3.

RADIAȚIILE
3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Radiaţiile constituie un factor fizic al habitatului uman, în cea mai mare parte de origine naturală.
Radiaţiile reprezintă emisia sau propagarea în spaţiu a unor unde sau particule însoţită de
transport de energie, şi care produc efecte fizice, chimice şi biologice asupra corpurilor iradiate.
Proprietăţile fizice ale radiaţiilor sunt lungimea de undă, viteza de propagare, frecvenţa,
amplitudinea, energia radiantă, determinând penetrabilitatea şi efectele biologice ale radiaţiilor.
Prin absorbţia energiei de către corpul străbătut, radiaţiile pierd din energie, iar lungimea de
undă se măreşte. Energia corpului străbătut creşte.
Prin energia lor, radiaţiile sunt determinante în apariţia vieţii, în menţinerea şi în progresul ei.
Omul suferă influenţa radiaţiilor de-a lungul existenţei sale şi ele s-au integrat în evoluţia speciei umane.
Fără radiaţii, omul n-ar fi şi n-ar putea trăi. Cu prea multe radiaţii, omul n-ar supravieţui. Dintre toate
vieţuitoarele, omul este cel mai sensibil la radiaţii.
Radiaţiile au fost clasificate de către ISO (International Standard Organization) în radiaţii
ionizante, cele care produc ionizarea în corpurile străbătute, şi radiaţii neionizante. Dacă în cazul
radiaţiilor ionizante lipseşte orice efect sanogen, în cazul radiaţiilor neionizante, efectele benefice
sanogene predomină.
3.2. RADIAŢIILE NEIONIZANTE
Cea mai importantă sursă naturală, constantă şi nepoluantă de radiații neionizante este soarele.
Energia solară rezultă din reacţii termonucleare: transformarea nucleilor de hidrogen în nuclei de
heliu. Pe suprafaţa solului ajunge a doua miliarda parte din totalul radiaţiei solare, suficientă pentru
menţinerea vieţii.
▪ Componentele radiaţiei solare
- radiaţia ultravioletă: λ 10-400μm, 1% la nivelul solului
- radiaţia luminoasă: λ 400-800 μm, 35% la nivelul solului
- radiaţia infraroşie: λ 800-3000 μm, 64% la nivelul solului.
▪ Iradierea solară globală
Iradierea solară globală pe o suprafaţă orizontală este definită prin două componente: radiaţia
solară directă, componentă nemodificată care ajunge pe suprafaţa pământului, şi radiaţia solară
difuzată de către diferiţi componenţi atmosferici, din toate direcţiile de pe bolta cerească.
Iradierea pe suprafaţa solului depinde de incidenţa fluxului de radiaţii, înălţimea soarelui deasupra
orizontului, durata iradierii, transparenţa atmosferei (vapori şi picături de apă, particule de praf şi alte
impurităţi), amplasarea geografică, anotimpul.
Străbătând aerul atmosferic, o parte a radiaţiei solare se pierde pentru pământ prin:
- absorbţie: 99% din radiaţia ultravioletă cu lungime de undă scurtă este absorbită la nivelul
ozonosferei şi de către vapori de apă şi impurităţi; o parte a radiaţiei calorice este absorbită de vaporii
de apă şi dioxid de carbon
- reflexie, de către nori.
Radiaţia solară ajunsă pe pământ este parţial absorbită, parţial reflectată. Radiaţia absorbită este
transformată în energie radiantă şi transmisă aerului. Capacitatea de reflexie a pământului se exprimă
prin raportul procentual dintre radiaţia solară reflectată la nivelul pământului şi cea incidentă şi se
numeşte Albedo. Cea mai crescută valoare caracterizează zăpada proaspătă, 85-95%, iar cea mai
scăzută, pământul negru, umed şi proaspăt arat, 12-13%.
Intensitatea energiei radiante se numeşte constantă solară şi are valoarea de circa 2 calorii
mici/cm2/minut, la limita superioară a atmosferei. La suprafaţa solului ea este in medie de 1,5 calorii
mici/cm2/minut, şi variază cu latitudinea, anotimpul.
▪ Importanţa ecologică

1
 Ca factor ecologic, radiaţia solară are efecte benefice, condiţionând existenţa şi sănătatea
vieţuitoarelor. Ea asigură energia pentru fotosinteză şi alte sinteze organice.
Acţiunea radiaţiei solare este complexă şi combinată, determinată de cele trei componente, sub
formă de radiaţie direct şi radiaţie difuzată.
Totodată, componentele radiaţiei solare au proprietăţi fizice distincte cu efecte specifice.
3.2.1. Radiaţiile infraroşii
3.2.1.1. Surse
Soarele este sursa naturală. Radiaţiile infrarosii sunt produse și de surse artificiale - toate
corpurile care nu sunt în echilibru termic cu mediul înconjurător şi a căror temperatură este mai mare
de zero absolut (0°K = –273,15°C).
Adultul cu greutate medie, cedează mediului zilnic 3000 kcal rezultate din procesele fiziologice. În
acelaşi timp, corpul uman acceptă pe suprafaţa sa radiaţie calorică până la 8 calorii mici/cm2/minut,
timp limitat.
3.2.1.1. În relație cu starea de sănătate
▪ Acţiunea generală este favorabilă.
Prin acțiunea directă, radiaţiile infraroșii asigură energia necesară desfăşurării proceselor vitale,
favorizează funcţiile metabolice, stimulează procesele de oxidare, microcirculaţia, glandele endocrine şi
sistemul nervos, favorizează evoluţia pozitivă în tulburările de nutriţie.
Prin intervenţia indirectă, radiaţiile infraroșii constituie un factor generator de climă şi de
microclimat.
▪ Acţiunea locală variază în raport cu lungimea de undă.
La nivelul tegumentelor, radiaţiile infraroșii cu lungime de undă între 800-1400 μm pătrund în
profunzimea tegumentelor, în timp ce radiaţiile infraroșii cu lungimea de undă peste 1400 μm sunt
reţinute în straturile superficiale. Pielea pigmentată absoarbe 50-60% din radiaţiile intraroşii, iar cea
nepigmentată, 20-30%.
Reacţiile reversibile constau în creşterea debitului sanguin şi a temperaturii locale, creşterea
activităţii glandelor sudoripare, stimularea terminaţiunilor nervoase.
Aceste efecte stau la baza folosirii radiaţiilor infrarosii în procedee fizioterapice recomandate în
durerile postoperatorii (şi cu regenerarea celulelor), articulare, toracice, abdominale.
Radiaţiile infraroșii pot produce şi leziuni: eriteme, arsuri, fenomene degenerative.
În caz de expuneri prelungite sau intense apare eritemul patologic. La repetarea expunerii, pot
apare dermatite cu fenomene vasculare neurologice şi imunologice, punct de plecare pentru fenomene
degenerative benigne sau maligne.
La nivelul ochiului, radiaţiile infraroșii cu lungimea de undă între 800-1400 μm pot determina
opacifierea cristalinului: cataracta suflătorilor de sticlă, cu apariţie după 10-20 de ani de expunere;
cataracta senilă; cataracta cu caracter geografic în zona tropicală.
Radiaţiile infraroșii cu lungimea de undă peste 1400 μm sunt reţinute de conjunctivă şi cornee. La
expuneri repetate, pot fi lezate structurile anatomice cu apariţie de conjunctivite, leziuni superficiale sau
opacifierea corneei, paralizia sfincterului pupilar, atrofia irisului.
Pentru prevenirea acestor leziuni se recomandă utilizarea ochelarilor cu lentile cu oxizi metalici
care reţin 80-90% din radiaţiile infraroșii.
Insolaţia apare sub acţiunea radiaţiilor infraroşii cu lungimea de undă de 800-1000 μm, ce străbat
cutia craniană şi afectează meningele. Intensitatea modificărilor umorale şi celulare, cu exudat şi chiar
hemoragii meningiene, determină tulburări de intensitate variabilă: cefalee, greaţă, alterarea stării
generale, până la tulburări circulatorii şi nervoase grave, comă, exitus.
Măsuri de profilaxie, mai ales la cei care au prezentat insolaţie în antecedente şi care sunt
susceptibili la recăderi: acoperirea capului, umbrire parţială, chiar evitarea expunerii.

