DEGRADAREA OPERELOR DE ARTĂ

CAUZE ŞI EFECTE

CAUZELE degradării operelor de artă sunt următoarele:

 UMIDITATEA
 ALTELE DECÂT UMIDITATEA

Degradarea operei de artă, de orice natură ar fi este un efect al unor cauze variate.
Între aceste cauze există o interdependenţă, una creând condiţii favorabile intrării în acţiune a
alteia. Uneori efectul poate apărea târziu după începerea acţiunii cauzei alteori poate fi
prelungit multă vreme după eliminarea cauzei. De aici rezultă clară şi obligatorie necesitatea
unei analize – anchetă tehnico–istorică asupra operei, monumentului – pentru a putea
reconstitui înlănţuirea cauzelor şi efectelor în timp care au generat degradările actuale. Notând
cu grijă şi analizând modificările suferite de operă de-a lungul timpului, vom putea decide şi
apoi acţiona eficient asupra cauzelor suprimându-le sau reducându-le, în acest fel să se
asigure protejarea pe termen lung a monumentului, a operei. Pentru a putea analiza
multitudinea cauzelor care generează degradarea operei de artă le vom împărţii în următoarele
categorii:
1. Cauze fizico – chimice şi biologice:
a. Umiditatea şi factori conjugați;
b. Alte cauze fizico – chimice (altele decât umiditatea)
 lumina
 eroziunea eoliană
 compoziția atmosferică
 foc
 vibraţii
c. Biodeteriogeni

2. Degradări datorate materialelor și/sau a manierei în care au fost folosite de artişti –

vicii de tehnică originală.
3. Degradări datorate tratamentelor defectuoase, neştiinţifice, manipulărilor neglijente,
etc.
 Degradarea operelor de artă. Cursuri Ioan Darida 2
Cauze şi efecte

Alte categorisiri folosesc criteriul: cauze interne şi cauze externe.

1a. Degradări datorate umidităţii sau favorizate de ea

Umiditatea este una din cele mai grave cauze de degradare a operei de artă, iar în cazul
picturilor murale este principala şi cea mai devastatoare.
Prin urmare identificarea originii şi apoi eliminarea cauzei sunt primele măsuri ce se
iau înainte de a interveni chiar asupra operei.
Tipurile de umiditate
 umiditate de infiltrare – defecte la acoperiş, canalizări, expunerea la ploaie, ziduri,
poduri, tâmplărie, etc.
 umiditatea de capilaritate survine în ziduri ce au un contact prelungit cu solul umed.
 umiditatea de condensare pe suprafeţe reci.
 umiditatea variabilă (datorată eterogenităţii materialelor higroscopice; ex. un oxid
(pământ) este mai higroscopic decât pictura de pe el...)
 umiditatea indusă sau datorată aerului umed provenit din sol.
Între temperatură şi umiditatea relativă a aerului este o strânsă legătură. Astfel o
diagramă higrometrică ne arată că aerul conţine o cantitate mai mare de vapori de apă atunci
când este cald față de când atunci când este rece; după o temperatură anume încălzirea
continuă duce la scăderea umidităţii relative. Condiţia este ca umiditatea absolută să nu fie
foarte ridicată căci atunci temperatura va trebui ridicată foarte mult pentru a obţine o
umiditate relativă satisfăcătoare.
Umiditatea relativă se poate măsura cu diferite aparate:
 psicrometre
 aparate cu punct de rouă
 higrometre de capron
 higrometre electrolitice
Aparate de măsurare a umidităţii superficiale şi a umidităţii din ziduri.
Degradările a căror cauză este umiditatea relativă sunt multiple dar le vom aminti pe
cele mai importante:
 umiditatea ce solubilizează şi dezintegrează unele materiale.
 umiditatea ce transportă și migrează unele săruri solubile, recristalizarea lor duce apoi
la dezagregare. În cazul frescelor apa de capilaritate aduce săruri din sol care apoi
 Degradarea operelor de artă. Cursuri Ioan Darida 3
Cauze şi efecte

întâlnesc sărurile din tencuieli și le antrenează şi pe acestea; le aduce apoi la suprafaţă

