminuare. Printre cauzele generatoare ale acestei şituaţii se pot menţiona pe de parte
deosebirile dintre sferele de cuprindere ale indicilor de mai sus, iar pe de alta parte
momentele diferite ale aplicării masurilor de liberalizare a preţurilor, modul in care agenţii
economici au reacţionat la aceste masuri.

Pagina 55 din 90
In perioada 1994-1996 inflaţia se caracterizează, indiferent de indicele luat in
conşiderare, ca având o tendinţa de creştere. Totodată, in acesta perioadă (1994-1996) şi
nivelurile atinse de inflaţia exprimată prin indicele preturilor de consum, indicele preţurilor
producţiei industriale şi prin deflatorul PIB sunt relativ foarte apropiate, pentru ca in 1997 să
difere foarte (54,8% prin indicele preţurilor bunurilor de consum, 152% prin indicele
preţurilor producţiei industriale şi 144,2% prin deflatorul PIB).
Valorile luate de inflaţie au atins nivelul maxim la începutul perioadei de tranziţie.
Astfel pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% şi s-a înregistrat in 1993; tot
in 1993 a atins nivelul maxim şi deflatorul PIB, adică 227,3%. In cazul IPPI acesta a atins
nivelul maxim in 1991, 220,1%.

4.1.1 EVOLUŢIA PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM

Modul in care au evoluat preţurile de consum in România in perioada 1991-1997 este


strâns legată de etapele de liberalizare, de eliminare treptată a subvenţiilor de la buget pentru
unele mărfuri alimentare şi servicii conşiderate de bază in consumul populaţiei, precum şi de
modificările intervenite in comportamentul consumatorilor. O mare importanţă in reflectarea
acestei evoluţii in şituaţiile statistice o au sursele de date utilizate in aceşti ani pentru calculul
indicilor preţurilor de consum şi măsurile luate in vederea perfecţionării acestor indicii.
Analizând datele din tabelele 3 şi 4 precum şi graficele din figurile 13 şi 14 se
constată o creştere continuă a preţurilor de consum atât in ansamblu cat şi pe grupe (mărfuri
alimentare, mărfuri nealimentare şi servicii) comparativ cu anul 1990, precum şi de la un an
la altul chiar dacă au ritmuri diferite. S-a ajuns astfel ca in anul 1997 preţurile de consum să
fie de peste 200 de ori mai mari decât in 1990, cea mai mare creştere înregistrându-se la
preţurile produselor alimentare.
Nivelul maxim atins de IPC s-a înregistrat comparativ cu anul precedent in 1993 când
a fost de 356,1% faţă de 1992. După 1993 au urmat doi ani cu creşteri mai reduse, pentru ca
in 1996 sa aibă loc un mare salt la 138,8% faţă de 1995, continuat in 1997 cu 154,8%.

Tabelul nr.3
Evoluţia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (faţă de 1990)

Pagina 56 din 90
ANII MF.ALIMENTARE MF.NEALIMENTARE SERVICII TOTAL
1991 286,2 267,8 235,7 270,2
1992 963,4 787,9 661,0 838,8
1993 3361,2 2907,4 2249,5 2987,0
1994 7940,3 6769,8 5641,8 7071,9
1995 10469,3 8775,3 8051,2 9353,4
1996 14276,5 12205,9 11830,8 12983,4
1997 21614,6 18614 20881,4 20098,3

22000

17000

12000
1991
1992
7000
1993
1994
2000
1995
-3000 1996
1997
Figura nr.13. Evolutia
preturilor de consum in
perioada 1991-1997(fata
de 1990)

Tabelulul nr.4
Evoluţia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (anul precendent=100)
-procente-
ANII MF.ALIMENTARE MF.NEALIMENTARE SEVICII TOTAL
1991 286,2 267,8 235,7 270,2
1992 336,6 294,2 280,4 310,4
1993 348,9 369,0 340,3 356,1
1994 236,2 232,8 250,8 236,7

Pagina 57 din 90
1995 131,9 129,6 142,7 132,3
1996 136,4 139,1 146,9 138,8
1997 151,4 152,5 176,5 154,8

450
400
350
300
250
1991
200
1992
150
1993
100
1994
50
1995
0
1996
-50 1997

Figura nr.14. Evolutia


preturilor de consum in
perioada 1991-1997 (anul
precedent=100)

Dacă se au in vedere componentele indicelui total al preţurilor de consum, se constată


ca evoluţia acestora este oscilantă: in anii 1991-1992 creşterea preţurilor mărfurilor
alimentare a devansat-o atât pe cea a preţurilor mărfurilor nealimentare cât şi a serviciilor. In
1993 şi 1997 au dominat creşterile la preţurile mărfurilor nealimentare, iar in perioada 1994-
1996 cele ale preţurilor serviciilor. De asemenea, se poate observa ca indicii preţurilor
mărfurilor alimentare au devansat in anii 1991, 1992, 1994 şi 1995 indicii preţurilor
mărfurilor nealimentare.

Pagina 58 din 90
4.1.2 EVOLUŢIA MEDIE LUNARĂ A INFLAŢIEI

In ceea ce priveşte creşterile lunare ale preţurilor de consum se observă o evoluţie


oscilantă a acestora de-a lungul perioadei 1990-1997, nivelul maxim fiind atins in 1993 cu
12,1%. In următorii doi ani aplicarea unor masuri de ajustare in domeniul fiscal şi al
preţurilor a condus la scăderea ratei medii lunare a inflaţiei la 4,1% in 1994 şi 2,1% in 1995.
In 1996 şi 1997 se produce insă o nouă intenşificare a procesului inflaţionist, rata medie
lunară înregistrând un nivel de 3,8% in 1996 şi 8% in 1997.

Tabelul nr.5
Rata medie lunară a inflaţiei in perioada 1991-1997
-procente-
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
MF.ALIMENTARE 12,0 10,2 11,6 4,2 1,9 3,7 7,8
MF.NEALIMENTARE 9,0 9,3 12,9 3,7 2,0 4,0 7,7
SERVICII 9,1 8,4 11,8 4,7 2,9 3,6 9,7
TOTAL 10,3 9,6 12,1 4,1 2,1 3,8 8,0

Pagina 59 din 90
Dacă in primii doi ani, cele mai mari creşteri medii lunare s-au făcut la preţurile
mărfurilor alimentare, iar in 1993 şi 1996 la cele ale mărfurilor nealimentare, in anii 1994,

14
12
10 MF.ALIMENTA
RE
8 MF.NEALIMEN
TARE
6 SERVICII
4
TOTAL
2
0
-2
Figura nr.15. Rata medie
lunara a inflatiei in
perioada 1991-1997

1995 şi 1997 cea mai accentuată majorare a avut loc la tarifele pentru serviciile prestate
populaţiei, piaţa acestora continuând sa fie dominată de sectorul public, in condiţiile unui
consum relativ scăzut şi puţin flexibil.

