FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE

ȘI ARTE

REFERAT
Fizica pentru restaurare

COORDONATOR:

Lect. Univ. dr. Zarioiu Cristina Florina

MASTERAND: Popa(căs. Cozma) Alina

Elena Master RIPMS Anul III Semestru I
 CHIMIA ȘI ARTA

„Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată –
poate în singura realitate valabilă. Arta (mea) este realitatea însăși.” – este modul în care
Constantin Brâncuși descrie arta, ce de-a lungul timpului a jucat un rol deosebit în viața
oamenilor.

Realizarea unei picturi presupune stăpânirea, de către autorul acesteia, a unei

tehnologii artistice temeinice cu ajutorul căreia acesta va crea lucrări reprezentative ce
vor dăinui peste ani. Dar, pe lângă tehnologia utilizată, conservarea în timp a operei de
artă mai este influențată de tipul și calitatea materialelor folosite. Științele exacte, în
speță chimia și fizica, oferă astăzi cunoștințele necesare pentru abordarea științifică a
elementelor ce stau la baza unei tehnologii artistice verificate în timp.

Întreg universul este constituit din materie, ce stă la baza alcătuirii diferitelor
substanțe naturale sau artificiale. Aceste substanțe se deosebesc între ele prin proprietăți
caracteristice, care, la rândul lor, se manifestă prin fenomene fizice și chimice.
Fenomenele fizice produc substanțelor schimbări calitative, reversibile. Iar fenomenele
chimice produc schimbări profunde în compoziția corpurilor. Ca de exemplu, alterarea
azuritului sau a miniului de plumb sunt fenomene chimice; la fel, arderea cărbunilor sau
oxidarea fierului.

Operele de artă sunt supuse degradării în timp, depunându-se eforturi mari pentru
a le proteja. Când vorbim de operele de artă exterioară, cum sunt arhitectura și
sculpturile, un rol important îl joacă mediul înconjurător și poluarea. Astfel putem
discuta despre principalii factori de degradare a operelor de artă:

Umiditatea, care reprezintă unul din cei mai dăunători factori ai mediul ambiant
și se implică în toate clasele de fenomene fizice și reacții chimice și biologice, în special
la interacțiunea cu bunurile culturale de natură organică. Când este vorba de umiditate,
ne referim la: 1.umiditatea absolută (U.A.), care reprezință totalitatea vaporilor de apă
pe care îi poate conține un volum de aer; aceasta se exprimă în gr/mc. Umiditatea
absolută este un fenomen natural, ea depinde de intensitatea fenomenelor de evaporare a
apei din sol și din oglinda apelor, din procesele naturale de respirație și transpirație

1
biologică – procese ce sunt cu atât mai intense cu cât temperatura este mai ridicată.
2.umiditatea relativă (U.R.), care exprimă gradul de saturare al aerului cu vapori de apă și
este raportul dintre cantitatea maximă de vapori pe care același volum de aer l-ar putea
conține în formă invizibilă la temperatura respectivă.

Umiditatea relativă crescută, ca și oxigenul, se implică în majoritatea tipurilor de reacții

chimice:

 Umiditatea accelerează procesele fotochimice și chimice care au ca efect modificarea

culorii, scăderea rezistenței mecanice și fragilizarea;

 Umiditatea este implicată în procesele de autooxidare, aceste procese fiind cu atât mai
intense cu cât umiditatea este mai mare;

 Umiditatea relativă crescută are efect în degradarea fotochimică și hidrolitică a

colagenului. Oxigenul, vaporii de apă, poluanții din aer duc la acumulări acide cu pH mai mic
de 3, ceea ce determină degradarea hidrolitică a colagenului;

 Umiditatea relativă este răspunzătoare de declanșarea unor procese corozive. În zonele

cu diferențe de potențial electric care apar în condițiile unor zgârieturi, lovituri, U.R. crescută
induce o peliculă fină de condens care va permite curculația electronilor între cele două zone
încărcate electric diferit.