şi în momentul în care se usucă acestea cristalizează. Sărurile pot cristaliza la
suprafaţă iar degradarea se va numi eflorescenţă, însă dacă procesul are loc în
profunzime (în interiorul porilor) forma de degradare se va numi criptoflorescenţă. În
ambele cazuri se produce o confruntare de forţe între cristalele în expansiune şi pereţii
porilor: unul dintre ei va trebui să cedeze în funcţie de rezistenţa materialelor. Dacă
tencuiala este mai rezistentă cristalul este expulzat şi vom avea eflorescenţe. Dacă
pereţii porilor nu rezistă se sparg şi provoacă dezagregarea tencuielii. De cele mai
multe ori avem de a face cu ambele fenomene simultan pentru că materialele nu sunt
omogene şi au o compoziţie variată.
 Umiditatea creează medii favorabile microorganismelor. Astfel grundurile pot
mucegăi, cleiurile se dezagregează, suporturile de lemn umede sunt atacate (umede
fiind) de insectele xilofage; provoacă dilatări şi contractări ale suporturilor flexibile
textile; desprinderea straturilor de culoare cu atât mai mult cu cât ele prezintă deja
cracluri sau nu sunt protejate cu verniuri.
Mediul optim de dezvoltare a fungilor este dat de valori ce depășesc limita de 70%
pentru umiditatea relativă şi o temperatură ambiantă de peste 25 – 300, cu atât mai
mult cu cât aerul ambiant este stătut şi opera este conservată în condiții reduse de
luminozitate. Cele mai susceptibil materialele pentru dezvoltarea fungilor sunt cele
care conţin celuloză: pânze, hârtie, cartoane, lemnul, pielea, cleiurile animale, cleiurile
vegetale, etc.

Valorile de umiditate recomandate pentru o bună conservare a operelor de artă se

situează între 45–50%, maxim 65%, iar valorile de temperatură trebuie să se situeze între 15o–
18o C iarna şi 18o–23o C vara.
Este de dorit ca fluctuaţiile de temperatură şi umiditate să fie stopate. Uscăciunea
indusă de „încălzirile centrale” este un duşman de temut. Materialele pe bază de celuloză sunt
cele mai afectate: pânzele, lemnul. Pierderea bruscă de apă le modifică volumul ceea ce duce
la apariţia craclurilor, a desprinderilor, materialele devin friabile. Îngheţul alternat cu căldura
succesivă provoacă fluctuaţii de umiditate foarte mari ce duc la dilatări–contractări care pot
distruge până şi piatra. Uscarea excesivă va face ca unele cleiuri, gume să se deshidrateze, să
devină vitroase, și să „se spargă” prin contractări.
 Degradarea operelor de artă. Cursuri Ioan Darida 4
Cauze şi efecte

Umiditatea excesivă va afecta şi verniurile. În structura lor umiditatea infiltrată va

duce la apariţia unor halouri albe opace ce vor vira culorile până la împiedicarea lizibilităţii
lor.
În ultimul rând trebuie menţionată alterarea unor pigmenţi în prezenţa umidităţii
excesive sau a variaţiunilor periculoase, mai ales cei ce au în compoziţie un exces de
materiale de legătură. Astfel unii pigmenţi se pot decolora şi în funcţie de liantul în care au
fost înglobați. Pe parcursul evoluției tehnicii picturii s-au folosit balsamuri şi răşini naturale
nerezistente ce s-au întunecat foarte mult în timp.