4.1.3 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUSELOR AGROALIMENTARE


VÂNDUTE PE PIAŢA ŢĂRĂNEASCĂ

Pagina 60 din 90
Produsele agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească ocupă o pondere deosebit de
importantă in consumul populaţiei din ţara noastră. Evoluţia preţurilor de-a lungul celor şapte
ani a fost strâns legată de etapele de liberalizare a preţurilor, de evoluţia acestora şi de nivelul
salariilor din economie.
Încă de la începutul anului 1990 au avut loc creşteri ale preţurilor produselor
agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească ca o consecinţă a creşterii salariilor populaţiei
orăşeneşti şi a restituirii unor importante sume de bani acesteia. Cea mai rapidă creştere a
acestor preţuri a avut loc in anul 1992 (cu 187,4% faţă de 1991).

Tabelul nr.6
Evoluţia preţurilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească in perioada
1991-1997 (1990=100)
-procente-
ANII PRODUSE DE ANIMALE ŞI PRODUSE DE TOTAL
ORIGINE PASĂRII VII ORIGINE
VEGETALĂ ANIMALĂ
1991 219,8 155,7 202,7 202,1
1992 566,6 551,8 616,2 580,2
1993 1456,8 1428,1 1942,1 1577,5
1994 3916,0 3373,1 4664,1 4002,2
1995 5447,1 5042,8 5904,8 5519,1
1996 7402,7 6616,1 9111,1 7643,9
1997 10186,1 7343,9 10113,3 10311,6

Pagina 61 din 90
10500

8500

6500

4500
1991
1992
2500 1993
1994
1995
500 1996
1997

-1500
Figura nr.16. Evolutia
preturilor produselor
agroalimentare vandute pe
piata taraneasca in
perioada 1991-1997

Pagina 62 din 90
Tabelul nr.7
Evoluţia preturilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească in perioada
1991-1997 (anul precedent=100)
-procente-
ANII PRODUSE DE ANIMALE ŞI PRODUSE DE TOTAL
ORIGINE PĂSĂRII VII ORIGINE
VEGETALĂ ANIMALĂ
1991 219,8 155,7 202,7 202,1
1992 257,8 354,4 304,0 287,4
1993 257,1 258,8 316,3 271,6
1994 268,2 236,2 239,3 253,7
1995 139,1 149,5 126,6 137,9
1996 135,9 131,2 154,3 138,5
1997 137,6 110,0 145,2 134,9

360
310
260
210 1991
160 1992
110 1993
1994
60
1995
10 1996
-40 1997
Figura nr.17. Evolutia
preturilor produselor
agroalimentare in perioada
1991-1997

Pagina 63 din 90
Primele semne ale stabilizării macroeconomice apărute in anul 1993 şi manifestate
mai puternic in 1994 au influenţat şi tendinţele de evoluţie a acestor preţuri. Anul 1994 s-a
caracterizat prin creşterea veniturilor populaţiei şi echilibrarea raportului dintre cerere şi
oferta la produsele agroalimentare, precum şi prin mărirea gradului de aprovizionare a
populaţiei cu produse agroalimentare de pe piaţa ţărănească. Preturile acestor produse cunosc
creşteri din ce in ce mai reduse pana in anul 1996, când ritmul este ceva mai mare decât anul
anterior (38,5%), pentru ca la sfârşitul perioadei analizate sa scadă din nou (34,9%).
Urmărind evoluţia preţurilor pe categorii de produse agroalimentare (adică: produse
de origine vegetală; animale şi pasări vii şi produse de origine animală), se constată diferenţe
de ritm atât intre ele, cât şi faţă de total. Astfel, preţurile la produsele de origine vegetală au
atins nivelul maxim in 1994, după o creştere continuă din 1991, iar până in 1997 înregistrează
creşteri tot mai reduse, pentru ca in acest an ritmul să se accelereze. Preţurile la grupa
„animale şi pasări vii” au crescut până in anul 1992 din ce in ce mai mult, in acest an
înregistrându-se cel mai înalt ritm din întreaga perioadă 1990-1997, după care creşterea a fost
mai redusă. Preturile produselor de origine animală au sporit cel mai rapid in anul 1993
(216,3% faţă de anul 1992), după care ritmul s-a redus până in anul 1996 când a avut un nou
salt (+54,3%) pentru a fi urmate de o creştere mai mică in 1997 (45,2%)
Comparativ cu anul 1990, preţurile produselor agroalimentare vândute pe piaţa
ţărănească au crescut de aproape 103 ori, cu creşteri aproximativ egale la preţurile produselor
de origine vegetală şi a celor de origine animală (de aproximativ 101 ori şi o creştere mai
redusă pentru grupa „animale şi pasări vii” (de 73 de ori)).
In concluzie se poate spune ca vânzările pe piaţa ţărănească au ocupat o pondere din
ce in ce mai mare in totalul vânzărilor deoarece preţurile pe această piaţă l-a reprezentat
raportul direct şi liber dintre cerere şi ofertă.

4.1.4 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE ÎN PERIOADA


1991-1997

Liberalizarea preţurilor producţiei industriale a reprezentat o măsură importantă şi


necesară pentru realizarea autonomiei activităţii întreprinderilor şi pentru restructurarea lor pe
criterii de rentabilitate.

Pagina 64 din 90
După cum rezultă şi din tabelele 8 şi 9 şi din graficele din figurile 18 şi 19 încă din
1991, imediat după liberalizare, preţurile de producţie au crescut extrem de mult,
amplitudinea atinsă in acest an fiind de 320,1% comparativ cu 1990 (acesta a fost cel mai
înalt nivel din perioada analizată, luându-se in calcul anul precedent). Aceasta creştere a avut
ca factori determinanţi scumpirea salariilor, materiilor prime şi energiei şi a sporirii costurilor
cu forţa de muncă. Până in 1996 majorarea preţurilor a fost tot mai redusă, pentru ca din acest
an creşterea acestora să se accelereze. Această tendinţa s-a manifestat atât pe ansamblu (IPPI
total) cât şi pe fiecare ramură din economie.
Tabelul nr.8
Evoluţia preţurilor producţiei industriale in perioada 1991-1997 (1990=100)
-procente-
ANII INDUSTRIA INDUSTRIA ENERGIA TOTAL
EXTRACTIVĂ PRELUCRĂTOARE ELECTRICA,
TERMICA,
APA ŞI GAZE
1991 294,2 309,8 478,4 320,1
1992 907,6 850,1 1633,3 911,6
1993 2253,6 2305,5 3946,1 2415,7
1994 5190,0 5593,1 9210,2 5809,8
1995 6177,9 7756,1 11288,4 7849,6
1996 9127,6 11747,5 15661,0 11764,2
1997 38262,9 26913,5 49034,6 29645,8