Temperatura este un alt factor de microclimat implicat în procesul degradării bunurilor

de patrimoniu, căci influențează reacțiile chimice prin transfer de energie și accelerarea
agitației moleculare. Temperaturile scăzute ale mediului în care se găsește expus un obiect
pot provoca micșorarea elasticității unor lianți, fragilizări și, în cazul suprafețelor pictate,
pelicula picturală are de suferit. Temperaturile ridicate sunt indirect nocive, căci ele provoacă
scăderea umidității relative și uscarea materialului suport. Temperaturile nocive pot să apară
în muzee și dacă iluminarea vitrinelor nu este corectă sau ca urmare a unei iluminări violente,
provocate de flash-urile aparatelor de fotografiat.

Ca factor de degardare a bunurilor, temperatura acționează în trei direcții specifice:

 Participă la construcția umidității relative;

 Determină modificarea dimensiunilor corpurilor prin dilatări-contractări care variază

în funcție de natura materialului;

 Promovează numeroase procese chimice care se activează termic.

2
 Lumina este o sursă de energie de activare pentru numeroase reacții așa numite
fotochimice. Radiațiile luminoase de diferite lungimi de undă sunt capabile să producă
modificări ale materialelor din care sunt compuse obiectele de patrimoniu. Dintre
acestea, deosebit de dăunătoare sunt cele ultraviolete, care duc la ruperea unor legături
chimice din molecule. De asemenea, lumina nu acționează de una singură, ci împreună
cu alți factori, cum ar fi oxigenul, umiditatea și tempetarura. Totodată, are o importanță
și nivelul de iluminare, astfel că există obiecte care sunt mai sensibile, necesitând un
nivel de iluminare până în 50 lucși, obiecte ce necesită o iluminare sub 150 lucși
maximum și obiecte la care nu se impune o limită de iluminare. Lumina alterează
aproape toate componentele picturilor: pigmenții anorganici, materiile colorate
organice, straturile subțiri de rășini, lacuri, lianți, lemnul, textilele.

Radiațiile cele mai nocive pentru aceste bunuri de patrimoniu sunt ultravioletele
prezente în proporție de: 5,5% în lumina naturală, 3,5% în cea fluorescentă și 0,1% în
cea incandescentă. Alături de radiațiile infraroșii, radiațiile ultraviolete sunt
responsabile de degradarea fotochimică a picturilor.

Mecanismele de degradare ale materialelor organice din structura picturilor pot fi:

 Depolimerizarea prin ruperea lanțurilor macromoleculare;

 Polimerizări mai puternice prin legături transversale;

 Reduceri;

 Oxidări.

Din punct de vedere artistic, culorile au o importanță deosebită; acestea au fost

studiate de numeroși cercetători care au elaborat teorii științifice pe această temă.
Determinarea caracteristicilor culorilor se face cu spectrofotometre sau fotocolorimetre,
obținându-se datele necesare reproducerii culorilor respective.

În natură, materialele au diferite culori. Unele sunt de natură organică, vegetală,

cum sunt florile, altele de natură anorganică, cum sunt mineralele, iar structura lor
chimică este cu totul diferită. Cele care se folosesc pentru colorarea unor materiale, ca
testile, lemn, hârtie, materiale de construcții, metal etc, având un mod de acționare
diferit, împărțindu-se în pigmenți și coloranți.

3
 Coloranții sunt acele materiale colorate capabile să coloreze alte materiale pe care se
fixează în mod trainic. Pentru a putea colora un material, colorantul trebuie să fie solubil într-
un dizolvant pentru a putea pătrunde în suport și să posede o anumită structură chimică pentru
a se putea fixa de acesta.

Pigmenții sunt substanțe colorate de natură anorganică sau organică, insolubile în

mediu în care sunt suspendați și capabili să coloreze prin acoperire diverse materiale. Spre
deosebire de coloranți, pigmenții nu pătrund în interiorul corpurilor pe care sunt aplicați și
formează numai un strat pe suprafața acestora.

Sub acțiunea prelungită a umidității unii pigmeți suferă alterări de culoare care, practic,
sunt ireversibile. Astfel, pigmentul albastru azurit se transformă în verde, așa cum se observă
în special pe zonele cu umiditate de capilaritate sau de infiltrație ale bisericilor cu pictură
exterioară din Bucovina. Umiditatea este răspunzătoare și de alterarea pigmentului albastru
ultramarin, care se decolorează. Această alterare este, de fapt, rezultatul acțiunii agresive a
unor factori acizi din atmosferă, având în vedere rezistența redusă în mediu acid a acestui
pigment. Modificările de culoare suferite de pigmenții pe bază de plumb și trecerea lor în
dioxid de plumb de culoare brun închis sunt în strânsă legătură cu umiditatea mediului
respectiv.

