IGIENA RADIAŢIILOR

Radiaţiile, constituenţi permanenţi ai mediului ambiental natural sau antropic,

reprezintă o categorie importantă de factori de condiţionare a stării de sănătate a
comunităţilor umane. Prin interacţiunea cu organismul uman, radiaţiile pot determina efecte
sanogene sau patogene, dar de această potenţialitate dispun numai radiaţiile absorbite.
Intensitatea efectelor biologice determinate la nivelul diferitelor structuri ale organismului
uman este dependentă, în primul rând, de energia radiaţiilor.
Din punct de vedere fizic, radiaţiile se caracterizează prin trei parametri:
 Energie
 Frecventa
 Lungime de unda (invers proportionala cu frecventa).
Intensitatea acţiunii biologice specifice asupra structurilor vulnerabile este dependenţa
de frecvenţa radiaţiilor şi implicit de energia acestora (cu cât frecvenţa este mai mare, cu atât
cuanta de energie purtată este mai ridicată).

RADIATIILE IONIZANTE
Expunerea organismului uman la acţiunea radiaţiilor ionizante poate fi urmată de
apariţia unor efecte biologice dependente de caracteristicile acestora: capacitatea de
penetraţie, respectiv de capacitatea de ionizare.
Sursele de radiaţii ionizante sunt clasificate în două mari categorii: naturale şi
antropice, care determină iradierea naturală sau iradierea antropică a factorilor ambientali şi a
organismului uman. 0rganismul uman poate recepta variate doze de radiaţii ionizante prin
iradiere externă (de la surse din afara corpului uman - aer, sol) sau prin iradiere internă (de la
radionuclizii pătrunşi în organism prin inhalare sau ingestie).
Sursele naturale de radiaţii ionizante sunt reprezentate de radiaţiile cosmice şi de
radiaţiile telurice (terestre). Acestea pot determina iradierea externă (radiaţiile gamma
terestre) sau iradierea internă, în cazul pătrunderii în organismul uman prin inhalarea sau
ingestia unor radionuclizi naturali ambientali.

IRADIEREA EXTERNA - este produsă de radiaţiile gamma emise în timpul dezintegrării

radionuclizilor primordiali sau a descendenţilor acestora. Intensitatea expunerii depinde de
concentraţia elementelor radioactive din scoarţa terestră, fiind mai mare în teritoriile în care
există depozite naturale mai mari de uraniu şi thoriu, unde predomină rocile bazaltice şi
şisturile.
IRADIEREA NATURALA INTERNA - este consecinţa pătrunderii în organismul uman a
elementelor radioactive din sol pe două căi:
  prin ingestia radionuclizilor primordiali telurici prin intermediul apei sau a
alimentelor. Amploarea riscului datorat consumării produselor alimentare (cereale,
legume rădăcini, lapte, carne, peşte) poate fi amplificat prin concentrarea
elementelor radioactive în urma parcurgerii verigilor lanţului trofic;
 prin inhalarea gazelor radioactive - radon şi thoron - provenite din sol, a căror
concentraţie este crescută îndeosebi în minele de minereu radioactiv sau cele de
mare adâncime, dar şi locuinţele şi clădirile situate deasupra pivniţelor sau
spaţiilor tehnice insuficient ventilate. Concentraţia atmosferică a radonului din
asemenea spaţii limitate depăşeşte pe cea din atmosfera liberă.

SURSELE ANTROPICE DE RADIATII IONIZANTE

Utilizarea radiaţiilor ionizante în numeroase activităţi industriale, medicină sau
cercetare ştiinţifică a determinat creşterea radioactivităţii factorilor de mediu şi a riscurilor
pentru sănătatea comunităţilor umane.
În funcţie de circumstanţele de expunere, iradierea antropica poate fi :
 ocupationala (profesionala)
 non-ocupationala (neprofesionala)
EXPUNEREA OCUPATIONALA
Expunerea ocupaţională se produce în anumite activităţi profesionale care implică contactul
cu diferite surse de radiaţii ionizante:
 industrie - extragerea minereurilor radioactive, obţinerea combustibilului nuclear
şi a energiei electro-nucleare, producerea fertilizanţilor fosfatici, extracţia ţiţeiului
şi a gazelor naturale, arderea combustibililor fosili, densimetria şi defectoscopia
non-distructivă, extragerea apei de la foarte mare adâncime, tratarea sau reciclarea
deşeurilor radioactive, sistemele de semnalizare non-electrică;
 medicină - imagistică (radioscopii, radiografii, tomografie computerizată),
medicină nucleară (diagnostic cu izotopi radioactivi), radioterapia afecţiunilor
neoplazice, sterilizarea produselor hematologice;
 cercetare - obţinerea markerilor radioactivi, fizică atomică, analize prin activare
radioactivă, tehnici de datare cu carbon-14 sau potasiu-40 (pentru determinarea
vârstei unor materiale sau specii biologice).

