Sunteți pe pagina 1din 5

Teoria generală a restaurării Tratamentul lacunelor

Conf. dr. Marin Coteţiu

TRATAMENTUL LACUNELOR
1. Principii generale
Problema tratamentului lacunelor nu este una de natură pur tehnică, cum
ar fi spre exemplu cea a conservării stratului suport, ci se îmbină cu o serie de probleme
cu caracter estetic şi de autenticitate a operei de artă. Lucrul acesta este subliniat de
Cesare Brandi, care a dat principiilor fundamentale ale restaurării „formularea cea mai
precisă şi justificarea cea mai solid elaborată”1. La începutul capitolului „Comentariu
teoretic privind tratamentul lacunelor” Brandi spune: „Până la ora actuală problema
tratării lacunelor unei opere de artă a primit soluţii contradictorii, în principal datorită
faptului că a fost abordată empiric în timp ce soluţionarea sa este, în primul rând, de ordin
teoretic”2.
În practica tradiţională operaţia de integrare cromatică nu era limitată strict
la suprafaţa lacunelor, deoarece restauratorii, asumându-şi rolul artistului care a creat
opera, nu se temeau să reinventeze. Această atitudine rezidă din „convingerea naivă că
opera de artă trebuia în mod necesar să fie completă pentru a putea fi apreciată şi că ea
poate fi refăcută după voie de omul de meserie”3. Însă, recunoaşterea operei de artă ca
atare o scoate pe aceasta din sfera produselor comune ale activităţii umane şi nu doar că
justifică actul restaurării, dar şi obligă la respectarea anumitor principii, concepţia
acestora fiind total diferită de cea aplicată întreţinerii sau reparării obiectelor artizanale.
Restaurarea trebuie să ţină cont de anumite exigenţe de ordin istoric şi estetic 4.
Tratamentul lacunelor, mai mult decât alte intervenţii de conservare restaurare, intră sub
incidenţa acestor tipuri de exigenţe, numite de către Cesare Brandi instanţa istorică şi
instanţa estetică.
Instanţa istorică reclamă respectul autenticităţii documentelor trecutului şi
afirmă imposibilitatea de a anula intervalul de timp scurs din momentul creării operei de

1
Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot – „Conservarea picturilor murale”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986,
pag. 293.
2
Cesare Brandi, Teoria restaurării, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, pag. 102.
3
Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot – „Conservarea picturilor murale”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986,
pag. 293.
4
Cesare Brandi, op. cit., cap. 5 şi 6.

1
Teoria generală a restaurării Tratamentul lacunelor

către artist până în momentul receptării acesteia de către conştiinţa publică. Prin urmare
ideea de „a te pune în pielea artistului” în încercarea de a reface sau a continua actul
artistic nu poate fi admisă de către conştiinţa istorică. Instanţa estetică, la rândul său,
punând în evidenţă caracterul unic al operei de artă ca creaţie a unei conştiinţe
individuale într-un moment istoric dat, afirmă caracterul ireproductibil al acesteia. Astfel,
„cu toată rigoarea, artistul însuşi nu ar face decât o replică – ba chiar un fals – sau mai
degrabă ar crea o operă nouă”5.
Concepţia modernă despre restaurare care se bazează pe principiile
amintite mai sus a stimulat deseori o atitudine puristă, determinată de o reacţie împotriva
practicii tradiţionale şi a condus la refuzul oricăror forme de intervenţie asupra lacunelor.
Deşi aceasta constituie în sine o reacţie validă – aşa cum ne asigură autorii cărţii
„Conservarea picturilor murale”6 – ea greşeşte totuşi într-un punct fundamental prin
refuzul de a considera opera de artă în ceea ce alcătuieşte esenţa acesteia şi motivul
restaurării sale: realitatea sa estetică. „Nu se poate renunţa la luarea în considerare a
efectului lacunelor asupra ansamblului operei mutilate fără a renunţa la considerarea
operei de artă ca operă de artă”7, concluzionează aceiaşi autori. Neintervenţia reprezintă
şi ea o formă de prezentare estetică, deoarece afectează aparenţa şi lectura imaginii.
Astăzi ne acomodăm fără dificultate la caracterul incomplet al operei de
artă, însă rămâne problema tulburării pe care lacunele o produc în lecturarea imaginii.
Această tulburare provocată de lacune prezintă două aspecte: pe de-o parte lacunele
tulbură lecturarea imaginii datorită faptului că tind să devină figuri în ansamblul imaginii
care se transformă în fond, iar pe de altă parte ele se prezintă ca întreruperi ale
continuităţii imaginii picturale. „A reduce această tulburare pentru a reda imaginii
maximum de prezenţă pe care este însă susceptibilă să o realizeze, respectându-i
autenticitatea de creaţie şi de document istoric” reprezintă – după Cesare Brandi -
adevărata problemă critică a integrării lacunelor.
Reconstituirea este justificată doar cu condiţia ca ea să vizeze facilitarea
perceperii unităţii potenţiale a operei, în măsura în care acest lucru este posibil, fără a