Probele studiate în cazul de față se bazează pe pigmentul verde și pe cel negru.

 Verde de crom (cinabru verde): Este un pigment mineral sintetic obținut prin
amestecarea albatrului de prusia cu galben de crom. Are o putere bună de acoperire și datorită
prețului de cost scăzut este mult folosit. Nu rezistă la lumină solară, având tendința de a
deveni albastru. Nu rezistă la acizi, iar în prezența alcaliilor devine galben datorită
descompunerii albastrului de prusia. Din această cauză nu se folosește în pictura în frescă.
Este compatibil cu toți pigmenții. A fost folosit probabil din primul sfert al secolului al XIX-
lea.

 Negru de cărbune: Majoritatea pigmenților negri folosiți în toate epocile au la bază

cărbunele, de diferite proveniențe, ce poartă denumirile sursei respective: de lemn, de oase, de
fildeș și de lampă (de fum). Negru de cărbune de lemn a fost cel mai mult întrebuințat în
pictura murală în frescă, în timp ce negru de fildeș și negru de oase au fost apeciați în pictura
de șevalet. Negru din cărbune de lemn se obținea prin carbonizarea diferitelor specii lemnoase
(arderea incompletă). Negru de cărbune de oase (negru animal) este denumirea atribuită
acelui sort de cărbune provenit din arderea incompletă a oaselor în retorte închise. Se foloseau

4
de obicei oase ce au servit la fabricarea cleiului. Are o nuanță neagră-albăstruie și o
densitate mai mare decât celelalte sorturi de negru. Conține aproximativ 10% carbon,
84% fosfat de calciu și 6% carbonat de calciu. Un sortiment superior de negru de oase
este negru de fildeș, care se obține prin calcinarea deșeurilor de fildeș. Este cel mai
intens dintre toți pigmenții negrii. Este compatibil cu toți pigmenții și lianții și are o
bună putere de acoperire. Un alt sortiment de negru, denumit negru de lampă (negru de
fum), este un cărbune amorf foarte pur (99%) care se obține prin arderea unor materii
organice și colectarea fumului obținut. Acest negru este foarte fin, omogen, dar nu se
umezește bine cu apa, probabil datorită urmelor de combustibil rămas nears și absorbit
în particulele de pigment. Absoarbe mult ulei (180-250%) și se usucă lent.

Vorbind despre modurile analitice, examinarea unui obiect începe cu examinarea

vizuală cu ajutorul lupei sau microscopului. În funcție de obiect și de problema ce
urmează a fi studiată, se impune utilizarea diferitelor tehnici. În multe dintre cazuri se
impune utilizarea a două sau mai multe tehnici pentru confirmarea datelor obținute.

Cele mai utile tehnici pentru conservare sunt cele care pot identifica prezența unui
anumit element, compus sau clasă de compuși, asigurând astfel o analiză calitativă a
probei. În multe cazuri, această analiză poate furniza informații referitoare la
concentrațiilor relative ale elementelor sau compușilor identificați.

Majoritatea tehnicilor analitice se bazează pe următoarele principii:

 Interacția radiației cu materia: radiografia, difracția de raze X, fluorescența de

raze X, spectrometre IR cu transformată Fourier;

 Interacția particulelor elementare cu materia: microscopia electronică cu

baleiaj (SEM), spectroscopia de raze X cu energie dispersivă (EDS), datarea
termoluminiscentă (TL) și datarea cu radiocarbon.

În ceea ce privește studiul abordat asupra probelor puse în discuție, vorbim de

interacția particulelor elentare cu materia, și anume despre microscopia electronică cu
baleiaj (SEM) și despre spectroscopia de raze X cu energie dispersivă. Materialele sunt
alcătuite din compuși, care la rândul lor sunt formați din atomi. Atomii sunt alcătuiți
dintr-un nucleu dens, în jurul căruia se află un nor de electroni care balansează sarcina
electrică a nucleului. Dacă electronii cu energie mare sunt direcționați către materie,
unii ricoșează la contactul cu suprafața, alții vor pătrunde în suprafață, producând raze
5
X, în timp ce o altă parte vor interacționa cu electronii cu energie mai mare ale atomilor.
Acestea sunt principiile utilizate pentru SEM, EDS și spectroscopia cu raze X cu dispersie a
lungimilor de undă (WDS).