EXPUNEREA NON-OCUPATIONALA
Pentru comunităţile umane, principalele modalităţi de expunere la radiaţiile ionizate
sunt iradierea medicală în scop diagnostic sau terapeutic, unele aparate sau instalaţii de uz
casnic şi poluarea radioactivă a factorilor de mediu. Pentru populaţie, cea mai importantă
sursă de expunere este iradierea medicală. Mărimea riscului datorat procedeelor medicale
care implică surse de radiaţii este condiţionată de intensitatea dozei receptate (mai mare în
timpul radioscopiilor), zona iradiată (măduva hematopoetică şi gonadele au radiosensibilitate
mai mare), vârsta (mai mare la copii) sau starea fiziologică (riscul este mai mare în perioada
de sarcină).
 Dintre aparatele de uz casnic care pot constitui surse de expunere nonocupaţională la
radiaţiile ionizante cele mai frecvente sunt: receptoarele TV şi unităţile display ale
computerelor personale (datorită excitării cu electroni a ecranului); detectoarele de fum;
becurile de iluminat cu perioada de utilizare îndelungată sau arderea combustibililor fosili
pentru încălzire sau prepararea alimentelor.
5 Alte posibile modalităţi de contaminare radioactivă a factorilor ambientali, inclusiv
a surselor de apă şi alimentelor, sunt experimentarea armelor nucleare şi accidentele de la
centralele atomo-electrice. Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante Interacţiunea radiaţiilor
ionizante cu materia vie, prin transferul energiei substratului iradiat, determină apariţia unor
structuri chimice ionizate, care generează variate efecte biologice.

Pentru explicarea mecanismului de producere a efectelor biologice ale radiaţiilor

ionizante, au fost propuse două teorii, respectiv teoria ţintei şi teoria radicalilor liberi.
Teoria ţintei (teoria acţiunii directe) postulează că există anumite elemente, eventual
structuri celulare, asupra cărora acţionează radiaţiile ionizante, producând lezarea sau chiar
distrugerea celulei. Studiile de radiobiologie sugerează ca elementele cu cea mai mare
sensibilitate sunt acizii nucleici. Se estimează că, pentru afectarea celulei, sunt necesare
minimum 15-20 ionizari la nivelul structurilor sensibile, fenomenul fiind mai evident în
timpul mitozei nucleului celular.
Teoria radicalilor liberi (teoria acţiunii indirecte) consideră că efectele radiaţiilor
ionizante nu sunt consecinţa interacţiunii lor nemijlocite cu structurile sensibile, ci sunt
intermediate de radicalii liberi rezultaţi în urma radiolizei apei (radicalul hidroxil HO si
hidroxiperoxidic HO2). Efectele biologice apar în condiţiile depăşirii eficienţei sistemelor
fiziologice de neutralizare a radicalilor liberi (superoxid dismutaza şi sistemul reducător
glutation-peroxidaza), iar intensitatea lor depinde de cantitatea de radicali liberi formaţi.