5
Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot – „Conservarea picturilor murale”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986,
pag. 293.
6
Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot – „Conservarea picturilor murale”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986,
Ibidem.
7
Ibidem, pag. 294.

2
Teoria generală a restaurării Tratamentul lacunelor

aduce un prejudiciu din punct de vedere istoric sau estetic. Brandi consideră că
reconstituirea trebuie oprită acolo unde începe ipoteza. Din acel stadiu, lacuna
nemaiputând fi integrată prin reconstituire, ea trebuie considerată doar din punctul de
vedere al tulburării pe care o produce în perceperea imaginii, iar integrarea se va limita la
tratarea lacunei în aşa fel încât ea să înceteze de a mai fi percepută ca figură, ci
dimpotrivă să constituie fundalul, redând imaginii caracterul ei de figură.
Din punct de vedere istoric, respectul pentru autenticitatea operei de artă
impune intervenţiei adoptarea unui caracter distinctiv. „Reconstituirea, neputându-se face
decât pe original, va trebui să se poată distinge de acesta în mod intrinsec, îndeplinindu-şi
totodată funcţia de reintegrare a lacunei în totalitatea formală a operei”8.
Mărimea suprafeţei pe care se realizează reconstituirea este şi ea în măsură
să afecteze autenticitatea operei. Cu cât reconstituirea este mai întinsă gradul de afectare
al autenticităţii este mai mare. În momentul în care suprafaţa integrărilor cromatice
concurează cu cea a originalului apare un sentiment de falsificare.

2. Tipuri de degradări şi opţiuni de prezentare în conformitate cu principiile


restaurării
Lacunele care afectează percepţia imaginii operelor de artă picturale se
deosebesc în funcţie de localizarea, extinderea suprafeţei şi profunzimea pe care o ating
în stratul pictural sau în stratul suport. În literatura de specialitate, din punctul de vedere
al problematicii integrărilor cromatice, sunt precizate cinci tipuri de lacune:
1. uzura patinei;
2. uzura stratului pictural;
3. lacune complete ale stratului pictural şi eventual ale stratului suport,
limitate ca suprafaţă şi susceptibile de reconstituire;
4. lacune complete ale stratului pictural şi eventual ale stratului suport, dar
care, datorită întinderii sau localizării lor nu sunt susceptibile de reconstituire;
5. lacune extinse a căror reconstituire se justifică datorită semnificaţiei lor
arhitecturale.9

8
Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot – „Conservarea picturilor murale”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986,
pag.295.
9
Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot – „Conservarea picturilor murale”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986,
pag. 296.

