CAP. IV.

PRINCIPIILE CONTEMPORANE ALE CONSERVĂRII ŞI

RESTAURĂRII MONUMENTELOR ISTORICE, 1964

IV.I. CARTA DE LA VENEŢIA A CONSERVĂRII ŞI RESTAURĂRII

MONUMENTELOR ISTORICE

Între 25-31 mai 1964, la VENEŢIA a avut loc cel de-al II-lea1 „Congres
internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor monumentelor istorice”, în cadrul
căruia a fost elaborat şi adoptat un nou document intitulat: CARTA
INTERNAŢIONALĂ PRIVIND CONSERVAREA ŞI RESTAURAREA
MONUMENTELOR ISTORICE.
În această nouă Cartă sunt menţinute principiile funadmentale definite în
Carta de la Atena, dar sunt eliminate unele prevederi prea detaliate stipulate în
Carta italiană a restaurărilor adoptată în 1932. Evitând unele nuanţe dogmatice ale
documentelor premergătoare, Carta de la Veneţia oferă posibilităţi mai largi în
ceea ce priveşte aplicarea principiilor de restaurare la caracterul specific al
patrimoniului arhitectural din diferite ţări.

PREAMBUL

„ (...) Popoarele devin din ce în ce mai conştiente asupra unităţii valorilor

umane şi privesc monumentele istoriei ca pe un patrimoniu comun. Este
recunoscută responsabilitatea comună în păstrarea lor pentru generaţiile viitoare.
(...)
Este esenţial ca principiile ce ghidează potejarea şi restaurarea clădirilor
istorice să fie stabilite şi agreate pe plan internaţional, fiecare ţară fiind
responsabilă de aplicarea acestora în contextul propriei culturi şi tradiţii.

DEFINŢII

ARTICOLUL 1

Conceptul de monument istoric acoperă nu numai opera arhitecturală izolată,

dar şi ansamblul rural sau urban în care se găseşte mărturia unei civilizaţii
particulare, a unei dezvoltări semnificative sau a unui eveniment istoric.
Aceasta este valabilă nu numai operelor majore de artă, dar şi lucrărilor mai
modeste ale trecutului ce au acumulat semnificaţie culturală odată cu trecerea
timpului.
1
Ibidem, nota 68, Primul Congres Internaţional a avut loc la Paris, în 1957.
ARTICOLUL 2

Conservarea şi restaurarea monumentelor trebuie să facă recurs la toată

ştiinţa şi tehnica ce poate contribui la studiul şi protejarea patrimoniului
arhitectural.

SCOPURI

ARTICOLUL 3

Scopul conservării şi restaurării monumentelor este de a le proteja atât ca

opere de artă cât şi ca mărturii istorice.

CONSERVAREA

ARTICOLUL 4

Pentru conservarea monumentelor este esenţial ca ele să fie întreţinute

permanent.

ARTICOLUL 5

Conservarea monumentelor este întotdeauna facilitată de către alocarea lor

unor utilizări sociale. O astfel de utilizare este de aceea de dorit , dar ea nu trebuie
să modifice dispunerea şi decoraţia clădirii.
Doar în aceste limite modificările cerute de schimbarea de funcţiune trebuie
considerate şi permise.

ARTICOLUL 6

Conservarea unui monumet presupune conservarea scării cadrului (său).

Când cadrul tradiţional există el trebuie păstrat. Nici o construcţie nouă, demolare
sau modificare care ar altera relaţiile de masă şi culoare nu trebuie permisă.

ARTICOLUL 7
 Monumentul este inseparabil de istoria căreia îi este mărturie şi de
amplasamentul în care se află.
Strămutarea în întregime sau în parte a unui monument poate fi acceptată
numai în cazul în care salvgardarea monumentului o cere sau când este justificată
de un interes naţional sau internaţional de o importanţă covârşitoare.

ARTICOLUL 8

Obiectele sculpturale, picturile sau decoraţia care formează parte integrantă

din monument pot fi extrase din aceasta doar dacă aceasta este singura modalitate
de a le asigura protecţia.

RESTAURAREA

ARTICOLUL 9

Procesul restaurării este o operaţie extrem de specializată.

Scopul ei este de a păstra şi revela valoarea estetică şi istorică a
monumentului şi se bazează pe respectul materialului original şi a documentelor
autentice.
Ea trebuie să se oprească acolo unde începe ipoteza, iar în acest caz orice
lucrare suplimentară ce este indispensabilă trebuie să se distingă de compoziţia
arhitecturală şi trebuie să poarte amprenta contemporaneităţii.
Restaurarea trebuie precedată şi urmată în toate cazurile de către studii
arheologice şi istorice ale monumentului.

