INTERACTIUNEA RADIATIILOR CU MATERIA VIE

Materia vie, caracterizata printr-o mare heterogenitate,este alcatuita din numeroase

feluri de molecule organice, o mare cantitate de apa si substante anorganice care se afla fie
dizolvate in apa, fie sub forma de combinatii organominerale. Compozitia de baza a materiei
vii difera la plante fata de animale, difera de la o specie la alta, chiar si de la un organ la altul.
In structura materiei vii, pe elemente, 95% din masa saeste hidrogen, carbon, azot si oxigen;
la acesta se mai adauga fosforul, sulful, clorul, sodiul, magneziul, potasiul si calciul.Alte
elemente chimice impreuna constituie sub 1% si se gasesc in mod sporadic.
            Interactiunea radiatiilor cu materia, in faza initiala, nu difera daca materia este vie sau
fara viata si consta in transfer de energie. Deosebirea fundamentala apare datorita comportarii
diferite a produsilor rezultati din interactiunea primara, care depinde de tipul si energia
radiatiei cat si de compozitia chimica a materiei. Datorita marii diversitati in structura
materiei vii, interactiunea radiatiilor cu acesta va produce o multitudine de efecte, care de
multe ori sunt greu de explicat. Astfel, un flux de radiatii X sau gamma va interactiona in alt
mod decat un flux de neutroni iar radiatiile gamma actioneaza diferit asupra tesutului adipos
fata de tesutul osos.
            Radioactivitatea este proprietatea pe care o au unele elemente de a se transforma prin
dezintegrare in alt element, dupa emiterea unor raze, adica energie. Exista o radioactivitate
naturala (cea a radiului, de exemplu). Exista insa si o radioactivitate artificiala.
            Iradierea se produce cand un individ, sau un obiect, sunt supusi razelor (alfa, beta,
gamma) unei surse radioactive. Iradierea se opreste daca te indepartezi de sursa, dar efectele
ei sunt uneori ireversibile.
            Contaminarea radioactiva se produce atunci cand un individ sau un obiect intra in
contact cu un corp sau cu praf radioactiv. Aceasta contaminare este deosebit de grava cand
praful sau obiectele contaminate sunt absorbite. Anumite elemente radioactive se fixeaza in
oase sau in organe si emit raze atat timp cat sunt prezente in organism. In cazul prafului
inhalat in plamani , metode de spalare permit evacuarea produselor periculoase.
            Referitor la parcursul radiatiilor, radiatiile alfa sunt oprite de stratul superficial al pielii
(deci, in contaminarea externa a omului, efectele sunt foarte reduse). Radiatiile beta pot
traversa mai multi centimetri de tesut iar unele radiatii gamma si cele cosmice sunt
capabile sa traverseze chiar si blindaje de plumb de mai multi metri. Neutronii rapizi pot
cauza distrugeri grave la nivelul celulei, printre cela mai periculoase fiind ruperea

1
fragmentelor lanturilor acizilor nucleici. Aceleasi efecte grave asupra structurilor celulare pot
produce radiatiile alfa in cazul contaminarilor interne.
            Efectul radiatiilor asupra materiei se manifesta, mai intai, prin ionizarea materiei vii
(mai ales a apei din structura sa, efect numit radioliza apei). Radicalii liberi si ionii rezultati
prezinta o mare reactivitate chimica care poate duce si la modificarea diversilor constituienti
celulari, la formarea de peroxizi si a altor compusi citotoxici. Radiatiile ionizante pot produce
si importante distrugeri celulare, mai ales cand sunt emise din interiorul organismului
(contaminarea interna cu radionuclizi care emit radiatii alfa si beta). In iradierile cu neutroni,
in afara ionizarilor si distrugerilor subcelulare, poate apare si radioactiviatatea indusa (nuclizi,
C, Na, K, etc. din corp devinradioactivi).
            Expunerea (in acceptiune mai veche, iradierea) este actiunea prin care radiatiile
incidente unui corp provoaca transformari in acel corp. Transformarile din organismele vii
sunt cunoscute sub numele de 'efecte biologice la iradiere'. Pentru doze de expunere mici,
cand organismul poate reactiona inca in limitele fiziologice normale, se considera ca radiatiile
au un efect pozitiv. In anumite conditii de expunere la radiatii, apare o intensificare a
reactiilor prin care se realizeaza procese de sinteza, deci o stimulare temporara a
metabolismului.
            Daca sursa de radiatii este exterioara corpului iradiat, se foloseste termenul de 'iradiere
externa', iar daca sursa de radiatii este incorporata sau distribuita in masa corpului, se
foloseste termenul de 'iradiere interna'.

