Sunteți pe pagina 1din 71

CAPITOLUL 1

Noţiuni generale despre creanţele fiscale

1.1. Noţiunea şi particularităţile creanţei fiscale

În cadrul raporturilor juridice bugetare, conţinutul acestora e reprezentat de

obligaţia, stabilită unilateral de către stat, în sarcina persoanelor fizice şi juridice,

denumite contribuabili, de a plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în

contul bugetului de stat1.

Această sumă de bani, pe care contribuabilul are obligaţia de a o plăti,

reprezintă un venit al bugetului de stat, iar obligaţia, al cărei obiect este, va fi

denumită obligaţie bugetară sau creanţă fiscală. Ea este o obligaţie juridică,

deoarece ea defineşte conţinutul unui raport juridic ce ia naştere între stat şi

contribuabili, raport juridic al cărui izvor este legea, iar în caz de nevoie

executarea sa este asigurată prin intermediul constrângerii statului.

Particularităţile2 ce individualizează creanţa fiscală privesc în special izvorul

acesteia, beneficiarul, obiectul, forma sa, condiţiile de stabilire, modificare sau

stingere.

a. Izvorul creanţei fiscale va fi întotdeauna legea sau actul normativ cu

valoare de lege ce instituie şi reglementează un venit al bugetului de

stat. Prin lege se stabilesc categoriile de persoane fizice sau juridice ce

datorează bugetului de stat venitul respectiv.

1
D. D. Şaguna - „Drept financiar şi fiscal“, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. II, pag. 139
2
D. D. Şaguna - „Drept financiar şi fiscal“, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pag. 362
b. Beneficiară a creanţei fiscale este întreaga societate, deşi calitatea de

creditor o are statul. Scopul instituirii unilaterale de către stat a acestei

obligaţii fiind realizarea veniturilor bugetului de stat, deci a fondului

general de dezvoltare a societăţii, aceasta va avea în final calitatea de

beneficiară a sumelor ce fac obiectul creanţei fiscale.

c. Obiectul creanţei fiscale constă întotdeauna într-o sumă de bani,

aceasta fiind în prezent unica formă în care statele moderne percep

veniturile datorate bugetului de stat. Caracterul pecuniar se justifică

prin aceea că, la rândul său, statul efectuează toate cheltuielile prin

acordarea şi folosirea unor sume de bani.

d. Creanţa fiscală este constatată în formă scrisă prin titlul de creanţă

fiscală. Acesta este actul prin care, potrivit legii, se constată şi se

individualizează obligaţia de plată privind creanţele fiscale 1.

e. Condiţiile de stabilire şi executare a creanţei fiscale sunt reglementate

diferit pentru fiecare categorie de venituri bugetare, datorită specificului

prezentat de aceste venituri. Această particularitate mai este

determinată şi de faptul că impozitele moderne nu mai au rolul de a

acoperi cheltuielile publice, ci ele sunt folosite şi ca pârghii pentru

stimularea sau frânarea dezvoltării unor mecanisme economice.

f. Modificarea creanţelor fiscale este determinată de cauzele

prevăzute de lege: modificarea elementelor în raport de care s-a făcut

individualizarea creanţei fiscale, modificarea termenelor de plată

stabilite anterior, modificarea situaţiei juridice a contribuabililor, când se

acordă înlesnirile legale de plată, în situaţia admiterii contestaţiilor

contra titlurilor de creanţă fiscală şi în general orice modificare a

actelor normative ce reglementează venituri bugetare.

1
Art. 4, alin. 1 din O.G.11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
2
g. Stingerea creanţelor fiscale se realizează prin modalităţi comune şi

altor obligaţii juridice cum ar fi: plata, prescripţia extinctivă, executarea

silită, fiind reglementate însă şi o serie de modalităţi specifice, cum ar

fi: anularea, compensarea, scăderea.

h. Un element important ce caracterizează creanţa fiscală îl reprezintă

premisele ce dau naştere acesteia. Aceste premise, împrejurări de

fapt, constau în realizarea unui venit, cu alte cuvinte creşterea

patrimoniului contribuabilului sau deţinerea unui bun impozabil sau

taxabil. Premisele vor fi diferite în funcţie de fiecare categorie de

venituri bugetare, iar ele vor marca din punct de vedere juridic

naşterea creanţei fiscale în sarcina unui anumit contribuabil.

Îndeplinirea acestor premise va însemna dobândirea de către o

persoană fizică sau juridică a calităţii de contribuabil, din acest

moment, creanţa fiscală stabilită cu caracter general de lege, va fi

individualizată în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice.

Constatarea calităţii de contribuabil a unei persoane şi stabilirea elementelor

ce caracterizează creanţa fiscală ce-i revine, în special a cuantumului sumei ce

urmează a o plăti bugetului de stat, precum şi a eventualelor înlesniri legale de

care beneficiază, are loc prin întocmirea de către organele fiscale competente, a

titlului de creanţă fiscală1.

1.2. Izvoarele şi individualizarea creanţelor fiscale

Prin analogie cu dreptul penal, unul din principiile de bază ale dreptului

financiar este consacrat în adagiul „Nullum impositum sine lege”. Deci, conform

acestui principiu, nici o obligaţie fiscală nu va putea fi instituită, dacă nu este


1
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova - „Procedura fiscală“, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996,
pag. 86
3
prevăzută într-o lege. Acest principiu e consacrat şi de legislaţia fiscală a

României.

Astfel, conform legii finanţelor publice „este interzisă perceperea sub orice

titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe sau indirecte, în afara celor

stabilite prin lege”.1 Mai mult decât atât, el se desprinde şi din dispoziţiile

Constituţiei României din 08.12.1991 2. În concluzie, izvorul oricărei creanţe

fiscale îl reprezintă legea, chiar legea fundamentală a statului.

Prin reglementarea fiecărei categorii de venituri bugetare , legea institue o

obligaţie cu caracter general, a cărei concretizare ca obligaţie bănească într-un

anumit cuantum, ce incumbă unui anumit contribuabil, se realizează prin titlul de

creanţă fiscală3. Astfel, prin titlul de creanţă fiscală se individualizează obligaţia ce

revine contribuabilului faţă de bugetul public, de a achita, într-un anumit cuantum,

impozitele, taxele şi celelalte contribuţii obligatorii 4.

Dat fiind faptul că creanţa fiscală este o obligaţie impusă în mod unilateral

de către stat contribuabilului, şi titlul de creanţă fiscală ce o individualizează, va fi

un act juridic unilateral.

Titlul de creanţă fiscală, ca act juridic unilateral, dă naştere unui drept de

creanţă al statului, având ca obiect sumele de bani pe care contribuabilul le

datorează bugetului de stat precum şi obligaţia ce revine contribuabilului de a

plăti aceste sume în cuantumul şi la termenele stabilite 5.

Conform articolului 4 din O.G. 11/1996 privind executarea creanţelor

bugetare „titlul de creanţă este actul prin care, potrivit legii, se constată şi se

individualizează obligaţiile de plată constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi

şi alte sume ce reprezintă venituri publice” conform legii finanţelor publice,

1
Art. 28, alin.1, lit. c, din L 72 / 1996 privind finanţele publice, publicată în M.Of. 152 / 17.07.1996
2
Art. 138, alin.1, din Constituţia României, publicată în M.Of. 233, Partea I, din 21.11.1991
3
D.D. Şaguna - „Drept financiar şi fiscal“, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, vol. II, pag. 141
4
Mărunţelu Gelu - „Drept fiscal. Teoria generală a impozitelor şi taxelor“, Ed. Funadaţiei „Andrei
Şaguna“, Constanţa, 1997, pag. 59
5
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 88
4
întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite în acest

scop1.

În acelaşi timp, legiuitorul defineşte şi creanţele fiscale ca fiind creanţe

constând în: impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume reprezentând venituri

publice conform legii finanţelor publice2.

Titlul de creanţă fiscală se întocmeşte sau se confirmă de către 3:

a. organele fiscale, în cadrul atribuţiilor ce le revin, ca organe de

impunere sau ca organe de control financiar;

b. alte organe ale administraţiei publice, notariatele publice, organele

vamale, etc.;

c. regiile autonome, societăţile comerciale şi alte persoane fizice sau

juridice, pentru impozitul pe profit, T.V.A. şi alte impozite şi taxe pe care

le datorează bugetului public, precum şi pentru impozitele şi taxele pe

care au obligaţia de a le reţine sau încasa de la persoanele cărora le

plătesc venituri, le prestează servicii sau le eliberează acte taxabile;

d. persoanele fizice pentru impozitele ce au obligaţia de a le reţine

persoanelor cărora le plătesc unele venituri (de exemplu: impozitul pe

salarii plătit personalului casnic);

e. instanţele de judecată de drept comun ce soluţionează unele căi de

atac în materie fiscală;

f. instanţele de judecată ale Curţii de Conturi pentru litigiile date în

competenţa lor.

La baza emiteri titlului de creanţă de către organele fiscale se află, pentru

unele categorii de venituri bugetare, declaraţia de impunere sau taxare pe care

1
Radu Stancu - „Drept financiar public“, Ed. Fundaţiei „România de mâine“, Bucureşti, 1998, pag.
142-143
2
Ioan Condor, Lidia Radu - „Titlul de creanţă fiscală“, Revista „Impozite şi taxe“, nr. 8 / 1997, pag.
48
3
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 59-60
5
contribuabilul are obligaţia legală de a o prezenta acestor organe din momentul în

care realizează un venit impozabil sau deţine un bun impozaibil sau taxabil 1.

Începând cu data de 01.01.2000 a intrat in vigoare O.G. 73/1999 privind

impozitul pe venit. Conform dispoziţiilor acestei ordonanţe, contribuabilii au

obligaţia să completeze şi să depună la organul fiscal în raza căruia îşi au

domiciliul o declaraţie de venit global, precum şi declaraţii speciale, în mod

eşalonat, până la data de 31.03. a anului următor celui de realizare a veniturilor.

Declaraţiile speciale se completează pentru fiecare categorie de venituri şi

pe fiecare loc de realizare a acestora şi se depun la organul fiscal unde se află

sursa de venit.

Contribuabilii ce realizează venituri dintr-o singură sursă, sub formă de

salarii, nu sunt obligaţi să depună declaraţie de venit global 2.

Contribuabilii sunt obligaţi să declare cu sinceritate veniturile realizate,

bunurile mobile şi imobile aflate în proprietate sau deţinute cu orice titlu legal

precum şi alte valori ce generează titluri de creanţă fiscală. Când legea nu

prevede obligaţia de depunere a declaraţiei de impunere, contribuabilii răspund

de calcularea corectă a impozitelor şi taxelor pe care trebuie să le verse la buget,

în condiţiile prevăzute de lege3.

Nerespectarea acestei obligaţii, consacrate în articolul 5 din L 87/1994 va fi

calificată ca evaziune fiscală şi va atrage răspunderea contravenţională a

contribuabilului.

Declaraţia de impunere este un procedeu de sesizare a organelor fiscale

îndeosebi în împrejurarea în care personele fizice încep exercitarea unei meserii,

desfăşurarea unei activităţi, din care realizează venituri impozabile şi devin

subiecte impozabile, obligate să declare aceste venituri 4.

1
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 143
2
Art. 59, din O.G. 73 / 1999 privind impozitul pe venit, publicată în M.Of. 419 / 31.08.1999
3
Art. 5, din L 87 / 1994, privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M.Of. 229 / 24.10.1994
4
Ioan Gliga –“Drept financiar public“, Ed. ALL, Bucureşti, 1994, pag. 138
6
Plătitorii sunt obligaţi să depună declaraţia de impunere şi dacă în cursul

anului fiscal se află într-una din următoarele situaţii:

a. sunt în dizolvare, lichidare sau transformare, se reorganizează prin

divizare, comasare sau fuzionare;

b. îşi încetează activitatea supusă impozitării sau taxării sau încetează

obligaţia de a calcula, reţine şi vărsa impozite şi taxe;

c. au loc modificări în baza de impozitare a reprezentanţelor firmelor

străine cu activitate pe teritoriul României;

d. au loc modificări în baza de impozitare pentru impozitele şi taxele

datorate pentru clădiri, terenuri şi mijloace de transport datorate de

persoanele juridice1.

Prin declaraţia de impunere, contribuabilul identifică veniturile sau bunurile

impozabile sau taxabile. Această declaraţie trebuie depusă la organele fiscale

competente într-un anumit termen de la ivirea premiselor ce dau naştere

obligaţiei fiscale în sarcina contribuabilului, respectiv de la obţinerea venitului sau

dobândirea bunului în legătură cu care există această obligaţie 2.

Organele fiscale au dreptul de a verifica exactitatea datelor înscrise în

declaraţia de impunere şi de a solicita contribuabililor documentele contabile,

evidenţele şi orice alte elemete materiale sau valorice necesare în vederea

cunoaşterii realităţii obiectului sau surselor impozabile sau taxabile 3.

Pe baza declaraţiilor contribuabililor, organele fiscale competente emit titlul

de creanţă fiscală, act juridic unilateral, caracterizat prin anumite particularităţi 4,

cu importante consecinţe practice.


 Titlul de creanţă fiscală este un act juridic declarativ de drepturi şi

obligaţii

1
Radu Stancu – op. cit., pag. 146
2
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 143
3
Art. 8 din L 87 / 1994 privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M.Of. 229 / 24.10.1994
4
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 90
7
Spre deosebire de titlul de creanţă civilă, ce poate avea un caracter

constitutiv de drepturi şi obligaţii, titlul de creanţă fiscală nu creează drepturi şi

obligaţii, ci doar constată creanţe fiscale ce provin exclusiv din actele normative

de instituire a impozitelor şi taxelor, ce revin contribuabililor, persoane fizice sau

juridice, stabilind în acelaşi timp şi cuantumul acestor obligaţii.

În practică, această trăsătură a titlului de creanţă fiscală are repercursiuni şi

în situaţia în care contribuabilul nu-şi respectă obligaţia de a întocmi şi depune la

organele fiscale, la termenele prestabilite, declaraţia de impunere, în lipsa căreia

nu va putea fi emis nici titlul de creanţă fiscală.

În aceste condiţii, în situaţia în care titlul de creanţă fiscală ar avea caracter

constitutiv de drepturi şi obligaţii, organele fiscale ar fi impiedicate să angajeze

răspunderea cotribuabilului pentru perioada situată între naşterea creanţei fiscale

şi data depunerii declaraţiei de impunere, respectiv a întocmirii titlului de creanţă

fiscală.