Pagina 65 din 90
50000
1991
45000
1992
40000
1993
35000
1994
30000 1995
25000 1996
20000 1997
15000
10000
5000
0
Figura nr.18. Evolutia preturilor productiei
industriale in perioada 1991-1997

Tabelul nr.9
Evoluţia preţurilor producţiei industriale in perioada 1991-1997 (anul curent=100)
-procente-
ANII INDUSTRIA INDUSTRIA ENERGIE TOTAL
EXTRACTIVĂ PRELUCRĂTOARE ELECTRICA,
TERMICA,
APA ŞI GAZE
1991 294,2 309,8 478,4 320,1
1992 308,5 274,4 341,4 284,8
1993 284,3 271,2 241,6 265,0
1994 230,3 242,6 233,4 240,5
1995 119,1 138,7 122,1 135,1
1996 147,8 151,4 138,7 149,9
1997 419,2 229,1 313,1 252,0

Pagina 66 din 90
500
1991
450 1992
400 1993
1994
350
1995
300 1996
250 1997

200
150
100
50
0
Figura nr.19. Evolutia preturilor productiei
industriale in perioada 1991-1997

In ceea ce priveşte dominaţia uneia sau alteia din componentele indicelui total al
preţurilor de producţie (ramurile: industria extractivă, industria prelucrătoare, energie
electrică, termică, gaze şi apă), se observă ca in primii doi ani preţurile la energie electrică,
termică, apă şi gaze au fost cele care au înregistrat cea mai rapidă creştere, pentru ca din 1993
şi până in 1996 industria prelucrătoare să fie cea mai avansată şi in anul 1997 cea extractivă
să devanseze celelalte ramuri. Pentru industriile prelucrătoare şi energie electrica, termică,
apă şi gaze, cea mai mare creştere a avut loc in anul 1991 (de 309,8% şi, respectiv 478,4%) in
timp ce pentru industria extractivă anul 1997 a fost cel in care au avut loc cele mai mari
majorări (de 419,2%). Comparativ cu anul 1990, o creştere deosebită, au înregistrat-o
preţurile la energie electrică, termică, apă şi gaze, în 1997 IPPI in aceasta ramură atingând
nivelul de 49034,6%. Au urmat creşterile din industria extractivă, cu 38162,9% şi din
industria prelucrătoare cu 26813,5% faţa de 1990.

Pagina 67 din 90
4.2 INFLAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1998-1999

Analiza procesului inflaţionist in cadrul acestui capitol este împărţită pe două


perioade 1990-1997 şi, respectiv 1997-1999, datorită unei schimbări intervenite in metoda de
calcul a indicelui preţurilor de consum. IPC se calculează ca un indice de tip Laspeyres cu
baza fixă. Începând din ianuarie 1999, calculul indicilor lunari cu baza fixă se face cu
preţurile medii din anul 1997 (anul 1997=100) şi ponderile din acelaşi an determinate pe baza
cheltuielilor medii din Ancheta Integrata in Gospodarii (AIG).
Pentru aşigurarea continuităţii seriilor de indici construiţi cu baze diferite s-a utilizat
un „coeficient de racordare” care permite legarea (racordarea) seriei de indici lunari din anul
1999 cu baza 1997=100 la seria de indici cu baza 1995=100. Coeficientul de racordare s-a
calculat ca raport intre un indice de tip Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1998 in acea
baza (1995=100) şi un altul de acelaşi tip şi pentru aceeaşi lună in noua bază (1997=100).
Compararea a doi indici calculaţi in baze diferite se face raportând indicele de comparat in
noua baza multiplicat cu coeficientul de racordare la indicele cu care se compară calculat in
vechea bază (aceasta metodologie este utilizata de UE).
Metodologia de calcul a IPC in România este, in general, armonizată cu metodologia
utilizată de Oficiul de Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) la nivel de claşificări,
nomenclatoare metode de eşantionare şi de calcul. Claşificare COICOP (Claşificare
consumului individual pe destinaţii) convenita de CEE/EUROSTAT/OECD asigură
comparabilitatea indicilor la nivel european. Ultima verşiune a acestei claşificări, adaptata din
noiembrie 1996, este structurata de 12 diviziuni, detaliate in 29 de grupe şi 61 clase de
mărfuri şi servicii.

4.2.1 INDICII PREŢURILOR DE CONSUM ÎN 1998 ŞI 1999

Anul 1998 se caracterizează din punctul de vedere al nivelului atins de rata inflaţiei
drept unul bun, deoarece in toată perioada de tranziţie şi până in prezent anul 1998 constituie
perioada cu cea mai mica inflaţie (indicele preturilor de consum a fost de 140,69). Deşi după
datele din tabelul 10 şi din graficul din figura 20 reiese ca anul a debutat relativ prost (in

Pagina 68 din 90
primele luni ale sale inflaţia a atins nivelurile lunare maxime, respectiv in ianuarie 4,9% şi
februarie 7,2%), ratele lunare ale inflaţiei, in continuare au înregistrat valori sub cele atinse in
primele două luni.

Tabelul nr.10
Evoluţia lunară a IPC in 1998 şi 1999
-procente-
INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT
1998 1999 1998 1999
IANUARIE 104,9 103,0 104,9 103,0
FEBRUARIE 107,2 102,9 112,4 106,0
MARTIE 103,8 106,4 116,6 112,7
APRILIE 102,7 104,8 119,8 118,2
MAI 102,3 105,3 122,5 124,5
IUNIE 101,3 105,1 124,1 130,8
IULIE 101,3 101,7 125,7 133,0
AUGUST 100,6 101,2 126,5 134,6
SEPTEMBRIE 102,7 103,2 130,0 138,9
OCTOMBRIE 103,9 104,2 135,0 144,7
NOIEMBRIE 101,9 104,0 137,6 150,4
DECEMBRIE 102,2 102,9 140,6 152,3

Pagina 69 din 90
10

7 IANUARIE
FEBRUARIE
6 MARIE
APRILIE
5 MAI
IUNIE
4 IULIE
AUGUST
3 SEPTEMBRIE
OCTOMBRIE
2 NOIEMBRIE
DECEMBRIE
1

Figura nr.20. Rata inflatiei in


anii 1998 si 1999 (luna
anterioara=100)

Pagina 70 din 90
60 IANUARIE
50 FEBRUARIE
MARTIE
40 APRILIE
30 MAI
IUNIE
20 IULIE
10 AUGUST
SEPTEMBRIE
0 OCTOMBRIE
Figura nr.21. Rata inflatiei in NOIEMBRIE
anii 1998 si 1999 (luna dec. DECEMBRIE
anul precedent=100)