2
 3.2.2. Radiaţiile luminoase
3.2.2.1. Surse
Alături de soare, sursa naturală, radiaţiile luminoase pot fi produse de surse artificiale
incandescente şi fluorescente.
Lumina naturală este un complex policromatic rezultat din 7 culori monocromatice, roşu -
portocaliu - galben - verde - albastru - indigo - violet, în proporţii diferite. Cea mai mare reprezentare o
are culoarea galbenă şi pentru care ochiul are cea mai mare sensibilitate. Îmbinarea proporţională a
celor 7 culori determină lumina albă de zi.
Lumina naturală prezintă oscilaţii diurne: la răsărit 1000 lx, la zenit şi pe cer senin 100000 lx,
noaptea cu cer senin 0,001- 0,002 lx, noaptea cu lună 0,2 lx.
Lumina artificială este indispensabilă când lumina naturală este insuficientă: noaptea, în încăperi
în care nu pătrunde lumina naturală. Sursele incandescente oferă o lumină dominant galbenă. Sursele
fluorescente dau o lumină variabilă, chiar albă, apropiată de cea naturală.
Lumina este un factor ecologic vital cu rol în fotosinteză, și determinantă pentru bioritmuri.
3.2.2.2. În relație cu starea de sănătate
▪ Acţiunea generală
Constă în creşterea tonusului general al organismului, prin stimularea sistemului nervos central, a
metabolismelor, glandelor endocrine, circulaţiei.
Radiaţiile luminoase favorizează evoluţia psihointelectuală a omului.
Utilizarea medicală a luminii, fototerapia, este posibilă cu lumină naturală, helioterapia, şi cu
lumina artificială de tip incandescent, finsenterapia. Helioterapia, în care efectele radiaţiilor solare se
combină, se recomandă la copii în profilaxia şi terapia rahitismului, în terapia plăgilor atone, a ulcerului
varicos, a tuberculozei osoase.
Absenţa expunerii la lumina solară duce la fotocarenţă cu tulburări grave ale homeostaziei
organismului.
▪ Acţiunea locală
La nivelul ochiului
Lumina acţionează direct asupra ochiului. Funcţia ochiului se îndeplineşte începând cu 0,01 lx
până la 100000 lx.
Lumina insuficientă afectează structurile şi funcţionalitatea ochiului: miopie, hipermetropie, dar şi
sistemul nervos: tulburări de comportament cu stări depresive (în zonele polare), cefalee, scăderea
capacităţii de muncă fizică şi intelectuală, creşterea riscului de accidentare.
Lumina prea intensă poate determina fototraumatismul retinian, cu imagini strălucitoare în
câmpul vizual, scotom central, reflex de închidere a pleoapelor, iar în cazurile grave, îngustarea câmpului
vizual şi scăderea acuităţii vizuale.
La nivelul tegumentelor
Lumina poate declanşa fenomene de fotosensibilizare datorită prezenţei unor substanţe
fotodinamice de origine externă (gudroane, smoală, extracte de plante, produse cosmetice,
medicamente) sau de origine internă (porfirine, derivaţi indolici).
Pe suprafeţele cutanate neacoperite, după 1-2 ore de expunere, se semnalează eritem, edem,
vezicule ce se pot ulcera. Ulterior, apare o pigmentaţie neuniformă, cicatrici, atrofii. Leziunile se pot
croniciza în timp cu apariţia hiperkeratozei. Se pot asocia şi fenomene generale, cefalee, febră, dureri
oculare.
3.2.3. Radiaţiile ultraviolete
3.2.3.1. Surse, clasificare
Sursa naturală este soarele. La nivelul solului, radiaţiile ultraviolete reprezintă 1% şi au lungimea
de undă între 240-400 μm. Rareori se poate pune în evidenţă radiaţie ultravioletă cu lungime de undă
sub 240 μm, numai pe munţi înalţi şi transparenţă foarte accentuată a atmosferei.

3
 În atmosferă joasă, radiaţia ultravioletă este absorbită parţial de vapori de apă, nori, impurităţi,
suprafeţe de culoare închisă. Bolta cerească reflectă radiaţia ultravioletă.
Sursele artificiale de radiaţii ultraviolete sunt corpurile cu temperatura peste 1000°C: aparate de
uz casnic (cuptoare cu microunde), lămpi cu cuarţ utilizate în scop medical şi cosmetic, proiectoare cu
arc voltaic.
Clasificarea radiaţiilor ultraviolete
Radiaţiile ultraviolete se clasifică după lungimea de undă şi acţiunea biologică:
- Radiaţie ultravioletă A, cu lungime de undă de 320-400 μm şi cu producere de pigmentare.
- Radiaţie ultravioletă B, cu lungime de undă de 240-320 μm şi cu producere de eritem şi
favorizarea sintezei vitaminei D.
- Radiaţie ultravioletă C, cu lungime de undă sub 240 μm, bactericidă.
3.2.3.2. În relație cu starea de sănătate
Insuficienţa şi excesul de radiaţii ultraviolete produc efecte negative.
▪ Efecte directe generale
La baza acţiunii biologice stă efectul fotochimic: modificarea compoziţiei unor substanţe proteice
de la nivelul pielii supuse iradierii, urmată de reacţii generale şi locale.
Dintre fenomenele biochimice, mai importante sunt: producerea de histamină şi de alte substanţe
vasodilatatoare; formarea de radicali liberi; alterarea acizilor nucleici, a lizozomilor cu eliberare de
enzime proteolitice.
Noile substanţe generate în piele determină efecte generale, la distanţă în țesuturi şi organe:
- În sânge au loc modificări în dinamică: dezvoltarea de antigeni; modificarea VSH-ului şi
coagulării; variaţii ale numărului elementelor figurate; creșterea anticorpogenezei, a neutralizării
substanţelor toxice.
- Glandele endocrine: intensificarea activităţii hipofizei, tiroidei, pancreasului, corticosuprarenalei.
- Sistemul nervos central: excitare.
- Sistemul cardiovascular: intensificarea pulsului, creşterea tensiunii arteriale, posibil stare de şoc.
- Aparatul digestiv: creşterea secreţiilor şi a motilităţii digestive.
- Ficatul: hepatotoxicitate.
▪ Efecte locale la nivelul tegumentelor
Eritemul este generat de substanţe histaminice eliberate de mastocite, şi îmbracă două forme:
- eritemul imediat, cu apariţie la aproximativ o oră de la expunere, maxim la 3 ore, de culoare roz
- eritemul tardiv, cu apariţie după 6 ore de la expunere, maxim la 24-48 ore, cu durată de 3-5 zile,
de culoare purpurică, urmat de pigmentare.
Caracteristicile eritemului depind de factori individuali: pigmentaţia naturală, aria cutanată
expusă, sexul, vârsta, starea fiziologică şi patologică, anotimpul.
Pigmentaţia este rezultatul formării de melanină în melanocitele stratului bazal dermic. Melanina
odată formată, migrează în stratul cornos în decurs de 48 de ore (la negri melanină este prezentă
permanent în stratul cornos).
Pigmentaţia are efect de protecţie a pielii faţă de radiaţia ultravioletă: direct, prin pigmentare, şi
indirect, prin îngroşarea stratului cornos cu reţinere parţială de radiaţie ultravioletă.
Pigmentaţia este de două feluri:
- fără eritem, cu durată de 8-10 zile
- cu eritem, cu apariţie după 7-8 zile de la expunere, cu durată de luni de zile.
Acţiunea antirahitică se datoreşte radiaţiei ultraviolete cu lungimea de undă de 240-320 μm care
transformă provitamina D din piele în vitamină D activă cu rol în osteogeneză.
Acţiunea antirahitică este satisfăcătoare la majoritatea populaţiilor din zona caldă şi temperată.