ARTICOLUL 10

Acolo unde tehnicile tradiţionale se dovedesc inadecvate, consolidarea unui

monument poate fi realizată prin folosirea oricărei tehnici moderne de conservare
şi construcţie a cărei eficacitate a fost demonstrată ştiinţific şi probată prin
experienţă.

ARTICOLUL 11

Trebuie respectată contribuţia valoroasă a tuturor perioadelor ce au

contribuit la edificarea monumentului, unitatea de stil nefiind un scop al restaurării.
Atunci când o construcţie include opera suprapusă a diferitelor perioade,
revelarea unei stări ascunse poate fi justificată în circumstanţe excepţionale şi
atunci când ceea ce este îndepărtat este de mic interes, iar materialul adus la lumină
este de mare interes din punct de vedere istoric, arheologic sau estetic, iar starea sa
de conservare este suficient de bună pentru a justifica o astfel de acţiune.
Evaluarea importanţei elementelor implicate precum şi decizia asupra a ceea
ce trebuie îndepărtat nu poate sta exclusiv în sarcina individului însărcinat cu
lucrarea (în cauză).

ARTICOLUL 12

Înlocuirea (re-întregirea) părţilor lipsă trebuie să se integreze armonios cu

întregul, dar în acelaşi timp trebuie să fie deosebită de original, astfel încât
restaurarea să nu falsifice mărturia istorică.

ARTICOLUL 13

Completările nu pot fi admise decât în măsura în care ele nu împietează

asupra părţilor de interes ale clădirii, asupra cadrului său tradiţional, echilibrului
compoziţiei sale şi a relaţiei cu vecinătăţile.

ARTICOLUL 14

Ambientul monumentelor trebuie să facă obiectul unei griji speciale pentru

salvgradarea integrităţii şi purităţii sale şi asigurarea unei pretzentări potrivite.
Lucrările de conservare şi restaurare realizate în astfel de locuri trebuie să se
inspire din principiile cuprinse în articolele precedente.

SĂPĂTURI ARHEOLOGICE

ARTICOLUL 15

Săpăturile (arheologice) trebuie realizate în conformitate cu standardele

ştiinţifice şi recomandările definind principiile internaţionale de aplicat în aceste
cazuri şi adoptate de către UNESCO în 1956.
Ruinele trebuiesc păstrate şi trebuiesc adoptate măsuri pentru conservarea şi
protecţia permanentă a caracteristicilor lor arhitecturale precum şi a obiectelor (ce
au fost descoperite).
În plus, trebuiesc luate toate măsurile pentru a facilita înţelegerea
monumentului şi pentru prezentarea sa fără însă a-i distorsiona semnificaţa.
Orice lucrare de reconstituire trebuie respinsă a priori.
Este permisă doar anastiloza, adică reasamblarea părţilor existente dar
dezmembrate.
 Materialul utilizat pentru integrare (în anastiloză) trebuie să fie întotdeauna
recognoscibil, iar folosirea sa trebuie să se reducă la minimul necesar conservării
monumentului şi reconstituirii formei sale.

PUBLICARE

ARTICOLUL 16

În orice lucrare de protecţie, restaurare sau cercetare arheologică trebuie să

se realizeze o documentaţie precisă sub forma unei cercetări analitice şi critice,
ilustrată cu desene şi fotografii.
Fiecare etapă a lucrărilor de eliberare, consolidare, reconstituire şi integrare,
precum şi caracteristicile tehnice şi formale identificate pe parcursul lucrărilor
trebuiesc incluse (în documentaţie).
Această documentaţie trebuie depusă în arhivele instituţiilor publice şi
trebuie pusă la dispoziţia cercetătorilor. Este recomandată publicarea cercetărilor.

