PRINCIPIILE RESTAURARII

În domeniul activităţii de conservare – restaurare scopul intervenţiilor este

conservarea patrimoniului cultural şi istoric ce cuprinde patrimoniu mobil şi
imobil.

Carta de la Veneţia din 1964, stabileşte definiţii (monument, conservare,

restaurare), fixează scopuri şi trasează limite cu un remarcabil spirit de sinteză.
În esenţă, ea afirmă dubla valoare a monumentelor, estetică şi istorică, punând
în centru preocupărilor specialiştilor conservarea şi autenticitatea. Prin aceste
clarificări ea se impune şi rămâne şi în prezent textul de referinţă esenţial nu
numai pentru conservarea-restaurarea patrimoniului imobil ci pentru întreg
patrimoniul cultural.

1 - Principiul INTERDISCIPLINARITĂŢII este indicat la art. 2, odată cu

definirea activităţii de conservare restaurare: „Conservarea şi restaurarea
monumentelor constituie o disciplină care face apel la toate ştiinţele şi la toate
mijloacele tehnice putând contribui la studiul şi salvarea patrimoniului”.

2 - Odată cu definirea scopului activităţii, se discerne Principiul

OBLIGATIVITĂŢII CERCETĂRII PRELIMINARE (art. 3), care împlineşte
restaurarea valorii istorice a bunului cultural şi fundamentează restaurarea
valorii artistice: „Conservarea şi restaurarea monumentelor are drept scop atât
salvarea operei de artă cât şi aceea a mărturiei istorice.”

3 - Principiuli PRIORITĂŢII CONSERVĂRII PREVENTIVE faţă de

intervenţiile propriu-zise de restaurare:

• „Conservarea monumentelor impune în primul rând permanenta lor

întreţinere”(art. 4)

• Conservarea este întotdeauna favorizată de valorificare, cu condiţia ca

aceasta să nu atragă schimbări ale imaginii/substanţei obiectivului valorificat
(art. 5)

• „Conservarea unui monument implică şi pe aceea a cadrului

corespunzător.”, principiu valabil şi pentru obiecte de colecţie, picturi murale,
sculpturi de for public ş. a. m. d. (art. 6)
4 - Principiul PRIMUM NON NOCERE şi Principiul INTERVENŢIEI
MINIMALE (art. 7 si art. 8) sugerează – „componentele unui bun cultural, în
speţă monument sau ansamblu, nu pot fi înlăturate, mutate, decât în cazuri de
excepţie, doar în scopul salvării/conservării bunurilor sau componentelor lor”.

5 - PRIORITATEA CONSERVĂRII asupra intervenţiilor de restaurare

este direct explicitată în articolul 9: „Restaurarea este o operaţie ce trebuie să
aibă îndeobşte un caracter excepţional”.

6 - Principiul LIZIBILITĂŢII INTERVENŢIILOR (art. 9) dimpreună cu

obligativitatea fundamentării intervenţiilor pe documente autentice:
„Restaurarea se bazează pe respectul rămăşiţelor trecutului şi pe documentele
autentice. Ea se opreşte acolo unde începe ipoteza; dincolo de aceasta, orice
lucrare de completare considerată indispensabilă va fi înţeleasă ca o compoziţie
arhitecturală şi va trebui să poarte pecetea epocii noastre (subl. n.).”

7 - Principiul COMPATIBILITĂŢII MATERIALELOR şi cel al STABILITĂŢII

INTERVENŢIILOR este sugerat în articolul 10: „Când mijloacele tehnice
tradiţionale se dovedesc inadecvate, consolidarea unui monument poate fi
asigurată făcându-se apel la toate mijloacele tehnice moderne de conservare şi
de construcţie a căror eficacitate va fi fost demonstrată prin date ştiinţifice şi
garantate de experienţă.”