4
 Riscul rahitismului apare în zone reci, perioade reci cu imposibilitatea expunerii pielii descoperite
la soare; la copii ţinuţi în încăperi întunecoase şi cu corpul excesiv acoperit. În aceste cazuri se va suplini
artificial radiaţia ultravioletă şi se va administra preventiv vitamina D.
Acţiunea nocivă la nivelul pielii are loc la expunere excesivă, intempestivă şi fără adaptare
progresivă la radiație ultravioletă.
Apare la persoane cu piele cu funcţionalitate normală, sub formă de arsuri, şi la persoane cu
deficienţe anatomo-funcţionale, sub formă de fotodermatoze, cancer cutanat.
✓ Arsurile, denumite şi eriteme actinice sau solare, depind de doza de iradiere şi sensibilitatea
individuală. Ele pot prezenta patru trepte de intensitate: eritemul roz; eritemul roşu viu şi creşterea
temperaturii locale cutanate; eritemul roşu aprins şi edem; eritemul roşu aprins, edem, flictene,
fenomene generale. Pentru prevenirea eritemelor actinice se recomandă expunerea progresivă la soare,
cu durata de 5-10 minute pe zi, cu creşterea la 1-2 zile a duratei cu 5-10 minute, în funcţie de toleranţă.
✓ Fotodermatozele au la bază mecanisme fototraumatice cu alterări celulare şi necroze, şi
mecanisme fotoalergice. Pentru prevenirea fotodermatozelor, inclusiv profilaxia cancerului cutanat, se
recomandă adaptarea lentă şi progresivă la radiaţie ultravioletă, cu creşterea expunerii cu câte 1 minut
pe zi, folosirea de îmbrăcăminte protectoare, aplicaţii locale de soluţii, unguente, pudre, care reţin
radiaţia ultravioletă cu lungimea de undă de 240-320 μm.
▪ Acţiunea locală a radiaţiilor ultraviolete la nivelul ochiului
Acţiunea este exclusiv nocivă, cu apariţie rară în condiţii naturale, la alpinişti, la exploratori
polari, şi mai frecventă în condiţii artificiale, determinată de aparate de sudură, lămpi de ultraviolete.
Se produce fotooftalmia cu apariţie la 2-6 ore de la expunere, cu dureri intense în globii oculari,
senzaţie de nisip în ochi, vedere neclară, fotofobie, cefalee. La examenul obiectiv se evidenţiază edemul
pleoapelor, hiperemia conjunctivală, secreţia lacrimală abundentă, blefarospasmul.
Protecţia ochilor este posibilă cu ochelari de protecţie.
▪ Efecte indirecte
Radiaţiile ultraviolete au rol în asanarea şi autopurificarea mediului prin:
✓ Acţiune bactericidă a radiaţiei ultraviolete pentru microorganismele din mediile naturale, aer,
apă, sol. Pentru aceleaşi efecte în încăperi, bazine de apă, unităţi medicale, colectivităţi de copii,
industrie alimentară, avicolă, zootehnică, se vor folosi surse artificiale de radiaţia ultravioletă.
✓ Ionizarea şi ozonizarea aerului, în special în zonele montane.
✓ Neutralizarea unor poluanţi prin reacţii fotochimice.
3.3.RADIAȚIILE IONIZANTE
3.3.1. Definiţie, clasificare, efect ionizant, unități de măsură
Prin radiaţii ionizante, atomice, nucleare, radioactive, se înţeleg radiaţiile care au capacitatea de a
dislocui electroni din atomii materiei iradiate, cu producere de ioni.
▪ Istoric
- Descoperirea radiaţiilor X de către W.K. Roentgen, 1895.
- Descoperirea radioactivităţii uraniului de către H. Bequerel, 1896.
- Separarea radiului din minereul de uraniu şi descoperirea radioactivităţii sale (emisie spontană
de radiaţii alfa, beta, gamma), de către soţii Curie, 1898.
- Obţinerea de radioizotopi artificiali, soţii Joliot-Curie, 1934.
- Descoperirea fusiunii de către O. Hahn, L. Meitner, O. Frisch, 1938.
- Punerea în funcţiune a primului reactor nuclear Chicago Pile Nr. 1, E. Fermi, 1942.
▪ Clasificarea radiaţiilor ionizante
➢ Radiaţii ondulatorii (unde)
Radiaţiile X sau Roentgen
Sursa: aparat generator
Emisie: pe durata funcţionării generatorului, fără radiaţii remanente