EFECTELE BIOLOGICE ALE RADIATIILOR IONIZANTE

Depasirea limitei normale de functionare a organismului, datorita unei doze de

expunere la radiatii, duce la dereglari ale metabolismului, care pot avea ca efect distrugeri de
constituienti celulari iar in final, moartea celulelor, tesuturilor sau chiar a organismului
respectiv. Efectele pot fi grupate astfel:
            1. Efecte somatice
Apar la nivelul celulelor somatice si actioneaza asupra fiziologiei individului expus,
provocand unele distrugeri, care duc, fie la moarte rapida, fie la reducerea semnificativa a
sperantei medii de viata. Leziunile somatice apar in timpul vietii individului iradiat. In functie
de momentul in care apar, aceste leziuni pot fi leziuni imediate sau tardive.
            Efectele somatice imediate, numite si manifestari precoce, apar la cateva zile, cateva
saptamani sau chiar luni dupa iradiere, fiind expresia efectelor cu prag. O iradiere locala

2
(interna sau externa) se poate manifesta numai prin efecte la nivelul tesutului respectiv, in
timp ce o radiere a intregului corp poate duce la aparitia unor efecte generalizate. Efectele
imediate sunt, de regula, nestochastice (nealeatorii), adica se produc la toti indivizii expusi la
o doza superioara a unei anumite valori, numita doza-prag. 
Expunerea externa a intregului corp (in cazul omului) la doze de peste 1Gy, intr-un
timp relativ scurt, duce la aparitia bolii de iradiere cu trei forme de
manifestare: gastrointestinala, hematologica si neuropsihica. Pentru dozele apropiate de 1Gy
si daca se instituie un tratament corect si precoce, bolnavul se poate vindeca. Dozele de peste
5-6 Gy duc la decese in 50% din cazuri. Boala de iradiere apare numai in situatii speciale,
dintre acestea sunt citati supravietuitorii bombardamentelor de la Hiroshima si Nagasaki, cat
si persoane din formatiunile de interventie in accidentul nuclear de la reactorul nr.4 de la
Cernobal (pompieri si 'lichidatori').
            In cele ce urmeaza sunt cateva din explicatiile unui academician, in legatura cu
accidentul de la Cernobal:
            Inainte de Cernobal, Windscale a fost cel mai grav dintre dezastrele nucleare
cunoscute ale lumii. Cantitatea de radiatie eliberata timp de doua zile (10 si 11 octombrie) –
cam 376000 curii din peste 40 de izotopi radioactivi diferiti – a fost probabil de o mie de ori
mai mare decat cantitatea eliberata dupa accidentul din 1979 de la Three Mile Island, in
Statele Unite. Norul radioactiv care a rezultat s-a intins spre sud peste Marea Britanie si in
Europa. Pe o raza de 500 kilometri patrati, fermierii au fost instruiti doua milioane de litri
de lapte , aceasta intamplandu-se la doua zile , dupa ce radiatiile incepusera sa scape de sub
control.
            Linia oficiala din acel timp era de liniste totala. 25 de ani mai tarziu s-au admis ca
fiind 33 de decese, urmare a accidentului.
            Manifestarile patologice care apar in expunerile externe locale, imbraca diferite forme,
in functie de doza si de regiunea expusa. Astfel, leziunile cutanate se manifesta prin disparitia
temporara a pilozitatii la 4Gy, pana la radiodermite cu necroza la peste 25Gy. Expunerea la
nivelul gonadelor duce la sterilizarea temporara pentru doze de 0,3Gy la barbati si de 3Gy la
femei, ori definitiva la doze mai mari de 5-6Gy.
            Efectele somatice precoce sunt si cele care apar ca urmare a expunerii embrionului
uman la doze de peste 0,1Gy in primele 3 luni de sarcina sub forma malformatiilor
congenitale, retardare mentala severa, dimensiuni crecute ale cutiei craniene, scaderea
scorului de inteligenta, convulsii etc.