În măsura în care titlul de creanţă fiscală are un caracter declarativ de

drepturi şi obligaţii, efectele sale vor avea caracter retroactiv, iar sumele de bani,

reprezentând impozite şi taxe, vor fi calculate şi pentru perioada anterioară

emiterii titlului de creanţă fiscală, din momentul în care contribuabilul a dobândit

bunuri sau a obţinut venituri impozabile sau taxabile. Pentru depăşirea termenului

legal de plată, contribuabilii vinovaţi vor trebui să plătească şi majorările de

întârziere legale, putând răspunde pentru evaziune fiscală, în forma sa

contravenţională sau penală, după caz.1


 Titlul de creanţă fiscală este executoriu

Spre deosebire de titlul de creanţă civilă, ce devine executoriu numai prin

investirea cu formulă executorie, titlul de creanţă fiscală reprezintă un titlu

executoriu, fără a avea nevoie de vreo investire specială în acest scop 2.

1
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 55
2
Ioan Condor - „Drept fiscal şi financiar“, Ed. „Tribuna economică“, Bucureşti, 1996
8
Raţiunea acestei caracteristici a titlului de creanţă fiscală, constă în

necesitatea realizării veniturilor bugetului de stat la termenele şi în cuantumul

prevăzute de lege. Având în vedere destinaţia impozitelor şi taxelor şi faptul că

beneficiară a acestor sume este întreaga societate, legiuitorul a recunoscut

caracterul executoriu de drept al creanţelor fiscale şi prin dispoziţiile legii

finanţelor publice1.

În condiţiile în care statul îşi realizează o mare parte din funcţiile şi sarcinile

sale publice prin intermediul sumelor de bani ce provin din impozite, taxe şi alte

contribuţii obligatorii, nu-şi poate permite să adopte procedura investirii cu

formula executorie din dreptul civil, care ar îngreuna încasarea unor creanţe certe

şi exigibile de natură bugetară2.

În măsura în care contribuabilii nu-şi execută la termenele stabilite obligaţia

de a plăti sumele cuvenite bugetului de stat, organele fiscale au dreptul de a trece

direct la executarea silită a acestor sume. Această procedură urmează a fi

declanşată din oficiu de către organele fiscale competente, nefiind necesară

intervenţia altor organe ale statului care să autorizeze executarea silită.

Organele fiscale au obligaţia ca în momentul în care constată neplata la

scadenţă a sumelor cuvenite bugetului de stat, să procedeze la realizarea acestor

sume pe calea executării silite, conform dispoziţiilor O.G. 11/1996. Această

obligaţie este imperativă, în cazul nerespectării sale, putând fi angajată

răspunderea persoanelor din cadrul organelor fiscale competente, ce aveau

obligaţia de a constata neplata şi de a trece la executarea silită 3. Dealtfel, în

practica curentă a organelor de control şi de jurisdicţie ale Curţii de Conturi, s-a

decis atragerea răspunderii civile delictuale, în condiţiile dispoziţiilor articolelor

998-999 din Codul Civil, a persoanelor fizice din cadrul organelor fiscale care,

încălcându-şi obligaţiile de serviciu, nu au procedat la încasarea impozitelor,

1
Art. 77, alin. 2 din L 72 / 1996 privind finanţele publice, publicată în M.Of. 152 / 17.07.1996
2
Mărunţelu Gelu - op. cit., pag. 56
3
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 145
9
taxelor şi altor creanţe fiscale datorate de contribuabili şi alţi debitori în termenul

legal de prescripţie1.

1.3. Titluri de creanţă explicite şi implicite

În cadrul şi desfăşurarea procedurii fiscale, pentru realizarea practică a

impozitelor şi taxelor ca creanţe fiscale, din punct de vedere juridic, e necesară şi

prezintă o importanţă vitală cuantificarea bănească a impozitului sau taxei

datorate de fiecare contribuabil prin titlul de creanţă fiscală 2.

Individualizarea obligaţiilor bugetare prin titlul de creanţă fiscală se face, din

punct de vedere al modului de întocmire, prin două modalităţi:

a. prin titluri de creanţă intocmite exclusiv în acest scop (explicite);

b. prin acte care, implicit, sunt şi titluri de creanţă fiscală (implicite).

1.3.1. Titluri de creanţă explicite

Majoritatea titlurilor de creanţă fiscală au un caracter explicit, fiind acte

juridice constituite exclusiv în scopul de a constata obligaţia unui contribuabil de a

plăti o anumită sumă către bugetul de stat, individualizând astfel obligaţia cu

vocaţie generală instituită de legea ce reglementează venitul bugetar respectiv.

Aceste titluri sunt reprezentate de actele de impunere, întocmite în formă

scrisă de organe fiscale diferite, în funcţie de categoria de impozite sau taxe pe

care o constată3.

a.Procesul verbal de impunere

1
Mărunţelu Gelu - op. cit., pag. 57
2
Ioan Gliga – op. cit., pag. 141
3
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 145
10
Pentru anumite categorii de venituri (impozitul pe clădiri, taxa asupra

mijloacelor de transport etc.4) întinderea creanţei fiscale ce revine contribuabilului

se determină de organele fiscale pe baza datelor declarate de acesta, prin

întocmirea procesului verbal de impunere.

Acest proces verbal va reprezenta un titlu de creanţă fiscală ce

individualizează obligaţia de plată a contribuabilului 2.

În general, acest proces verbal cuprinde: numele, prenumele, calitatea

funcţionarului care l-a întocmit, numărul de ordine şi data întocmirii, datele de

identificare ale debitorului, specificarea obiectului impozabil şi procedeul folosit

pentru determinarea venitului impozabil, textul de lege în virtutea căruia se

stabileşte creanţa fiscală, cuantumul bănesc al impozitului aferent, condiţiile de

plată, localitatea, semnătura funcţionarului competent şi sigiliul organului fiscal.

În baza acestui proces-verbal, organele fiscale vor comunica plătitorului o

înştiinţare de plată, înaintea termenului legal de plată, care conţine cuantumul

sumei pe care acesta o datorează bugetului de stat. Organele care întocmesc

procesele verbale de impunere sunt administraţiile financiare municipale,

circumscripţiile fiscale orăşeneşti, percepţiile fiscale rurale etc 3.

b.Declaraţia de impunere

În cazul unor anumite categorii de impozite şi taxe (ca în cazul impozitului

pe profit4) titlul de creanţă îl reprezintă chiar declaraţia de impunere.

Organul fiscal competent este singurul capabil de a verifica realitatea şi

exactitatea datelor înscrise în declaraţia de impunere şi a calculului impozitului

datorat de către contribuabil5.

În aceste condiţii, declaraţia de impunere are natura unui titlu de creanţă

fiscală.
4
Ioan Gliga – op. cit., pag 141
2
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 93
3
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 62
4
Art. 16 din O.G. 70 / 1994 privind impozitul pe profit, publicată în M.Of. 246 / 31.08.1994,
modificată prin O.G. 40 / 1998, publicată în M.Of. 43 din 30.01.1998
5
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 62
11
Aceste două categorii de titluri de creanţă, procesul verbal de impunere şi

actul declarativ al contribuabilului, au ca trăsătură comună faptul că creanţa

fiscală pe care o constată este determinată de către organele fiscale pe baza

declaraţiei contribuabilului1.

c. Documentul de evidenţă întocmit de contribuabil

În cazul creanţelor fiscale ce se stabilesc de către plătitor, titlul de creanţă

fiscală îl va reprezenta documentul de evidenţă pe care acesta are obligaţia de

a-l întocmi în condiţiile şi la termenele stabilite de lege. Pe baza acestor evidenţe,

plătitorul întocmeşte declaraţia sau deconturile fiscale, pe care le va depune la

organele fiscale competente.

Conform articolului 18 alineatul 1 din O.G. 70/1994 privind impozitul pe profit

„completarea de către contribuabili a unei declaraţii de impunere este considerată

ca o stabilire a impozitului pe profit şi ca o cerere de plată a impozitului conform

declaraţiei”2.

În aceste condiţii, conform articolului 16 alineatul 2, „contribuabilii sunt

răspunzători pentru calculul impozitelor declarate şi pentru depunerea în termen

a declaraţiei de impunere”.

d.Declaraţia întocmită de contribuabil şi verificată de organele fiscale privind

plata taxei pe valoarea adaugată

Conform O.G. 3/1992, plătitorii de T.V.A. au obligaţia de a întocmi şi depune

lunar la organul fiscal un decont privind suma impozabilă şi taxa exigibilă.

Dacă în urma verificării decontului, organul fiscal constată că acesta conţine

date eronate sau este incomplet, va stabili cuantumul T.V.A. şi îl va comunica

debitorului3.

1
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 146
2
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 94
3
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 63-64
12
Ministerul Finanţelor poate stabili şi alte termene de depunere a decontului,

în funcţie de volumul T.V.A. de plată şi de alte situaţii specifice în care se găsesc

plătitorii.

e.Declaraţia vamală de import

În privinţa taxelor vamale, titlul de creanţă îl va reprezenta declaraţia vamală

de import, întocmită de importatorul debitor al taxelor vamale.

Prin acest document se va determina şi T.V.A. datorată pentru bunurile

importate.

Declaraţia vamală de import reprezintă un titlu de creanţă ce poate constata

mai multe creanţe fiscale, de natură diferită, ce revin unui contribuabil 1. Conform

O.G. 73/1999 privind impozitul pe venit, organul fiscal, pe baza declaraţiei de

venit global depusă de contribuabil, calculează impozitul pe venitul anual global.

Organul fiscal stabileşte impozitul anual datorat pe anul precedent, şi va

emite o decizie de impunere în intervalul stabilit anual prin ordin al ministrului

finanţelor.

În această decizie, organul fiscal stabileşte şi diferenţele de impozit anual

rămase de achitat sau impozitul anual de restituit.

Decizia de impunere va cuprinde şi plăţile anticipate cu titlu de impozite,

datorate pentru anul fiscal curent. Organul fiscal va emite o nouă decizie de

impunere în cazul în care apar elemente ce conduc la modificarea impozitului

datorat2.

1.3.2. Titluri de creanţă implicite

Unele categorii de venituri bugetare sunt individualizate prin titluri de

creanţă cuprinse în acte juridice ce au un alt conţinut principal.

1
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 95
2
Art. 62 din O.G. 73 / 1999, privind impozitul pe venit, publicată în M.Of. 419 / 31.08.1999
13
Deşi sunt întocmite cu un alt scop, aceste acte juridice conţin şi

individualizarea obligaţiei de plată a unui impozit sau a unei taxe, fiind astfel, în

măsura în care se constată existenţa şi cuantumul obligaţiei bugetare, titluri de

creanţă fiscală. Aceste înscrisuri reprezintă titluri de creanţă fiscală implicite şi

sunt întocmite de organele financiar-contabile sau de alte organe ale statului 1.

Constituie titluri de creanţă implicite următoarele categorii de acte sau

înscrisuri:

a) Statele de plată ale salariilor impozabile şi a altor drepturi salariale, a

drepturilor băneşti cuvenite colaboratorilor externi şi a altor asemenea

drepturi (drepturi băneşti cuvenite conform convenţiei de colaborare,

drepturi de autor etc.)

Statele de plată ale salariilor, drepturilor băneşti de autor, colaborator, se

întocmesc de către serviciile financiar-contabile ale instituţiilor publice, având un

dublu scop: de a dovedi plata salariilor, drepturilor băneşti de autor, colaborator,

cu semnătura fiecăruia dintre aceştia şi în acelaşi timp sunt înscrise şi dovedesc

impozitele aferente fiecărui drept bănesc. Semnăturile de pe statele de plată ale

beneficiarilor acestor drepturi băneşti le conferă acestora valoare probantă pentru

perceperea impozitelor specificate în cuprinsul lor 2.

Datorită acestei individualizări a unor impozite, statele de plată sunt implicit

şi titluri de creanţă fiscală, întrucât din cuprinsul lor rezultă perceperea legală a

unor impozite, iar în cazul calculului greşit al impozitului se procedează la

recuperarea sau restituirea, după caz, a diferenţelor de impozit.

În aceste condiţii, unitatea ce plăteşte drepturile băneşti salariale, de autor,

colaborator etc. are, pe lângă obligaţia legală de a calcula impozitul, şi pe aceea

de a-l reţine şi de a-l vărsa la bugetul de stat3.

1
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 148
2
Ioan Gliga - „Drept financiar“, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 175
3
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 64-65
14
Angajatorul are obligaţia de a depune semestrial la organul fiscal, în raza

căruia îşi are sediul sau domiciliul, o dare de seamă privind calcularea, reţinerea

şi vărsarea la bugetul de stat a impozitului pe salarii.

Nevărsarea la termen a impozitului pe salarii de către angajator, va atrage

răspunderea patrimonială a acestuia, sub forma majorărilor de întârziere, iar

nedepunerea la termen a dării de seamă la organul fiscal competent, va atrage

răspunderea administrativă a angajatorului sau a unei persoane din cadrul

acestuia, ce avea obligaţia de a depune darea de seamă 1.

Darea de seamă permite organului fiscal să constate modul în care s-au

făcut calculul, reţinerea şi vărsarea la bugetul de stat a impozitului pe salarii.

Acest act nu reprezintă un titlu de creanţă, deoarece prin el nu se

individualizează o creanţă fiscală faţă de un contribuabil.

Darea de seamă reprezintă un document ce permite organului fiscal să

efectueze controlul asupra modului în care angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile

legale de a calcula, reţine şi vărsa la bugetul de stat a impozitului pe salarii. Acest

control, formă a cotrolului financiar, va avea ca sursă iniţială de documentare

darea de seamă întocmită şi depusă la organele fiscale de către angajator 2.

Faţă de cele de mai sus, se impun două precizări: calitatea de contribuabil o

are salariatul, persoana fizică angajată cu contract de muncă, şi nu unitatea

angajatoare, iar darea de seamă nu are natura juridică a unui titlu de creanţă

fiscală, această natură revenindu-i statului de plată a salariului 3.

b) Documentele prin care se constată plata către asociaţi sau acţionari a

dividendelor cuvenite

Societăţile comerciale au obligaţia ca, odată cu dividendele cuvenite

asociaţilor sau acţionarilor, să calculeze, să reţină şi să verse către bugetul de

stat impozitul aferent acestora.

1
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 148
2
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 96-97
3
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 65
15
Astfel, documentul prin care se constată plata dividendelor şi reţinerea

impozitului aferent, constituie în mod implicit, şi titlu de creanţă fiscală.

c) Bilanţurile contabile ale societăţilor comerciale Bilanţul contabil 1 este

actul prin care se individualizează obligaţia certă a unor persoane

juridice faţă de bugetul public 2 (impozitul pe salarii, impozitul pe profit,

impozitul pe venit3).

d) Actele constatatoare întocmite de organele de control financiar

Un titlu de creanţă fiscală aparte, datorită conţinutului său complex, este

actul ce constată rezultatele unui control financiar întreprins de organele de

control competente.