Noua „Cartă internaţională a restaurărilor monumentelor istorice”,

adoptată la Veneţia în anul 1964, constituie de fapt, o reluare a tezelor formulate în
„Carta de la Atena” din 1931, sau a „Cartei italiene del Restauro” promulgată în
anul 1932. În noul document se observă intenţia autorităţilor de a face ordine în
domeniul restaurării, astfel se promovează câteva principii directoare într-o
activitate care se diferenţiază continuu. În pofida tendinţei de a se ajunge la un
numitor comun asupra concepţiilor şi metodologiilor, a numeroaselor poziţii
teoretice formulate de diverşi specialişti, dar şi a multor acumulări practice, s-a
constatat existenţa unor abordări diferite atât teoretice cât şi practice a problemelor
privind restaurarea. Variaţia acestora, se poate explica prin diferenţele condiţiilor
geografice, de caracterul patrimoniului monumental al diferitelor ţări, dar şi de
tradiţiile unor şcoli naţionale de restaurare, sau de poziţiile şi personalitatea
restauratorilor. În orientarea unor restauratori, un rol important l-a constituit modul
de utilizare a monumentelor, valorificarea urbanistică sau includerea în circuitele
turistice. Trecând în revistă, lucrările de restaurare executate după cel de-al doilea
război mondial:
- reconstituiri stilistice (inclusiv a ruinelor), ecouri ale procedeelor lui Viollet-le-
Duc;
- intervenţii care resping restaurarea, limitate doar la măsuri de conservare;
- restaurări care menţin toate etapele;
- restaurări care urmăresc o unitate formală, corespunzătoare unei etape a
monumentului socotită optimă;
- restaurări identice;
- restaurări unde se marchează cu grijă contribuţia restauratorului.
În faţa acestui amalgam, „Carta de la Veneţia” a încercat să impună câteva
principii de bază pentru restaurarea monumentelor istorice.

CARTA RESTAURĂRII, 1972

ARTICOLUL 1

În scopul salvgradării şi restaurării, toate operele de artă, din orice epocă, în

accepţia cea mai vastă, cuprinzând de la monumentele de arhitectură la cele de
pictură şi sculptură, fie şi fragmentate, de la vestigiul paleolitic la expresiile
reprezentaţionale figurative ale culturii populare şi ale artei contemporane, oricăror
persoane sau instituţii ar aparţine, fac obiectul prezentelor instrucţiuni care iau
denumirea de „Carta restaurării 1972”.

ARTICOLUL 2

În vederea salvgradării şi restaurării, pe lângă operele indicate în articolul

precedent sunt echivalente acestora complexele de edificii de interes monumental,
istoric sau ambiental, în mod special centrele istorice, colecţiile artistice şi
interioarele păstrate în dispoziţia lor tradiţională, grădinile şi parcurile considerate
de importanţă deosebită.

ARTICOLUL 3

Pe lângă operele definite la art. 1 şi 2, intră sub incidenţa prezentelor

instrucţiuni şi operaţiile vizând asigurarea salvgradării şi restaurării vestigiilor
antice în raport cu cercetările terestre şi subacvatice.

ARTICOLUL 4

Prin salvgradare se înţelege orice măsură de conservare care nu implică

intervenţia directă asupra operei; prin restaurare se înţelege orice intervenţie vizând
menţinerea în eficienţă, facilitarea citirii şi transmiterea integrală către viitor a
operelor şi a obiectelor definite în articolele precedente.
ARTICOLUL 5

Fiecare supraintendenţă şi Institut cu responsabilităţi în domeniul conservării

patrimoniului istorico-artistic şi cultural va completa detaliat un program anual cu
lucrările de salvgradare şi restaurare şi cu cercetările de subsol şi subacvatice ce
trebuie îndeplinite, fie în contul statului, fie al altor instituţii sau persoane; acesta
va fi supus aprobării Ministerului Instrucţiunii Publice (Ministero della Pubblica
Istruzione) în consens cu Consiliul Superior al Antichităţilor şi Artelor Frumoase
(Consiglio Superiore delle Antichita e Belle Arti).
În cadrul acestui program, fie şi ulterior prezentării sale, orice intervenţie
asupra operelor prevăzute la art. 1 va trebui să fie documentată şi justificată printr-
un memoriu tehnic din care să rezulte, pe lângă vicisitudinile de conservare ale
operei, starea actuală a acesteia, natura intervenţiilor considerate necesare şi
cheltuielile oportune pentru a le face faţă.
Acest memoriu va fi de asemenea supus aprobării Ministerului Instrucţiunii
Publice, cu acordul prealabil – pentru cazurile deosebite şi pentru cele prevăzute de
lege – al Consiliului Superior al Antichităţilor şi artelor Frumoase.