5
 Radiaţiile gamma
Sursă: substanţe radioactive
Emisie: continuă, pe toată durata dezintegrării nucleare şi cu scăderea intensităţii în funcţie de
reducerea numărului de atomi prin dezintegrare.
➢ Radiaţii corpusculare (particule)
Sursă: substanţe radioactive (ca şi sus)
Cuprind radiaţiile alfa, beta, electroni, protoni, neutroni.
▪ Efectul ionizant
- Puternic ionizant: radiaţiile alfa, beta, protoni.
- Slab ionizante și penetrabilitate mare: radiaţiile X şi gamma.
- Ionizare indirectă și penetrabilitate mare: neutron, protoni.
▪ Unităţi de evaluare cantitativă a radiaţiilor ionizante în sistemul internaţional
Activitatea unui radionuclid reprezintă viteza de dezintegrare a atomilor componenţi şi se
exprimă în bequereli: 1 bequerel (Bq) = sec-1 (1 dezintegrare/sec).
Expunerea la radiaţiile din aer (X şi gamma) se exprimă prin suma ionilor de un semn al sarcinii
electrice dintr-un volum de aer la 0°C şi presiune atmosferică de 760 mmHg, în Coulomb/Kg (C/Kg).
Doza absorbită este energia medie transferată materialului iradiat şi calculată prin formula:
D=W/m, unde D=doza absorbită, W=energie absorbită, m=masa materialului iradiat. Se măsoară în Gray
(Gy), respectiv Joule/kg.
Doza biologică (echivalentul dozei absorbite, H) este produsul dintre doza absorbită (D), un factor
de calitate (Q) variabil în funcţie de tipul de radiaţie şi factori modificatori (N): H=DxQxN. Se măsoară în
Sievert (Sv).
3.3.2. Radioactivitatea naturală
Radioactivitatea naturală denumită şi fond natural de radiaţii, se datoreşte radiaţiilor cosmice şi
conţinutului factorilor de mediu în substanţe radioactive = izotopi radioactivi naturali.
Ea este inevitabilă pentru om şi mediul său de existenţă.
3.3.2.1. Radiaţiile cosmice 3.3.2.2. Radioactivitatea pământului (sol, roci) 3.3.2.3.
Radioactivitatea aerului
3.3.2.4. Radioactivitatea apei
3.3.2.5. Radioactivitatea produselor alimentare
3.3.2.6. Radioactivitatea corpului uman
3.3.2.7. Iradierea naturală/an/individ
Cele mai importante elemente radioactive naturale aparţin familiilor: Uraniu 238, Radiu 226,
Thoriu 232, Potasiu 40.
Radiaţiile cosmice primare, de origine galactică sau solară se formează în spaţiul cosmic, în afara
graniţelor terestre, şi cad continuu în atmosferă.
Sunt formate în principal din protoni (83-89%), radiaţii alfa (10-15%). La nivelul solului ajunge
doar o mică parte, majoritatea radiaţiilor cosmice primare fiind absorbite în zecimea superioară a
atmosferei.
Radiaţiile cosmice secundare se produc continuu prin reacţii nucleare în cascadă cu atomii din
aer, în urma pătrunderii radiaţiilor cosmice primare în atmosferă.
Radioelementele formate astfel şi producătoare de radiaţii cosmice secundare, preponderent
radiaţii beta, sunt: Tritiu 3, Beriliu 7, Sodiu 22, Fosfor 32 şi 33, Clor 36, Carbon 14.
Radiaţiile cosmice au o energie imensă, neobţinută artificial.
Penetrabilitatea este variabilă. Unele pătrund printr-un strat de plumb cu grosimea de 10 cm, aşa
numitele radiaţii dure, altele au o capacitate de pătrundere redusă, radiaţiile moi.
Intensitatea radiaţiilor cosmice este influenţată de altitudine, fiind maximă la 15000-20000 m
altitudine, şi de latitudine, mai mare la poli decât la ecuator.

6
 Izotopii radioactivi naturali se găsesc în sol în cantităţi mici, răspândite neuniform şi cu formare de
zăcăminte.
Au avut dintotdeauna un rol primordial în menţinerea vieţii: asigură de milioane de ani
temperatura constantă a planetei; determină apariţia şi evoluţia fenomenelor geologice, formarea
munţilor, activitatea vulcanilor.
Trei familii de elemente radioactive sunt mai importante: Uraniu 238 (Radiu 226 şi Radon 222),
Thoriu 232 (cu Thoron 220) şi Uraniu 235 (cu Actiniu 231 şi Actinon 219).
Radioactivitatea aerului este determinată în special de Radon 222 şi Thoron 220 rezultaţi din sol.
Produşii activi de dezintegrare ai acestor gaze se leagă de impurităţile din aer, ceea ce explică creşterea
fondului radioactiv în condiţii de inversiune termică, ceaţă, precipitaţii.
Radioactivitatea apei este determinată în principal de Radiu 226 şi Radon 222, pentru apele
subterane; Radiu 226, Potasiu 40, Tritiu, pentru apele dulci; Potasiu 40 pentru apa de mare.
Prin circuitul sol - apă - regn vegetal - regn animal, în ţesuturile vegetale şi animale se întâlnesc
elemente radioactive, în principal Potasiu 40, apoi Radiu 226 şi Carbon 14.
Toate elementele radioactive din mediul înconjurător pătrund şi în organismul uman prin
inhalare, ingerare sau prin piele.
Pe primul loc se situează Radiu 226, în întregul organism și mai ales în oase, muşchi, organe
interne; Uraniu 238 în organele interne, muşchi, sânge; Thoriu 232 în ţesutul osos; Potasiu 40 în oase,
muşchi, organe interne, sânge; Radon 222 şi Thoron 220 în umori şi ţesut adipos.
Comitetul Naţiunilor Unite pentru Studiul Efectelor Radiaţiilor Atomice (UNSCEAR) raportează
valorile medii anuale pe glob şi pe individ, pentru doza biologică (echivalentul dozei absorbite),
determinate în laboratoare de profil, ultimul raport publicat fiind cel din 2010. În cadrul expunerii
naturale totale de 2,5 mSv/an/individ, peste ½ revine radonului și produșilor de dezintegrare.
3.3.3. Radioactivitatea artificială
Radioactivitatea artificială este produsă în laborator prin activarea unor nuclee stabile cu neutroni
sau particule accelerate, prin reacţii de fisiune sau de fuziune, obţinându-se peste 1200 izotopi
radioactivi artificiali.
Poluarea radioactivă înseamnă prezenţa materialelor radioactive artificiale în interiorul sau pe
suprafaţa factorilor de mediu şi a organismelor, cu depăşirea conţinutului radioactiv natural şi cu efecte
negative asupra omului şi mediului.
3.3.3.1. Radioexpunerea medicală
Este cea mai importantă sursă de iradiere artificială, după cea naturală, şi care poate fi controlată
de om.
▪ Radiaţii ionizante folosite în medicină
Distrugerea celulelor maligne constituie efectul primar, iar radiocancerizarea, efectul secundar al
radiaţiilor ionizante.
Radiaţiile ionizante folosite în medicină sunt:
- Radiaţiile X
- Fascicule de electroni produse de aparate electrice
- Alte tipuri de particule utilizate excepţional
- Radiaţiile gamma emise de radioelemente.
▪ Utilizarea în radiologie
- Radiodiagnostic cu radiaţii X (radioscopia şi radiografia medicală)
- Radioterapia
- Roentgenterapie cu radiaţii X
- Betaterapia cu particule beta
- Terapia cu particule altele decât fotoni şi electroni (protoni, neutroni)
- Telecobaltoterapia, cu radiaţii emise de Cobalt 60