Dacă, în urma controlului efectuat, organul de control va constata încălcarea

de către contribuabil a normelor legale privitoare la impozite şi taxe, va înscrie

aceste constatări în actele de control întocmite. Deşi articolul 4 al O. G. 11/1996

se referă numai la constatarea existenţei unor diferenţe între obligaţiile de plată

determinate de pătitor şi cele legal datorate, considerăm că actul de constatare,

întocmit de organul de control financiar, va avea natura juridică a unui titlu de

creanţă implicit şi în situaţia în care va stabili integral obligaţiile de plată ale

contribuabilului, în măsura în care acesta nu le-a determinat.

În ambele cazuri, actul de control financiar va reprezenta un titlu executoriu

şi pentru majorările de întârziere, datorate pentru neplata la termen a sumelor

datorate bugetului de stat4.

e) Chitanţele prin care se constată plata taxelor de timbru şi a altor taxe şi

venituri publice

Conform O. G. 11/1996, chitanţele prin care se constată plata taxelor de

timbru, a altor taxe şi venituri publice ce se percep prin plata directă de la debitor
1
Art. 5, din O.G. 70 / 1994 privind impozitul pe profit, pubicată în M.Of. 246 / 31.08.1994,
modificată prin O.G. 40 / 1998, publicată în M.Of. 43 / 30.01.1998
2
Ioan Condor – op. cit., pag. 449; Ioan Condor, Lidia Radu - „Titlul de creanţă fiscală“, Revista
„Impozite şi taxe“, nr. 8 / 1997, pag. 49
3
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 66
4
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 98
16
la organele de la trezorerie, constituie atât mijloc de dovadă a acestor plăţi, cât şi

titlu de creanţă fiscală.

În această categorie mai pot fi menţionate actele prin care instanţele

judecătoreşti, organele vamale stabilesc taxele de timbru, taxele vamale sau alte

obligaţii bugetare1.

Se impune precizarea potrivit căreia titlurile de creanţă fiscală nu sunt

enumerate strict limitativ, deci poate constitui titlu de creanţă fiscală orice alt

document emis de organul competent, prin care se constată şi se

individualizează creanţe bugetare2.

1.4. Exigibilitatea creanţei fiscale

Creanţa fiscală, odată individualizată faţă de un contribuabil prin titlul de

creanţă fiscală, devine exigibilă la o anumită dată stabilită prin actele normative

ce reglementează venitul bugetar respectiv.

Art. 9 din O.G. 11/1996 stabileşte că creanţele fiscale sunt scadente la

termenele stabilite de reglementările legale.

Ministerul Finanţelor este abilitat să stabilească scadenţele creanţelor

fiscale în privinţa cărora actele normative speciale nu au prevăzut termenele de

plată.

Obligaţiile de plată stabilite în urma controlului financiar desfăşurat de

organul competent devin scadente în termen de 15 zile de la comunicarea către

contribuabil a documentului ce constată rezultatele controlului. Semnarea de

către contribuabil sau reprezentantul său a actului ce constată rezultatele

controlului echivalează cu comunicarea acestuia 3. Actul astfel comunicat va

constitui în acelaşi timp şi înştiinţare de plată, şi titlu de creanţă fiscală.


1
Ioan Condor – op. cit., pag. 449
2
Art. 4, lit. k, din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
3
S. Iliescu, D. D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 99
17
Contestarea de către contribuabil a actelor de control prin care au fost

stabilite în sarcina sa creanţe fiscale nu suspendă obligaţia de plată constatată

prin aceste acte. În situaţia în care termenul de plată a creanţei fiscale se

sfârşeşte într-o zi nelucrătoare, plata se consideră făcută în termen dacă este

efectuată în ziua lucrătoare imediat următoare1.

Instituind în mod unilateral obligaţia contribuabililor de a plăti anumite sume

le bugetul de stat, statul stabileşte şi datele la care aceste plăţi trebuie făcute,

asigurând astfel continuitatea veniturilor bugetului de stat 2.

Toate actele normative ce instituie impozite şi taxe stabilesc data sau

termenul înăuntrul căruia trebuie executate creanţele fiscale de către

contribuabili. Neplata de către aceştia a creanţelor fiscale la scadenţele astfel

determinate prin lege, va atrage răspunderea lor patrimonială sub forma

majorărilor de întârziere şi va da dreptul organului competent de a proceda la

executarea silită a creanţelor fiscale.

Singurul act normativ care defineşte noţiunea de exigibilitate este O.G.

3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată. Conform art. 12, exigibilitatea este

dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului, la o anumită dată, plata taxei

datorată bugetului de stat.

Pentru fiecare categorie de venituri bugetare, legea stabileşte unul sau mai

multe termene până la care contribuabilul trebuie să-şi execute creanţele fiscale.

Astfel, obligaţiile bugetare urmează să fie plătite lunar, trimestrial, semestrial,

anual, etc.

O excepţie o reprezintă taxa pe valoarea adăugată în cazul căreia momentul

la care devine exigibilă se determină de regulă în funcţie de faptul generator,

adică din momentul în care ia naştere obligaţia plăţii acesteia.

1
D. D. Şaguna – op. cit., pag. 150
2
S. Iliescu, D. D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 100

18
Ca regulă în această materie, la aceeaşi dată a realizării faptului generator,

taxa pe valoarea adăugată va deveni exigibilă. Astfel, exigibilitatea taxei pe

valoarea adăugată va interveni în momentul efectuării livrării bunurilor mobile,

transferul proprietăţii bunurilor imobile sau prestării serviciilor 1.

Ca excepţie de la această regulă, O.G. 9/1995 referitoare la perfecţionarea

unor reglementări privind T.V.A., stabileşte că momentul în care aceasta devine

exigibilă poate fi anterior sau ulterior faptului generator, în unele situaţii, în

condiţiile stabilite prin H.G.2

Pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii, inclusiv lucrările imobiliare

ce se efectuează continuu sau succesiv, precum şi cele la care se încasează de

regulă avansuri cu autorizarea organelor fiscale la care agenţii economici sunt

înregistraţi ca plătitori de T.V.A., exigibilitatea intervine la data stabilirii debitului

clientului pe bază de factură sauz alt document legal înlocuitor.

Conform O.G. 9/1995, antreprenorii de lucrări imobiliare pot opta pentru

plata T.V.A. la efectuarea lucrărilor, deci în alt moment decât cel al faptului

generator, în condiţiile aprobate prin H.G.

O altă situaţie în care creanţa fiscală devine exigibilă la un moment anterior

celui determinat de legea cu privire la un anumit venit bugetar, o reprezintă

nerespectarea de către contribuabil a condiţiilor şi termenelor în care I s-au

acordat înlesniri la plată, caz în care întreaga sumă neplătită poate fi executată

silit, ceea ce presupune existenţa unei creanţe exigibile 3.

Momentul în care obligaţia de plată a unui anumit venit bugetar devine

exigibilă, este stabilit expres pentru fiecare asemenea categorie de venituri prin

actul normativ ce le instituie şi le reglementează 4.

1
D. D. Şaguna – op. cit., pag. 151
2
Art. 10 din O.G. 9/1995 privind perfecţionarea unor reglementări privind T.V.A., publicată în M.
Of. 20/31.01.1995
3
S. Iliescu, D. D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 101
4
D. D. Şaguna – op. cit., pag. 152
19
CAPITOLUL 2
Modalităţi comune de stingere a creanţelor
fiscale

2.1. Stingerea creanţelor fiscale prin plata directă

Plata sumelor cuvenite bugetului de stat este cea mai importantă modalitate

comună de stingere a creanţelor fiscale şi constă în achitarea de bună voie de

către contribuabilii persoane fizice şi juridice a sumelor de bani reprezentând

impozite, taxe sau alte venituri bugetare.

În principiu, operaţia plăţii impozitelor şi taxelor se aseamănă cu plata, ca

mod de stingere a creanţelor civile.

Deosebirea esenţială, constă însă în împrejurarea conform căreia stingerea

creanţelor fiscale prin plată se fundamentează exclusiv pe dispoziţiile legislaţiei

fiscale, nefiind aplicabile nici una din dispoziţiile Codului Civil referitoare la plată.

Faptul plăţii de bună voie, ca manifestare unilaterală de voinţă a

contribuabilului debitor, produce efectul juridic de stingere a creanţelor fiscale. Din

acest moment, cel puţin pentru impozitele şi taxele ce fac obiectul plăţii,

încetează raporturile juridico-financiare dintre contribuabil şi organul fiscal.

Operaţiunea plăţii impozitelor, taxelor şi altor creanţe fiscale trebuie

efectuată până la termenul de plată prevăzut de actele normative ce instituie

astfel de venituri bugetare, depăşirea acestor termene atrăgând sancţiunea

20
aplicării majorărilor de întârziere 1. În timp, plăţile de impozite, taxe şi alte venituri

bugetare trebuie efectuate până la termenele legale de plată, fiind legal admisă

atât plata anticipată cât şi amânarea şi eşalonarea la cerere a plăţii.

Plata anticipată este relevantă în cazul impozitelor al căror cuantum se

datorează în rate trimestriale sau semestriale, cum sunt impozitele pe clădiri, pe

venituri particulare etc.

Plata anticipată a acestor impozite, reprezentând realizarea în primele

trimestre a unor creanţe anuale este recompensată legal cu reducerea cu

anumite procente a sumelor de bani anual datorate.

Amânarea şi eşalonarea plăţii unor impozite sau taxe este admisă numai în

cazuri limitate, având în vedere, mai ales, dificultăţile intervenite în situaţia

patrimonială a unor contribuabili în preajma scadenţei creanţelor fiscale. De

exemplu, reglementarea impozitului agricol 2 prevede obişnuit amânarea şi

eşalonarea, la cerere, a plăţii acestui impozit în cazuri de pierderi de recolte,

cauzate de fenomene naturale; reglementarea taxei de timbru asupra

succesiunilor, prevede competenţa organelor fiscale de a aproba eşalonarea plăţii

acestei taxe3.

Conform dispoziţiilor legale4 plata creanţelor fiscale se face distinct pentru

fiecare sumă datorată, în parte, în contul bugetar corespunzător, în ordinea

vechimii acestora, astfel:

a. obligaţiile de plată restante, în ordinea scadenţei, şi majorările de

întârziere aferente acestora, datorate potrivit legii;

b. obligaţiile de plată curente datorate pentru primul termen de plată imediat

următor;

c. obligaţiile de plată cu termene de plată viitoare.


1
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 84
2
L 34 / 1994 privind impozitul pe venitul agricol, publicată în M.Of. 140 / 2.06.1994, modificată şi
completată prin O.G. 24 / 1995 publicată în M.Of. 193 / 25.08.1995
3
Ioan Gliga – op. cit., pag. 149-150
4
Art. 8 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
21
Plata creanţelor fiscale se face în lei, dacă legea nu prevede altfel.

În cazul în care creanţa fiscală nu a fost achitată de către debitor, la plata

sumei datorate este obligat, în condiţiile legii:

a. moştenitorul ce a acceptat succesiunea debitorului decedat;

b. cel ce preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice

supuse reorganizării.

Obligaţia menţionată revine şi persoanei ce îşi asumă obligaţia de plată

printr-un angajament de plată sau printr-un act de garanţie încheiat în formă

autentică1.

Stingerea creanţelor fiscale poate avea loc:

a. prin virament;

b. în numerar.

2.1.1. Plata prin virament

Plata prin virament este cea mai facilă modalitate de plată directă şi

presupune intervenţia unei unităţi bancare, la care debitorul, persoană fizică sau

juridică, are deschis un cont bancar. La termenele legale, stabilite pentru fiecare

tip de creanţă fiscală, debitorul va calcula şi va dispune unităţii bancare virarea

din contul său la bugetul de stat a sumelor datorate.

Ordinul dat băncii în acest sens, se constată prin dispoziţia de plată, în care

se înscriu datele din care să rezulte natura venitului şi destinaţia sa – bugetul

central sau cele locale.

La primirea dispoziţiei de plată, unitatea bancară are obligaţia de a verifica

aspectele legate de completarea corectă a formularului de către plătitor, indicarea

1
Art. 12 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996

22
exactă de către acesta a contului bugetar în care va fi virată suma respectivă,

precum şi respectarea termenului legal de plată.

În măsura în care se constată că ordinul de plată a fost dat ulterior

momentului în care creanţa fiscală a devenit lichidă, unitatea bancară va calcula

majorările de întârziere aferente şi va vira această sumă odată cu cea care face

obiectul creanţei fiscale. Băncile au obligaţia de a vira sumele reprezentând

venituri bugetare în aceeaşi zi în care au debitat contul plătitorului, în cazul

nerespectării acestei obligaţii majorările de întârziere, datorate pentru neplata la

termen vor fi suportate de către bănci. Dovada executării creanţei fiscale prin

virament se face cu copia după dispoziţia de plată, eliberată de banca prin care

s-a făcut plata1.

2.1.2. Plata în numerar

Reprezintă cealaltă modalitate de stingere a creanţelor fiscale prin plata

directă. Aceasta presupune achitarea în această modalitate a sumelor datorate

bugetului de stat de către contribuabil, prin prezentarea sa sau a reprezentantului

acestuia la organul fiscal competent sau prin mandat poştal.

Pentru unele venituri bugetare, plata se poate face şi prin unitătile C.E.C., fie

în baza titlului de creanţă emis de organele fiscale, fie pe baza declaraţiei verbale

a contribuabilului. În această ultimă situaţie, unitatea C.E.C. va trebui să

identifice natura venitului şi bugetul la care acesta va fi virat.

Dacă declaraţia verbală a contribuabilului nu conţine elementele necesare

de identificare, unitatea C.E.C. îi va solicita orice document necesar precizării

naturii venitului, încasarea acestuia având loc după determinarea certă a naturii

venitului şi a bugetului căruia i se cuvine (central sau local).

Când plata se face prin mandat poştal, acesta va fi adresat unităţii bancare

1
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 162-163
23
la care îşi are conturile organul fiscal la care suma este înregistrată pentru

executare.

Creanţa fiscală se consideră achitată la data înscrisă în documentul de

plată, eliberat de organul căruia i s-a făcut plata.

Dovada executării creanţelor fiscale prin plata în numerar se face cu chitanţa

eliberată de unitatea încasatoare sau cu chitanţa eliberată de oficiul poştal unde

s-a depus mandatul1.

2.2. Majorările de întârziere

Orice creanţă fiscală neachitată la scadenţă generează plata unor majorări,

calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate,

inclusiv.