FORME DE MANIFESTARE A EFECTELOR BIOLOGICE

Interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materia vie poate genera consecinţe variate, care
pot fi clasificate în două mari categorii de manifestări: precoce şi tardive.
Manifestările precoce sunt reprezentate de efectele somatice care apar după un
interval scurt de la iradiere. Interesează numai persoana expusă şi apariţia lor poate fi
anticipată în funcţie de doza receptată de organismul sau ţesutul iradiat. Deoarece sunt
expresia efectelor tip sigmoidal (doza cu prag), intensitatea şi gradul de reversibilitate sunt
dependente de mărimea dozei absorbite.
Manifestările tardive apar după intervale de timp variabile, de câteva luni până la
câţiva ani, de la expunere. Sunt considerate efecte stochastice, care se produc întâmplător, iar
probabilitatea statistică a frecvenţei de manifestare scade odata cu doza receptată.
Efectele somatice precoce sunt manifestări generate de expunerea externă la doze
unice sau repetate în timp scurt, care diferă în funcţie de mărimea zonei iradiate - iradierea
întregului corp sau iradierea anumitor zone corporale.
 Iradierea externă a întregului corp cu doze sub 2 Gy produce astenie, stare generală de
rău şi greţuri, care apar la 3-6 ore de la expunere, însoţite de modificări hematologice
(leucopenie prin lezarea seriei limfoide şi mieloide). În general, tulburarile se remit după 24
ore.
Expunerea organismului, într-un timp scurt, la doze mai mari de 2 Gy determină boala
acută de iradiere cu evoluţie în trei faze:
 faza prodromală caracterizată prin adinamie, inapetenţă, stare generală alterată,
eventual obnubilare;
 faza de remisiune a cărei durată este invers proporţională cu mărimea dozei
receptate de organism;
 perioada de stare care, în funcţie de doză, are trei forme de manifestare
(sindroame): sindrom hematologic în cazul expunerii la doze de 2- 10 Gy; sindrom
gastrointestinal la iradieri egale sau mai mici de 4 Gy şi sindrom nervos central,
dacă doza absorbită este mai mare de 10 Gy.
Sindromul hematologic debutează cu anorexie, greţuri, vărsături şi stare de apatie,
simptome care ating apogeul în 6-12 ore. Urmează faza de remisiune de 24 până la 36 ore în
care simptomele dispar complet. În timpul perioadei de aparentă sănătate debutează procesul
de distrugere, uneori ireversibilă, a sistemului hematopoetic mieloid şi limfoid. Se manifestă
prin limfopenie, 7 neutropenie, anemie şi trombocitopenie, urmate de hemoragii, dezechilibre
electrolitice şi creşterea susceptibilităţii la infecţii.
Uneori, prin lezarea marcată a timusului şi a plăcilor Payer apare imunosupresia
gravă, care poate contura sindromul imunologic asociat.
Sindromul gastrointestinal este dominat de greţuri, vărsături şi diaree care produc
deshidratarea marcată, reducerea volumului plasmatic , colaps vascular şi moarte.
Iniţial, sindromul gastrointestinal este consecinţa toxemiei datorate necrozei tisulare,
pentru ca ulterior să fie perpetuat prin atrofia progresivă a mucoasei tractului gastrointestinal.
În stadiile avansate, denudarea vilozităţilor intestinale determină plasmoragie masivă în
lumenul intestinal.
Decesul survine în 3-10 zile prin plasmoragie şi septicemie cu floră intestinală
proprie, probabilitatea acestuia fiind proporţională cu doza receptată: sub 2 Gy mai redusă,
sub 4 Gy aproape 50% din persoanele iradiate decedează, iar la iradieri de 5-10 Gy şansa de
supravieţuire este practic nulă.
Sindromul nervos central (neuropsihic) apare în cazul expunerii organismului într-un
timp scurt la doze extrem de mari (peste 10 Gy), condiţie întâlnită numai în situaţii speciale
cum sunt accidentele nucleare majore.
Asemenea contexte situaţionale vizează operatorii şi formaţiunile de intervenţie
(pompieri şi „lichidatori „) din unităţile nucleare şi numai arareori grupuri populaţionale din
imediata vecinătate a unităţii nucleare implicate (de exemplu bombardamentele de la
Hiroshima şi Nagasaki sau accidentul de la Cernobâl din 1986).
Sindromul nervos central debutează printr-o perioadă prodromală cu greţuri, vărsături,
apatie şi somnolenţă care evoluează spre prostraţie datorată focarelor inflamatorii
nonbacteriene cerebrale sau produşilor toxici radio-induşi. În scurt timp se instalează tremor,
convulsii, ataxie, iar decesul survine în câteva ore.
Efectele genetice radioinduse sunt manifestări tardive, de tip stocastic, care apar
datorită iradierii celulelor germinale. Afectarea materialului ereditar prin acţiunea mutagenă a
radiaţiilor ionizante determină defecte genetice (mutaţii perpetuate prin procreere) care se
manifestă la descendenţii persoanelor expuse. Asemenea dezordini genetice ereditare pot fi:
aberaţii cromozomiale grave care pot impiedica formarea oului sau viabilitatea embrionului;
mutaţii letale sau neletale cu caracter predominant recesiv.
Deşi la descendenţii persoanelor expuse ocupaţional la radiaţii ionizante nu au fost
observate defecte genetice semnificative, se estimeaza ca cel putin o treime din toate
defectele genetice pot fi consecinţa iradierii naturale.