7
 - Curieterapia cu radiaţii beta şi gamma.
- Radiologie de intervenţie care permite evitarea actului chirurgical (montare de sonde vasculare
sub control radiologic, ghidarea de material de puncţie).
▪ Utilizare în medicina nucleară
- Acte diagnostice
- Acte terapeutice, antireumatismale, în afecţiuni tiroidiene.
▪ Reducerea radioexpunerii medicale
- Recomandarea radiodiagnosticului şi radioterapiei numai de către medic, în scris, dacă soluţiile
neiradiante au fost epuizate, dacă beneficiul scontat întrece riscurile asumate de pacient, ţinând seama
de numărul şi tipul iradierilor la care a fost expus pacientul anterior.
- Renunţarea la examene inutile, prea frecvente.
- Eliminarea tehnicilor depăşite sau defectuoase.
- Ameliorarea echipamentelor.
- Formarea şi perfecţionarea personalului în radioprotecţie.
- Folosirea surselor de radiaţii nucleare pentru radiodiagnostic şi radioterapie umană cu aviz de
necesitate şi de procedură elaborat de Ministerul Sănătăţii.
- Efectuarea de radiodiagnostic şi radioterapie numai în unităţi avizate în acest scop.
Minimum de iradiere:
- În radiodiagnostic
- limitarea numărului examenelor
- parametri optimi de lucru
- protecţia abdomenului cu şorţuri plumbate
- optarea pentru radiografie, mai puţin iradiantă comparativ cu radioscopia: limitarea numărului
de filme/examen; filme radiologice de mare sensibilitate; filme de dimensiune minimă necesară pentru
mărimea organului investigat
- pentru femei în perioada de procreere: examen în absenţa sarcinii; examen în primele 10 zile ale
ciclului menstrual; excluderea examenului în primele trei luni de sarcină, riscul teratogen scăzând mult
după luna a 4-a, dar fără ca nici o perioadă de sarcină să nu fie lipsită de riscuri pentru făt; se preferă
examenul cu ultrasunete pentru diagnosticul şi supravegherea sarcinii şi pentru diagnostic în patologia
asociată.
- În radioterapie
- interzicerea radioterapiei la copii şi tineri; dacă este singura posibilitate, numai pe bază de
protocol scris care justifică opţiunea.
- În medicina nucleară
- limitarea activităţilor
- folosirea radioelementelor cu perioadă de dezintegrare scurtă şi emiţătoare de radiaţii gamma
pure
- activitate în unităţi avizate, cu protecţie pentru populaţie conform normativelor; cu spaţii de
spitalizare şi izolare pentru pacienţii trataţi; cu sisteme autorizate de eliminare a deşeurilor radioactive
- externarea pacienţilor numai după scăderea concentraţiei substanţei radioactive la normele de
radioprotecţie
- interzicerea experimentelor cu radiofarmaceutice pe omul sănătos şi a investigărilor în masă.
3.3.3.2. Iradierea profesională a persoanelor din unităţi nucleare medicale, energetică nucleară,
de cercetare, industriale, agricole.
3.3.3.3. Iradierea populaţiei prin produse de larg consum ce conţin generatoare de radiaţii:
televizoare, cadrane luminiscente.
3.3.3.4. Iradierea populaţiei prin explozii nucleare produse în atmosferă sau în subteran, pentru
perfecţionarea armelor nucleare şi în scop paşnic (teste experimentale desfăşurate în perioada 1952-

8
1968; încetarea experimentelor după 1968, conform acordurilor internaţionale); prin deşeuri
radioactive; prin accidente la centrale nucleare electrice în exploatare.
În era nucleară, inaugurată cu prima explozie nucleară (iulie 1945, la New-Mexico -SUA), s-au
produs o serie de accidente.
▪ Accidentul de la Cernobâl, 26 aprilie 1986, cel mai important accident nuclear
Reactorul de la Cernobâl, de construcţie sovietică, este un reactor cu Uraniu slab îmbogăţit (mare
producător de Plutoniu), fără anvelopă (construcţie de beton armat, cu grosimea de 1-2 m, cu rol de
barieră împotriva răspândirii radionuclizilor în caz de accident), cu moderator pentru neutroni din grafit
(material care arde în caz de accident), iar ca agent de răcire, apa.
Nerespectând regulile de funcţionare din punct de vedere al siguranţei în exploatare, şi conform
cărora se interzice funcţionarea reactorului la o putere de sub 90% din puterea instalată, în noaptea de
25 spre 26 aprilie puterea reactorului a coborât la 10% din puterea instalată. După aproximativ 1 oră,
datorită coeficientului de reactivitate pozitiv şi a imposibilităţii opririi reactorului, temperatura zonei
active a crescut foarte mult. La interval de câteva secunde s-au produs două explozii, iar incendiul de la
moderatorul de grafit nu a putut fi stins timp de 2 săptămâni. În cazul incidentului de la Cernobâl,
explozia a fost cauzată de acumularea unei presiuni prea mari, urmată de o explozie de hidrogen și
penetrarea tuturor straturilor de protecție ale reactorului, împrăștiind material radioactiv în mediu, în
condițiile absenței structurii de beton din reactorului, cu rol de protecție. În atmosferă au ajuns produşi
de fisiune, produşi de activare, combustibil nuclear, cu răspândire în toată emisfera nordică.
Afectate au fost regiunile din Ucraina, Belarus şi Rusia. Au urmat ţările nordice, Norvegia, Suedia,
Finlanda, datorită norului deplasat de curenţii de aer deasupra Europei din zilele imediat următoare, în
direcţia nord şi nord-vest. În zilele de 29-30 aprilie şi 1 mai, direcţia vântului s-a schimbat, predominent
spre sud, determinând
contaminarea atmosferei şi deasupra României, cea mai afectata ţară, după ţările ex-URSS.
Sursele de expunere pentru om în cazul accidentului nuclear au fost: expunerea externă la radiaţii
gamma emise de radionuclizi din norul aeropurtat, depuşi pe sol şi pe corp; expunerea internă prin
inhalarea radionuclizilor din aer şi prin ingestie de alimente şi apă contaminate radioactiv.
Se estimează că accidentul de la Cernobâl a eliberat în medie o cantitate de radionuclizi de 400 de
ori mai mare, comparativ cu cele două bombe de la Hiroshima şi Nagasaki, şi a produs expunerea a
peste 4 milioane de persoane la o iradiere de peste 1 mSv/an, în primul an de la accident. În jur de
800000 de persoane au contribuit la lichidarea consecinţelor accidentului, dintre care 203 persoane au
decedat prin sindrom acut de iradiere. Circa 135000 persoane din zona intens contaminată au fost
evacuate.
Accidentul de la Cernobâl în cifre la 26 ani, 2012:
- 1 milion de oameni au murit în urma accidentului nuclear
- 3,5 milioane de oameni, dintre care 1,3 milioane de copii, au fost iradiate
- 170000 de ucrainieni au fost evacuați în urma accidentului, 89,85% dintre aceștia s-au îmbolnăvit
- 84,7% dintre oamenii ce trăiesc în zone contaminate sunt bolnavi.
Cele mai importante elemente radioactive
- izotopii radioactivi de iod, cu timpi scurţi de înjumătăţire (Iod131 cu T1/2 = 8 zile, Iod 132 cu
T1/2 = 2,4 ore şi Iod 133 =20,8 ore)
- Cesiu 134 şi Cesiu 137 (T1/2 = 30 de ani)
- Stronţiu 90 (T1/2 = 50 de ani)
- Plutoniu 239 (T1/2 = 24000 de ani).

Efectele negative asupra ţesuturilor sunt corelate cu instabilitatea substanţelor radioactive care
se dezintegrează și produc radicali liberi la nivel celular. În plus, izotopii de iod se concentrează la nivelul
tiroidei, realizând niveluri de 200 de ori mai mari decât în alte ţesuturi.