In privinţa inflaţiei pe structură (adică mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare şi


servicii) aceasta a avut următoarea evoluţie:

4.2.1.1 IPC –mărfuri alimentare


Tabelul nr.11
Evoluţia lunara a IPC –mărfuri alimentare
-procente-
INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT
1998 1999 1998 1999
IANUARIE 104,5 102,5 104,5 102,5
FEBRUARIE 107,7 102,5 112,5 105,0
MARTIE 102,5 104,7 115,3 109,9
APRILIE 102,1 105,2 117,8 115,6
MAI 100,7 103,1 118,6 119,3
IUNIE 100,0 100,5 118,5 119,8
IULIE 99,0 98,8 117,4 118,4
AUGUST 99,0 100,0 116,3 118,5
SEPTEMBRIE 102,7 103,6 119,3 122,8
OCTOMBRIE 101,6 103,4 121,3 127,0
NOIEMBRIE 101,8 103,4 123,4 131,3
DECEMBRIE 102,5 104,1 126,5 136,7

Pagina 71 din 90
Pagina 72 din 90
40

35

30

IANUARIE
25 FEBRUARIE
MARTIE
APRILIE
20 MAI
IUNIE
IULIE
15 AUGUST
SEPTEMBRIE
OCTOMBRIE
10 NOIEMBRIE
DECEMBRIE

0
Figura nr.22. Evolutia lunara
a IPC-marfuri alimentare
(dec. anul precedent=100)

Pagina 73 din 90
8
7
6 IANUARIE
FEBRUARIE
5
MARTIE
4 APRILIE
3 MAI
IUNIE
2
IULIE
1 AUGUST
0 SEPTEMBRIE
OCTOMBRIE
-1
NOIEMBRIE
-2 DECEMBRIE
Figura nr.23. Evolutia lunara a
IPC-marfuri alimentare(luna
anterioara=100)

Cea mai mare creştere de preţuri faţă de luna precedentă s-a înregistrat la grupa de
mărfuri alimentare (in 1999 +4,1%), iar in cadrul acesteia, creşteri semnificative
înregistrându-se la legume şi conserve de legume (+10,1%), ouă (+10,0%), pâine (+7,56%),
lapte şi produse lactate (+4,6%), fructe şi conserve din fructe (4,1%). Aceste produse deţin
24,0% din totalul cheltuielilor băneşti de consum ale populaţiei.

4.2.1.2 IPC-mărfuri nealimentare


Tabelul nr.12
Evoluţia lunara a IPC-mărfuri nealimentare
-procente-
INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT

Pagina 74 din 90
1998 1999 1998 1999
IANUARIE 102,8 102,5 102,8 102,5
FEBRUARIE 107,0 103,4 110,0 106,0
MARTIE 105,2 108,8 115,7 115,3
APRILIE 102,3 103,7 118,3 119,6
MAI 104,1 103,4 123,2 123,7
IUNIE 102,6 107,3 126,4 132,7
IULIE 102,6 102,6 129,7 136,1
AUGUST 101,9 102,2 132,2 139,1
SEPTEMBRIE 101,8 102,9 134,5 143,2
OCTOMBRIE 105,1 103,6 141,4 148,3
NOIEMBRIE 101,9 105,3 144,0 156,2
DECEMBRIE 101,9 102,5 146,8 160,2

75
IANUARIE
65 FEBRUARIE
55 MARTIE
APRILIE
45 MAI
35 IUNIE
IULIE
25
AUGUST
15 SEPTEMBRIE
5 OCTOMBRIE
NOIEMBRIE
-5
Figura nr.24. Evolutia lunara a IPC-
DECEMBRIE
marfuri nealimentare(dec. anul
precedent=100)

Pagina 75 din 90
IANUARIE
9
FEBRUARIE
7 MARTIE
APRILIE
5 MAI
IUNIE
3
IULIE
1 AUGUST
SEPTEMBRIE
-1
OCTOMBRIE
Figura nr.25. Evolutia lunara
a IPC-marfuri nealimentare NOIMBRIE
(luna anterioara=100) DECEMBRIE

La mărfurile nealimentare creşterea preţurilor a fost in 1999 superioară celei din 1998 (60,2%
in 1999 şi 46,8% in 1998), creşteri mai însemnate fiind la combustibili (+4,5%), tricotaje
(+3,8%), medicamente (+3,3%), acestea contribuind cu 10,7% in totalul indicelui preţurilor
de consum.
4.2.1.3 IPC-servcii
Tabelul nr.13
Evoluţia lunară a IPC-servcii
-procente-
INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT
1998 1999 1998 1999
IANUARIE 111,6 106,0 111,6 106,0
FEBRUARIE 106,2 102,7 118,6 108,8
MARTIE 103,8 105,0 123,1 114,3
APRILIE 105,7 106,7 130,1 122,0
MAI 102,2 116,2 133,0 141,7
IUNIE 101,6 111,8 135,1 158,5
IULIE 104,5 106,0 141,2 168,0
AUGUST 101,9 101,6 143,8 170,7
SEPTEMBRIE 105,1 102,9 151,2 175,6
OCTOMBRIE 106,5 106,8 161,1 187,6
NOIEMBRIE 102,3 102,5 164,8 192,3
DECEMBRIE 102,1 101,3 168,2 194,7

Pagina 76 din 90
IANUARIE
200 FEBRUARIE
MARTIE
150 APRILIE
MAI
100 IUNIE
IULIE
50 AUGUST
SEPTEMBRIE
0 OCTOMBRIE
Figura nr.26. Evolutia lunara a IPC- NOIEMBRIE
servicii (dec. anul precedent=100) DECEMBRIE

IANUARIE
18
16 FEBRUARIE
14 MARTIE
12 APRILIE
10 MAI
8 IUNIE
6 IULIE
4 AUGUST
2 SEPTEMBRIE
0 OCTOMBRIE
Figura nr.27. Evolutia lunara a IPC- NOIEMBRIE
servicii (luna anterioara=100)
DECEMBRIE

Pagina 77 din 90
Comparativ cu anul 1998 in 1998 sporul serviciilor aproape ca s-a dublat (94,7%), iar
in cadrul acestei grupe creşteri lunare mai mari s-au înregistrat la tarifele pentru igienă şi
cosmetică (3,9%), îngrijire medicală (+2,0%), apă, salubritate (+2,6%), transport interurban
(2,2%) care reprezintă 4,7% din totalul cheltuielilor băneşti ale populaţiei.