ARTICOLUL 6

Referitor la scopurile cărora, prin art. 4 le corespund operaţiile de

salvgradare şi restaurare, pentru toate operele de artă precizate la art. 1, 2 şi 3 se
interzic fără excepţie:
1.) completări în acelaşi stil sau analoage, fie şi în forme simplificate, chiar şi
atunci când există documente grafice sau plastice care pot da indicaţii asupra
felului în care ar fi fost sau ar fi trebuit să apară aspectul operei finite;
2.) înlăturări sau demolări care să şteargă urma trecerii operei prin timp; excepţie
fac alterările care desfigurează sau sunt incongruente cu valenţele istorice ale
operei sau completările în acelaşi stil care falsifică opera;
3.) înlăturări, reconstituiri sau reamplasări în locuri diferite de cele originale; fac
excepţie numai cazurile în care reamplasările ar fi determinate de raţiuni superioare
de conservare;
4.) alterarea condiţiilor anexe sau ambientale în care opera de artă, complexul
monumental sau ambiental, complexul unui interior, grădina, parcul etc. au ajuns
până în zilele noastre.
5.) alterări sau înlăturări ale patinei.

ARTICOLUL 7
 În raport cu aceleaşi scopuri precizate la art. 6 şi pentru toate operele
precizate de la art. 1, 2 şi 3 fără excepţie, se admit următoarele operaţii sau
reintegrări:
1.) adăugarea unor părţi anexe cu funcţiune statică şi reintegrarea unor zone
restrânse istoric confirmate în funcţie de caz, delimitând vizibil graniţele
integrărilor sau adoptând materiale diferenţiate deşi armonizate, decelabile cu
ochiul liber, în mod special în punctele de racord cu porţiunile vechi; pe deasupra
purtând acolo unde este posibil, marca şi data reintegrării;
2.) curăţări care, pentru picturile şi pentru sculpturile policrome, nu trebuie să
atingă niciodată pigmentul culorii, respectând patina şi eventualele vernis-uri
vechi; pentru toate celelalte genuri de opere nu trebuie să se ajungă prin curăţare la
suprafaţa nudă a materiei care alcătuieşte opera;
3.) anastiloze exact documentate, recompuneri ale unor opere care au ajuns
fragmente; aranjarea operelor lacunare, reconstituind interstiţiile de mică
importanţă printr-o tehnică clar diferenţiabilă cu ochiul liber, sau prin zone neutre
acordate, la diferite nivele, cu părţile originale sau lăsând vizibil suportul original,
oricum niciodată integrând ex nova zone figurative sau inserând elemente
determinante pentru figurativismul operei;
4.) modificări sau noi inserţii cu scop static şi de conservare în structura internă sau
în substratul-suport, cu condiţia ca, după îndeplinirea operaţiei, aceasta să nu
determine alterări ale aspectului nici în privinţa cromaticii, nici a materiei la
suprafaţă;
5.) noua ambientare sau amplasare a operei atunci când ambientarea sau
amplasarea tradiţională nu mai există sau au fost distruse sau în cazul în care acest
lucru este impus de condiţiile de conservare.

ARTICOLUL 8

Orice intervenţie asupra operei sau în vecinătatea operei în scopurile

menţionate la art. 4, trebuie să fie efectuată în aşa fel şi cu astfel de tehnici şi
substanţe încât să ofere garanţia că în viitor nu va împiedica o eventuală nouă
intervenţie de salvgardare sau restaurare. Mai mult decât atât, fiecare intervenţie
trebuie în prealabil studiată şi motivată în scris (vezi ultimul paragraf art. 5 şi
trebuie ţinută evidenţa (jurnalul) desfăşurării ei, ce va fi urmată de un raport final,
cu documentaţia fotografică anterioară, din timpul şi posterioară intervenţiei. Vor
fi, de asemenea, documentate toate investigaţiile şi analizele eventual efectuate cu
ajutorul fizicii, chimiei, microbiologiei şi al altor ştiinţe. O copie a întregii
documentaţii va rămâne în posesia arhivei Supraintendenţei competente, iar o altă
copie va fi trimisă la Institutul Central de Restaurare.
 În cadrul curăţărilor, va trebui să se păstreze un martor al stării anterioare
intervenţiei, pe o porţiune de prefeirinţă limitrofă zonei în care s-a operat; în timp
ce, în cazul înlăturării adăugirilor, părţile respective vor trebui, în măsura
posibilităţilor, conservate sau documentate într-o arhivă-depozit specială a
Supraintendenţelor competente.
ARTICOLUL 9

Utilizarea unei noi proceduri de restaurare precum şi a unor noi materiale

faţă de procedurile şi materialele a căror folosinţă este în vigoare, va trebui să fie
autorizată de Ministerul Instrucţiunii Publice pe baza opiniei corespunzătoare şi
motivate a Institutului Central de Restaurare, căruia îi va reveni şi sarcina de a
promova întâmpinări către acelaşi minister pentru interzicerea materialelor şi
metodelor perimate, nocive sau neverificate sau pentru a sugera folosirea de noi
metode şi materiale, pentru a indica cercetările ce ar trebui efectuate, dotările şi
specialiştii potriviţi.