În cazul constatării unor diferenţe de obligaţii fiscale stabilite de organele

competente, calculul majorărilor de întârziere începe cu ziua imediat următoare

scadenţei creanţei fiscale, la care s-a stabilit diferenţa, până în ziua plăţii inclusiv.

Cota majorărilor de întârziere se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea Ministerului Finanţelor , corelată cu rata dobânzii de referinţă a Băncii


Naţionale a României, la care se pot adăuga cel mult 20 de procente.

În fapt, majorările de întârziere constau în creşterea cu un anumit procent,

legal prestabilit, a sumelor de bani datorate bugetului de stat, şi neachitate în

termenele legale.

Intervalul de timp pentru care se stabilesc şi se calculează majorările de

întârziere începe cu ziua imediat următoare expirării termenului legal de plată a

impozitelor şi taxelor datorate şi se sfârşeşte cu inclusiv ziua plăţii efective a

creanţelor fiscale restante, respectiv ziua în care debitul restant este recuperat pe

calea executării silite. În ceea ce priveşte perioada de timp pentru care s-au

1
S. Iliescu, D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 117
24
acordat, în condiţiile legale, amânări sau eşalonări la plată, nu se calculează

majorări de întârziere pentru creanţele fiscale restante, amânate sau eşalonate 1.

Nu se datorează majorări de întârziere pentru neplata la termen a

următoarelor categorii de venituri:

a. sumele reprezentând sancţiuni contravenţionale, aplicate ca urmare a

săvârşirii unor fapte de evaziune fiscală, precum şi sancţiuni

contravenţionale aplicate în baza altor legi speciale;

b. sumele încasate efectiv de la persoanele fizice prin poprire din salariu sau

pensie;

Pe perioada de soluţionare a cererilor de revizuire şi a contestaţiilor

referitoare la creanţe fiscale, se datorează majorări de întârziere pentru sumele

ce fac obiectul contestării. Exercitarea de către contribuabil a dreptului său de a

contesta decizia organului fiscal, referitoare la creanţele fiscale ce-i revin, nu

suspendă curgerea majorărilor de întârziere 2.

Sub aspect procedural, majorările de întârziere se aplică fie din iniţiativa

organelor fiscale şi de control financiar, în ipoteza în care acestea constată

nerespectarea termenelor legale de plată a creanţelor fiscale, fie de către agenţii

şi casieriile ce încasează impozitele şi taxele datorate de persoanele fizice, cu

prilejul plăţilor întârziate de impozite sau taxe.

Majorările de întârziere aplicate pot fi reduse şi chiar anulate de către

organele fiscale, şi în ultimă instanţă, de către Ministerul Finanţelor, în funcţie de

cuantumul bănesc al acestora3.

Termenele de prescripţie pentru stabilirea şi executarea silită a majorărilor

de întârziere sunt aceleaşi cu cele prevăzute expres de lege pentru veniturile la

care se calculează.

1
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 86
2
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 153
3
Ioan Gliga – op. cit., pag. 151-152
25
În situaţia în care actul normativ ce reglementează un venit bugetar nu

stabileşte termenul de prescripţie, atât pentru stabilirea majorărilor de întârziere,

cât şi pentru executarea lor silită, acest termen va fi de 5 ani 1.

2.3. Stingerea creanţelor fiscale prin stopaj la sursă

Acest mod de stingere a creanţelor fiscale se realizează prin calcularea,

reţinerea şi vărsarea veniturilor bugetare de către o altă persoană decât

contribuabilul.

Între persoana ce reţine şi varsă la bugetul de stat sumele reprezentând

creanţe fiscale şi contribuabil există un raport juridic, în cadrul căruia prima

persoană, fizică sau juridică, are obligaţia de a plăti contribuabilului o sumă de

bani. Această sumă de bani va reprezenta pentru contribuabil un venit impozabil.

Prin reţinerea la sursă a sumelor datorate ca impozit pentru aceste venituri

de către contribuabil, cealaltă parte a raportului juridic va scădea din suma ce o

datorează contribuabilului, suma pe care acesta trebuie să o plătească către

bugetul de stat. Astfel, obligaţia de a calcula, reţine şi vărsa impozitul va reveni

altei persoane decât contribuabilul, care păstrează însă calitatea de debitor în

privinţa impozitului respectiv.

Instituirea acestui mod de executare a creanţelor fiscale prezintă unele

avantaje2 pentru creditorul acestei creanţe, statul, reprezentat prin organele

fiscale competente:

a. avantajul siguranţei – această modalitate de a reţine impozitul la sursă

reduce considerabil posibilităţile de sustragere de la plată;

1
Art. 3 din O.G. 34 / 1995, privind unele măsuri de reducere şi reglementare unitară a majorărilor
de întârziere datorate pentru neplata la termen a sumelor cuvenite bugetului de stat, publicată în
M.Of. 202 / 31.08.1995
2
P. M. Gaudemet, J. Moliniere - „Finances publiques“, tome 2, 4e, Ed. Montchrestien, Paris, 1988,
pag. 266
26
b. avantajul celerităţii – este eliminată procedura conform căreia

contribuabilul întocmeşte o declaraţie de impunere ce stă la baza emiterii

titlului de creanţă fiscală – obligaţia bugetară va fi executată chiar în

momentul în care se stabileşte materia impozabilă , venitul ce urmează a fi

distribuit contribuabilului;

c. avantajul comodităţii – deoarece prin acest sistem de executare a

creanţelor fiscale, organele fiscale competente vor trebui să urmărească

efectuarea plăţii de către o singură persoană – angajatorul, în loc de a urmări

îndeplinirea acestei obligaţii de plată de către mai multe persoane – angajaţii.

Prin cumularea acestor avantaje, sistemul stopajului la sursă permite

realizarea veniturilor bugetare cu costuri mult mai mici decât cele pe care le

presupune sistemul de plăţi directe1.

Din acest punct de vedere, ca şi prin procedura de încasare a veniturilor

bugetare, stopajul la sursă se aseamănă cu o altă modalitate, specifică, de

stingere a creanţelor fiscale, şi anume executarea silită prin poprire 2.

Modalitatea plăţii prin reţinere la sursă este reglementată în legislaţia fiscală

prin dispoziţiile O. G. 73/1999 privind impozitul pe venit.

Astfel, conform articolului 37 din acest act normativ obligaţia calculării,

reţinerii şi virării impozitului pe venitul sub formă de dividende, revine persoanei

juridice odată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. În cazul

dividendelor distribuite, dar care n-au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până

la sfârşitul anului în care s-a aprobat bilanţul contabil, termenul de plată a

impozitului pe dividende este până la data de 31.12. a anului respectiv.

Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine

de pătitorii de astfel de venituri, în momentul calculului acestora, şi se virează de

către aceştia lunar.

1
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 117-118
2
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 90
27
Conform articolului 24 alin. 4 din O. G. 73/1999 , beneficiarii de venituri din

salarii datorează un impozit lunar, reprezentând plăţi anticipate, ce se calculează

şi se reţin la sursă de către plătitorii de venituri. Conform acestei metode, plătitorii

de salarii şi de venituri asimilate salariilor, au obligaţia de a calcula şi de a reţine

impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plăţii acestor venituri,

precum şi de a-l vira la bugetul de stat la termenul stabilit pentru ultima plată a

drepturilor salariale efectuată pentru fiecare lună 1.

2.4. Stingerea creanţelor fiscale prin aplicarea şi anularea de timbre


fiscale mobile

Creanţa fiscală ce comportă un asemenea mod de stingere, este aceea de

plată a taxelor de timbru având o valoare de până la 10 000 de lei.

Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se face în momentul

întocmirii actului pentru care se datorează taxa de timbru. În privinţa taxelor

pentru care plata s-a făcut prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile, nu

mai este posibilă restituirea, deoarece prin anularea sa, timbrul fiscal şi-a pierdut

valoarea, nemaiputând fi utilizat.

Dovada plăţii taxelor de timbru, realizate în această modalitate, se face prin

marca timbrului aplicată pe actul întocmit2.

1
Art. 25 din O.G. 73 / 1999, privind impozitul pe venit, publicată în M.Of. 419 / 31.08.1999
2
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 164-165
28
CAPITOLUL 3
Modalităţi specifice de stingere a creanţelor
fiscale

3.1. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare

Anularea este un mod specific de stingere a obligaţiilor fiscale şi reprezintă

o manifestare unilaterală de voinţă a organelor competente ce se realizează fie în

urma solicitării unor subiecte particulare, fie având în vedere un interes general şi

impersonal al statului guvernat de anumite situaţii sau împrejurări excepţionale şi

temporare1.

Actele ce declară anularea unei creanţe fiscale pot avea fie aplicabilitate

generală (amnistia fiscală), fie vor avea în vedere situaţia unui anumit

contribuabil.

Aşa cum s-a relevat în doctrina şi în legislaţia fiscală 2, anularea, ca mod

specific de stingere a creanţelor fiscale, poate interveni pe două căi:

a. prin amnistie fiscală;

b. prin actele organelor administrative competente.

3.1.1. Amnistia fiscală

1
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 119
2
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 92; Ioan Condor - „Moduri specifice de stingere a obligaţiilor
fiscal-bugetare“, Revista „Impozite şi taxe“ nr. 9 / 1997, pag. 60
29
Amnistia fiscală este un mod excepţional de stingere a creanţelor fiscale

deoarece se aplică în împrejurări mai rare 1.

În aceste cazuri, anularea priveşte fie creanţele fiscale ce revin unor

categorii de contribuabili, fie unele categorii de venituri bugetare neîncasate pe o

perioadă îndelungată.

Prin politica fiscală a statului român, în perioada comunistă, prin D.

420/1952, D. 258/1956 şi D. 726/1956 statul a anulat impozitele şi taxele,

amenzile fiscale ale persoanelor fizice.

În perioada post-revoluţionară prin O. G. 13/1996 s-au anulat parţial

creanţele fiscale ale persoanelor fizice şi juridice debitoare de a plăti la buget

majorările de întârziere datorate pentru neplata la termen a impozitelor, taxelor şi

altor creanţe bugetare. Acest act normativ a avut însă o aplicare parţială şi

condiţională, în sensul că a scutit de plata majorărilor de întârziere numai pe

debitorii ce-şi achitau integral obligaţiile către buget până la 30.01.1996, iar

pentru cei ce urmau să-şi achite obligaţiile până la 31.12.1997 scutirea opera

doar pe jumătate2. Rezultatul intervenirii amnistiei fiscale este scăderea definitivă

a debitelor restante din evidenţele organelor fiscale ale statului 3.

3.1.2. Anularea creanţelor fiscale individuale prin actele organelor


administrative competente

Aceasta poate fi acordată numai pentru anumite creanţe fiscale şi numai la

cererea debitorilor, cu justificări pertinente.

În situaţii deosebite, cum sunt calamităţile naturale, starea de necesitate şi

altele asemenea, la propunerea Ministerului Finanţelor, Guvernul poate aproba

1
Ioan Gliga – op. cit., pag. 154
2
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 93
3
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 119
30
anularea unor categorii de creanţe bugetare 1.

De asemenea, în situaţiile în care cheltuielile de executare pot fi mai mari

decât cuantumul obligaţiei bugetare supuse executării silite, organele competente

din Ministerul Finanţelor pot aproba anularea debitelor respective 2.

Aceste două competenţe de anulare a obligaţiilor bugetare au fost introduse

pentru prima dată prin O. G. 11/1996.

3.2. Stingerea creanţelor fiscale prin compensare

Compensarea este un alt mod de stingere a creanţelor fiscale şi intervine în

situaţia în care un contribuabil a plătit bugetului de stat o sumă nedatorată sau a

plătit mai mult decât datora.

Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte creanţe fiscale ale

contribuabilului restante sau viitoare. Compensarea se practică alternativ cu

restituirea acestor sume.

Contribuabilul poate plăti mai mult decât datorează fie ca urmare a unei

erori de calcul, fie datorită altor împrejurări, cum ar fi modificarea ulterioară a

creanţei fiscale prin soluţionarea unei contestaţii împotriva actului constatator al

acestei creanţe.

Termenul de “compensare” este folosit în această materie într-un sens diferit

de cel consacrat în dreptul civil, deoarece operaţia de compensare în dreptul

fiscal nu presupune existenţa unor creanţe reciproce, cum este cazul dreptului

civil, ci creanţele ce se compensează aparţin aceluiaşi creditor – statul,

iar obligaţia de plată revine aceluiaşi debitor – contribuabilul 3.

1
Art. 95 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
2
Art. 96 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
3
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 170
31
Conform dispoziţiilor art. 86 din O. G. 11/1996, se compensează sau se

restituie contribuabilului următoarele sume:

a. cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;

b. cele plătite în plus faţă de obligţia bugetară legală;

c. cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

d. cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

e. cele ce urmează a fi rambursate, în condiţiile legii, de la bugetul de stat;

f. cele decise prin hotărâri sau decizii administrative ale organelor

jurisdicţionale sau administrative.

Conform aceluiaşi act normativ1, sumele plătite în plus peste cele legal

datorate, sau care reprezintă o plată nedatorată, se compensează astfel:

a. cu obligaţii bugetare restante, începând cu cele mai vechi, din anii

precedenţi;

b. cu obligaţii scadente din anul în curs;

c. cu obligaţii bugetare viitoare, numai la cererea plătitorului.

Compensarea se poate face numai între obligaţiile de plată care au acelaşi

beneficiar, respectiv:

a. numai între veniturile cuvenite bugetului de stat, precum impozitul pe

profit, impozitul pe salarii, accizele şi celelalte venituri cuvenite

bugetului de stat, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată, pentru care

se aplică prevederi legale speciale;

b. numai între veniturile cuvenite aceluiaşi minister, pentru fondurile

speciale.

Cu alte cuvinte, nu se pot face compensări:

1
Art. 87 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
32
a. între venituri cuvenite bugetului de stat şi obligaţii de plată constând în

impozite şi taxe locale, cuvenite consiliilor locale, sau fonduri speciale,

cuvenite unor ministere;

b. între impozitele şi taxele cuvenite unor consilii locale diferite;

c. între fondurile speciale cuvenite unor ministere diferite.

Efectuarea compensărilor trebuie făcută, obligatoriu, cu respectarea ordinii

de stingere a creanţelor fiscale prevăzută de art. 8 din O. G. 11/1996 şi a

punctului 2 din Normele Metodologice pentru aplicarea O. G. 11/1996, aprobate

prin ordinul ministrului finanţelor nr. 620/1997 1.

Prin “obligaţii bugetare restante”, în sensul dispoziţiilor legale, se înţelege

atât debitul provenit din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, neachitate la

termenul legal, cât şi majorările de întârziere aferente acestora.