MASURI DE RADIOPROTECTIE
Deoarece diferitele surse antropice de radiaţii ionizante sau modalităţi de expunere au
o deosebită importanţă economică, medicală sau ştiinţifică, măsurile de radioprofilaxie au ca
obiectiv principal reducerea expunerii la limite raţional posibile, în condiţiile obţinerii de
beneficii maxime cu minim de risc.
Aceste limite sunt reprezentate de doza maximă admisă (doza receptată de întregul
organism, de un organ sau ţesut, şi care, în lumina cunoştinţelor actuale, în iradierea externă
sau internă, nu produce efecte somatice decelabile pe toată durata vieţii sau efecte genetice la
descendenţi).
Măsurile de radioprotecţie din ţara noastră sunt cuprinse în Normele republicane de
radioprotecţie (Ordinul MS nr.51/1983) prin care este stabilită doza maximă admisă pentru 3
grupe de populaţie în funcţie de contextul expunerii:
 50 mSv pe an pentru populaţia expusă profesional (iradiere internă sau externă a
întregului corp, gonadelor, capului, trunchiului, a organelor hematopoietice şi a
cristalinului);
 5 mSv pe an pentru persoanele din populaţie, reprezentând grupul de populaţie
care locuieşte sau lucrează permanent în vecinătatea unor obiective nucleare;
 0,02 Sv pe 30 ani doza genetică maximă admisă pentru populaţia în ansamblul ei.
Pentru prevenirea efectelor somatice tardive, Comisia internaţională de radioprotecţie
(ICRP, 1991) recomandă următoarele doze maxime admise (cu excepţia iradierii prin fondul
radioactiv natural sau proceduri de radiodiagnostic):
 sub 70 mSv pe întreaga durată a vieţii;
 excepţional cel mult 5 mSv pe an;
 doza medie pe 5 ani mai mică de 1 mSv pe an.
RADIATIILE ULTRAVIOLETE
Radiaţiile ultraviolete sunt radiaţiile electromagnetice care au lungimea de undă
cuprinsă între 100-400nm. Energie cuantică a radiaţiilor ultraviolete este insuficientă pentru a
produce ionizarea substratului asupra căruia acţionează, dar destul de mare pentru a provoca
excitarea atomilor şi produce reacţii fotochimice.
In funcţie de efectul biologic predominant radiaţiile ultraviolete (RUV) pot fi
clasificate în trei benzi:
 radiaţiile ultraviolete A (RUV-A) reprezentate de banda cu lungimea de undă între
320-400nm. Prin interacţiunea cu structurile tegumentare au efect predominant
pigmentogen;
 radiaţiile ultraviolete B (RUV-B) reprezentate de banda cu lungimea de undă între
280-320 nm. Asupra tegumentelor au efect predominant eritematogen;
 radiaţiile ultraviolete C (RUV-C) ), reprezentate de banda cu lungimea de undă
între 200-280 nm, au efect predominant bactericid.