4.3 EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI ÎN


PERIOADA 1989-1999 ŞI POŞIBILITĂŢILE ROMÂNIEI DE ADERARE LA UNIUNEA
EUROPEANĂ

4.3.1 PRODUSUL INTERN BRUT

După 10 ani de la declanşarea tranziţiei la economia de piaţă, nivelul relativ al


produsului intern brut diferă de la o ţară la alta şi reflectă eficienţa
masurilor promovate de ţările respective. De regulă, volumul fizic al produsului intern
brut este mai mic decât la începutul perioadei şi a condus la adâncirea decalajelor faţă de
ţările UE, aflate in progres evident. Pentru a stabilii o prima opinie despre aceste decalaje
elocvente sunt datele din tabelul nr.14.
Datele indică două procese diametral opuse. Pe de o parte tarile UE care, in intervalul
1989-1998 au înregistrat o creştere medie a produsului intern brut cu 19%; creşteri superioare
au avut loc in ţările mai mici, incluşiv in cele mai puţin dezvoltate. A se vedea in acest sens
sporul PIB cu 26,9% in Portugalia, cu 21,9% in Spania şi creşterea record de 83,9% in
Irlanda. De asemenea, Germania, de departe cea mai mare ţara europeană, s-a afirmat şi in
aceasta perioada ca principala locomotivă a UE. Concomitent cu integrarea şi structurarea
fostei economii socialiste est-germane, in intervalul amintit produsul intern brut al Germaniei
a crescut cu 22,6%, procent superior faţă de cel mediu din Uniunea Europeană.
Pe de alta parte, in majoritatea ţărilor candidate la UE, produsul intern brut in 1998
este inferior celui din 1989. In România, spre exemplu, volumul fizic al PIB este cu 23,9%
mai mic, fapt ce a indus un decalaj in creştere faţă de ţările UE. Dacă avem in vedere ca in
România produsul intern brut a căzut in 1999 cu circa 3,6%, iar in ţările UE a avut loc o
creştere de circa 1,9%, decalajul produsului intern brut pe locuitor dintre UE şi România a
crescut in deceniul 1989-1999 de la 4,5:1 la 5,5:1.

Pagina 78 din 90
Tabelul nr.14
Indicele produsului intern brut în ţările UE şi ţările candidate la UE în 1998 faţă de
1989
-procente-

TARI UE 1998/1989 TARILE 1998/1989


CANDIDATE LA
UE
UE-TOTAL 119,0 ROMANIA 76,1
FRANTA 115,1 BULGARIA 69,0
GERMANIA 122,6 R.CEHA 95,3
ITALIA 112,2 POLONIA 117,1
REGATUL UNIT 118,1 SLOVACIA 99,8
AUSTRIA 123,8 SLOVENIA 100,4
BELGIA 118,8 UNGARIA 95,3
DANEMARCA 125,1 ESTONIA 79,4
FINLANDA 112,2 LUTONIA 59,3
GRECIA 117,3 LITUANIA 66,2
IRLANDA 183,9
LUXEMBURG 151,9
OLANDA 128,0
PORTUGALIA 126,6
SPANIA 121,9
SUEDIA 113,0

Indicele produsului intern brut este senşibil mai mic şi in alte ţări europene candidate
la Uniune –in Bulgaria cu 31% şi in celelalte trei ţări baltice, in medie cu 33,5%. In celelalte

Pagina 79 din 90
ţări insă – Republica Cehă, Ungaria, Slovacia şi Slovenia produsul intern brut din 1998 era
practic apropiat sau asemănător cu cel din 1989, iar in Polonia a fost cu 17,1% mai mare.
Datele arată, totodată, ca in ultimul timp majoritatea ţărilor central şi est –europene
s-au înscris pe un trend constant de creştere economică, unele din 1992-1993 ca,
Polonia, Ungaria şi R.Cehă, altele din 1995 ca, Estonia, Letonia şi Lituania.
România prezintă o şituaţie aparte, după o creştere a PIB in fiecare an in intervalul
1993-1996 a urmat o scădere, de asemenea, in fiecare an a indicatorului in intervalul 1997-
1999 şi prognozele obţinute arată ca abia in anul 2000 se va stopa scăderea şi se va relua
creşterea economică. Bulgaria a avut o şituaţie asemănătoare, in 1996 şi 1997 când a
înregistrat o scădere a PIB, dar din 1998 indicatorul respectiv cunoaste o anumita creştere.
Eficienţa masurilor de reformă din ţările in tranziţie rezultă şi din evoluţia altor
indicatori.

4.3.2 PRODUCŢIA GLOBALĂ INDUSTRIALĂ

In cazul producţiei globale ne referim, in primul rând, la evoluţia producţiei


industriale, întrucât prin ponderea ei ridicată in economia tuturor ţărilor, are o influenţă
majoră asupra dinamicii PIB. Astfel, in timp ce in România producţia industrială reprezenta
in 1998 numai 46,3% din cea a anului in 1989, in ţările central europene aceasta a fost de
98,2%, cu precizarea că in Polonia nivelul a atins 118,6%, in Ungaria 103,2%, in R.Ceha şi
Slovacia aproape 80% şi in Slovenia 75,9%. Fără îndoială, volumul fizic mai mare al
producţiei industriale in ţările menţionate mai sus reflectă un grad superior de restructurare şi
de adaptare a agenţilor economici la cerinţele economice libere de piaţă.

4.3.3 FORMAREA BRUTĂ A CAPITALULUI FIX

Ca factor esenţial al restructurării şi modernizării producţiei, formarea brută a


capitalului fix a avut o evoluţie destul de sinuoasă in România. Comparativ cu 1989, nivelul
real al indicatorului a scăzut brusc in următorii doi ani, astfel ca in 1992 a ajuns la numai
44,0%; a urmat o creştere lentă in 1996, când nivelul indicatorului a fost de 72,2%, după care

Pagina 80 din 90
a scăzut din nou. In 1998 formarea brută a capitalului nu reprezintă decât 57,4% din valoarea
anului 1989. Cu cheltuieli anuale pentru fondurile fixe reduse al jumătate, respectiv cu
perioada prerevoluţionară, este dificil sa se relanseze creşterea economică şi să se atingă intr-
un timp scurt nivelul produsului intern brut şi al producţiei industriale din 1989.
In Bulgaria nivelul indicatorului este chiar mai mic decât in România (44,1% in
1997). Spre deosebire de şituaţiile amintite, in celelalte ţări candidate la UE formarea brută a
capitalului fix a atins volumul real din 1989 şi chiar l-a depăşit, in R.Cehă din 1995, in
Polonia din 1996 şi in Ungaria şi Slovacia din 1997. Spre exemplu in R.Cehă, Ungaria şi
Polonia indicele formarii brute a capitalului fix a fost de 115% in 1998 faţă de 1989.
Strâns legat de aceste aspecte esenţiale ale economiei reale, sunt demne de semnalat
încă doua şituaţii:
-cheltuielile aferente consumului curent total al societăţilor romaneşti din 1998 sunt
mai mari decât cu 10 ani in urmă. In termeni reali, in 1998 ele au fost cu 4,1% superioare
celor din 1989. Fenomenul privind devansarea dinamicii procesului intern brut de către
dinamica consumului se manifestă şi in alte ţări candidate la UE, dar intenşitatea acesteia este
mai redusă decât in cazul ţării noastre.
-economiile interne brute (diferenţa dintre PIB şi consumul total) au o rată foarte
scăzută in România (14% in 1997), ţara noastră plasându-se pe penultimul loc in cadrul
ţărilor europene candidate la Uniune, după noi aflându-se Letonia cu o rata a economişirii de
10%.In celelalte ţări indicatorul are dimenşiuni mai mari: in R.Cehă şi Slovacia 28%, Ungaria
27% şi Slovenia 23%, fapt ce le permite sa aloce fonduri mai mari pentru investiţii, cea mai
puternica pârghie a creşterii economice.