Compensarea se efectuează de către organul fiscal competent, din oficiu

sau la cererea contribuabilului, în termen de 30 de zile, cu alte creanţe fiscale,

indiferent de natura lor.

Despre compensare va fi înstiinţat şi contribuabilul, în termen de 7 zile de la

efectuarea acesteia.

În ceea ce priveşte rambursarea sumelor de la bugetul de stat, aceasta se

face în condiţiile legale, reglementate prin actele normative ce instituie accizele,

taxele de timbru şi alte venituri bugetare2.

Prin O. G. 11/1996 se instituie un termen general de prescripţie a dreptului

de a cere compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus la bugetul de stat,

fiind astfel abrogate toate termenele speciale ce erau prevăzute în actele

normative ce reglementează diferite categorii de venituri bugetare. Acest termen

general de prescripţie este de 5 ani şi începe să curgă de la data încheierii anului

fiscal în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.

1
N. Grigore Lăcriţa - „Efectuarea compensărilor“, Revista „Impozite şi taxe“, nr. 6 / 1998, pag 31-
32
2
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 95
33
Dreptul contribuabilului de a solicita organului competent compensarea sau

restituirea ia naştere în momentul în care a făcut o plată nedatorată către bugetul

de stat1.

Taxele de timbru se pot restitui, compensa sau vira în contul datoriilor din

alte taxe sau impozite, indiferent dacă contribuabilul este persoană fizică sau

juridică, în următoarele cazuri:

a. se refuză autentificarea unui act;

b. plata în plus s-a făcut dintr-o greşită interpretare a legii;

c. plata s-a făcut fără titlu;

d. împăcarea soţilor sau retragerea acţiunii de divorţ, în tot cursul

judecăţii, situaţie în care se restituie 50% din taxa de timbru, la cererea

celui ce a plătit-o.

Compensarea se efectuează prin trecerea plusului în contul altei taxe de

timbru datorate, precum şi prin viza pentru folosirea documentului de plată,

pentru justificarea plăţii taxei la un alt act sau serviciu taxabil decât cel pentru

care s-a făcut plata iniţială2.

În procedura fiscală, compensarea se practică alternativ cu restituirea, însă

atunci când urmărirea se face de către organele fiscale locale contra persoanelor

fizice, compensarea se face în două modalităţi:

a. compensarea obişnuită;

b. compensarea extinsă din oficiu.

3.2.1. Compensarea obişnuită

Compensarea obişnuită este reglementată alternativ cu restituirea sumelor

încasate fără bază legală de la aceleaşi persoane, ca urmare a unei impuneri sau

1
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 127
2
Ioan Condor – op. cit., pag. 459
34
taxări eronate, evaluări exagerate a bunurilor, impunerea unor bunuri sau venituri

exceptate, etc.

Se consideră o compensare obişnuită, deoarece se practică între stat şi

aceiaşi contribuabili, persoane fizice.

3.2.2. Compensarea extinsă din oficiu

Este prevăzută cu aplicabilitate subsidiară, în ce priveşte sumele rămase ca

plătite în plus şi după compensarea obişnuită cu sume datorate de aceeaşi

persoană.

Sumele apărute în plus după compensarea cu cele datorate de aceeaşi

persoană fizică, se compensează în continuare, din oficiu, cu sumele datorate din

restanţe pe anul curent sau pe anii precedenţi de aceeaşi persoană sau membrii

familiei sale (soţ, soţie, copii, părinţi).

În realitate, are loc o dublă extindere a compensării din oficiu, pe de o parte

în timp, întrucât operează asupra unor restanţe datorate pe anul curent, sau pe

anii precedenţi, iar pe de altă parte la debitori, deoarece se aplică pentru sumele

datorate atât de aceleaşi persoane, cât şi de unii membri ai familiei sale. În

măsura în care, şi după această compensare efectuată din oficiu, rămân totuşi

sume plătite în plus, fără bază legală, ele se pot restitui, la cererea

contribuabililor1.

Dacă nu s-a solicitat compensarea şi/sau restituirea în termenul legal de

prescripţie, sumele încasate în plus se virează în contul “Venituri din aplicarea

prescripţiei extinctive”, şi se scot din evidenţa fiscală a contribuabilului în baza

dispoziţiei scrise date de conducătorul organului competent 2.

1
Ioan Condor - „Moduri specifice de stingere a obligaţiilor fiscal-bugetare“, Revista „Impozite şi
taxe“ nr. 9 / 1997, pag. 59-60
2
Art. 91 din O.G. 11 / 1996; punctul 4 din Normele Metodologice pentru aplicarea O.G. 11 / 1996,
publicate în M.Of. 55 / 9.02.1998
35
3.3. Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţia extinctivă

Prescripţia extinctivă este un mod special de stingere a creanţelor fiscale, ce

constă în stingerea dreptului statului de a urmări încasarea impozitelor, taxelor şi

altor venituri bugetare, în măsura în care nu şi-a exercitat acest drept într-un

termen legal prevăzut1.

3.3.1. Împlinirea termenului de prescripţie

Împlinirea termenului de prescripţie al creanţeor fiscale duce la stingerea

dreptului statului de a urmări încasarea veniturilor bugetare. Se stinge astfel şi

obligaţia de plată ce revine contribuabilului, cu privire la venitul bugetar respectiv.

Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă, prescripţia

reglementată în domeniul fiscal este de fapt o prescripţie a dreptului statului de a

executa silit creanţa sa, şi nu o prescripţie a dreptului la acţiune, cum este cazul

dreptului civil.

Astfel, prescripţia reprezintă şi-n această materie o cauză legală de încetare

a forţei executorii a unui titlu de creanţă, producând următoarele efecte juridice:

a. stinge dreptul statului de a obţine executarea silită;

b. stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite;

c. stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus la

bugetul de stat;

d. stinge obligaţia statului de a restitui aceste sume;

1
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 101
36
e. obligaţia bugetară se trasformă din obligaţie perfectă în obligaţie

imperfectă.

Termenele de prescripţie, stabilite de lege, încep să curgă din momentul în

care creanţa fiscală a devenit lichidă, adică din momentul în care statul ar fi putut

trece la executarea silită a titlului de creanţă 1.

Termenul general de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale provenite din

impozite şi taxe, precum şi din majorările aferente, este de 5 ani de la data

naşterii dreptului de a cere executarea silită. Pentru alte categorii de creanţe

fiscale, precum şi pentru majorările aferente, termenul general de prescripţie este

de 3 ani, fiind astfel abrogate toate termenele speciale de prescripţie prevăzute

de unele acte normative în materia unor categorii de impozite (impozite şi taxe

locale).

O serie de acte normative reglementează şi prescripţia dreptului statului de

a stabili o creanţă fiscală în sarcina unui contribuabil.

În materia impozitului pe profit, O. G. 70/1994 stabileşte că termenul de

prescripţie pentru stabilirea acestui impozit este de 5 ani de la data la care a

expirat termenul de depunere a declaraţiei de impunere. În caz de evaziune

fiscală, acest termen este de 10 ani2.

3.3.2. Întreruperea prescripţiei extinctive

Conform art. 99 din O. G. 11/1996, întreruperea prescripţiei extinctive va

interveni:

a. în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului

de prescripţie a dreptului la acţiune;

1
D.D. Şaguna – op. cit., pag. 166
2
Art. 27 din O.G. 70 / 1994, privind impozitul pe profit, publicată în M.Of. 246 / 31.08.1994,
modificată prin O.G. 40 / 1998, publicată în M.Of. 43 / 30.01.1998
37
b. la data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite,

sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a creanţei fiscale

prevăzută în titlul executoriu, ori a recunoaşterii în orice mod a datoriei;

c. la data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;

d. la data întocmirii actelor de constatare a insolvabilităţii debitorului.

3.3.3. Suspendarea prescripţiei extinctive

Conform art. 100 din O. G. 11/1996, suspendarea prescripţiei are loc:

a. în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea prescripţiei

dreptului la acţiune;

b. în cazurile şi condiţiile în care suspendarea executării silite este prevăzută

de lege sau a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ

competent;

c. cât timp amânarea sau eşalonarea plăţii creanţei fiscale are loc ca urmare

a înlesnirilor la plată dispuse prin lege sau hotărâre a Guvernului, precum

şi pe timpul amânării sau eşalonării aprobate de organul competent;

d. pe timpul cât debitorul s-a obligat să facă plata datoriei printr-un


angajament de plată, aprobat de organul competent;

e. cât timp debitorul, cu rea credinţă, îşi sustrage veniturile şi bunurile de la

executarea silită;

f. în perioada în care se poate relua executarea silită prin vânzarea la licitaţie

a bunurilor imobile ale debitorului urmărit.

Organele de executare sunt obligate să urmărească situaţia debitorilor pe

toată durata prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, inclusiv în cazul în

care cursul acesteia este suspendat sau întrerupt.

38
După împlinirea temenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea

silită, creanţele rămase nerealizate vor fi scăzute din evidenţele organelor de

executare1.

3.4. Stingerea creanţelor fiscale prin scădere

Din legislaţia şi doctrina fiscală rezultă că, practic, prescripţia, ca mod de

stingere a creanţelor fiscale, include şi modalitatea stingerii creanţelor fiscale prin

scădere. Scăderea devine, în aceste condiţii, un mod derivat de stingere a

creanţelor fiscale prin prescripţie, deoarece presupune în mod necesar scoaterea

sumelor datorate de debitor din evidenţa curentă a organelor fiscale, şi trecerea

lor într-o evidenţă separată, până la împlinirea termenului de prescripţie.

În concluzie, prescripţia este cauza directă a stingerii creanţelor fiscale, şi

nu scăderea.

Din acest punct de vedere, în literatura de specialitate, unii autori 2 au

menţionat atât prescripţia cât şi scăderea ca modalităţi de stingere a creanţelor

fiscale, iar alţii au preferat să trateze numai prescripţia 3.

Scăderea operează diferit, după cum contribuabilul este persoană fizică sau
juridică.

Astfel, dacă debitorul este persoană fizică, operaţia de scădere intervine în

situaţia în care acesta a decedat fără să lase bunuri sau venituri succesorilor,

este insolvabil sau a dispărut.

Când debitorul este persoană juridică, scăderea operează de drept în

următoarele cazuri:

a. dacă debitorul a fost supus procedurii de reorganizare şi lichidare

judiciară, care , conform legii, a fost închisă;

1
Art. 94 din O.G. 11 / 1996; punctul 6 din Normele Metodologice pentru aplicarea O.G. 11 / 1996
privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 55 / 9.02.1998
2
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 120-125; Ioan Gliga – op. cit., pag. 155
3
Ioan Condor – op. cit., pag. 460
39
b. când debitorul îşi încetează existenţa în alt mod şi au rămas neachitate

creanţe fiscale.

3.4.1. Starea de insolvabilitate

Conform art. 93 din O. G. 11/1996, procedura de insolvabilitate se aplică în

următoarele situaţii:

a. debitorul nu are bunuri sau venituri urmăribile;

b. când, după încetarea executării silite pornită împotriva debitorului,

rămân debite neachitate;

c. debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;

d. debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut, şi la

acesta sau în alte locuri nu există indicii că a avut avere, nu se găsesc

bunuri urmăribile;

e. debitorul a fost supus procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară,

care, conform legii, a fost închisă;

f. debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa în alt mod şi au rămas

neachitate creanţe fiscale.

Conform legii, nu este necesară constatarea insolvabilităţii printr-o hotărâre

judecătorească, competenţa revenind organelor fiscale locale 1.

Astfel, organul fiscal competent va solicita informaţii de la organele fiscale în

raza cărora debitorul a avut ultimul domiciliu, de la locul de muncă, precum şi de

la orice persoană care poate da relaţii cu privire la veniturile sau bunurile

debitorului.

1
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 98-99
40
De asemenea, la declararea stării de insolvabilitate, se vor avea în vedere

constatările organelor fiscale1.

Dacă din toate aceste date rezultă că debitorul nu obţine venituri sau nu

deţine bunuri sesizabile, se va întocmi un proces verbal prin care este declarată

starea de insolvabilitate a debitorului respectiv. Pe baza acestui act, sumele

datorate vor fi trecute într-o evidenţă separată.

Dispoziţia de trecere a acestor sume în evidenţa separată va avea ca efect

întreruperea termenului de prescripţie2.

Din acest moment va începe să curgă o nouă prescripţie, în ceea ce

priveşte creanţa fiscală respectivă.

Organele fiscale au obligaţia de a urmări situaţia debitorului până la

împlinirea termenului de prescripţie şi de a relua, cel puţin o dată pe an,

investigaţiile pentru a se constata dacă există venituri sau bunuri sesizabile.

Desfăşurarea acestor investigaţii nu reprezintă acte efective de executare,

şi prin urmare nu va avea ca efect întreruperea prescripţiei extinctive.

Când se constată că debitorul realizează venituri sau a dobândit bunuri

sesizabile, creanţa fiscală va fi trecută din evidenţa specială în evidenţa curentă,

şi se vor lua măsuri de executare silită.

Dacă insolvabilitatea debitorului persistă până la împlinirea termenului de

prescripţie, se procedează la scăderea definitivă a creanţei respective 3.

3.4.2. Dispariţia debitorului

Dispariţia debitorului poate duce, în unele situaţii, la imposibilitatea realizării

creanţei fiscale, atunci când cel dispărut nu a lăsat venituri sau bunuri sesizabile.

1
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 378
2
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 379
3
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 124
41
Pentru desfăşurarea operaţiei de scădere, nu este necesară declararea

judecătorească a dispariţiei, fiind suficientă constatarea acesteia de către

organele fiscale. Aceste organe au obligaţia de a desfăşura cercetări în vederea

constatării veniturilor sau bunurilor sesizabile rămase, precum şi a găsirii celui

dispărut.

Când se constată imposibilitatea realizării creanţei fiscale, sumele

respective vor fi trecute din evidenţa curentă în evidenţa separată, urmând ca

investigaţiile să fie reluate cel puţin o dată pe an.

La împlinirea termenului de prescripţie se va proceda la scăderea creanţei

fiscale1.

3.4.3 Decesul debitorului

Când decesul debitorului survine înaintea începerii executării silite, sau

după încetarea ei, şi se constată că nu au mai rămas bunuri, inclusiv cele

exceptate de la urmărire, se procedează la scăderea definitivă a creanţelor

fiscale din evidenţa organelor de executare, fără a mai fi trecute în evidenţa

separată.

La fel se va proceda şi în cazul în care debitorul decedat are bunuri şi se

constată că nu are moştenitori, după stingerea creanţelor fiscale cu sumele

obţinute din valorificarea bunurilor debitorului.