Microscopia electronică cu baleiaj (SEM).

Microscopul electric cu baleiaj este un instrument util de investigare a suprafeței

materialelor și a modificărilor apărute după tratament. Principiul de funcționare constă în
generarea unui fascicul de electroni în domeniul 1-30 kV, la partea superioară a unei coloane
cu vid înalt. O lentilă electromagnetică focalizează fasciculul într-un spot fin care lovește
suprafața obiectului de examinat. Caracteristica unică a microscopului electronic cu baleiaj
este aceea că posedă un set de bobine de baleiaj care conduc fasciculul de-a lungul suprafeței
obiectului, de la stânga la dreapta, în mod repetat, similar cu citirea unei cărți. Pe măsură ce
fasciculul interacționează cu suprafața obiectului se generează semnale diferite de la suprafața
probei, care sunt preluate de diferiți detectori, sunt amplificate și sunt afișate pe un monitor.
Principala imagine generată de SEM este o imagine de suprafață generată de electronii cu
energie joasă, ce sunt eliminați de suprafață în urma ciocnirii cu fasciculul primar, de energie
mare. Se generează astfel o imagine tridimensională, în alb negru, ce este afișată pe monitor.
Analiza morfologiei suprafeței poate furniza numeroase informații utile.

6
 O altă metodă importantă furnizată de SEM este aceea care permite vizualizarea
suprafeței probei cu ajutorul electronilor retro-împrăștiați. Aceștia sunt electroni cu
energie mai mare din fasciculul primar, care au ricoșat sau au fost împrăștiați de
suprafața probei. Cantiatea de electroni retro-împrăștiați depinde de masa atomică sau
moleculară a probei. Cu cât masa atomică este mai mare, cu atât este mai mare
cantitatea de electroni retro-împrăștiați și cu atât este mai mare contrastul imaginii
generate de elemente cu mase atomice diferite. Informația colectată în acest mod poate
genera hărți de distribuție a elementelor de la siprafața probei.

7
 Spectroscopia de raze X cu energie dispersivă și spectroscopia cu dispersie a
lungimilor de undă.

Un alt semnal util colectat în urma interacției fasciculului primar cu suprafața probei
sunt razele X generate în probă. Acestea pot fi analizate atât în funcție de energia lor (EDS)
sau în funcție de lungimea lor de undă (WDS). EDS colectează semnale dintr-un domeniu
energetic, de obicei 0-10 keV sau 0-20 keV. Fiecare element din probă produce o energie
caracteristică ce poate fi colectată și afișată pe monitor.

EDS este o tehnică rapidă, care poatefgf furniza informații elementale calitative în
câteva minute. Tehnica permite și analiza cantitativă, cu o sensibilitate de 0,1-0,5%, în funcție
de element și de matrice.

Informația WDS este colectată cu ajutorul unui detector specific care este rotit pe un
domeniu în care se află lungimile de undă caracteristice fiecărui element. Pentru diferite
domenii ale lungimilor de undă se folosesc diferiți detectori, iar geometria fascicul primar-
probă-detector este importantă pentru detecția adecvată și colectarea informației. WDS este,
însă, o tehnică mai lentă decât EDS, dar este cu un ordin de mărime mai sensibilă decât
aceasta din urmă. Cele două tehnici sunt complementare, fiecare având punctele sale tari și
slabe. Din datele EDS și WDS se pot obține hărți ale distribuției elementelor componente din
probă.

8
9
 Bibliografie

 Cesare Brandi – Teoria restaurării, Editura Meridiane, București,

1996;
 Fendrihans – Biodeteriorarea obiectelor și monumentelor de
patrimoniu, Editura Printech, 2006;
 Istudor Ioan – Noțiuni de chimia picturii, Editura Daim Publishing
House, București, 2007;
 http://pubs.rsc.org/en/Content/ArticleLanding/2001/AN/b008302j#!
divAbstract;
 Curs Chimia conservării și restaurării operei de artă.

10