1b. Degradări datorate altor cauze fizico – chimice (altele decât

umiditatea)
Lumina are un mod specific de acțiune sub formă de energie, asupra materialelor
friabile, sensibile, îmbătrânite ce constituie opera de artă. Radiaţiile vizibile şi invizibile
afectează o serie de pigmenţi, materiile organice – lianţi, cleiuri, fibre animale şi vegetale,
toate pe bază de celuloză – şi chiar unele anorganice (de ex. culoarea sticlei).
Piatra, ceramica, metalele și ivoriul sunt în genere insensibile. Se consideră sensibile:
pigmenţii, verniurile, textilele, hârtia, filmele. Se consideră foarte sensibile: pictura în ulei şi
tempera, lemnul ca suport pentru decor, lacurile. Sunt extrem de sensibile: acuarelele,
desenele, textilele şi tapiseriile, manuscrisele, miniaturile, costumele şi pielea, timbrele, etc.
Acuarelele nu rezistă la lumină prea puternică din cauza suportului preoponderent papetar
(degradările celulozei din hârtie și cleiurile cu care a fost fabricată constituie cauza principală
pentru deteriorările structurale). Uleiurile se înegresc la întuneric , ele au nevoie să fie aşezate
pe nord în muzee, depozitate cu lumină egală. Temperatura, lumina puternică îngălbeneşte
verniurile şi uleiurile prin procesele accelerate de fotooxidare. Dar radiaţia luminoasă, prin
acțiunea radiației UV, poate inhiba creșterea și dezvoltarea anumitor fungi microscopici sau
macroscopici. Lipsa luminii acţionează puternic asupra picturilor proaspete, împiedicând
procesele de uscare ale peliculelor de culoare.
Iluminatul muzeal şi al atelierelor trebuie să fie bine calculat ştiut fiind că dintre
sistemele de iluminat comerciale, becurile obişnuite sunt mai puțin dăunătoare decât tuburile
de neon. De aceea este indicată orientarea încăperilor și/sau a ferestrelor spre nord și vest, pe
parcursul zilei interiorul fiind ferit de lumina puternica a soarelui, aceasta pătrunzând spre
seară când radiaţiile scad mult în intensitate. Reglarea în muzee a iluminării se poate face cu
ajutorul celulelor fotoelectrice care măresc sau micşorează iluminatul artificial în funcţie de
nevoie. Acoperirea ferestrelor cu diverse filtre și/sau este de asemenea indicată pentru muzee
 Degradarea operelor de artă. Cursuri Ioan Darida 5
Cauze şi efecte

și laboratoare de restaurare. Principalul scop este eliminarea radiației UV, realizarea unui
iluminat cât mai uniform.
Aerul poluat acţionează asupra operelor şi componentelor prin compuşii lui acizi,
alcalini, sulfuroşi: hidrogenul sulfurat înegreşte culorile care conţin plumb şi cupru,
îngălbeneşte culorile care conţin arsen. Sulful şi compuşii săi atacă şi descompun celuloza și
induc procede de alterare chimică a pigmenţilor pe bază de plumb, oxid de fier şi culorile
derivate din cupru. Clorura de sodiu în aerul sărat al mării afectează textilele, pielea, metalele.
Bioxidul de carbon este compusul cu ponderea cea mai mare dintre poluanții din aer fiind
responsabil de cele mai multe degradări.
Oraşul modern este poluat cu gaze cu caracter acid precum: CO2, SO2 provenit din
combustia cărbunelui, a uleiului mineral, oxizi de azot, acid clorhidric, etc. Precipitațiile sunt
un vehicul ideal pentru aceste gaze şi un mijloc de a fi trecute în soluţii corozive dăunătoare
monumentelor în aer liber. Fierul şi zincul sunt atacate de bioxidul de sulf, cuprul se acoperă
cu o peliculă protectoare de sulfat bazic de cupru [CuSO4 · 3 Cu(OH2)] care-i conferă şi un
aspect învechit. Oxizii de sulf SO2 în reacție cu apa rezultă acidul sulfuric ce reacționează la
rândul său cu materialele calcaroase și se transformă în sulfat de calciu.
Depunerile atmosferice care se acumulează pe suprafețele operelor de artă, reprezintă
medii propice pentru dezvoltarea microorganismelor care la rândul lor sunt responsabile de
deteriorări asupra operelor de artă. Particulele rezultate prin procese de carbonizare, aflate în
suspensie în aer, odată ajunse pe suparafața operelor de artă absorb materialele aflate în stare
gazoasă în aer, fat ce duce la creșterea locală a concentrațiilor materialelor cu acțiune
corozivă, deosebit de periculoase.
Eroziunile eoliene
Curenții de aer încărcați cu materiale particulate reprezintă un factor de eroziune
mecanică ce trebuie menţionat în cazul decorațiilor murale exterioare. Forța cu care
particulele aflate în suspensie și transportate prin aer, intră în contact cu suprafețele
decorurilor murale, acționează abraziv asupra acestora producând eroziuni. De asemenea,
curenții de aer accelerează evaporarea apei din structura murală provocând cristalizarea
sărurilor în proporție mai mare în structura internă a pereților decât la suprafaţă.
Foc şi vibraţii
Căldura degajată de un incendiu, sau chiar lumânările arse în imediata vecinătate a
suprafețelor pictate determină modificări chimice ireversibile ale materialelor componente
picturilor. Cel mai comun exemplu transformă carbonatul de Ca în oxid de calciu, cu
modificări de volum, care absorb apoi o nouă cantitate de vapori ce la rândul lor determină
 Degradarea operelor de artă. Cursuri Ioan Darida 6
Cauze şi efecte