Dacă debitorul decedat a lăsat un activ succesoral şi are moştenitori, se va

continua procedura de recuperare a debitului, prin urmărirea moştenitorilor care

au dobândit succesiunea, conform art. 397-398 din Codul de Procedură Civilă 2.

1
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 169
2
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 100
42
De asemenea, creanţele în privinţa cărora s-a făcut contestaţie la

executare, se pot trece în evidenţa specială numai după soluţionarea contestaţiei

prin hotărâre judecătorească definitivă 1.

CAPITOLUL 4
Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită

Deşi în literatura de specialitate este tratată distinct, executarea silită a

creanţelor fiscale nu reprezintă decât o altă modalitate specială de stingere a

creanţelor fiscale, alături de plată, anulare, compensare, prescripţie şi scădere 2.

Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită este o măsură extremă de

realizare a creanţelor fiscale. Ea se aplică debitorilor care nu-şi achită benevol

obligaţiile de plată.

Titlul de creanţă, având caracter executoriu, executarea silită întreprinsă de

organele fiscale nu este precedată de o altă procedură cu caracter judiciar.

Executarea silită a veniturilor bugetare este comparabilă cu executarea silită

a creanţelor băneşti de natură civilă. La fel ca în raporturile juridice civile, şi în

raporturile juridice fiscale executarea silită se porneşte şi se desfăşoară numai

atunci când debitorii nu-şi achită de bună voie creanţele fiscale de plată.

De asemenea, după cum în raporturile juridice civile executarea silită

constituie ultima fază a procesului civil, şi în raporturile juridice bugetare,

executarea silită este ultima etapă a procedurii fiscale 3.

1
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 170
2
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 106
3
Ioan Gliga – op. cit., pag. 164
43
Datorită faptului că obiectul obligaţiei de plată îl reprezintă o sumă de bani,

executarea silită a creanţelor fiscale se va face întotdeauna în natură şi nu prin

echivalent1.

4.1. Condiţiile necesare declanşării executării silite

Pentru a se putea trece la executarea silită a creanţelor fiscale, este

necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

a. să existe titlul de creanţă fiscală;

b. creanţa bugetară să fie lichidă;

c. dreptul statului de a începe executarea silită să nu fie prescris.

Menţionez faptul că, în literatura de specialitate, unii autori 2 tratează ca pe o

a patra condiţie “îndeplinirea actelor procedurale premergătoare executării silite”.

4.1.1. Existenţa titlului de creanţă fiscală

Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se constată şi se

individualizează obligaţia contribuabilului de a plăti o anumită sumă de bani către

bugetul de stat3.

Premisa existenţei unui act juridic prin care se constată şi se

individualizează obligaţia contribuabilului de a plăti o sumă de bani, cu titlu de

impozit, taxă sau alt venit bugetar către bugetul de stat, este dată de dispoziţiile

O. G. 11/1996.

1
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 171-172
2
Ioan Gliga – op. cit., pag. 206; Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 109
3
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 128
44
Conform acestui act normativ 1, “executarea silită a creanţelor bugetare

poate fi pornită numai în temeiul unui titlu executoriu, emis de organul

competent,conform legii, sau al unui alt înscris căruia legea îi recunoaşte

caracterul executoriu”.

Pentru creanţele fiscale reprezentând impozite, taxe, amenzi, majorări de

întârziere şi alte sume datorate şi neachitate în termenul legal de plată, titlul

executoriu îl reprezintă actul emis sau aprobat de organul competent prin care

acestea se stabilesc.

Atunci când suma neachitată la scadenţă din creanţe fiscale a fost stabilită

de Ministerul Finanţelor, organul de executare va întocmi pentru fiecare creanţă

câte un act denumit “titlu executoriu”.

Per a contrario, în lipsa titlului de creanţă nu se poate trece la executarea

silită, deoarece nu se cunoaşte întinderea obligaţiei de plată ce urmează a fi

executată.

Din acest punct de vedere, procedura fiscală este comparabilă cu procedura

civilă, întrucât conform art. 379 din Codul de Procedură Civilă “nu se poate

executa silit o creanţa cât timp ea nu este lichidă 2”.

4.1.2. Creanţa fiscală să fie lichidă

Momentul exigibilităţii creanţei fiscale este reglementat de actele normative

ce instituie venituri bugetare pentru fiecare asemenea categorie de venituri.

Se consideră că o creanţă fiscală poate deveni exigibilă înainte de termenul

fixat de actul normativ care o reglementează atunci când contribuabilul este un

comerciant împotriva căruia s-a declanşat procedura de reorganizare conform L.

64/1995.

1
Art. 25 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
2
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 108
45
Acest act normativ1 prevede că odată cu declararea creanţelor de către toţi

creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei încetării plăţilor, creanţele fiscale

sunt luate în considerare cu titlu provizoriu pentru cuantumul declarat de debitor.

Atunci când se constată ulterior că această declaraţie a fost eronată,

creanţele fiscale se vor modifica corespunzător.

Deşi legea nu prevede expres, odată cu data încetării plăţilor, debitorul va

pierde beneficiul termenului, iar creanţele împotriva sa vor deveni exigibile chiar

dacă sunt afectate de un termen suspensiv.

Atunci când, între momentul emiterii titlului de creanţă şi momentul

exigibilităţii creanţei fiscale există un termen, creanţa fiscală va fi afectată de un

termen suspensiv, prevăzut în favoarea contribuabilului 2.

În lipsa unei reglementări exprese, şi în această materie îşi vor găsi

aplicabilitatea prevederile din Codul de Procedură Civilă, astfel încât debitorul

insolvabil va pierde beneficiul termenului, iar creanţa fiscală va deveni exigibilă

înainte de termenul stabilit de actul normativ care o instituie.

Conform O. G. 11/19963, organele de executare au dreptul ca pentru

creanţele fiscale datorate de comercianţi să solicite instanţei judecătoreşti

încetarea procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară.

Această cerere va putea fi făcută înaintea instanţei judecătoreşti

competente numai cu aprobarea Ministerului Finanţelor, organele fiscale fiind

scutite de depunerea unei cauţiuni.

În privinţa persoanei fizice insolvabile, va fi aplicată procedura specială de

stingere a creanţelor fiscale prin scădere, reglementată de art. 93 din O. G.

11/19964.

1
Art. 36 din L. 64 / 1995 privind reorganizarea şi lichidarea judiciară, publicată în M.Of. 130 /
29.06.1995
2
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 129
3
Art. 102 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
4
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 173
46
Nu se pune problema executării silite atunci când, deşi aflat în întârziere

faţă de termenul legal de plată, debitorul îşi va achita de bună voie atât creanţa

fiscală restantă cât şi majorările de întârziere aferente, moment în care se stinge

implicit şi creanţa fiscală.

4.1.3. Dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris

Dreptul statului de a executa silit un titlu de creanţă fiscală se stinge prin

prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Conform O. G. 11/19961, termenul general de prescripţie a creanţelor fiscale

provenite din impozite şi taxe, este de 5 ani, iar pentru alte categorii de creanţe

fiscale, acest termen este de 3 ani.

După expirarea acestor termene se stinge dreptul statului de a mai executa

silit aceste creanţe, orice debitor putând invoca prescripţia drept cauză de

stingere a creanţelor respective2.

4.2. Subiectele executării silite

Executarea silită a creanţelor fiscale se desfăşoară cu participarea

subiectelor raportului juridic bugetar:

a. creditorul – statul, prin organele fiscale;

b. debitorul – contribuabilul.

În cadrul acestei proceduri execuţionale intervine, la un moment dat, şi

instanţa de judecată.
1
Art. 98 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
2
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 109
47
4.2.1. Creditorul

Statul – creditor va executa silit creanţa prin organele sale de executare, şi

anume:

a. organele de specialitate ale Direcţiei Generale ale Finanţelor Publice şi

Controlului Financiar de Stat judeţene şi a municipiului Bucureşti;

b. unităţile subordonate acestora;

c. unităţile subordonate Direcţiei Generale a Vămilor, numai pentru

creanţele stabilite în vamă;

d. direcţia de specialitate din Ministerul Finanţelor.

Personalul din cadrul acestor organe de executare împuternicit să aplice

măsurile de executare silită, va fi considerat ca îndeplinind o funcţie ce implică

exerciţiul autorităţii de stat1.

4.2.2. Debitorul

Debitorul va fi contribuabilul, persoană fizică sau juridică, în sarcina căruia a

fost stabilită în mod unilateral obligaţia de a plăti impozite şi taxe către bugetul de

stat.

Atunci când debitorul nu îşi execută creanţa fiscală, la plata sumei cuvenite

bugetului de stat sunt obligaţi:

a. moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;

b. cel ce preia, în tot sau în parte, patrimoniul persoanei juridice supuse

reorganizării;

c. persoanele care şi-au asumat creanţa fiscală prin angajament de plată

sau printr-un act de garanţie, încheiat în formă autentică.

1
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 131
48
Un caz de solidaritate a debitorilor este determinat de răspunderea

nelimitată, solidară, care revine asociaţilor societăţii în nume colectiv şi asociaţilor

comanditaţi din societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni 1.

Deşi calitatea de contribuabil va aparţine persoanei juridice, va putea fi

angajată răspunderea subsidiară a asociaţilor care răspund nelimitat, atunci când

patrimoniul societăţii este insuficient pentru acoperirea creanţelor fiscale ale

societăţii2.

4.3. Competenţa şi atribuţiile organelor de executare

4.3.1. Competenţa organelor de executare

Competenţa organelor fiscale în ceea ce priveşte executarea creanţelor

fiscale se extinde şi asupra creanţelor născute în legătură cu acestea, respectiv

cu privire la cheltuieli de executare, cheltuieli de judecată, majorări de întârziere.

Conform O. G. 11/19963, competenţa teritorială pentru efectuarea procedurii

de executare silită revine organului de executare în a cărui rază teritorială se

găsesc bunurile urmăribile.

Procedura de executare silită va fi coordonată de către organul de

executare în a cărui rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul debitorul.

Organul de executare coordonator va sesiza în scris toate celelalte organe,

comunicându-le titlul executoriu, în copie certificată, situaţia debitorului, contul în

care se vor vărsa sumele încasate şi orice alte date utile privind identificarea

debitorului şi a bunurilor sau veniturilor sale supuse executării silite.

1
Art. 3, 83, 85, 88 din L. 31 / 1990 privind societăţile comerciale, republicată în M.Of. 33 /
29.01.1998
2
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 178
3
Art. 27 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
49
În ipoteza existenţei unor debitori solidari, se va proceda la comunicarea

debitului spre executare organului coordonator, care va fi cel în a cărui rază

teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul despre care există indicii că deţine

mai multe venituri sau bunuri urmăribile.

Organul de executare coordonator va proceda la înscrierea întregului debit

în evidenţele sale şi va iniţia măsurile de executare silită, comunicând celorlalte

organe de executare, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul sau sediul ceilalţi

codebitori, copia certificată a titlului executoriu, contul în care vor fi vărsate

sumele încasate şi alte date utile1.

Organele sesizate vor înscrie debitul într-o evidenţă nominală şi vor începe

executarea silită, comunicând lunar organului coordonator sumele realizate în

urma executării silite a veniturilor sau bunurilor debitorului.

Atunci când organul coordonator constată că a fost acoperită întreaga

creanţă fiscală restantă, va avea obligaţia de a cere în scris celorlalte organe de

executare să înceteze imediat executarea silită.

Nerespectarea acestei obligaţii va atrage răspunderea organului fiscal

pentru eventualele daune cauzate astfel debitorului.

4.3.2. Atribuţiile organelor de executare

Organele de executare au obligaţia de a face demersurile necesare pentru

identificarea domiciliului sau sediului debitorului, precum şi a bunurilor şi

veniturilor sale ce pot fi executate silit2.

Atunci când debitorul nu este găsit la domiciliul sau sediul cunoscut, organul

de executare este obligat să ceară concursul organelor de Poliţie şi să ceară

relaţii la Oficiul Registrului Comerţului sau de la orice persoană fizică sau juridică,

1
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 112
2
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 132
50
în vederea determinării locului în care se află debitorul, şi obţinerea oricăror date

necesare în legătură cu acesta.

Atunci când se constată că domiciliul sau sediul debitorului se află în raza

teritorială a altui organ de executare, titlul executoriu împreună cu dosarul

executării vor fi trimise acestuia.

Articolul 30 din O. G. 11/1996 instituie obligaţia organelor de Poliţie şi a altor

organe competente, precum şi a persoanelor fizice sau juridice cărora organele

de executare le solicită informaţii, de a pune la dispoziţia acestora datele

solicitate fără perceperea unei taxe sau a unui tarif. Aceeaşi obilgaţie este

stabilită şi în sarcina băncilor care, la cererea organelor de executare şi cu

respectarea normelor secretului bancar, vor trebui să le furnizeze acestora, în

scris, datele solicitate, necesare executării silite.

De asemenea, organele de executare vor solicita sprijinul Poliţiei în luarea

măsurilor de executare silită1.

Conform O. G. 11/19962, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele de

executare au următoarele drepturi:

a. să intre în orice incintă de afaceri a debitorului persoană juridică, în

scopul identificării bunurilor sau valorilor ce pot fi executate silit;

b. să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale

debitorului persoană fizică şi să cerceteze toate locurile în care acesta

îşi păstrează bunurile; organul de executare poate intra în încăperile

care reprezintă domiciliul sau reşedinta unei persoane fizice, cu

consimţământul acesteia, iar în caz de refuz va cere autorizarea

instanţei judecătoreşti competente, aplicându-se dispoziţiile Codului de

Procedură Civilă privind ordonanţa preşedinţială;

1
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 175
2
Art. 35 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
51
c. să solicite şi să cerceteze orice document sau element material ce

poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a

debitorului.

Accesul organului de executare în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice

altă încăpere a debitorului, este permis între orele 8 – 18, în orice zi lucrătoare.

Executarea începută va putea continua în aceeaşi zi sau în zilele

următoare. În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri,

accesul organului de executare în încăperile debitorului va avea loc şi la alte ore

decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare, în baza unei autorizaţii

date de instanţa judecătorească, pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Conform O. G. 11/19961, în absenţa debitorului sau dacă acesta refuză

accesul în oricare dintre încăperile sale, altele decât cele care constituie

domiciliul, reşedinta sau sediul său, organul de executare nu poate să pătrundă

în acestea decât în prezenţa unui reprezentant al Poliţiei şi a doi martori majori.

4.4. Obiectul executării silite

Executarea silită a creanţelor fiscale se desfăşoară asupra elementelor

active ale patrimoniului debitorului, respectiv veniturile băneşti şi bunurile sale.