3
Efectele somatice tardive apar dupa o perioada de latenta si se manifesta in principal sub
forma de leucemie sau cancer. Aceste efecte sunt de natura stochastica; demonstrarea relatiei
cauza-efect este mult mai dificila. Probabilitatea producerii unui efect este proportionala cu
doza de iradiere. Corelatia intre doza de iradiere si efectele induse se pot stabili numai in
cazul unei populatii numeroase de indivizi expusi la radiatii. Ca efect biologic fara prag, care
se manifesta la diverse doze de expunere, este citat cancerul radioindus; acesta poate apare la
cateva luni pana la zeci de ani dupa expunere.
            2. Efectele genetice (ereditare)
            Apar in celulele germinale (sexuale) din gonade (ovar si testicul). Cercetarile au aratat
ca aceste celule, in perioada de inmultire sunt sensibile la radiatiile ionizante, ceea ce explica
actiunea mutagena. Aparitia unor mutatii letale sau subletale la descendenti se datoreaza unor
efecte imediate  ale radiatiilor ca: alterarea cromozomilor (translocatii, aparitia de
extrafragmente), ruperea unor segmente de cromatina, alterarea chimica a codului genetic, fie
prin actiunea radicalilor liberi asupra bazelor azotate ale acizilor nucleici, fie fie prin ruperea
lantului acelorasi acizi datorita dezintegrarii H-3 sau C-14 in He si, respectiv, in N. Efectele
genetice se manifesta ca boli ereditare si apar la descendentii persoanelor exuse la radiatii.
Anomaliile genetice ereditare pot merge pana la modificari inaparente (predispozitie pentru
diabet, hipertensiune arteriala, psihoze, cancere) pana la tulburari de dezvoltare si malformatii
grave. Studiile epidemiologice populationale nu au pus in evidenta modificari statistic
semnificative ale aparitiei efectelor ereditare in expunerea umana, principalele concluzii in
acest sens fiind obtinute in studiile experimentale pe animale de laborator.
            Carcinogeneza si efectele genetice sunt asociate cu expuneri la doze mici si pe
perioade indelungate de timp, cum este cazul expusilor profesionali, pacientilor supusi
tratamentelor medicale cu radiatii, persoanelor care locuiesc in zone cu radioactiviate naturala
crescuta si mai ales persoanelor afectate de accidente nucleare.
            Specialistii romani au efectuat diverse studii privind efectele radiatiilor asupra
sanatatii la grupuri din populatie expuse la radiatii. Rezultatele obtinute nu au condus la
concluzii privind relatia cauza - efect in expunerea la doze mici de radiatii.
            In timpul unei iradieri accidentale este necesar, pentru a stabili diagnosticul si
tratamentul, sa se cunoasca bine dozele primite si repartizarea lor. Tratamentele difera foarte
mult in functie de durata de expunere si de intinderea iradierii. Pentru a le cunoaste, in
anumite cazuri se reconstituie exact accidentul si se reproduce pe unmanechin facut in 31 de
transe de materiale echivaland tesuturile si oasele corpului uman si continand 320 dozimetre
implantate la diverse nivele. O tehnica noua – dozimetria biologica – permite estimarea

4
cantitativa precisa a daunelor suferite de organe si celule. Sunt detectate chiar modificarile
cromozomice. Tratamentul este complex. Un transplant de maduva poate avea loc doar daca
doza primita este omogena, alfel fiind exclus. Scopul este de a face sa creasca din nou
numarul de globule albe, de a readuce tulburarile hemoragice si de a suprima anemia
raspunzatoare de dificultatile respiratorii.
            In concluzie, leziunile produse in urma interactiunii radiatiilor cu materia vie pot duce
la moartea celulelor (efecte somatice immediate) cat si la transformari ulterioare care pot
apare la individul iradiat (efecte somatice tardive) sau la descendenti(efecte genetice).
            Celulele somatice si sexuale, in inmultirea lor, sunt sunt foarte sensibile la radiatii
tocmai datorita distrugerilor provocate de radiatiile ionizate asupra cromozomilor. Astfel se
explica marea vulnerabilitate a celulelor sexuale si actiunea sterilizanta rezultata in urma
expunerii la radiatii ionizante. Sterilitatea poate fi partiala sau totala, reversibila sau definitiva,
in functie de doza.