dezagregarea tencuielilor. Unii pigmenţii pot fi de asemenea alterați, precum oxizii de fier din
ocru, galben - devin roşii, iar unii pigmenți verzi se modifică în diverse tonuri de brun.
Aceeași pigmenți pot suferi si procese inversate, sub acțiunea umidității (hidratarea lor îi
modifică din ocru – roşu în galben respectiv verde).
Pământurile galbene – virează spre roşu la 250%. La 500% devin roşu – brun, se
întunecă de tot la 750%. Peste această temperatură nu se produc nici o modificare cromatică.
La temperaturile ridicate în cazul incendiilor interioare verniurile suferă fenomene de
gonflare, se aglomnerează în formă de granule de culoare brun-închis / negru, care apoi se
carbonizează (din acest moment există riscul ca pigmenţii să fie afectați, verniurile pierzându-
și rolul protector al picturii).
Vibraţiile datorate traficului de automobile, deasemenea sistemele ce produc sunete
puternice (orgi, clopote) pot produce desprinderi periculoase în timp.
Cutremurele fac parte din seria calamităţilor naturale, ca şi inundaţiile, iar acțiunea
acestora poate fi atenuată prin măsuri de siguranţă adecvate.
Încălzirea monumentelor şi a bisericilor.
Temperatura dorită nu trebuie niciodată obţinută brusc ci progresiv şi nu poate fi în
nici un caz intermitentă. Se impune un sistem de ventilaţie care să funcționeze la o anumită
viteză. În spațiul din partea superioară a monumentelor circulaţia aerului ar trebui să fie
relativ rapidă, dar fără a creea curent; în partea inferioară, acolo unde au acces oamenii se
impune divizarea circuitelor.
1c. Biodeteriogeni
 Larvele insectelor ce infestează suporturile din lemn (blaturi de icoane, şasiul pânzei,
etc) formează o structură de galerii uneori invizibile ce afectează rezistența mecanică a
suportului prin procese de descompunere a fibreil lemnului în rumeguș fin – fapt ce
determină uneori prăbușirea stratului pictural. În faza finală de dezvoltare a larvei,
aceasta se transformă în insectă și părăsește suportul din lemn prin creearea unor
orificii de zbor, de formă circulară, cu o adâncime variabilă.
 Fungii microscopici și macroscopici, precum şi bacteriile, prin activitatea lor nutritivă,
de creștere și multiplicare, prin funcții biologice specifice, afectează în mod direct
componentele organice și anorganice ale suporturilor pe care se dezvoltă;
 Miceliul fungilor este direct responsabil cu procesele de descompunere a celulozei,
menține mediul umed; fenomene care accelerează distrugerea suporturilor –
producând reducerea rapidă a rezistenţei mecanice.
 Degradarea operelor de artă. Cursuri Ioan Darida 7
Cauze şi efecte

 Microorganismele ai căror nutrienți includ materialele organice (precum colagenul din

preparaţiile cu clei, fibrele textile etc.) se înscriu de asemenea în categoria
biodeteriogenilor ce afectează operele de artă.
2. Degradări datorate tratamentelor defectuoase, neştiinţifice, manipulărilor neglijente,
etc.
 Instabilitatea chimică a materialelor constituente precum și a celor introduse în operă
constituie un fenomen independent de voinţa omului, dar necunoaşterea modului în
care se comportă substanţele ce compun ansamblul atât de complex cum este operă de
artă, poate duce la degradări catastrofale. Fenomenul de îmbătrânire – numit astfel
generic – este provocat de o sumă de reacţii nedorite, dar fireşti.
Geneza fenomenului rezidă în structura moleculară. Legăturile moleculare mai solide
sau mai slabe, afinitatea pentru apă (prin prezența legăturilor de hidrogen),
sensibilitatea la impactul cu lumina, reacţii fotochimice, incompatibilitatea chimică a
două sau mai multe componente generează reacţii ale căror rezultate sunt:
descompunerea, dezintegrarea, decolorarea, efecte care dacă se produc chiar şi parţial
pot fi dezastruase, ireversibile.
Reacţiile chimice transformă substanţele în altele noi, cu proprietăţi noi, cu alte
caracteristici care vor afecta valoarea artistică, de expresie; istorică – de document,
diminuând sau anulând efortul de creaţie artistică (ex: Leonardo–Cina cea de taină,
Ţuculescu hârtie – ulei, etc).
 Reacţie fotochimică – cea mai comună fotosinteza oxigenului din aer + apa  duce la
formarea peroxidului de hidrogen.
Ultravioletele (din lumina soarelui) inițiază reacţiile fotochimice (oxigenul din aer este
activat în plus în prezenţa UV).