Conform dispoziţiilor legale2, executarea silită va avea ca obiect toate

bunurile şi veniturile debitorului ce pot fi urmărite silit. Cu toate acestea, conform

O. G. 11/1996 şi Codului de Procedură Civilă, unele categorii de venituri precum

şi unele bunuri nu pot fi supuse executării silite.

4.4.1. Veniturile contribuabilului


1
Art. 36 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
2
Idem art. 32
52
Conform art. 409 din Codul de Procedură Civilă, pot fi urmărite silit în

vederea realizării creanţelor fiscale, următoarele categorii de venituri ale

contribuabililor:

a. salariile şi celelalte drepturi băneşti cuvenite angajaţilor, până la 1/5 din

salariul lunar net;

b. sumele cuvenite contribuabililor în baza dreptului de autor sau

inventator, remuneraţia cuvenită membrilor cooperativelor

meşteşugăreşti şi pensiile de orice fel, în aceeaşi proporţie de 1/5.

Toate celelalte venituri băneşti ale contribuabilului pot fi urmărite fără

restricţie.

Atunci când există mai multe urmăriri asupra aceluiaşi salariu, acestea pot fi

acoperite toate numai până la o sumă ce nu depăşeşte 1/2 din salariul lunar net,

cu respectarea următoarei ordini de preferinţă:

a. obligaţia de întreţinere;

b. plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte

sau vătămări corporale;

c. plata debitelor către stat izvorâte din impozite şi taxe;

d. plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii

publice;

e. toate celelalte datorii.

Nu pot fi urmărite pentru realizarea creanţelor fiscale următoarele categorii

de venituri:

a. ajutoarele sociale (pentru incapacitate de muncă, ajutorul de şomaj,

ajutorul acordat în caz de deces, pentru sarcină şi lăuzie, pentru

îngrijirea copilului bolnav, etc.);

b. compensaţia acordată angajaţilor în caz de desfacere a contractului

individual de muncă, pe baza oricăror dispozitii legale;


53
c. diurnele şi orice indemnizaţii cu destinaţie specială;

d. bursele de studii1.

4.4.2. Bunurile contribuabilului

Conform O. G. 11/19962, în cazul debitorului persoană fizică, nu pot fi

urmărite silit pentru realizarea creanţelor fiscale, următoarele categorii de bunuri:

a. bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la

formarea profesională, precum şi la exercitarea profesiei sau alte

ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării

activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele,

furajele şi animalele de producţie şi de lucru;

b. bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi

familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai

multe de acelaşi fel;

c. alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar

dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare

până la noua recoltă;

d. combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi

prepararea hranei, socotit pentru trei luni de iarnă;

e. casa locuită de debitor şi familia sa împreună cu anexele ei şi terenul

din jur; atunci când casa are mai multe locuinţe se exceptează de la

urmărire numai locuinţa ocupată de debitor şi familia sa, precum şi

terenul şi anexele corespunzătoare acesteia;

1
D. D. Şaguna, op. cit., pag. 179
2
Art. 34 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
54
f. obiectele necesare persoanelor handicapate sau destinate îngrijirii

persoanelor bolnave.

Toate celelalte bunuri mobile şi imobile sau venituri ale contribuabilului pot fi

supuse urmăririi numai în limita valorii necesare stingerii creanţei fiscale.

4.4.3. Măsurile asiguratorii

Instituirea măsurilor asiguratorii constituie o procedură prealabilă începerii

executării silite, şi constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile ori

venituri ale debitorului de către instanţa de judecată, prin intermediul organului de

executare competent, în scopul asigurării realizării creanţei fiscale constând în

impozite, taxe sau alte venituri bugetare, neîncasate în termenele legale de plată.

Organele de executare pot solicita instanţei judecătoreşti instituirea

măsurilor asiguratorii numai pentru creanţele fiscale ce se stabilesc de către

instanţă.

Conform O. G. 11/19961, odată cu introducerea acţiunii împotriva debitorului,

precum şi a persoanelor care răspund solidar împreună cu acesta, organele de

executare pot cere instanţei de judecată să dispună, după caz, una din

următoarele măsuri asiguratorii:

a. poprirea asiguratorie asupra veniturilor debitorului;

b. sechestrul asigurator asupra bunurillor mobile;

c. ipoteca asiguratoare asupra bunurilor imobile;

d. orice altă măsură de indisponibilizare a veniturilor şi bunurilor

urmăribile, prevăzută de lege.

1
Art. 16 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
55
Instanţa de judecată va dispune indisponibilizarea bunurilor şi veniturilor

debitorului prin încheiere, fără obligarea organelor de executare ce le-a solicitat la

depunerea unei cauţiuni, numai în măsura necesară asigurării stingerii creanţei

fiscale. Întrucât, conform art. 331 din Codul de Procedură Civilă, procedura

înfiinţării măsurilor asiguratorii are caracter necontencios, nu este necesară

citarea părţilor.

Încheierea ce va fi pronunţată de către instanţă în camera de consiliu va fi

supusă căilor de atac, conform art. 336 din Codul de Procedură Civilă.

Măsurile asiguratorii dispuse de instanţă vor fi aduse la îndeplinire de către

organele de executare, încheindu-se un proces verbal în care se vor consemna

toate operaţiile efectuate.

În cazul inscripţiei ipotecare, organul de executare are obligaţia să trimită un

exemplar al procesului verbal şi o copie certificată a încheierii instanţei organului

de executare în a cărui rază teritorială este situat imobilul, care, conform legii, are

competenţa de a solicita efectuarea inscripţiei ipotecare.

Eventualele acte de dispoziţie încheiate de debitor după luarea inscripţiei

ipotecare sunt nule de drept faţă de creditorii urmăritori 1.

Bunurile sechestrate constând în obiecte din metale rare sau pietre

preţioase, titluri de valoare, obiecte de artă şi obiecte de muzeu sunt ridicate în

mod obligatoriu. Aceste bunuri se depun de către organul de executare, în termen

de 48 de ore, la cea mai apropiată unitate a Băncii Naţionale a României, sau

sunt date în custodia muzeelor sau a altor unităţi abilitate, după caz.

Mijloacele de plată străine trebuie sechestrate şi ridicate, în mod obligatoriu,

urmând a fi depuse în termen de 48 de ore la cea mai apropiată unitate bancară

abilitată să efectueze operaţiuni în valută.

1
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 116-117
56
Bunurile menţionate se păstrează de către unitatea la care au fost depuse,

la dispoziţia organului ce a încuviinţat luarea măsurilor asiguratorii, până la

soluţionarea definitivă a cauzei.

Sumele în lei, ridicate cu ocazia măsurilor asiguratorii, se consemnează la

unităţile abilitate pe numele debitorului.

În situaţia în care, cu prilejul aplicării măsurilor de asigurare, se găsesc

bunuri deţinute cu încălcarea dispoziţiilor legale sunt sesizate organele

competente în vederea luării măsurilor corespunzătoare 1.

Unitatea la care bunurile sau sumele de bani au fost depuse le va păstra la

dispoziţia organului ce a încuviinţat măsurile asiguratorii, până la soluţionarea

definitivă a cauzei.

În termen de trei zile de la data depunerii, actul care o constată va fi predat

instanţei care a încuviinţat măsurile asiguratorii.

Organul de executare va putea cere instanţei completarea măsurilor

dispuse anterior, în cazul în care prin aceste măsuri nu se asigură realizarea

integrală a creanţei fiscale, iar organul de executare constată existenţa altor

venituri sau bunuri ale debitorului ce pot constitui obiectul acestor măsuri.

Atunci când valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral

creanţa fiscală, măsurile asiguratorii pot fi aplicate şi asupra bunurilor comune ce

aparţin debitorului şi soţului acestuia. La cererea oricărei părţi, instanţa va putea

decide împărţirea bunurilor comune.

Împotriva actelor de aplicare a măsurilor asiguratorii orice persoană

interesată poate face contestaţie la instanţa ce a încuviinţat luarea acestor

măsuri2.

4.5. Dispoziţii comune tuturor formelor de executare silită

1
Ioan Condor – op. cit., pag. 463
2
S. Iliescu , D.D. Şaguna, D. Coman Şova – op. cit., pag. 141
57
Modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale, reglementate de O. G.

11/1996, sunt următoarele:

a. executarea silită prin poprire;

b. executarea silită a bunurilor mobile;

c. executarea silită a bunurilor imobile.

Conform art. 40 din O. G. 11/1996, organele de executare pot folosi

succesiv sau concomitent oricare dintre modalităţile de executare silită.

Deşi, nici în cuprinsul O. G. 11/1996, nici în literatura de specialitate nu este

nominalizată în mod expres, consider totuşi că ar mai exista şi o a patra cale de

stingere a creanţelor fiscale în cadrul executării silite, şi anume decontarea

bancară executorie. Îmi întemeiez această constatare pe dispoziţiile art. 43 al O.

G. 11/1996, conform căruia, pentru realizarea creanţelor fiscale debitorii care au

conturi bancare, pot fi urmăriţi pe calea decontării bancare.

Faptul că literatura de specialitate nu a reţinut decontarea bancară ca o

modalitate aparte de executare silită se explică prin aceea că, în cuprinsul O. G.

11/1996, această modalitate este înglobată în secţiunea intitulată „Executarea

silită prin poprire”1.

În cazul în care, în urma desfăşurării procedurii de executare silită, bunurile

mobile sau imobile ale debitorului nu au fost valorificate, acestea se restituie

acestuia, urmându-se procedura legală pentru stingerea creanţei fiscale 2.

4.5.1. Actele premergătoare executării. Înştiinţarea de plată

1
Mărunţelu Gelu – op. cit., pag. 120-121
2
Art. 57, 69 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
58
Înştiinţarea de plată este un act prealabil executării silite atunci când

debitorul nu îşi achită obligaţia de plată, prin care i se notifică acestuia suma de

plată datorată.

În termen de 15 zile de la primirea acestei înştiinţări, debitorul urmează să

îşi achite obligaţiile restante sau să facă dovada achitării acestora 1.

4.5.2. Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia

Neexecutarea de către debitor a creanţelor sale fiscale în termen de 15 zile

de la comunicarea înştiinţării de plată, are drept consecinţă declanşarea

executării silite, organul de executare utilizând una din cele trei forme de

executare silită.

Înaintea începerii derulării executării silite, organul de executare va proceda

la comunicarea către debitor a unei somaţii 2. Somaţia este primul act de

executare silită, fiind obligatoriu, indiferent de modalitatea de executare care va fi

aplicată, şi trebuie să cuprindă:

a. numele şi prenumele sau denumirea debitorului;

b. domiciliul sau sediul şi alte elemente de identificare ale debitoriului;


c. cuantumul debitului pentru care s-a pornit executarea;

d. termenul până la care trebuie să se facă plata.

Dacă plata nu se face în termen de 15 zile de la primirea somaţiei,se aplică

modalităţile de executare silită 3.

Somaţia se va comunica debitorului astfel:

a. prin poştă, la domiciliul sau sediul debitorului, după caz, cu scrisoare

recomandată, cu confirmare de primire;

1
Ioan Condor – op. cit., pag. 468-469
2
D.D. Şaguna - op. cit., pag. 183
3
Radu Stancu – op. cit., pag. 153-154
59
b. prin funcţionarii organului de executare, conform art. 90-92 din Codul

de Procedură Civilă, privind comunicarea citaţiilor şi a altor acte de

procedură;

c. prin publicare în cotidiane de largă circulaţie.

Această modalitate de comunicare va putea fi folosită atunci când organele

de executare nu au putut afla domiciliul sau sediul debitorului.

Creanţele fiscale, altele decât cele pentru care executarea silită se

efectuează de către organele Ministerului Finanţelor, se execută prin împuterniciţii

proprii ai organelor administraţiei publice centrale sau locale, după caz.

Organul de executare va înceta imediat executarea silită în cazul în care

debitorul, odată cu plata creanţei fiscale restante, achită cheltuielile de executare,

majorările de întârziere, dobânzile şi orice alte sume stabilite în sarcina sa,

conform legii, dacă legea nu prevede altfel 1.

4.6. Modalităţile de executare silită

4.6.1. Executarea silită prin poprire

Poprirea reprezintă acea modalitate de executare silită prin care cel ce

solicită înfiinţarea ei (creditorul popritor), urmăreşte sumele de bani pe care o

terţă persoană (terţul poprit) le datorează debitorului urmărit.

În cursul procedurii popririi se nasc trei raporturi juridice diferite care leagă

cele trei persoane participante. Astfel statul are calitatea de creditor, debitorul

poprit se regăseşte în persoana contribuabilului, iar terţul poprit este persoana

fizică sau juridică ce datorează o sumă de bani debitorului.

1
Ioan Condor – op. cit., pag. 469
60
Conform O. G. 11/19961, sunt supuse popririi orice sume urmăribile

reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, datorate cu orice

titlu debitorului de către terţe persoane.

Procedura popririi din domeniul fiscal se aseamănă cu cea din sfera

raporturilor de drept civil, însă cu unele deosebiri. Astfel, dacă în sfera raporturilor

juridice civile, poprirea este executorie cu validare, adică presupune intervenţia

instanţei judecătoreşti de a dispune prin ordonanţă înfiinţarea popririi, cu

asigurarea procedurii de citare a părţilor şi a terţului poprit, în domeniul fiscal

poprirea este executorie fără validare.

Procedura popririi demarează prin înfiinţarea popririi de către organul de

executare după expirarea termenului legal de realizare a creanţei fiscale şi se

materializează într-o adresă comunicată terţului poprit împreună cu o copie

certificată a titlului executoriu.

În termen de 5 zile de la primirea înştiinţării, terţul poprit are obligaţia de a

înştiinţa organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani debitorului.

Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit, prin înştiinţarea

trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de bani debitorului,

sau la data expirării termenului de 5 zile în care acesta trebuie să comunice

acestă înştiinţare organului de executare.

Dacă terţul poprit omite să facă această înştiinţare sau susţine că nu

datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit şi atunci când nu

indisponibilizează sumele de bani ce fac obiectul popririi, organul de executare

sau alte părţi interesate vor sesiza Judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are

domiciliul sau sediul terţul poprit.

Conform O. G. 11/19962, instanţa, după citarea creditorilor urmăritori, a

debitorului şi a terţului poprit va hotărî menţinerea popririi, dacă din probele


1
Art. 41 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
2
Art. 44 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996
61
administrate rezultă că terţul poprit este debitorul debitorului urmărit, iar în caz

contrar o va desfiinţa.

Dacă sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul

poprit va anunţa în scris despre aceasta pe creditori, şi dacă nu se înţeleg

asupra împărţirii sumelor respective, acestea vor fi consemnate la o unitate de

specialitate, urmând ca împărţirea acestor sume să fie decisă de instanţa

judecătorească1.