9
 - Cancere: cancerul de tiroidă.
- Afecțiuni non-maligne: afecţiuni ale sistemului endocrin, în special glanda tiroidă (pentru fiecare
caz de cancer tiroidian există alte 100 de cazuri de hipotiroidism), diabet zaharat, cataractă cu debut
precoce, afecţiuni ale sistemului imun cu scăderea rezistenţei la infecţii şi creşterea numărului de boli
alergice, în special la copii, probleme cardiovasculare (Cesiu 137 se concentrează la nivelul miocardului,
determinând tulburări de ritm şi cardiomiopatii; hipertensiune arterială), scăderea fertilităţii în rândul
lichidatorilor şi scăderea drastică a ratei natalităţii, efecte asupra sarcinii (acumularea Cesiului 137 1a
nivelul placentei a dus la creşterea numărului de avorturi spontane şi la dublarea cazurilor de retard
mintal prin suferinţă fetală).
- Efecte psihologice şi sociale: expunerea la stres: cefalee, tulburări de somn, probleme de
concentrare, anxietate, sentimente de victimizare şi nesiguranţă, probleme de relaţionare, izolare
socială; problemele legate de numărul mare de persoane evacuate; lipsa de încredere în autorităţi;
scădere generală a nivelului de trai şi o creştere generală a morbidităţii.
▪ Accidentul de la Fukushima Dai-ichi, 11 martie 2011, cel mai recent accident nuclear
S-a produs la centrala electrică atomică Fukushima din Japonia, cu 4 reactoare nucleare, ca
urmare a cutremurului din nord-estul țării de la ora 14:46, urmat de un tsunami de mari proporții.
La 12 aprilie 2011, autoritățile japoneze au mărit clasificarea accidentului nuclear de la Fukushima
la nivelul 7, nivelul maxim pe scara accidentelor nucleare. Nivelul 7 a fost și nivelul declarat la
accidentul nuclear de la Cernobâl în 1986.
Fukushima Dai-ichi este una din cele mai mari centrale nuclearo-electrice din lume, construită în
1971. Se află în vecinătatea orașului Okuma din prefectura Fukushima. Având puterea totală de 4,7 GW,
este conectată la sistemul energetic național. Ansamblul a fost proiectat, construit și se află în
exploatarea societății Tokyo Electric Power Company (TEPCO). Centrala este de tip BWR (Boiling Water
Reactor) - reactor cu apă la fierbere (sub presiune). Acesta este pe plan mondial al doilea cel mai utilizat
tip de reactor, după PWR (Pressurized Water Reactor) – reactor cu apă sub presiune (nefierbătoare).
Soluția tehnologică de tip BWR a fost elaborată în 1950 de către Idaho National Laboratory în colaborare
cu General Electric. Și la Cernobâl funcționa un astfel de sistem.
Construcția și funcționarea centralelor atomice de la Fukushima
Principiul pe care se bazează reactoarele de tipul BWR este asemănător cu o oală sub presiune.
Combustibilul nuclear încălzește apa, apa fierbe și creează abur, aburul pune în mișcare turbinele care
produc electricitate, apoi aburul este răcit și acesta condensează din nou, fiind refolosit.
Combustibilul nuclear este oxidul de uraniu, produs în formă de capsule de mărimea 1cm/1cm.
Aceste piese sunt puse într-un tub mai mare, confecționat dintr-un aliaj denumit zircaloy, cu punct de
topire la 12000C și constituie o bară de combustibil. Barele sunt grupate în ansambluri inserate în
reactor, formând zona activă a reactorului.
Miezul reactorului este apoi plasat în vasul sub presiune care rezistă până la presiuni de 7MPa
(1000 psi) care pot apărea în cazul unui accident.
Întregul sistem de vas sub presiune, țevi, pompe, răcitor (apă) sunt protejate de stratul izolator
confecționat din beton și oțel extrem de rezistent și închis ermetic.
Combustibilul de uraniu generează căldură prin fisiune nucleară. Atomii mari și grei de uraniu
fisionează în doi atomi mai mici, proces ce generează energie plus neutroni. Când un neutron lovește un
alt atom de uraniu, acesta fisionează, generând căldură și mai mulți neutroni, și reacția continuă.
Aceasta este o reacție în lanț.
Pentru a controla reacția nucleară în lanț, reactorul folosește bare de control. O bară de control
absoarbe neutroni. În timpul operațiunilor normale într-un reactor BWR, barele de control sunt folosite
pentru a menține reacția în lanț și reactorul în zona critică normală. Barele de control sunt folosite și
pentru a reduce puterea reactorului de la 100% până la 7% (căldură reziduală).

10
 Căldura reziduală este cauzată de dezintegrarea radioactivă a produselor fisionabile. Căldura
reziduală scade în timp, după ce reactorul este închis și trebuie înlăturată folosind sistemul de răcire
pentru a preveni supraîncălzirea barelor de combustibil nuclear, lucru ce duce în final la eliberarea de
substanțe radioactive.
Menținerea sistemelor de răcire și eliminarea căldurii reziduale este principala problemă cu care
s-au confruntat operatorii reactoarelor avariate din Japonia.
Descriere sumară a accidentului nuclear de la Fukushima
Cutremurul care a lovit Japonia a fost mai puternic decât cutremurul pentru care a fost proiectată
centrala.
În caz de catastrofe majore (cutremur de magnitudine mare), prima măsură care se ia este
izolarea (deconectarea) zonei afectate de la rețeaua electrică națională, concomitent cu sistarea
transporturilor de combustibil gazos sau lichid. Măsura aceasta are rolul de a limita posibilitatea apariției
și extinderii unor incendii și explozii.
Când cutremurul de 8,9 grade pe scara Richter a avut loc, s-a întrerupt sursa externă de
electricitate pentru reactorul nuclear și centrala nucleară s-a oprit automat. În câteva secunde de la
începutul cutremurului, barele de control au fost inserate în miez și reacția nucleară a fost oprită. În
acest moment, sistemul de răcire trebuie să evacueze aproximativ 7% din întreaga căldură produsă în
mod normal de reactor.
Timp de o oră, un set de generatoare de curent au asigurat electricitatea necesară.
Apoi a venit valul tsunami, mult mai mare decât au luat în calcul proiectanții centralei, val ce a
inundat generatoarele, care au devenit nefuncționale.
Reactorul a trecut pe puterea generată de bateriile de urgență cu perioadă limitată de 8 ore,
asigurând funcționarea sistemului de răcire al reactorului. În cele 8 ore, a trebuit găsită o altă sursă de
energie: au fost aduse generatoare mobile care, din păcate, nu se potriveau.
În acest punct, principalul scop al echipei din centrală a devenit răcirea miezului pentru a se
asigura că ansamblul de bare de combustibil rămâne intact și operațional cât mai mult timp, pentru
păstrarea unei temperaturi sub 12000C.
Pentru ca presiunea să rămână la nivel acceptabil, aburul împreună cu alte gaze din reactor,
trebuiau eliberate din când în când. În timpul ventilației, o cantitate mică de gaz radioactiv a fost
eliberată în atmosferă. Riscul este considerat unul minor față de eventualele consecințe ale creșterii
presiunii.
Între timp, au fost aduse generatoare de electricitate, însă apa transformată în abur și ventilată a
scăzut abilitatea de răcire.
La un moment dat în timpul procedurilor de ventilație, nivelul apei a scăzut și unele bare de
combustibil au ajuns la temperaturi mai mari de 12000C, inițiind reacții între aliajul zircaloy și apă.
Procesul de oxidare formează hidrogen, care se amestecă cu aburul care este ventilat. Hidrogenul fiind
un gaz ușor inflamabil, amestecat cu aerul va reacționa cu oxigenul din aer, producând o explozie. Într-
un anume moment din timpul ventilării, hidrogenul acumulat s-a amestecat cu aerul și s-au produs
explozii la două reactoare și incendiu la unul, în afara containerului de protecție din beton, dar în
interiorul clădirii reactorului (care nu îndeplinește un rol în securitatea instalațiilor). S-a distrus
acoperișul și zidurile clădirii reactorului, dar nu a fost avariat containerul de beton și nici sistemele de
siguranță ale centralei.
Din moment ce unele bare de combustibil au depășit 12000C de grade, unele din ele au fost
avariate. Materialul nuclear este intact, dar startul de zircaloy a început să cedeze. În acest moment,
unele produse radioactive au început să se amestece cu apa și cu aburul din reactor. Mici cantități de
cesiu și iod au fost detectate în aburul ventilat în atmosferă.
Deoarece posibilitățile de răcire ale reactorului au rămas limitate, iar nivelul apei continua să
scadă, s-a decis injectarea în reactor de apă de mare amestecată cu acid boric, borul fiind un element