2. Degradări datorate materialelor folosite de artişti – vicii de tehnică originală.

 Tehnica şi utilizarea indisciplinată a materialelor;
 Ignorarea legii „gras pe slab”  duce la exfolieri, clivaje, cracluri;
 Utilizarea unor pigmenţi de slabă calitate, amestecuri neadecvate, utilizarea excesivă a
albastrului de prusia, a vernillion-ului, a lacurilor transparente (garanța, lacuri verzi,
etc.) în amestec cu alburi, cu pigmenţi pe bază de sulf, etc.
Menţionăm neplăcutul adevăr că nu întotdeauna o operă artistică remarcabilă este şi
trainică din punct de vedere tehnic (Leonardo da Vinci cu mare curiozitate
experimentală pictează „Cina cea de taină” cu pigmenţi vegetali, care curând după
 Degradarea operelor de artă. Cursuri Ioan Darida 8
Cauze şi efecte

utilizare s-au degradat făcând necesare reveniri şi restaurări astfel că din marea operă
azi se mai păstrează foarte puţin).
Pârvu Mutu, un mare meşter al epocii brâncoveneşti, a lăsat o operă impresionantă,
doar că tehnica utilizată este slabă şi pune mari probleme azi restauratorilor.
 Proporţii eronate, omiterea unor componente (grunduri cu proporţii mari de clei - vor
naşte cracluri premature date de concentraţia mare de liant); utilizarea unor
tensioactivi (fierea de bou) sau lipsa unui plastifiant din componenţa verniurilor, etc.

Factori externi de circumstanţă

Inundaţii, incendii, războaie, cutremure, erupţii vulcanice produc degradări de
proporţii care vor reclama şantiere vaste de restaurare, cu echipe complexe de restauratori în
toate domeniile, biologi, fizicieni, chimişti, restauratori specialişti şi tehnicieni. După
intervenţia de urgenţă se recurge la un program bine documentat, complex, articulat de
restaurare.

3. Degradări datorate tratamentelor defectuoase, neştiinţifice, manipulărilor neglijente,

etc. (într-un cuvânt - prostia şi indolenţa omului).
 Tratamente defectuoase – intervenţii neştiinţifice, restaurări de circumstanţă,
modificări de formă şi dimensiune;
 Intervenţii de curăţare sau prezentare estetică finală (retuşuri) realizate înaintate de a
face consolidări structurale şi fixări de peliculă de culoare. Curăţări cu substanţe
agresive, bazice sau acide, sau empirice cu cartofi, mere, pâine (miez) producând
medii optime pentru dezvoltarea microorganismelor.
 Manipulări, depozitări neglijente, în urma cărora se produc degradări mecanice uneori
de anvergură, afectate fiind toate componentele operei de artă. Disocieri ale unor
ansambluri, transpuneri sau semi-transpuneri.
 Degradări datorate funcţiei obiectului:
 Contact fizic direct excesiv ale operelor de artă venerate în diverse culte
religioase;
 fotografieri excesive (în monumente, muzee, etc).

BROMMELLE NORMAN and SMITH/PERRY, Conservarea şi restaurarea operelor

pictate;
CREANGĂ DOINA MARIA, Conservarea patrimoniului arheologic mobil, Editura
Universității Suceava, Suceava 2007
 Degradarea operelor de artă. Cursuri Ioan Darida 9
Cauze şi efecte

GUTTMANN, MARTA, Tendințe în conservarea preventivă, Editura ASTRA

MUSEUM, Sibiu, 2009
MOLDOVEANU AUREL, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Editura
Cetatea de Scaun, ediția a IV-a revizuită și adăugită, Târgoviște, 2010
POSTOLACHE LUMINIȚA-DANA, „Tehnica de execuție a picturii murale din
bisericile de lemn și forme de degradare specifice acesteia”, articol în RESTITUTIO, nr. 7,
București, 2013

***ANDREW ODDY, The art of the Conservator, Published for the Trustees of the
British Museum by British Museum Press