Debitorii care au conturi bancare pot fi urmăriţi prin decontare bancară.

În această situaţie, organul de executare are obligaţia de a comunica băncii

o copie certificată a titlului executoriu, fiind înştiinţat şi debitorul de această

măsură.

Odată cu sesizarea băncii cu titlul executoriu, sumele existente în contul

debitorului vor fi indisponibilizate. Din acest moment şi până la stingerea creanţei

fiscale, banca nu va putea face nici o plată ce ar putea diminua aceste sume.

Dacă debitorul îşi execută obligaţia de plată în termenul de 15 zile prevăzut

în somaţie, indisponibilizarea încetează total sau parţial, în funcţie de suma

achitată.

4.6.2. Executarea silită mobiliară

Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea

acestora, în temeiul unui titlu executoriu.

Procedura executării silite mobiliare se declanşează printr-o somaţie de

plată prin care i se cere debitorului să efectueze plata sumelor datorate bugetului

de stat în termen de 15 zile de la comunicare.

1
Idem, art. 42, alin. 7
62
Dacă debitorul nu dă curs acestei somaţii şi nu achită obligaţiile de plată,

organul de executare procedează la identificarea bunurilor mobile urmăribile şi la

selectarea celor ce vor face obiectul sechestrului, în funcţie de valoarea creanţei

fiscale restante.

Organul de executare va continua procedura executării silite prin aplicarea

sechestrului asupra bunurilor mobile selecţionate, ocazie cu care va întocmi un

proces verbal de sechestru.

După aplicarea sechestrului, bunurile sunt indisponibilizate, astfel încât

debitorul nu va putea dispune de ele, decât cu aprobarea organului de executare.

Nerespectarea acestei obligaţii va atrage răspunderea celui vinovat conform legii.

Bunurile sechestrate pot fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului, a

altei persoane desemnate de organul de executare sau pot fi ridicate şi

depozitate de organul de executare. Dacă va fi numită custode altă persoană

decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili acestuia o

indemnizaţie pentru activitatea depusă.

Atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare,

substituire sau sustragere de la urmărirea bunurilor mobile ale debitorului,

sechestrarea lor va putea fi aplicată odată cu comunicarea somaţiei de plată, în

temeiul autorizării instanţei judecătoreşti prin ordonanţă preşedinţială, conform

Codului de Procedură Civilă.

Când organele de executare constată că în legătură cu bunurile sechestrate

s-au săvârşit infracţiuni, va consemna acest lucru în procesul verbal, sesizând

organele de urmărire penală.

Odată cu aplicarea sechestrului, organul de executare va proceda şi la

evaluarea bunurilor sechestrate, apelând la organe sau persoane specializate.

Procedura executării silite continuă cu valorificarea bunurilor sechestrate.

63
În prealabil, organul de executare are obligaţia de a verifica dacă aceste

bunuri se află în locul menţionat în procesul verbal de sechestru, şi dacă nu s-au

produs substituiri sau degradări ale acestora.

De la data încheierii procesului verbal de sechestru, i se acordă debitorului

un termen de 30 de zile în care el are posibilitatea să-şi achite debitele restante.

Dacă nici după împlinirea acestui termen debitorul nu achită creanţa fiscală

restantă, împreună cu majorările de întârziere aferente, organul de executare va

trece la valorificarea bunurilor sechestrate.

Pentru realizarea procedurii de executare silită în condiţii optime, având în

vedere şi interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi drepturile şi obligaţiile

debitorului, O. G 11/19961 prevede că organul de executare să procedeze la

valorificarea bunurilor sechestrate, conform întelegerii părţilor, într-una din

următoarele modalităţi:

a. prin vânzarea în regim de consignaţie;

b. prin vânzarea directă unui cumpărător;

c. prin vânzarea la licitaţie;

d. în orice alte modalităţi admise de lege.

În acelaşi timp, se prevede şi posibilitatea debitorului de a proceda el însuşi

la vânzarea bunurilor sechestrate în termenul de 30 de zile de la data încheierii

procesului verbal de sechestru, însă numai cu consimţământul organului de

executare şi după o informare prealabilă a acestuia despre ofertele ce i s-au făcut

debitorului.

Procedura valorificării bunurilor mobile sechestrate prin vânzare la licitaţie,

debutează prin intenţia de vânzare, care trebuie făcută publică, prin afişarea

anunţului la sediul său, la locul stabilit pentru vânzare sau în orice alt loc public.

1
Art. 54, alin. 2 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996

64
Despre data, ora şi locul vânzării vor fi înştiinţaţi atât debitorul cât şi

custodele, în cazul în care acesta a fost desemnat.

Vânzarea se poate face imediat după sechestrare, dacă bunurile

sechestrate sunt supuse degradării sau alterării.

Imediat după adjudecarea bunurilor scoase la licitaţie, adjudecătorul este

obligat să depună preţul întreg al acestora, în numerar sau ordin de plată; în caz

contrar, în termen de trei zile se va relua licitaţia, iar cheltuielile efectuate cu

vânzarea vor fi suportate de adjudecător.

Dacă la primul termen de licitaţie nu se poate obţine cel puţin preţul de

începere al vânzării, după 60 de zile va fi organizată o nouă licitaţie, ocazie cu

care, preţul de vânzare al bunurilor va fi redus cu maxim 10%; dacă nici acest

preţ nu va putea fi realizat, bunurile vor putea fi vândute la preţul maxim oferit.

Dacă, după efectuarea întregii proceduri de executare silită, bunurile mobile

ale debitorului nu vor putea fi valorificate, ele vor fi restituite debitorului, iar

creanţa fiscală va fi stinsă printr-o altă modalitate legală.

4.6.3. Executarea sillită imobiliară

În general, aplicarea acestei măsuri de executare silită se realizează atunci

când creanţele fiscale restante au un volum important, iar debitorul urmărit are

bunuri imobile urmăribile.

Competenţa executării silite imobiliare revine organului fiscal în a cărui rază

teritorială sunt situate imobilele supuse urmăririi, iar când domiciliul sau sediul

debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, acesta va

coordona procedura de executare.

Procedura executării silite imobiliare debutează printr-o somaţie de plată pe

care organul de executare o comunică debitorului cu 5 zile înainte de a trece

efectiv la executare, cuprinzând: datele de identificare ale imobilului urmărit şi


65
menţiunea înscrierii somaţiei în evidenţele de publicitate imobiliară. Orice acte de

dispozitţe ce ar putea interveni ulterior inscripţiei ipotecare, sunt nule de drept

faţă de creditorii urmăritori.

Primul termen de licitaţie se va putea fixa numai după expirarea termenului

de 30 de zile de la comunicarea somaţiei către debitor, termen în care acesta are

dreptul să-şi vândă bunurile sale urmărite, însă cu acordul organului de

executare.

Cu cel putin 10 zile înainte de data fixată pentru licitaţie, organul de

executare are obligaţia de a proceda la afişarea publicaţiilor de vânzare prin

anunţuri în cotidiane de largă circulaţie, prin afişare la sediul său, al consiliului

local, pe imobilul pus în vânzare şi în locul stabilit pentru ţinerea licitaţiei.

Despre data, locul şi ora licitaţiei vor fi înştiinţaţi debitorul şi administratorul

sechestrului.

Eventualele oferte de cumpărare se vor prezenta în scris organului de

executare, însoţite de dovada plăţii a cel puţin 10% din valoarea imobilului.

Această sumă, depusă în avans, se va restitui ofertantului ce nu a adjudecat

imobilul.

Autorităţile care ţin evidenţele de publicitate imobiliară au obligaţia să

comunice organului de executare eventualele drepturi reale şi alte sarcini ce

grevează imobilul urmărit şi titularii acestora, care vor fi înştiinţaţi, în vederea

prezentării la termenele fixate pentru vânzarea imobilului şi distribuirea preţului.

Procedura executării silite imobiliare continuă cu identificarea bunurilor

supuse urmăririi, prin întocmirea unui proces verbal, în condiţii identice urmăririi

bunurilor mobile.

Conform O. G. 11/19961, dacă este necesar pentru administrarea imobilului

urmărit, a chiriilor, a rentelor şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia,

1
Art. 63, alin.1 din O.G. 11 / 1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M.Of. 23 /
31.01.1996

66
sau pentru apărarea în litigii privind imobilului respectiv, organul de executare

numeşte un administrator sechestru ce poate fi debitorul sau alte persoane fizice

sau juridice. Atunci când este numit administrator o altă persoană, organul de

executare îi va fixa o indemnizaţie, în funcţie de activitatea depusă.

Administratorul are obligaţia de a consemna veniturile încasate din

administrarea imobilului la unităţile abilitate, depunând recipisa la organul de

executare.

Procedura continuă cu evaluarea bunurilor imobile supuse executării, prin

intermediul unor organe sau persoane specializate.

Ultima etapă a executării silite imobiliare o constituie valorificarea bunurilor

supuse urmăririi ce poate avea loc prin modalităţile legale prevăzute de art. 54

alin. 2 din O. G. 11/1996.

La primul termen de licitaţie, organul de executare va citi întâi anunţul de

vânzare şi ofertele scrise primite până la acea dată. Licitaţia va porni de la cel

mai mare preţ cuprins în ofertele scrise, dacă acesta este superior celui la care

s-a făcut evaluarea, iar în caz contrar licitaţia va porni de la preţul stabilit prin

evaluare.

Când nu se poate obţine nici acest preţ, în termen de 30 de zile se va

organiza o nouă licitaţie, care va porni de la preţul stabilit prin evaluare.

Dacă nu s-a reuşit vânzarea imobilului nici la a doua licitaţie, în termen de

30 de zile se va organiza a treia licitaţie, ocazie cu care imobilul se va putea

vinde la preţul maxim oferit.

Dacă imobilul urmărit nu poate fi vândut la licitaţie, organul de executare va

relua această procedură, în aceleaşi condiţii, cel puţin o dată pe an, însă

înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită. În toată

această perioadă, indisponibilizarea imobilului va fi menţinută.

În urma desfăşurării licitaţiei, organul de executare are obligaţia de a întocmi

un proces verbal în care va consemna modul de desfăşurare şi rezultatul


67
acesteia. Procesul verbal de licitaţie, semnat de organul de executare, va fi

predat cumpărătorului, după achitarea integrală a preţului.

Vânzarea imobilului urmărit poate fi făcută şi cu plata, în cel mult 12 rate

lunare, cu acordul organului de executare, dacă persoana ce a adjudecat imobilul

achită un avans de minim 50% din preţ şi cu plata unei dobânzi, stabilite la nivelul

dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.

Procesul verbal de licitaţie va fi predat cumpărătorului, după plata avansului.

În acelaşi timp, un exemplar al procesului verbal va fi transmis organului

competent pentru înscrierea în evidenţele de publicitate imobiliară a interdicţiei de

înstrăinare a imobilului, până la plata integrală a preţului.

Procesul verbal de licitaţie reprezintă titlul de proprietate pentru imobilul

adjudecat, în baza sa realizându-se publicitatea imobiliară.

Totodată, încheierea procesului verbal de licitaţie reprezintă ultimul act de

executare, motiv pentru care organul de executare este obligat să ia măsuri

pentru radierea inscripţiei ipotecare.

Procedura executării silite imobiliare încetează atunci când, după scăderea

cheltuielilor ocazionate de executare, sumele obţinute prin vânzarea la licitaţie a

imobilului vor fi vărsate la bugetul de stat, până la concurenţa valorii creanţei

fiscale restante.

Eventualele diferenţe rămase după acoperirea creanţei restante, vor fi

predate debitorului, la cererea acestuia, sau se vor compensa cu alte creanţe

fiscale ale aceluiaşi debitor.

În acelaşi timp, procedura de executare silită imobiliară încetează şi atunci

când aceste bunuri nu au putut fi valorificate în nici una din modalităţile legale.

În această situaţie, după ce organul de executare a luat măsura radierii

inscripţiei ipotecare instituite asupra imobilului ce nu a putut fi valorificat, va

proceda la utilizarea celorlalte modalităţi de stingere a creanţelor fiscale

prevăzute de O. G. 11/1996.
68
Concluzii

Conform Constituţiei1, cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi

taxe, la cheltuielile publice. Această obligaţie revine tuturor contribuabililor,

persoane fizice şi juridice.

Impozitele, taxele şi orice alte venituri bugetare, se stabilesc numai prin

lege2.

Folosind principiul simetriei actelor juridice, stingerea creanţelor fiscale se

va face printr-o modalitate comună sau specifică de stingere a creanţelor fiscale

prevăzută de lege.

1
Art. 53, alin. 1 din Constituţia României, publicată în M.Of. 233, Partea I din 21.11.1991
2
Idem art. 138, alin. 1
69
Este preferabil ca stingerea creanţelor fiscale să se realizeze din iniţiativa

contribuabililor, prin plată, aceasta fiind cea mai importantă şi mai facilă

modalitate de stingere a creanţelor fiscale.

Cu privire la celelalte modalităţi de realizare a creanţelor fiscale, respectiv la

anulare, compensare, prescripţie şi scădere, acestea se vor aplica în cazuri

speciale, prevăzute de lege, avându-se în vedere situaţia fiecărui contribuabil în

parte, astfel încât să se asigure veniturile necesare bugetului de stat.

Dacă stingerea creanţelor fiscale ale contribuabililor nu se realizează prin

nici una din aceste modalităţi, statul va recurge la executarea silită, aceasta

reprezentând practic ultimul mijloc de recuperare a obligaţiilor restante şi de

realizare a veniturilor publice.

După 1989, această situaţie este întâlnită din ce în ce mai frecvent în ţara

noastră, observându-se creşterea numărului de debitori, atât persoane fizice cât

şi persoane juridice, ale căror obligaţii bugetare restante sunt realizate pe calea

executării silite. În aceste condiţii, creşte importanţa acestui mod de stingere a

obligaţiilor fiscale.

Tot în această perioadă, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană,

România a început reforma fiscală, prin modificarea şi completarea sistemului

fiscal actual, pentru a fi compatibil cu normele europene.

În acest sens, de la 01.01.2000 a intrat în vigoare O. G. 73/1999, care

reglementează impozitul pe venitul global anual, avându-se în vedere situaţia

economică actuală şi nivelul relativ scăzut al veniturilor contribuabililor.

În condiţiile tendinţei dominante din ultimele decenii, de sporire a rolului

intervenţionist al statului în toate domeniile de activitate, prin acest act normativ,

precum şi prin alte acte ce vor fi adoptate în viitor, se urmăreşte sporirea sumelor

de bani mobilizate la bugetul de stat.

70
71