ARTICOLUL 10

Prevederile vizând protejarea operelor de la art. 1, 2 şi 3 faţă de acţiunile

poluante şi ale variaţiilor atmosferice, termice şi higrometrice, vor trebui să fie de
aşa natură, încât să nu altereze sensibil aspectul materiei şi culorii suprafeţelor sau
să necesite modificări substanţiale şi permanente ale ambientului în care operele au
fost istoric transmise. Cu toate acestea, în cazul în care sunt indispensabile
modificări de acest gen din raţiuni superioare de conservare, vor trebui să fie
realizate prin cele mai discrete mijloace; în orice caz astfel încât să se evite
posibilitatea creerii vreunui dubiu cu privire la epoca în care au fost realizate;

ARTICOLUL 11

Metodele specifice confirmate ca proceduri de restaurare pentru

monumentele de arhitectură, de pictură, de sculptură, pentru centrele istorice în
complexitatea lor cât şi pentru efectuarea săpăturilor arheologice sunt specificate în
totalitate în anexele a, b, c ale prezentelor instrucţiuni.

ARTICOLUL 12

În cazurile de dubiu sau dispuă asupra atribuirii competenţelor tehnice,

decizia o va lua ministerul pe baza referatelor supraintendenţilor sau şefilor de
institute implicaţi, cu avizul Consiliului Superior al Antichităţilor şi Artelor.
ANEXA: A

Instrucţiuni pentru salvgardarea şi restaurarea antichităţilor

(...) În restaurarea monumentelor arheologice, pe lângă normele generale
conţinute de Carta Restaurării şi de Instrucţiunile pentru coordonarea restaurărilor
de arhitectură, va trebui să se ţină cont şi de anumite exigenţe legate de
specificitatea tehnicilor vechi. În primul rând, pentru restaurarea completă, a unui
monument care comportă cu necesitate şi studiul său din perspectiva istorică, va
trebui să înceapă prin cercetări de săpătură, cu descoperirea fundaţiilor; operaţiile
trebuie să fie dirijate prin metoda stratigrafică, care poate furniza date preţioase
privind fazele şi evenimentele prin care a trecut edificiul în cauză.
Dacă în restaurarea unor tronsoane de opus incertum, quasi reticulatum,
reticulatum şi vittatum se vor folosi aceleaşi sortimente de tuf, va trebui ca
porţiunile restaurate să prezinte într-un plan uşor retras faţă de cele originare, în
timp ce pentru tronsoanele din cărămidă este oportun să se indice suprafaţa
cărămizilor moderne prin dăltuire sau incizie. Pentru restaurarea structurilor în
opus quadratum s-a experimentat, cu rezultate pozitive, sistemul de a reface
paramentul respectând măsurile antice, folosind printre altele, fragmente din
materialul originar, cimentate cu mortar amestecat la suprafaşă cu pulbere din
acelaşi material, obţinându-se astfel şi armonizarea cromatică.
Ca alternativă la retragerea planului suprafeţei integrate în integrările
restaurării moderne se poate practica cu succes un şanţ de contur care să delimiteze
porţiunea restaurată sau, deopotrivă, inserţia unei benzi înguste de materiale
diferite. De asemenea, în multe cazuri este indicată folosirea unui tratament optic
diversificat prin intermediul unei incizii adecvate a suprafeţelor moderne. În final,
ar fi indicat să se plaseze, în fiecare zonă restaurată, plachetele purtând data, sigle
sau alte însemne speciale.
Folosirea cimentului cu suprafaţa îmbrăcată în pulbere din acelaşi material
cu monumentul de restaurat se poate dovedi utilă şi în cazul integrării tamburilor
coloanelor antice din marmură, tuf sau calcar, ţinând seama şi de calitatea mai mult
sau mai puţin ornamentală a tipului de monument în cauză; în ambianţa romană,
marmura albă poate fi integrată cu travertin sau calcar, în alăturări deja
experimentate cu succes (restaurarea lui Valadier la Arcul lui Titus). În cazul
monumentelor antice şi în mod special în cazul celor de epocă arhaică şi clasică,
trebuie să se evite în porţiunile restaurate alăturarea unor materiale diferite şi
anacromatice care să apară stridente şi agresive şi din punct de vedere cromatic; se
pot în schimb, folosi diferite expediente pentru a diferenţia nuanţat utilizarea
aceluiaşi material din care este construit monumentul (folosirea acestuia în
restaurare fiind preferabilă).
 O problemă specifică monumentelor arheologice este protejarea zidurilor
ruinate; în primul rând, trebuie menţinut conturul „neregulat” al ruinei şi, în acest
scop, a fost de asemenea experimentată folosirea aplicării pe suprafaţă a unui strat
de mortar amestecat cu material sfărâmat, care pare a da rezultate destul de bune
atât sub aspect estetic, cât şi al rezistenţei la agenţii atmosferici. În privinţa
problemei generale a consolidării materialelor arhitectonice şi a sculpturilor
exterioare sunt de evitat experimentările de metode insuficient verificate.
De altfel, prevederile pentru restaurarea şi conservarea monumentelor
arheologice trebuie studiate şi în funcţie de varietatea condiţiilor de climat ale
diferitelor medii (în Italia, în mod special variate).