DOZA LETALA 50% (DL50)

Dozele mari de radiatii provoaca moartea indivizilor expusi la diverse intervale de
timp de la expunere. Pentru evaluarea acestui efect se utilizeaza termenul de DL50. Acesta
reprezinta doza teoretica de radiatii ionizante care poate produce moartea intr-un timp
determinat a 50% din indivizii expusi. Iradierea experimentala a numeroaselor specii de
plante si animale scot in evidenta o mare variabilitate a sensibilitatii fiintelor vii, respectiv a
DL50.
            Organismele cele mai rezistente la radiatiile ionizante sunt bacteriile iar cele mai
sensibile sunt organismele cu sange cald (mamifere si pasari).

CARACTERISTICILE ACŢIUNII RADIAŢIILOR IONIZANTE ASUPRA

SISTEMELOR BIOLOGICE

Dacă asupra unui sistem biologic acţionează simultan sau succesiv la intervale mici de timp
mai multe tipuri de radiaţii ionizante efectele acestora se însumează. 3 Iradierea organismului
poate fi externă, caz în care sursa de radiaţii se află în exteriorul organismului sau internă
când sursa de radiaţii se află în interiorul organismului, ajunsă acolo accidental datorită
contaminării sau injectată în scop terapeutic sau pentru diagnosticare (cazul scintigrafiei sau
tomografiei cu emisie de pozitroni).

5
Efectele iradierii sunt cumulative în timp. Aceasta înseamnă că iradieri succesive, dar la
intervale nu foarte mari de timp, duc la acelaşi rezultat ca şi o iradiere la un moment dat cu o
doză mai mare de radiaţii.
Acesta este motivul pentru care radiografiile sau tomografiile computerizate (nu cele RMN)
nu trebuie repetate la intervale mici de timp dacă nu este strict necesar. Aici trebuie reamintit
că noi oricum trăim într-un mediu cu radiaţii ionizante organismul nostru fiind adaptat la acest
mediu.
Problema care se pune este nu de a scăpa total de aceste radiaţii (lucru de altfel imposibil) ci
de a nu depăşi limitele la care organismul face faţă. Iradiere cumulativă se întâlneşte, de
obicei, în practica medicală (mai ales în scintigrafie).
Eliminarea izotopului radioactiv se face prin înjumătăţire, proces caracterizat de timpul de
înjumătăţire prin dezintegrare propriu izotopului, Tf = T1/2 = ln 2/λ precum şi de timpul de
înjumătăţire prin eliminare din organism, Tb. Perioada de înjumătăţire efectivă Tef poate fi
definită astfel: Tef Tf Tb 1 1 1 = +
O altă caracteristică a acţiunii radiaţiilor ionizante este aceea că efectele lor sunt dependente
de doza biologică dar şi de debitul ei. La doze relativ mari efectele cresc proporţional cu doza.
La iradieri cu doze mici (nu foarte mult peste doza naturală de circa 0,1 mSv/an) datele sunt
contradictorii.
Unele date par a indica lipsa oricărui efect, altele par a indica o creştere a riscurilor o dată cu
doza, dar sunt şi date care arată că la creşteri mici ale dozei apar chiar diminuări ale riscurilor,
de exemplu de apariţii ale cancerelor (chiar cu până la 30%). Efectele radiaţiilor ionizante pot
fi directe sau indirecte.
Efectul direct al radiaţiilor ionizante apare în urma interacţiunii directe a particulei cu
molecule importante din organism, cum ar fi acizi nucleici, enzime sau hormoni, în urma
căreia se modifică structura spaţială a macromoleculelor datorită ruperii unor legături de
hidrogen sau a unor punţi bisulfidice. Efectul indirect al radiaţiilor ionizante se produce în
urma interacţiunii macromoleculelor din organism nu cu particulele radiaţiei ci cu alte
molecule lovite de acestea, în organism vorbim, în esenţă despre particulele de apă.
Moleculele de apă iradiată din organism dau naştere radicalilor liberi în urma procesului de
radioliză.
H2O → H + OH
Radicalii liberi atacă acizii nucleici, enzimele. Deoarece interacţiunea radiaţiilor ionizante cu
materia vie are loc prin ambele mecanisme descrise se aplică iradierea unei probe în stare
lichidă şi se compară rezultatele iradierii cu cele obţinute prin iradierea probei în stare