SURSE NATURALE DE RADIATII ULTRAVIOLETE

Principala sursă naturală este Soarele, care emite radiaţii ultraviolete cu lungimea de
undă cuprinsă între 10-7 -10-8 m. Cantitatea şi intensitatea radiaţiilor ultraviolete solare care
ajung până la suprafaţa terestră sunt dependente de:
1. Integritatea stratului de ozon stratosferic (dispus la altitudinea de 15-35 km sub
forma unei pături cu grosimea medie de aproximativ 20 km) care reţine radiaţiile ultraviolete
în funcţie de lungimea lor de undă:
2. Angulaţia soarelui (unghiul soarelui) faţă de axa Pământului, respectiv unghiul sub
care radiaţiile ultraviolete traversează atmosfera.
3. Altitudinea - intensitatea radiaţiilor ultraviolete creşte pe măsura creşterii altitudinii,
astfel ca expunerea comunităţilor din zonele montane este mai mare decât a celor din zonele
de şes.
4. Difuzia în straturile atmosferice inferioare, datorită unor fenomene meteorologice
(norii, ceaţa sau bruma) sau poluării cu particule în suspensie, poate diminua cantitatea de
radiaţii ultraviolete de la nivelul solului, generând în situaţii extreme, carenţa de ultraviolete.
5. Reflexia de către diferite suprafeţe poate amplifica intensitatea radiaţiilor
ultraviolete şi implicit potenţialele riscuri: majoritatea suprafeţelor naturale (diferitele
structuri geologice şi apa) reflectă aproape 10% din radiaţiile ultraviolete incidente, iarba
reflectă în medie 3%, suprafeţele de nisip cca.10- 25%, iar zăpada proaspătă aproximativ
80%.

SURSE ANTROPICE DE RADIATII ULTRAVIOLETE

Pentru populaţia din mediul non-ocupaţional principalele surse antropice de expunere
la radiaţiile ultraviolete sunt:
  sistemele de iluminat cu becuri (tuburi) fluorescente sau de cuarţ tungsten-halogen
de mare intensitate;
 instalaţiile de bronzare artificială (lămpile sau păturile solare) din saloanele de
cosmetică sau înfrumuseţare. Tuburile fluorescente din aceste instalaţii emit cu
precădere radiaţii ultraviolete din banda A ( 320-400 nm, cele mai importante
pentru pigmentogeneză, respectiv bronzarea tegumentelor), dar şi cantităţi reduse
de radiaţii ultraviolete B nocive;
 „lumina neagră” - black light - folosită în discoteci pentru realizarea unor efecte
luminoase speciale.
În mediul ocupaţional cele mai frecvente surse antropice de radiaţii ultraviolete
pot fi:
 sursele industriale, respectiv corpurile încălzite la temperaturi ce depăşesc 15000
C, instalaţiile de fotopolimerizare, dezinfecţie şi sterilizare, aparatele de sudură,
arcurile voltaice şi utilizarea lasser-ului;
 sursele medicale, reprezentate de aplicaţiile diagnostice şi terapeutice (în
fizioterapie) ale radiaţiilor ultraviolete şi lămpile cu ultraviolete folosite pentru
dezinfecţia laboratoarelor de microbiologie, virusologie sau a blocurilor
operatorii;
 sursele comerciale reprezentate de detectoarele de bancnote false şi documente cu
regim special.