ANEXA: B

Instrucţiuni pentru coordonarea restaurărilor în arhitectură

(...) Reamintim şi necesitatea de a considera toate operaţiile de restaurare din

perspectiva lor esenţială de conservare, respectând elementele şi evitând, în orice
caz, intervenţii înnoitoare sau de refacere.
Tot în scopul asigurării supravieţuirii monumentelor trebuie evaluată cu
atenţie posibilitatea unei noi utilizări a vechilor edificii monumentale, atunci când
aceasta nu se dovedeşte incompatibilă cu interesele istorico-artistice. Lucrările de
adaptare se vor limita la un minimum, păstrând cu scrupulozitate formele
exterioare şi evitând alterări sensibile ale individualităţii tipologice, ale construcţiei
şi ale secvenţialităţii traseelor interioare (...).
Respectarea şi salvgradarea autenticităţii elementelor constitutive este o
condiţie fundamentală a restaurării. Totdeauna acest principiu trebuie să dirijeze şi
să condiţioneze soluţiile adoptate în plan operativ (...) - înlocuirea pietrelor
mâncate de vreme va avea loc numai în cazul unor circumstanţe extrem de grave,
dovedite ca atare.
Subtitlurile şi eventualele integrări de paramente murale, acolo unde acest
lucru se dovedeşte necesar, totdeauna într-o măsură limitată, vor trebui să fie
oricând uşor de distins de elementele originare, diferenţiind materialele sau
suprafeţele nou create; în general este preferabil să se efectueze de-a lungul
perimetrului integrărilor un contur continuu, clar şi persistent, dovadă a graniţelor
intervenţiei, realizat fie cu o lamelă de metal potrivită acestui scop, fie printr-un
aranjament continuu de fragmente înguste de piatră, fie prin şănţuiri vizibile, mai
largi şi mai adânci în funcţie de caz.
Consolidarea pietrei sau a altor materiale trebuie probată experimental, chiar
şi în cazul metodelor îndelung verificate de Institutul Central de Restaurare.
 (...) imediat ce se observă pietre despicate de tiranţi sau tije de fier care se
umflă datorită umidităţii, trebuie demantelată porţiunea alterată şi înlocuit fierul cu
bronz sau alama sau, cel mai bine, cu oţel inoxidabil care prezintă avantajul de a nu
păta pietrele.
Sculpturile din piatră situate la exteriorul edificiilor sau în pieţe publice
trebuie supravegheate, intervenind, când este posibil, prin adoptarea unei metode
verificate de consolidare sau de protecţie, fie şi temporară, cu ajutorul practicilor
mai sus indicate. Atunci când aşa ceva este imposibil, trebuie să se efectueze
transferul sculpturii în interior (...).
Din raţiuni istorice, estetice şi chiar tehnice evidente, patina pietrelor trebuie
păstrată, întrucât ea îndeplineşte un rol de protecţie, după cum o atestă coroziunile
care încep din lacunele patinei. Substanţele acumulate de pietre - detritus,
murdărie, praf, funingine, guano etc. - pot fi îndepărtate folosind numai perii
vegetale sau jeturi de aer cu presiune moderată. Se vor evita periile metalice,
raşpelurile, după cum, de asemenea, se vor exclude, în general jeturile abrazive de
mare presiune cu nisip natural, apă sau abur şi chiar se vor interzice spălările de
orice natură.2
Se poate observa, că această Cartă a restaurării din 1972, are un caracter mai
mult naţional, se bazează pe tezele Cartei de la Veneţia din 1964 şi vine în sprijinul
specialistilor italieni.
Abia înfiinţată Organizaţia Naţiunilor Unite în conferinţa de la Londra din
anul 1945, întemeiază în cadrul ei, UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) ce vor avea sediul central la Paris. Acest mare
organism internaţional, preocupat de protecţia şi cunoaşterea patrimoniului
universal, îşi dezvoltă activitatea prin înfiinţarea ICOM (Consiliul Internaţional al
Muzeelor), ICOMOS (Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor) şi
ICCROM (Centrul Internaţional de Studii pentru Conservarea şi Restaurarea
Bunurilor Culturale, care a luat fiinţă în 1959 la Roma). Localizarea acestora în
Italia, poate fi motivată de protecţia acordată monumentelor istorice din această
ţară dar şi de studiile teoretice dezvoltate şi acumulate într-o perioadă de timp
îndelungat. Experienţa acumulată aici şi-a găsit ecou în toate ţările europene.