4.3.4 INVESTIŢII DIRECTE DE CAPITAL STRĂIN

Capitalul străin are dimenşiuni conşiderabil mai mari in Ungaria, R.Ceha şi Polonia şi
mai mici in România, Bulgaria şi Slovacia.

Tabelul nr.15
Investiţii străine de capital in tarile europene candidate la UE
-milioane dolari-
ŢARA/ANII 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Pagina 81 din 90
ROMÂNIA - 37 73 94 341 419 263 1215 2031
BULGARIA 4 56 42 40 105 90 103 505 401
R.CEHĂ 180 513 1004 654 869 2562 1428 1300 2540
POLONIA 88 117 284 580 542 1134 2768 3077 5129
UNGARIA 311 1459 1471 2339 1146 4453 1983 2085 1935
SLOVACIA 18 82 100 134 170 157 206 161 508
SLOVENIA 4 65 111 113 128 176 286 321 165
ESTONIA - - 58 160 225 205 150 267 571
LETONIA - - 43 45 214 180 382 525 274
LITUANIA - - 10 30 31 73 152 355 926

Din volumul investiţiilor străine pe locuitor in intervalul 1990-1998 pe primele locuri


se află Ungaria cu 1692 de dolari, R.Ceha cu 1072 de dolari, Slovenia cu 645 dolari şi ţările
baltice cu aproximativ 640 dolari. In Polonia investiţiile directe de capital străin pe locuitor
au fost de 355 dolari.
In România nivelul indicatorului este de numai 198 dolari şi in Bulgaria de 163 dolari.
După cum rezultă din cifre, investitorii străini ocolesc România şi Bulgaria, ca efect,
probabil, al poziţiei lor geografice şi a lipsei de încredere in stabilitatea politică şi economică
din ţările respective. Fără îndoială, efectele nu pot fi decât negative in planul asimulării
tehnologiilor de producţie moderne, a managementului unităţilor economice şi a integrării
eficiente in relaţiile economice internaţionale.

4.3.5 BALANŢA CONTULUI CURENT

Toate ţările central şi est-europene candidate la UE înregistrează un deficit însemnat


in balanţa contului curent. Dar, in timp ce in R.Ceha, Ungaria şi Slovenia deficitul este in
scădere, in Polonia, România şi Slovacia deficitul este in creştere. Pentru anul 1998 volumul
deficitului şi proporţia lui faţă de produsul intern brut sunt redate in tabelul nr.16 (de
menţionat ca procentele sunt calculate prin raportarea soldului negativ al contului curent al
produsul intern brut din 1997).

Tabelul nr.16
Balanţa contului curent in 1998

Pagina 82 din 90
TARA MILIOANE USD % DIN PIB
ROMÂNIA -3010 -8,6
BULGARIA -252 -2,5
R.CEHĂ -1046 -2,0
POLONIA -6858 -5,1
UNGARIA -2298 -5,0
SLOVACIA -2059 -10,6
SLOVENIA -4 -0,0
ESTONIA -447 -9,5
LETONIA -713 -12,9
LITUANIA -1298 -13,5

Comparativ cu celelalte ţări candidate la UE, in România deficitul balanţei contului


curent este foarte mare atât ca mărime absolută, cât şi ca proporţie in PIB. In condiţiile unor
investiţii directe de capital străin scăzute, deficitul contului curent contribuie, pe de o parte, la
creşterea datoriei externe şi, pe de altă parte, la devalorizarea leului in raport cu dolarul SUA
şi alte valute.

4.3.6 ŞOMAJUL

Restructurarea producţiei sociale in deosebi a industriei a generat un şomaj ridicat in


majoritatea ţărilor central şi est-europene, cu deosebire in Polonia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria unde, in anii 1994-1998, rata şomajului a înregistrat o oscilaţie de regula, intre 10 şi
15%.
Rate mai scăzute de şomaj s-au înregistrat in R.Ceha (intre 2,9 şi 7,5%) şi ţările
baltice ( in medie intre 5,3 şi 7,3%). Sub acest aspect, România ocupa o poziţie intermediară:
rata şomajului a fost relativ mai mare in primii ani ai tranziţiei (10,9% in 1994), după care a
cunoscut o anumita reducere (6,6% in 1996), pentru ca in ultimul timp şomajul sa se înscrie,
din nou, pe o curba crescătoare (8,8% in 1997, 10,3% in 1998 şi 11,3% in iunie 1999).
Cifrele invocate nu conduc la o concluzie categorică privind relaţia dintre mersul
reformei şi rata şomajului: In R.Ceha, spre exemplu, apreciata ca fiind mai avansată pe calea
economiei libere de piaţă, rata şomajului a avut un nivel relativ scăzut in aproape toţi anii
tranziţiei. In schimb, in alte ţări ca Polonia care a făcut, de asemenea, paşi mari in direcţia
economiei de piaţa, rata şomajului a avut constant niveluri ridicate (rata maximă a fost de
16,0% in 1994).

Pagina 83 din 90
4.3.7 INFLAŢIA

Tranziţia la economia de piaţa a fost insoţită de o inflaţie foarte mare, galopantă, mai
ales in primii ani când s-au liberalizat preţurile şi s-a trecut la formarea lor pe baza cererii şi
ofertei. De la o inflaţie cu trei chiar patru cifre in Slovenia şi ţările baltice, rata inflaţiei este
măsurată, in prezent, cu doua sau o şingura cifra. Ritmurile anuale ale creşterii preţurilor de
consum sunt prezentate in tabelul următor.