EFECTELE ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

Asupra organismului uman, radiaţiile ultraviolete determină efecte generale (respectiv
asupra metabolismului) şi efecte locale (reprezentate de efectele asupra tegumentelor şi
asupra ochiului).
Datorită rolului radiaţiilor ultraviolete în sinteza vitaminei D, indispensabilă absorbţiei
intestinale a calciului, principalul efect metabolic benefic este efectul asupra metabolismului
mineral fosfo-calcic. Prin iradierea tegumentelor cu radiaţii ultraviolete, 7-dehidrocolesterolul
(provitamina D3) existent în piele, în compoziţia sebumului secretat de glandele sebacee, este
izomerizat, printr-o reacţie fotochimica, în colecalciferol (vitamina D3 naturală) care reglează
absorbţia calciului în intestinul subţire şi ulterior depunerea în structurile dense.
Deoarece provitamina D3 este fotolabilă, expunerea excesivă la radiaţiile solare
determină fotoliza acesteia în fotoproduse inerte biologic, respectiv lumisterol şi tachisterol.
Faptul că rata izomerizarii 7-dehidrocolesterolul în colecalciferol este limitată la 5-15% din
cantitatea totală existentă în tegumente, denotă că efectul benefic antirahitic al radiaţiilor
ultraviolete nu este mai intens în cazul expunerilor ce depăşesc anumite limite.
După fotosinteză colecalciferolului la nivelul tegumentelor, acesta este transportat pe
cale sangvină în ficat, unde este metabolizat în 25- hidroxicolecalciferol. Dacă în perioada
premergătoare expunerilor ulterioare la radiaţiile ultraviolete, colecalciferolul nu pătrunde în
circulaţia sangvină, acesta poate fi degradat, relativ repede, în produşi lipsiţi de activitate
biologică (suprasterol 1, suprasterol 2 si 5,6-transcolecalciferol).
 De aceea, expunerea excesivă la radiaţiile solare, şi implicit la ultraviolete, poate
anula efectul benefic antirahitic. Se admite ca, pentru populaţia din teritoriile situate sub 600
latitudine, expunerea tegumentară parţială zilnică de aproximativ 15 minute, între orele 9-16,
asigură sinteza nevoilor biologice de vitamina D3 (iradiere echivalentă cu 1/8 - 1/10 din doza
eritem).
Radiaţiile ultraviolete, pe lângă abilitatea de polimerizare fotochimica a 7-
dehidrocolesterolului, sunt capabile să regularizeze producţia în tegumente atât de
provitamina D3 cât şi de vitamina D3.
Pe lângă acest efect principal, expunerea organismului uman la doze moderate de
radiaţii ultraviolete induce o serie de reacţii benefice de stimulare generală a proceselor
metabolice:
 creşterea metabolismului bazal;
 intensificarea oxidărilor celulare datorită stimulării tiroidiene;
 creşterea schimburilor gazoase;
 stimularea metabolismului intermediar glucidic, protidic şi lipidic;
 stimularea proceselor imunologice;
 stimularea hematopoezei;
 creşterea capacităţii de efort fizic;
 diminuarea colesterolemiei.

EFECTELE ASUPRA TEGUMENTELOR

Datorită penetrabilităţii reduse, întreaga energie a radiaţiilor ultraviolete este eliberată
la nivelul celulelor epidermice, ceea ce determină o serie de reacţii fotochimice în urma
cărora rezultă histamina şi alte substanţe vasoactive, radicali liberi, distrugerea lizozomilor cu
eliberarea enzimelor lizozomale proteolitice s.a.
Efectele tegumentare pot fi precoce (eritemul actinic, pigmentaţia şi
fotosensibilizarea) sau tardive (elastoza solară, nevii pigmentari şi cancerul cutanat).
- Eritemul actinic - Formele de manifestare ale eritemului actinic, generat în special
de radiaţiile ultraviolete B, sunt dependente de doza receptată şi de unii factori individuali
dintre care mai importanţi sunt pigmentaţia naturală şi suprafaţa tegumentară expusă.
Eritemul actinic, bine delimitat, apare la 2-3 ore de la expunere, perioada necesară eliberării
de mastocite a unor amine vasoactive histaminice şi prostaglandine. Este acompaniat de
usturime şi durere locală, şi, mai rar, de fenomene generale: cefalee, vertij, hiperexcitabilitate,
frisoane. Atinge intensitatea maximă între 8-24 ore de evoluţie, după care se estompează
treptat, în câteva zile (în medie 24-72 ore), lăsând pigmentaţie. Expunerea tegumentelor la
doze mari de radiaţii ultraviolete produce fenomene de necroză celulară, cu apariţia
flictenelor, care se vindecă greu lăsând pigmentaţie definitivă.
- Pigmentaţia tegumentară - Pigmentaţia (sau bronzarea) este consecinţa formării
melaninei printr-un proces biochimic, catalizat fotochimic de radiaţiile ultraviolete (mai ales
de RUV-A), de transformare a promelaninei din celulele melanoblastice şi melanofore,
situate în stratul bazal al epidermului, respectiv al dermului. Se consideră că pigmentaţia
tegumentelor este un mecanism natural de protecţie a pielii împotriva agresivităţii radiaţiilor
ultraviolete datorită efectului de ecranare a tegumentelor de către pigmenţii melanici, dar şi
prin îngroşarea stratului cornos tegumentar expus.
Prin expunerea la radiaţiile ultraviolete se produc două tipuri de pigmentaţie
(bronzare):
 pigmentaţia precoce, prin care tegumentele devin mai inchise la culoare după
câteva minute de la expunere, datorită efectului fotocatalitic de transformare a
promelaninei preexistente în pigment melanic. La cateva ore după întreruperea
expunerii fenomenul se atenueaza progresiv, astfel ca dispare complet în cel mult
36 ore.
 pigmentaţia tardivă se produce pe parcursul a câtorva zile (în medie trei) datorită
neoformării de promelanină, respectiv melanină, proces denumit
neomelanogeneză. Această pigmentaţie poate persista de la câteva săptămâni până
la câteva luni.