IV.III. CARTA DE LA VENEŢIA DUPĂ ANUL 1964

1. COMPLETĂRI DOCTRINARE

CARTA ORAŞELOR ISTORICE (Toledo 1986; Waschington 1987)

2
Carta del restauro 1972, a fost extrasă din lucrarea: Brandi, Cesare, Teoria restaurării, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1996, p.181-194.
 Această cartă se referă la areale urbane, ie ele mari sau restrânse, inclusiv
oraşe sau centre ori cartiere istorice, împreună cu ambientul lor natural sau
artificial. Dincolo de valoarea lor documentară, aceste areale sunt materializarera
valorilor tradiţionale ale culturii urbane.

PRINCIPII ŞI OBIECTIVE

1. Pentru a fi eficace, conservarea oraşelor istorice şi a zonelor istorice

urbane trebuie să fie parte integrată şi coerentă a politicilor de dezvoltare
economică şi socială şi a celor de urbanism şi amenajarea teritoriului la toate
nivelurile.
2. Calităţile care sunt de conservat includ caracterul istoric al oraşului sau
zonei urbane împreună cu toate caracteristicile materiale care exprimă acest
caracter, în mod special:
a) textura urbană definită prin parcele şi străzi
b) relaţia dintre construcţii şi spaţiul liber plantat
c) aspectul construcţiilor, interior şi exterior, definit prin scară, stil, tip structural,
materiale, culoare şi decoraţie
d) relaţia dintre oraşul sau zona istorică şi ambientul său, fie el natural sau artificial
e) diferite tipuri de funcţiuni pe care le-a avut oraşul în decursul istoriei sale.
Oricare dintre aceste calităţi, ameninţate fiind, ar compromite autenticitatea
oraşului sau zonei istorice.

CARTA GRĂDINILOR ISTORICE (Florenţa, 1982)

Art. 1. O grădină istorică este o compoziţie aritecturală şi horticală de interes

public din punctul de vedere al artei sau istoriei, şi ca atare trebuie să fie
considerată drept un monument.
(...)
Art. 3. Drept monument, grădinile istorice trebuie conservate în spiritul
Cartei de la Veneţia. Cu toate acestea, de vreme ce este un monument viu,
conservarea sa trebuie guvernată de reguli specifice ce fac subiectul prezentei
carte.
Art. 4. Compoziţia arhitecturală a grădinii istorice include:
a) Planul şi topografia sa
b) Vegetaţia, incluzând în aceasta speciile, proporţiile, schemele coloristice,
spaţierea şi înălţimea
c) Trăsăturile structurale şi decorative
d) Apa, fie ea stătătoare sau cugetătoare, cu reflectarea cerului
CARTA PROTECŢIEI ŞI GESTIUNII PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC
(1990)