Tabelul nr.17
Preturile de consum in ţările europene candidate la UE, 1989-1998 (media anuala,
creşterea procentuala fata de anul precedent)
-procente-
Tara 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
ROMANIA 1,1 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1
BULGARIA 6,4 23,8 338,5 91,3 72,9 96,2 62,1 123,1 1082,6 22,2
R.CEHA 1,4 9,9 56,7 11,1 20,8 10,0 9,1 8,9 8,4 10,6
POLONIA 264,3 585,8 70,3 45,3 36,9 33,2 28,1 19,8 15,1 11,7
UNGARIA 17,0 28,9 35,0 23,0 22,6 19,1 28,5 23,6 18,4 14,2
SLOVACIA 1,3 10,4 61,2 10,2 23,1 13,4 10,0 6,0 6,2 6,7
SLOVENIA 1285,3 551,6 115,0 207,3 31,7 21,0 13,5 9,9 8,4 7,9
ESTONIA 4,0 18,0 202,0 1078,2 89,6 47,9 28,9 23,1 11,1 10,6
LETONIA 5,2 10,9 172,2 951,2 109,1 35,7 25,0 17,7 8,5 4,7
LITUANIA 2,1 9,1 216,4 1020,5 410,1 72,0 39,5 24,7 8,8 5,1

In Polonia, creşterea preţurilor de consum a avut un nivel maxim in 1990, după care
creşterea a fost din ce in ce mai mică, in 1998 înregistrându-se o inflaţie de 11,7%. In R.Ceha
şi Ungaria inflaţia a avut dimenşiuni mai mari, cu numai doua cifre, ratele fiind de 56,7% in
R.Ceha şi de 35% in Ungaria, in 1991. Ulterior rata inflaţiei s-a redus de la un an la altul şi in
1998 mărimea ei a fost de 10,6% şi respectiv 14,2%.
Ca şi in cazul altor indicatori, in România rata inflaţiei a avut o evoluţie care a atins
niveluri ridicate cu trei cifre in anii 1991-1994, mărimea maxima fiind 256,1% in 1993; a
urmat o scădere in 1995 şi 1996, cu rate de 32,3% şi 38,8%, după care creşterea preţurilor de
consum a atins din nou cote ridicate:154,8% in 1997; 59,1% in 1998, iar pentru anul 1999
creşterea a depăşit 55%.

Pagina 84 din 90
Bulgaria prezintă, de asemenea, o experienţa aparte. Nivelul maxim al creşterii
preţurilor de consum de 338,5% a fost atins in 1991, au urmat patru ani de creştere mai
scăzuta a preturilor (intre 62,1% şi 36,2%), pentru ca in 1996 şi 1997 rata inflaţiei să sară la
123,1% şi respectiv, la cifra record de 1082,6%. In urma acestei creşteri şoc a preţurilor de
consum, rata inflaţiei s-a redus la 22,2% in 1998 şi se pare ca aceasta tendinţă va continua.
Evoluţiile care au intervenit in rata inflaţiei din România îşi au sursa in ritmul lent in
care au fost liberalizate preţurile şi in existenta unor puternice dezechilibre macroeconomice
(bugetul consolidat, balanţa comerţului exterior şi a contului curent).Rata ridicată a inflaţiei
din România a fost generată, in acelaşi timp, de existenţa unor puternice poziţii monopoliste
in sectoare vitale ale economiei (ROMTELECOM, CONEL, ROMGAZ, SNCFR etc), ca şi
de existenta unor mari întreprinderi care înregistrează pierderi şi, intr-un fel sau altul, au
primit sau mai primesc încă subvenţii de la bugetul statului.

CONCLUZII

„Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care


exprimă existenta in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce
atenuează deprecierea banilor neconvertibili in aur şi a celor neconvertibili in general, ca şi
creşterea durabilă şi generalizata a preţurilor.”
Deci inflaţia este percepută de către populaţie ca un fenomen negativ (de altfel şi
şomajul este privit ca având, excluşiv, efecte negative),dar aceasta reprezintă, atât timp cat se
află in anumite graniţe fixe şi perfect controlate, un impuls al creşterii economice. Dacă
graniţele amintite sunt depăşite, inflaţia se transformă dintr-un factor stimulator intr-unul cu
efecte perverse atât pentru agenţii economici care acţionează in economia naţională cât şi
pentru populaţie.
Pentru populaţie inflaţia este cea care distruge puterea de cumpărare a economiilor,
banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, penşiilor etc. Aceasta se întâmplă pentru
ca ele nu sunt indexabile cu rata inflaţiei. Conform unor studii de caz, in condiţii de inflaţie,
pierd, de regulă, mai mult vârstnicii decât persoanele tinere pentru ca cei dintâi deţin mai
multe active nominale care sunt mai vulnerabile in faţa procesului inflaţionist (chiar dacă
unele ajutoare sociale şi rente sunt de regulă indexate, pierderea tot rămâne).
In România procesul inflaţionist s-a declanşat odată cu prima liberalizare a preţurilor
ce a avut loc in noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamnă insă că până atunci ţara noastră nu a

Pagina 85 din 90
cunoscut inflaţie. Până in anul 1990 insa, economia a funcţionat pe bazele unui şistem
centralizat la maximum, cu subvenţionari şi efectuări de investiţii care nu aveau legătură cu
nici o logică economică. In acelaşi timp se practicau preţuri „dictate”, rigide, care nu luau in
calcul raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţa, iar de multe ori preţul era mai mic decât
costul bunurilor.
Aceasta stare de lucruri a făcut ca, odată cu trecerea României la economia de piaţă,
intervenită după decembrie 1989, (teoretic doar, datorită faptului ca raporturile libere de pe
piaţa sau manifestat mult mai târziu) să aşistam la o explozie a preţurilor, îndeosebi la
bunurile de consum ale populaţiei. Durata şi intenşitatea procesului inflaţionist din România
au avut coordonate mai ridicate faţă de celelalte ţări care au trecut de la economia de tip
centralizat la economia de piaţă şi datorită unui ansamblu de cauze (unele menţionate mai
sus) care ţin de condiţiile obiective de funcţionare a economiei dar, in special de natura
politicii economice promovată de guvernele care s-au succedat la putere.
In circa zece ani de tranziţie inflaţia sa manifestat ca un proces aproape in permanenţă
ascendent doar cu mici întreruperi ale creşterii preţurilor, de obicei scăderii care au durat mai
puţin de două luni. Semnificativ pentru scăderea inflaţiei este doar anul 1994 când aceasta s-a
datorat reluării creşterii economiei, creştere înregistrată încă din 1993 (deşi la un nivel foarte
scăzut, de numai 1,5%).
Inflaţia are totodată efecte asupra mediului de afaceri din ţara noastră, dându-i un grad
sporit de incertitudine. Când creşterea preţurilor este conşiderată şi de durată se reduce
orizontul temporar al deciziilor agenţilor economici. Aceasta se traduce prin faptul ca
întreprinzătorii nu se lansează in proiecte de investiţii ample şi de lunga durată, cu risc
ridicat. Se preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi generalizatî
din România inhibă procesul de economişire şi de investire transformând un număr mare
întreprinzătorilor in speculatori, specializaţi in a cumpăra azi mai ieftin şi a vinde mâine mai
scump. S-a ajuns in acest mod ca in România cei care produc sa fie din ce in ce mai puţini iar
cei care se ocupă cu operaţiunile comerciale să devină tot mai numeroşi.
In perspectiva integrării României in Uniunea Europeană trebuie menţionat faptul ca
reducerea inflaţiei şi reluarea creşterii economice reprezintă obiective primordiale pentru
îndeplinirea criteriului economic de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga,
in iunie 1993.
In acest context, nominalizarea României in recomandarea Comişiei Europene pentru
deschiderea negocierilor de aderare in anul 2000 (alături de Bulgaria, Letonia, Lituania,