8 - Justificarea şi explicitarea Principiului INTERVENŢIEI MINIMALE

este cuprinsă în articolele 12, 13 si 15 - „părţile înlăturate sau adăugate nu
trebuie să falsifice obiectul sau să afecteze echilibrul compoziţiei şi relaţia cu
ambientul, şi trebuie să respecte obiectul şi semnificaţiile lui”.

9 - În ultimul articol se revine asupra Principiului DOCUMENTĂRII

INTERVENŢIILOR: „Lucrările de conservare, de restaurare, ...vor trebui să fie
întotdeauna însoţite de o documentaţie precisă, sub formă de rapoarte
analitice şi critice, însoţite de desene şi fotografii. Toate fazele de degajare, de
consolidare, de recompunere şi integrare, cât şi elementele tehnice
...identificate în cursul lucrărilor vor fi consemnate în această documentaţie.

Întreaga documentaţie va fi depusă la arhiva unei instituţii publice de

specialitate şi pusă la dispoziţia cercetătorilor; se recomandă publicarea ei.”
 Un text echivalent Cartei de la Veneţia este Teoria Restaurării a
lui Cesare Brandi, rămas şi în prezent un volum de referinţă, scris în
spiritul Cartei de la Veneţia la a cărei realizare Brandi a şi participat.

Cesare Brandi a fost fondatorul Institutului Central de

Restaurare de la Roma.

Pentru Brandi duşmanul restaurării este empirismul: o operă de

artă formează un tot; nu se poate pretinde că se repară daunele
produse de timp sau de oameni fără a se reflecta la sensul ei istoric,
la unitatea ei estetică şi la efectul ei asupra receptorului. A aplica
necorespunzător o tehnică din raţiuni de economie ar fi o crimă, iar a
reconstitui de la zero ar fi o minciună.

Brandi se opreşte asupra câtorva principii de bază, care trebuie

să orienteze orice intervenţie de restaurare: calitatea de neînlocuit a
materiei în care se manifestă imaginea, compatibilitatea restaurării
actuale cu viitoarele intervenţii asupra aceleiaşi opere, principiul
reversibilităţii. Stabileşte ca esenţiale primele etape ale restaurării,
respectiv cunoaşterea operei şi evaluarea timpului ei, aceste prime
etape fiind considerate de el fundamentale şi alcătuind judecata
critică asupra obiectului restaurării, baza stabilirii strategiei
intervenţiei de restaurare.

În legătură cu identificarea timpului operei, Brandi evidenţiază

trei faze, fiecare decisive în formularea principiilor de restaurare.

1. timpul/durata creării operei

2. timpul /”pauza” istorică dintre creaţie şi restaurare

3. momentul reactualizării operei în conştiinţa noastră – prin

demersurile în vederea intervenţiei de conservare-restaurare.
 Imperativul cunoaşterii fiecărei faze induce evitarea greşelilor
comise până în prezent, respectiv:

1. erezia restaurării fanteziste

2. renovările abuzive care anulează cu bună-ştiinţă timpul istoric

sub presiunea unor interese de cea mai variată natură.

3. Prudenţa excesivă şi exagerările non-intervenţiei, a pasivităţii

totale în faţa dezordini şi incoerenţelor produse în timpul istoric.
Excesiva preocupare arheologică şi eliminarea instanţei estetice fac
imposibilă orice încercare de reconstituire a unităţii potenţiale a
operei . (p. 18-19)

Brandi condiţionează realizarea unui echilibru între timpii 2 şi 3

de alte câteva principii:

• Caracterul distinct al integrării lacunelor

• Respectarea patinei

• Păstrarea martorilor

• Păstrarea părţilor adăugate în timpul 2 considerate

reprezentative pentru trecerea operei prin timp.

Pentru păstrarea unui echilibru între istoric şi estetic, Brandi

avertizează că din intervenţia de restaurare trebuie eliminată
subiectivitatea gustului sau a opiniei, enunţând principiul
interdisciplinarităţii.