Art. 1. Definiţii şi introducere

Patrimoniul arheologic este parte a patrimoniului material pentru care
ercetarea arheologică produce informaţia de bază. El cuprinde toate vestigiile
existenţei umane şi constă în locuri referitoare la toate manifestările umane, în
structuri abandonate, în mărturii de toate naturile (inclusiv situri subterane şi
subacvatice) împreună cu toate mărturiile materiale mobile asociate cu acestea.
Art. 2. Politici integrate de protecţie
Patrimoniul arheologic este o resursă fragilă şi neregenerabilă. De aceea
folosinţa terenurilor trebuie controlată şi dezvoltată astfel încât să minimezeze
distrugerea patrimoniului arheologic.
Politicile de protecţie a patrimoniului arheologic trebuie să constituie o
componentă integrală a politicilor relative la amenajarea teritoriului, dezvoltare şi
planning, precum şi a celor culturale, educaţionale şi de protecţie a mediului (...)
(...)
Art.5. Investigaţie
(...) Trebuie să constituie un principiu general acela că strângerea de
informaţii despre patrimoniul arheologic nu trebuie să distrugă mai multe mărturii
decât este necesar pentru scopurile ştiinţifice sau de protejare ale cercetării.
Tehnicile nedistructive, cercetările aeriene şi terestre, prelevarea de probe trebuie
încurajate în detrimentul excavărilor la scară mare.
Întrucât escavarea implică întotdeauna necesitatea alegerii de documentat şi
păstrat, cu costul pierderii altor informaţii şi chiar al distrugerii totale a
monumentului, decizia de escavare trebuie luată după o analiză detaliată.
Escavările trebuie realizate în situri sau monumente ameninşate de proiecte
de dezvoltare, schimbări de utilizare a terenurilor, vandalism sau deteriorare
naturală.
În cazuri excepţionale, situri neamenajate pot fi excavate pentru elucidarea
unor probleme ştiinţifice (...). În astfel de cazuri săpăturile trebuie precedate de o
evaluare complexă a semnificaţiilor ştiinţifice ale sitului.
(...)
Art. 6. Întreţinere şi conservare
(...) Orice transfer a unor elemente patrimoniale spre noi amplasări
reprezintă o violare a principiului păstrprii patrimoniului în contextul său original
(...).
Acelaşi principiu cere ca patrimoniul arheologic să nu fie expus prin
excavare sau lăsat după excavare dacă nu au fost luate şi garantate măsurile
necesare pentru întreţinerea şi gestiunea sa.
 (...)
Art. 7. Prezentare, informare, şi reconstituiri
(...) reconstrucţiile nu trebuiesc realizate direct deasupra mărturiilor
arheologice şi trebuiesc a fi marcate ca atare.

CARTA PROTECŢIEI ŞI GESTIUNII PATRIMONIULUI SUBACVATIC

(1996)

Prin însăşi natura sa, patrimoniul arheologic subacvatic este o resursă

internaţională.

CARTA PATRIMONIULUI VERNACULAR (1999)

1. Exemple ale vernacului se găsesc prin:

- maniera de construcţie împărtăşită e comunitate
- un caracter local sau regional adecvat ambientului
- coerenţă a stilului, a formei şi imaginii, sau prin utilizarea tipurilor constructive
stabilite prin tradiţie
- transmiterea informală a competenţei e concepere şi construire
- un răspuns eicient dat constrângerilor funcţionale, sociale sau ambientale
- o aplicare eficientă a metodelor şi meseriilor tradiţionale de construcţie

Principii de conservare

(...)
3. Vernacularul este rareori reprezentate de structuri individuale, şi este
conservat cel mai bine prin întreşinerea şi conservarea ansamblurilor şi aşezărilor
de caracter reprezentativ, regiune cu regiune.
4. Vernacularul construit este parte integrantă a peisajului cultural (...).
5. Vernacularul ia nu numai forma fizică a construcţiilor, structurilor şi
spaţiilor, dar şi a felului în care acestea sunt folosite şi înţelese, precum şi a
tradiţiilor şi semnificaţiilor ce le sunt asociate.

Recomandări e lucru:

(...)
3. Tehnici tradiţionale de construcţie. Continuitatea tehnicilor tradiţionale de
construcţie şi a meseriilor asociate cu vernacularul este fundamentală pentru
expresia acestuia, şi fundamentală pentru repararea şi restaurarea acestor structuri.
Astfel de meşteşuguri trebuiesc păstrate, inventariate şi trecute noilor generaţii de
meşteşugari şi constructori prin formare şi perfecţionare.
(...)
Modificările întreprinse de-a lungul timpului trebuiesc înţelese şi apreciate
ca aspecte importante ale vernacularului. Aducerea tuturor părţilor edificiului la
expresia unei singure perioade nu trebuie să fie obiectivul intervenţiei asupra
structurilor vernaculare.

CARTA INTERNAŢIONALĂ A TURISMULUI CULTURAL (1999)

Se referă la importanţa culturală a monumentelor istorice, ansamblurilor şi

siturilor, în circuitele turistice internaţionale.