3
Teoria generală a restaurării Tratamentul lacunelor

Dintre tehnicile de pictură care ar putea fi utilizate în operaţiile de


integrare cromatică s-a optat pentru acuarelă. Aceasta este o tehnică reversibilă, simplă,
transparentă şi care nu alterează originalul în cazul în care, din greşeală, i s-ar suprapune.
Din punct de vedere practic este indicat să se procedeze de o manieră
progresivă şi să se trateze mai întâi uzurile patinei şi cele ale stratului pictural, care pun
probleme minore de integrare, dar care odată integrate permit o clarificare a imaginii de
ansamblu şi o mai justă apreciere a lacunelor mai importante. Această etapă fiind
realizată se va putea decide, tot progresiv, care sunt lacunele susceptibile de reconstituire
şi cele nereconstituibile, acestea urmând a fi tratate într-o manieră care să le facă să nu
tulbure, în măsura în care este posibil, imaginea restaurată.
În cazul uzurii patinei lacunele fiind superficiale, pot fi integrate printr-un
laviu de acuarelă fără riscul de a altera stratul pictural pe care a fost aplicat. Tonul se va
adapta nuanţei patinei pentru fiecare caz în parte.
În cazul uzurilor sau al eroziunilor graduale ale stratului pictural se
urmăreşte obţinerea efectului optic de retragere a zonelor lacunare care apar deschise
valoric, până când ele se integrează în planul pictural original, acesta redobândindu-şi
continuitatea şi profunzimea. Efectul acesta se obţine printr-un laviu de acuarelă care să
închidă tonul lacunelor. Nuanţa laviului trebuie să fie cel mult de aceeaşi intensitate cu
cea a tonului original şi în nici un caz nu trebuie să fie mai intensă, dar, pentru a păstra
caracterul distinctiv al intervenţiei, nuanţa laviului utilizat trebuie să fie cu o fracţiune de
ton în spatele culorii originale locale.
În cazul lacunelor integrabile care sunt localizate la nivelul stratului suport
se pune problema chituirii lor. Chituirea trebuie să restabilească cât mai exact nivelul şi
textura stratului suport pe care este executată pictura originală. Compoziţia materialului
este aleasă în funcţie de cea a stratului suport original, utilizându-se materiale identice
sau cel puţin asemănătoare, care sunt compatibile cu cele originale.
Pentru ca intervenţia să fie uşor distinctivă la o examinare de aproape şi în
acelaşi timp reconstituirea să fie invizibilă de la distanţa normală cerută de operă, au fost
elaborate mai multe formule. Dintre ele, tratteggio, formulă elaborată la Instituto
Centrale del Restauro între anii 1945-1950, şi inspirată de teoria restaurării a lui Cesare
Brandi, pare să răspundă cel mai bine cerinţelor expuse mai sus. Această metodă constă

4
Teoria generală a restaurării Tratamentul lacunelor

în transpunerea modelului şi a desenului într-un sistem de haşuri bazat pe principiul


diviziunii tonurilor şi al amestecului optic. „Dar oricare ar fi formula adoptată – tratteggio
sau alta – integrarea unei lacune prin reconstituire va trebui să se facă exact la nivelul
picturii originale.”10
În situaţia lacunelor care nu sunt susceptibile de reconstituire, adică atunci
când reconstituirea este ipotetică datorită lipsei de repere şi, în general, atunci când
lacunele sunt extinse, în cazul picturilor murale cea mai bună soluţie s-a dovedit a fi
tratarea acestui tip de lacune prin chituirea sub nivelul stratului pictural. Aceasta deoarece
interpretăm suprafaţa murală care susţine pictura ca fiind fondul picturii murale. „Lacuna
chituită sub nivel prezintă astfel un aspect natural – spun autorii cărţii Conservarea
picturilor murale - corespunzător structurii picturii şi sugerează chiar prin aceasta o
lectură din profunzime spre suprafaţă care contribuie deja la detaşarea picturii pe fondul
de arriccio”11. Tonul şi textura mortarului determină planul de aşezare. Se evită netezirea
mortarului în maniera celui aşezat la nivelul stratului pictural şi destinat să primească
pictura, deoarece o suprafaţă netedă va produce efectul de avansare a lacunei în loc să o
menţină în retragere şi va produce reflexe care ar tulbura imaginea.
Există cazuri de lacune extinse care în mod excepţional pot fi reconstituite,
dacă documentaţia este suficientă pentru a exclude ipoteza. Desigur că şi în acest caz
reconstituirea trebuie să fie distinctivă la o examinare de aproape. În cazul în care
reconstituirea prin tratteggio nu este convenabilă din cauza suprafeţelor mari pe care se
intervine, trebuie găsite alte soluţii. O soluţie acceptabilă este aceea a reconstituirii pe o
tencuială uşor retrasă faţă de stratul suport original şi cu o cromatică cu un decalaj de ton
în spatele celei originale, sau reconstituirea structurilor mari, fără a fi definite detaliile.12
În cazul icoanelor pictate pe lemn, şi care prezintă lacune neintegrabile, o
soluţie potrivită este aceea de a pune în evidenţă suportul lemnos, estompând cu laviuri
urmele de strat de preparaţie care apar în lacunele profunde extinse, pentru a le integra la
nivelul stratului suport.

10
Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot – „Conservarea picturilor murale”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986,
pag. 299.
11
Paolo şi Laura Mora, Paul Philippot – „Conservarea picturilor murale”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986,
pag. 301.
12
Ibidem, pag. 305.