6
îngheţată. Dacă efectele iradierii în stare îngheţată sunt mai mici decât în stare lichidă,
înseamnă că efectul indirect al radiaţiilor a predominat, în urma radiolizei apei, radicalii liberi
produşi neputând difuza (datorită gheţii).
Legea Bergonié- Tribondeau Bergonie şi Tribondeau au stabilit experimental legea care le
poartă numele, referitoare la radiosensibilitatea unui ţesut: Un ţesut este cu atât mai
radiosensibil cu cât este mai puţin diferenţiat şi cu cât în el au loc mai multe mitoze. De altfel
această observaţie stă şi la baza radioterapiei (cobaltoterapiei) în cazul cancerelor. De
asemenea celulele şi ţesuturile tinere sunt mai radiosensibile ceea ce face ca riscurile iradierii
pentru copii să fie mai mari decât pentru adulţi. În timpul diviziunii celulare, cea mai
radiosensibilă fază este metafaza, urmată de profază, anafază şi, în cele din urmă, de telofază.
Radiosensibilitatea unui ţesut creşte cu pH-ul (cu cât pH-ul este mai bazic, cu atât ţesutul este
mai radiosensibil), cu gradul de hidratare, oxigenare, precum şi cu temperatura ţesutului. În
condiţii se pH acid, deshidratare, anoxie şi temperatură scăzută, ţesuturile devin din ce în ce
mai puţin radiosensibile.
Doza maximă admisibilă (DMA) Pentru un organism, diversele organe ţesuturi şi celule au
radiosensibilităţi diferite. Astfel mâinile şi picioarele sunt mai puţin radiosensibile în timp ce
cristalinul, gonadele şi celulele implicate în sistemul imunitar sunt mult mai radiosensibile. În
cazul unor iradieri masive, unul din primele sisteme care cedează este sistemul imunitar ceea
ce poate duce la moartea organismului în cazul oricărei infecţii (ca şi în cazul SIDA). Un alt
pericol îl constituie iradierea internă în cazul în care radioizotopul inhalat sau îngurgitat se
fixează preponderent într-un anumit organ provocând acolo o iradiere mai mare şi de mai
lungă durată.
De exemplu în cazul accidentului de la Cernobîl a existat un risc sporit de apariţie a
cancerelor tiroidiene deoarece printre izotopii emanaţi în urma accidentului se afla şi I131
fixat preponderent în tiroidă.
Doza totală anuală pe care o poate primi un om fără a suferi o leziune observabilă, excluzând
efectele genetice, se numeşte Doză Maximă Admisibilă (DMA) şi stabilirea acesteia face
parte dintre îndatoririle unui organism internaţional, Comisia internaţională pentru protecţia
împotriva radiaţiilor ionizante (CIPR).
Conform CIPR, DMA este de 5 mS/an, fiind egală cu valoarea DMA pentru cele mai
sensibile organe uradiosensibile organe sunt oasele şi tiroida pentru care DMA anuală este de
30 mSv. În permanenţă suntem supuşi unei iradieri cosmice ce constituie fondul natural de
radiaţii care duce la absorbţia unei doze de 1 mSv/an, precum şi unei iradieriri artificiale care
presupune o doză de 0,2 mSv/an. Această doză artificială poate conţine şi iradierile impuse de

7
metodele imagistice medicale, astfel: o radiografie abdominală produce o doză de 6,2 mSv, în
timp ce una pulmonară o doză de 0,27 mSv.
Dacă un individ a fost supus unei iradieri de 6 Sv, acesta poate muri în decursul unei luni din
cauza iradierii. Efectele somatice şi gentice ale radiaţiilor ionizante Efectele somatice apar în
cazul în care doza de radiaţie depăşeşte un anumit prag, ele fiind funcţie de radiosensibilitatea
ţesuturilor (capacitatea acestora de a răspunde la iradiere printr-o leziune observabilă).
Efectele genetice nu au prag şi apar în urma leziunilor cromozomiale din nucleele celulelor
reproducătoare. Aceste efecte se manifestă la urmaşi prin boli genetice, mutaţii şi chiar
moarte. Protecţia împotriva radiaţiilor Există două tipuri de metode de protecţie împotriva
radiaţiilor ionizante: metode fizice şi metode chimice.
Protecţia fizică se realizează prin situarea sursei radioactive (în cazul controlate, desigur) la
distanţe cât mai mari, prin petrecerea unui timp minim în apropierea sursei, şi prin folosirea
unor ecrane protectoare.