11
cunoscut pentru proprietățile sale de absorbție a neutronilor, cât și de a capta iodul și cesiul care au mai
rămas în reactor, pentru ca aceste produse să nu mai ajungă în atmosferă.
Acest procedeu a scăzut temperatura tuburilor de combustibil până la un nivel care nu mai era
periculos. Deoarece reactorul era închis, procesul de dezintegrare nucleară a ajuns la un nivel mult mai
scăzut, presiunea în centrală a fost stabilizată și ventilarea de abur în atmosferă nu mai era necesară.
În faţa celui mai recent accident nuclear, cel de la Fukushima, oficialităţile japoneze au hotărât
depopularea forţată a zonei (a fost interzis accesul la mai puţin de 20 Km în zona centralei nucleare de
la Fukushima) şi interzicerea pescuitului, constatându-se faptul că peştii au fost contaminați cu uraniu.
Efectele negative nu au fost resimţite doar pe plan local, ci şi internaţional, radiaţiile făcându-se
simţite şi în state precum New York, Alaska, Hawaii, Oregon, California, Montreal şi Australia,
determinând îngrijorarea şefilor de stat ca nu cumva urmările nefavorabile să fie comparabile celor de la
Cernobâl din anul 1986.
Cercetătorii sunt de părere că între cele două accidente nucleare (Fukushima 2011 vs Cernobâl
1986) nu există termen de comparaţie în ceea ce priveşte degradarea mediului şi efectele asupra
sănătăţii populaţiei:
- explozia de la Cernobâl s-a realizat cu un reactor în funcţiune care a trimis cantităţi mari de
radiaţii în atmosferă, răspândindu-le peste tot în lume; la Fukushima, reactoarele erau oprite şi nu a
existat o explozie în interiorul incintei de securitate
- diferenţa constă şi în numărul de victime şi pierderi economice, Cernobâlul constituind cel mai
grav caz de explozie a unei centrale nucleare.
▪ Politici actuale
Deoarece accidente la centralele nucleare pot să aibă loc indiferent de progresul tehnologic
(centrala de la Cernobâl era mai actualtă, comparativ cu Fukushima), multe state ale lumii şi-au
manifestat aprobarea sau dezinteresul faţă de dezvoltarea industriei nucleare. Astfel, unele state
(Germania, Suedia, Spania) au limitat durata de viaţă a centralelor şi au interzis construcţia unor noi
reactoare, altele (Austria, Grecia, Danemarca, Irlanda, Luxemburg, Italia, Portugalia) au decis să nu
folosească energia nucleară.
În procesul de producţie al energiei nucleare, cele mai periculoase sunt deşeurile care afectează
mediul şi sănătatea prin radioactivitate, scurgeri de apă acidă care mobilizează metalele grele, nori de
praf. Cel mai periculos este combustibilul uzat cu un nivel de radioactivitate foarte ridicat.
În vederea minimalizării impactului acestor deşeuri, pot fi luate o serie de măsuri:
- depozitarea treptată a deşeurilor pe fundul oceanelor
- trimiterea deşeurilor în spaţiu
- păstrarea în cadrul centralelor nucleare până li se va găsi o utilizare în viitor (soluţia fiind utilizată
în prezent).
În prezent, se discută în rândul specialiştilor şi despre fitoremediere (decontaminarea cu
marijuana). Procedeul a fost recomandat pentru Fukushima de către administratorul general al
Comisariatului Francez pentru Energie Atomică, primele experienţe fiind făcute în anul 1998 la Cernobâl,
cu unele rezulate favorabile. Cu ajutorul acestei plante, s-a demonstrat că solurile pot fi restaurate graţie
rădăcinilor care absorb deşeurile de orice fel, şi s-a constatat o purificare a perimetrului contaminat cu
80%.
3.3.4.Efectele radiațiilor ionizante asupra organismului. Radiogenetica
3.3.4.1. Modul de acţiune al radiaţiilor ionizante
Teoria ţintei sau teoria acţiunii directe, explică moartea celulară prin acţiunea radiaţiilor ionizante
asupra unor porţiuni radiosensibile din celulă, numiţi centrii vitali, un rol important revenind dozei şi
naturii radiaţiei.

12
 Teoria radicalilor liberi sau teoria acţiunii indirecte, indică reacţii primare cu apa din organism,
ionizând-o. Rezultă radicali radiolitici de tip hidroxil (HO) şi hidroxiperoxidic (HO2) foarte activi care
declanşează reacţii secundare.
3.3.4.2. Relaţia doză-efect
Relaţia liniară doză-efect constă în:
- absenţa unui prag, efectul apărând la orice expunere
- creşterea proporţională a intensităţii efectului biologic cu doza de iradiere
- cumul de doză şi de efecte
- doză totală cumulată cu rol determinant
- timpul de iradiere indiferent
- lipsa de manifestare a factorilor de regenerare.
Relaţia sigmoidală doză-efect se caracterizează astfel:
- existenţa unui prag al dozei sub a cărui valoare nu apar efecte
- cumularea dozei nu este dominantă datorită regenerării intense, devine însă evidentă după
epuizarea regenerării
- factorii de regenerare acţionează intens, mai activ la doze mici.
3.3.4.3. Radiosensibilitatea sub aspect morfologic şi funcţional
Din punct de vedere morfologic, cele mai sensibile ţesuturi sunt cele cu diferenţiere biologică
mică şi viteză de diviziune mare: ţesutul hematoformator, ţesutul genital, epiteliul gastrointestinal,
ţesutul embrionar, timusul, splina.
Din punct de vedere funcţional, radiosensibilitatea ţesuturilor variază invers, raportat la aspectele
morfologice. Astfel, ţesutul nervos este cel mai radiosensibil.
3.3.4.4. Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante
Efectele biologice rezultate în urma expunerii la radiaţii ionizante sunt de două tipuri:
- efecte precoce, obligatorii, expresia unui prag, cel mai adesea reversibile, cu gravitate
dependentă de doză
- efecte cronice, cu probabilitatea apariţiei proporţională cu doza şi a relaţiei liniare doză-efect, cu
evoluţie lentă, aparent aleatorii, grave, cel mai frecvent nereversibile.
▪ Efectele precoce sunt efecte somatice interesând individul radioexpus.
Radioexpunerea externă globală la doze crescute, peste 1 Gy, timp de câteva minute până la
câteva ore, duce la boala acută de iradiere caracterizată astfel:
Faza prodromală cu durata de câteva ore, caracterizată prin greţuri, vărsături, diaree, senzaţie de
rău, oboseală.
Faza de latenţă în care persoana radioexpusă nu prezintă niciun simptom. Durata este
dependentă de doză şi de natura formei clinice ulterioare.
Tabloul clinic prezintă simptome aparţinând sindroamelor cu manifestare în următoarea ordine:
1-2 Gy, reacţie generală uşoară cu astenie, stare de rău, remisiune după 24 h; 2-4 Gy, reacţie
hematopoietică: limfocite <, leucocite <, trombocite <, anemie, remisiune după 4-6 luni; 4-6 Gy, reacţie
hematopoietică gravă = atingere severă a funcţiei medulare; 6-7 Gy, reacţie gastrointestinală; 8-10 Gy,
reacţie pulmonară; peste 10 Gy, reacţie cerebrală, deces în 14-36 h.
Boala acută de iradiere apare numai în situaţii speciale, accidentale, la persoane aflate în
imediata apropiere a accidentului nuclear (bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki; lichidatorii de
la Cernobâl).
Radioexpunerea externă localizată determină manifestări patologice în funcţie de regiunea
expusă:
Leziunile cutanate sunt cele mai frecvente leziuni şi apar la nivelul mâinilor şi degetelor sub formă
de eritem precoce, la câteva ore după expunere.
Manifestările cutanate depind de doză:

13
 - căderea temporară a părului la doză de 4 Gy; epilarea definitivă la 16-20 Gy
- radiodermită eritematoasă, la expuneri la doze de 6-12 Gy
- radiodermită exsudativă
- radiodermită necrozantă, la doze peste 25 Gy.
Leziunile oculare apar la expuneri la doze de 2 Gy şi la nivelul componentei cu cea mai mare
radiosensibilitate, cristalinul: opacifiere rapid progresivă; conjunctivită acută de gravitate moderată.
Leziunile gonadelor se datoresc radiosensibilităţii celulelor germinale.
- La bărbat: spermatogoniile sunt cele mai radiosensibile; sterilitate tranzitorie începând cu doza
de 0,3 Gy, şi definitivă, începând cu 5 Gy; celulele endocrine puţin radiosensibile, rămân îndemne, fără
castrare.
- La femeie: sterilitate prin distrugerea ovocitelor şi tulburări ale ciclului menstrual prin
distrugerea celulelor endocrine; castrare la 6-8 Gy.
Efecte asupra dezvoltării embrionului uman
De importanţă majoră pentru embriogeneză sunt primele 6-7 săptămâni de gestaţie. Dacă în
această perioadă are loc o radioexpunere chiar redusă, sub 0,1 Gy, pot apare malformaţii congenitale la
nivelul creierului (anencefalie, hidrocefalie, atrofie cerebrală, arieraţie mintală), ochiului (anoftalmie,
microoftalmie, retinoblastom), scheletului (nanism, craniostenoză, spina bifida, malformaţii ale
extremităţilor). Cea mai mare radiosensibilitate o au neuroblastele, în toată perioada de gestaţie şi în
primele luni după naştere.
În stadiul fetal, radiosensibilitatea este mai scăzută.
În caz de radioexpunere inoportună, întreruperea de sarcină este legiferată în funcţie de doza de
expunere şi vârsta gestaţiei.
▪ Efectele tardive
Sunt efecte stocastice (probabile), somatice, interesând individul expus, şi genetice, interesând
descendenţii. Ele sunt asociate unor expuneri la doze mici şi pe perioade îndelungate de timp. Datele
existente se bazează pe studii epidemiologice la grupuri expuse radioactivităţii naturale crescute, la
grupuri expuse profesional, pe pacienţii supuşi iradierii medicale, pe supravieţuitori ai
bombardamentelor din Japonia, la populaţia ex-URSS.
Efectele stocastice somatice se datoresc unor doze foarte diferite, apar la intervale variabile de la
luni la ani, cu interesarea tuturor ţesuturilor şi organelor.
Scăderea duratei de viaţă.
Carcinogeneza
- Cancerele cutanate, în caz de radioexpunere locală importantă la raze X sau gamma, cu doze de
zeci de Gy, după o perioadă de latenţă de 12-50 ani.
- Tumorile osoase datorate Radiului 228, cu o latenţă medie de 15 ani.
- Leucemiile pot fi induse de radiaţiile ionizante, exceptând leucemia cronică limfoidă.
- Cancerele tiroidiene au cunoscut o creştere a frecvenţei la supravieţuitorii de la Hiroshima şi
Nagasaki, la copiii din Belarus după accidentul de la Cernobâl, la subiecţi radioexpuşi în copilărie pentru
hipertrofie timică.
- Tumorile pulmonare, au o frecvenţă crescută la minerii din minele de uraniu expuşi la Radon
222.
Cataracta, cu debut la polul posterior al cristalinului, apare după radioexpunerea ochilor mai ales
la neutroni, după o latenţă de 6 luni până la câţiva ani.
Radiodermitele cronice apar în cadrul radioterapiei.
Efectele stocastice genetice, rezultatul atingerii cromozomilor celulelor sexuale, interesează
descendenţii indivizilor radioexpuşi.
3.3.5. Efectele radiaţiilor ionizante asupra mediului ambiant. Radioecologia

14
 Într-un mediu ambiant radioactiv (radiactivitate naturală și radioactivitate artificială) are loc o
concentrare a radioizotopilor în substanţa vie şi în mediu. În economia biosferei, radioizotopii cu durată
lungă de viaţă sunt mai importanţi, pe primul loc situându-se Stronţiu 90, cu perioada de înjumătăţire de
28 de ani.
După acumularea preferenţială, radioizotopii se clasifică astfel:
- hidrotropi (în apă): Brom, Sulf
- echitropi (în apă şi substanţă vie): Iod 131, Stronţiu 90
- pedotropi (în sol, mâl, apă): Cesiu 134, Cesiu 137
- biotropi (în substanţa vie): Fosfor 32, Cadmiu.
Radioactivitatea mediului este mai mare în:
- provincii uranice, cu zăcăminte naturale de Radiu 226, Uraniu 238, Thoriu 232
- zone unde se depozitează pulberea şi ploaia radioactivă
- zone unde au avut loc explozii atomice
- în jurul unor centrale eletro-nucleare (În România, la Cernavodă, centrală electronucleară de tip
CANDU 700 PWHR = canadian, cu uraniu natural şi deuteriu ca accelerator. Este cel mai sigur sistem din
lume. România este singura ţară fostă comunistă în care este folosit).
Efectul ecologic al radiaţiei ionizante poate fi primar sau secundar.
Efectul primar duce la eliminarea totală din ecosistem a speciilor cu slabă radiorezistenţă.
Efectul secundar determină transformări structurale. Efectele radiaţiilor ionizante sunt parţial
înlăturate prin mecanisme de reparare, cu păstrarea sistemului ecologic ca întreg, şi mai eficiente când
iradierea nu este importantă.
3.3.6. Radioprotecţia
Normele de radioprotecţie au ca obiectiv reducerea expunerii la radiaţii ionizante
- la limite raţional posibile
- cu beneficii maxime
- cu minim de risc.
Doza maximă admisă (DMA) este doza primită de organism sau de un organ sau ţesut, şi care nu
produce efecte somatice decelabile asupra organismului iradiat sau efecte genetice la descendenţi.

15