Pagina 86 din 90
Malta şi Slovacia) are in vedere mai ales, progresele obţinute in înfăptuirea criteriului politic
şi contribuţia pe care a
avut-o, alături de celelalte ţări in conflictul din Kosovo, conflict care a indus
economiei româneşti serioase pagube.
Deschiderea negocierilor este condiţionată de promovarea unor măsuri adecvate care
să conducă la stabilizarea macroeconomica, componentă esenţială a unei economii de piaţa
viabile.
Comisia Europeana apreciază ca România nu a obţinut progrese majore in realizarea
criteriului economic de aderare. „Pe termen mediu, se arata in raportul Comisiei din 1999,
România nu poate fi luată in considerare drept economie de piaţa funcţională şi nu este in
stare să facă faţă presiunii competitive şi forţelor de piaţă din interiorul Uniunii Europene”.
Nerealizarea de către România a criteriului economic de aderare la Uniunea
Europeană, neputinţa controlării procesului inflaţionist, este strâns legată de nivelul scăzut al
productivităţii muncii şi ai altor indicatori economici şi sociali, comparativ cu cei din ţările
Uniunii Europene şi celelalte ţări candidate, precum şi de involuţiile care au avut loc in
economia reală, generate de modul in care este gestionată de la economia de comandă la
economia de piaţă.

Anexa 1
Structura consumului populaţiei utilizata la calculul IPC

GRUPA DE PRODUSE STRTUCTURA (%)


0 1 2 3
Mărfuri alimentare-total din care: 40,46 46,70 47,93
Cereale, produse de morărit şi planificaţie 7,88 8,79 9,04
Legume şi conserve de legume 3,28 4,77 6,52
Carne, preparate şi conserve din carne 9,24 13,39 11,99
Lapte, brânzeturi, unt 4,78 4,66 4,54
Bere, vin, alte băuturi alcoolice 3,75 2,51 2,13
Mărfuri nealimentare-total din care: 43,77 40,82 40,32
Îmbrăcăminte 14,64 9,00 7,65
Încâlţăminte 4,39 4,76 6,09
Produse de uz casnic 4,80 4,51 2,70
Produse cultural-sportive 4,86 6,30 5,30
Combustibil, lubrifianţi 3,28 4,75 5,51
Energie electrica, gaze, încălzire centrala 3,49 3,75 3,44
Sevicii-total din care: 15,77 12,41 11,75

Pagina 87 din 90
Chirii 1,68 0,15 0,14
Posta, telefon, telegraf 1,29 1,00 1,15
Alimentaţie publica 3,84 2,16 1,59
Cinema, teatru,M. Cu învăţământul 0,89 0,63 0,79
Îngrijire medicala 0,21 0,39 0,57
Transport urban 0,77 1,29 0,85
Alte feluri de transport 1,69 1,52 1,48

Sursa: Buletin statistic de informare publică, nr.12/1993;nr.1/1994;nr.6/1997

Anexa 2
Poziţia României fata de tarile Uniunii Europene şi tarile candidate la Uniune

Mărimi absolute Decalaje


Romania=1,0 fata de
medie
România Uniunea Tari Uniunea Tari
Europeana Candidate Europeana Candidate
1 2 3 4 5 6
1.Produsul naţional
brut (dolari/loc),
1997
a)dolari la cursul 1410 23021 3227 16,3:1 2,3:1
pieţei
b)dobânzi la 4270 2090 6251 4,7:1 1,5:1
paritatea puterii de
cumpărare

2.Productivitatea
socială a muncii
(dolari/persoană
activă), 1997
a)dolari la cursul 2975 49109 6408 16,5:1 2,2:1
pieţei
b)dolari la paritatea 9010 42808 12416 4,8:1 1,4:1
puterii de cumpărare

Pagina 88 din 90
3.Valoarea adăugată 632 6595 1200 10,4:1 1,9:1
in industrie
(dolari/loc),1997
4.Consum energie 2027 3823 2713 1,9:1 1,3:1
primara
(Kgep/loc),1996
5.Randament la 2862 5563 3137 1,9:1 1,1:1
cereale
(Kg/ha),1996-1998
6.Randament la lapte 2912 5229 3486 1,8:1 1,2:1
de vacă (Kg/vaca),
1997
17 81 42 4,8:1 2,5:1
7.Tractoare (nr/1000
ha)2, 1996
8.Consum 43 221 78 5,2:1 1,8:1
îngrăşăminte
chimice (kg/ha)3,
1995-1997
9.Export(dolari/loc)4, 373 5553 1003 14,9:1 2,7:1
1997
10.Populatia 63 95 81 1,5:1 1,3:1
neagricolă (%), 1997
11.Populatia urbană 55 78 72 1,4:1 1,3:1
(%), 1997
12.Disponibil de 39 62 46 1,6:1 1,2:1
proteine animale
(gr/loc/zi),1994-
1996
13.Disponibil de 2926 3375 3114 1,2:1 1,1:1
calorii (nr/loc/zi)
1994-1996
14.Medici 18 28 26 1,5:1 1,4:1
(nr/10000/loc), 1997
15.Paturi de spital 74 91 75 1,2:1 1,0:1
(nr/10000/loc),1997
16.Elevii in 73 90 81 1,2:1 1,1:1
învăţământul

Pagina 89 din 90
secundar (rata netă
de înscriere, %),
1996
17.Studentii(rata 23 48 26 2,1:1 1,1:1
brută de înscriere
%),1996
18.Aparate TV 226 556 377 2,5:1 1,7:1
(nr/1000/loc), 1997
19.Mortalitate 22 5 13 0,2:1 0,2:1
infantilă (%), 1997
20.Speranţa medie 69 77 72 1,1:1 1,0:1
de viaţă (ani), 1997

incluşiv electricitate, gaze, apă şi construcţii;


teren arabil plus vii şi livezi;
teren arabil
export de mărfuri, fără servicii productive
Sursa: CNS (octombrie 1999)

Pagina 90 din 90