Lumina

Lumina constituie acea parte a spectrului radiaţiilor electromagnetice care impresionează

retina ochiului uman. Lungimea de undă a radiaţiilor vizibile variază între 380 nanometri şi
780 nm. Contribuţia luminii la deteriorarea bunurilor culturale constă în asigurarea energiei de
activare pentru un foarte mare număr de reacţii şi procese chimice, numite din această cauză
procese fotochimice1. Desfăşurarea lor depinde de mai mulţi factori şi de condiţii specifice:
calitatea spectrală a radiaţiilor, intensitatea lor, durata expunerii, calitatea materialelor expuse.
În plus, participarea umidităţii şi oxigenului în derularea proceselor fotochimice este
esenţială. În lipsa lor nu pot exista reacţii fotochimice în mediul bunurilor culturale.
În egală măsură cu anumite condiţii atmosferice, lumina este unul dintre agenţii care pot
aduce obiectelor de muzeu degradări tot atât de grave ca un climat nefavorabil.
Apărarea lucrărilor de artă şi a exponatelor, în general, de efectele luminii este cu mult
mai grea şi mai delicată decât lupta contra umidităţii, deoarece lumina constituie în acelaşi
timp condiţia esenţială a unei bune prezentări a exponatelor muzeale. Cum însăşi raţiunea de
existenţă a muzeelor este punerea în valoare a patrimoniului cultural, dificultatea problemei
constă tocmai în a împăca două acţiuni aparent contradictorii: pe de o parte, folosirea luminii
cât mai mult şi mai plăcut pentru a pune evidenţia exponatele, impresionând astfel pe
vizitator, pe de altă parte, ocrotirea obiectului de lumină, din pricina efectelor ei distrugătoare.
Până în prezent nu există nici un mijloc eficient pentru a feri materialele de natură organică de
efectele distructive ale luminii şi, deşi toată lumea este perfect conştientă de consecinţe, sunt
eludate de multe ori principiile conservării în favoarea unei frumoase prezentări. Nu este mai
puţin adevărat, însă, că în lumea întreagă se încearcă tot felul de soluţii tehnice, care să reducă
într-o măsură semnificativă, efectele nocive ale acţiunii luminii.
Sursa de lumină este de două feluri: naturală, a soarelui şi artificială, produsă de
electricitate. Lumina electrică, la rândul ei, poate fi incandescentă sau caldă şi fluorescentă
sau rece. Lumina artificială oferă două avantaje mari în raport cu aceea solară: este egală şi
mai puţin dăunătoare, de aceea în arhitectura actuală este evidentă tendinţa iluminatului
artificial al muzeelor.
Studiile recente au dus la concluzia că, dintre toate sursele de lumină, soarele este cel mai
puternic distrugător. În ceea ce priveşte lumina fluorescentă şi cea incandescentă părerile sunt
împărţite, fiecare prezentând şi avantaje şi mari dezavantaje. Procesul de degradare produs de
lumină poate să fie uneori foarte îndelungat sau alteori extrem de rapid, ducând la dispariţia
obiectului, în funcţie de o serie de factori, şi anume: natura, intensitatea şi durata izvorului de
lumină, materia obiectului expus razelor luminoase.
Cele mai dăunătoare radiaţii sunt ultravioletele şi infraroşiile. Primele au cea mai scurtă
lungime de undă, producând şi cele mai puternice efecte spectralo-chimice asupra obiectelor.
Cea de-a doua categorie, cu cea mai mare lungime de undă, sunt dăunătoare prin acţiunea lor
calorică. Lumina soarelui, prin structura ei, prezintă ambele dezavantaje, pe când lumina
fluorescentă, raportată la lumina incandescentă, produce mai puţine radiaţii calorice, dar mai
multe raze ultraviolete. Dintre cele trei feluri de lumină – solară, incandescentă şi
fluorescentă, pe baza cercetărilor făcute de ICOM, s-a ajuns la concluzia că ultima este, totuşi
cea mai puţin dăunătoare, având avantajul de a se apropia mai mult de lumina naturală.