- Fotosensibilizarea - La un număr limitat de persoane, expunerea la radiaţiile solare

poate induce apariţia unor manifestări tegumentare de tip alergic, respectiv fenomene de
fotosensibilizare, datorită reacţiilor fotochimice dintre radiaţiile ultraviolete şi unele molecule
fotosensibilizante. În funcţie de formele de manifestare şi mecanismul de producere,
fotosensibilizarea poate fi primară sau secundară. Fotosensibilizarea primară este consecinţa
unei sensibilităţi excesive la radiaţiile solare datorită, probabil, limitării eficacităţii sistemelor
de protecţie tegumentară.
În declanşarea fenomenelor de fotosensibilizare primară, rolul principal îl au radiaţiile
ultraviolete solare, dar acestea pot fi determinate şi de radiaţiile ultraviolete antropice cu
lungimea de undă 320-400 nm (RUV-A). Se manifestă prin erupţii polimorfe pruriginoase,
uzual papulo-veziculare, mai rar leziuni exematiforme sau placarde urticariene, localizate pe
zonele tegumentare expuse. Fotosensibilizarea secundară se manifestă prin leziuni
exematiforme care afectează zone tegumentare neexpuse radiaţiilor solare, care apar la
persoane deja sensibilizate la anumite molecule fotosensibilizante, radiaţiile ultraviolete
reprezentând factorul de iniţiere sau exacerbare a reacţiilor fotoalergice.
Din categoria celor mai cunoscute substanţe fotosensibilizante fac parte:
 unii agenţi topici, dintre care mai recunoscuţi sunt unii componenţi din parfumuri
sau produse cosmetice (uleiul de bergamote extras din Citrus bergamia, moscul,
ambra, acidul para-aminobenzoic prezent în creme, ecrane solare);
 psoralenii din unele plante (în special Umbelliferae: ţelina, mărar, pătrunjel,
morcovi, aghelica). Psoralenii pătrunşi în ţesutul cutanat, după fotoactivarea lor de
către radiaţiile ultraviolete naturale cu lungime de undă mare, determină reacţii de
fotosensibilizare care se manifestă prin leziuni liniare pruriginoase;
 unele medicamente: tetracicline, thiazide, fenotiazine, retinoizi, antiinflamatoare,
sulfonamide, agenţi antimicrobieni s.a.
 unii coloranţi: albastru de metil, eosina, fluoresceina;
 porfirinele din stări patologice ca lupus eritematos sistemic şi porfirie.
 - Elastoza solară cutanată - Elastoza solară cutanată este o afecţiune dermatologică
care apare în contextul expunerii cronice la radiaţiile ultraviolete. Se manifestă prin pierderea
elasticităţii naturale a tegumentelor, datorită degenerescenţei fibrelor de elastina şi colagen
din dermul profund, ca urmare a interacţiunii acestor structuri cu radiaţiile ultraviolete, şi în
special cu componenta UVA. În final, pielea devine ridată, zbârcită şi flască.
- Fenomenul de îmbătrânire a pielii - Accentuarea şi extinderea modificărilor
elastozice, la care se asociază şi alte efecte dermatologice datorate expunerii la radiaţiile
ultraviolete, dintre care mai frecvente sunt uscarea pielii, decolorarea în placarde
(corespunzătoare ruperii capilarelor sangvine), înmulţirea ridurilor, conferă pielii un aspect
îmbătrânit, caracteristic.
– Nevii pigmentari – Nevii pigmentari deşii sunt tumori benigne ale melanocitelor,
care se dezvoltă iniţial în straturile profunde ale epidermului şi doar mult mai târziu în derm.
Prezenţa lor este asociată unui risc crescut de melanom malign. Leziunile sunt frecvente la
persoanele cu ten deschis la culoare, iar localizarea de elecţie este în zonele tegumentare
expuse intermitent radiaţiilor solare.