IGIENĂ, PREVENIREA ŞI CONTROLUL INFECŢIILOR

CURSUL IV (09.10.2020)
Radiaţiile ionizante şi radiaţiile neionizante

Radiaţiile ionizante pot fi clasificate după următoarele criterii:

a) origine:
- nucleare;
- extranuclare;
b) modul de propagare:
- corpusculare;
- electromagnetice.
Din punct de vedere medical se împart în 2 categoii:
- cu acţiune internă - sunt acelea care nu îşi exercită efectul decȃt după ce pătrund în
organism prin inhalare sau prin ingerare;
- cu acţiune externă - sunt acelea care pot acţiona asupra organismul, chiar şi de la
distanţă.

În ceea ce priveşte mecanismul de acţiune al radiaţiilor ionizante există două teorii:

a) prima teorie, conform căreia se consideră că numai acele ţesuturi sau organe care vin
în contact direct cu radiaţiile sunt afectate de acestea, se numeşte şi “Teoria Ţintei”;
b) cea de-a doua teorie, conform căreia se consideră că, de fapt, radiaţiile ionizante
acţionează asupra apei din organismul uman, pe care o ionizează, cu formarea de radicali oxidanţi.
Prin intermediul acestor radicali, acţiunea se poate propaga şi poate acţiona asupra altor ţesuturi
sau organe, care vin în contact direct cu radiaţiile ionizante.

Indiferent de aceste două teorii, acţiunea radiaţiilor ionizante se desfăşoară în 2 etape:

1) Etapa primară, unde se petrec procese fizico-chimice;
2) Etapa secundară, în care în organism apar procese biologice şi biochimice.

1
 Acţiunea radiaţiilor ionizante depinde de o serie de factori:
- tipul de radiaţie,
- doza de radiaţie,
- timpul de înjumătăţire fizic (care se traduce prin reducerea la jumătate a numărului
iniţial de atomi, timp care este diferit de la un radionuclid la altul şi poate dura de la cȃteva minute,
la cȃţiva ani);
- timpul de înjumătăţire biologic (care se traduce prin timpul de metabolizare a
radionuclidului respectiv);
- timpul de acţiune efectivă (care se calculează adunȃnd cele două timpuri menţionate
mai sus);
- organul critic (organul faţă de care radionuclidul are cea mai mare afinitate, depinde de
sensibilitatea individuală moştenită genetic şi diferă de la o persoană la alta);
- relaţia doză - efect.

Ca acţiune asupra organismul, radiaţiile ionizante exercită următoarele acţiuni:

● acţiunea somatică, care se desfăşoară în mai multe etape şi se numeşte “boala
actinică”:
- etapa primară, se manifestă prin cefalee, oboseală, insomnie, scădere în greutate;
- etapa de remisiune, toate semnele enunţate mai sus dispar, iar persoana pare a îşi
fi revenit şi e sănătoasă;
- etapa secundară, se manifestă prin modificări biologice şi biochimice, cu
simptome caracteristice şi se pot descrie 4 sindroame: hemoragipar, nervos, digestiv şi infecţios.
Toate acestea fac parte din “boala actinică” şi terapia este pur simptomatică.
● acţiunea nocivă a radiaţiilor ionizante, care este acţiunea cancerigenă,
imunosupresivă, manifestată prin creşterea numărului de infecţii de gravitate foarte mare;
● acţiunea genetică - nu se manifestă asupra persoanelor expuse, ci asupra
descendenţilor acestora; a fost evidenţiată, în primul rȃnd, prin apariţia de malformaţii la femeile
expuse la radiaţii în timpul sarcinii.

2
 Prevenirea şi combaterea radiaţiilor ionizante
În natură există radioactivitate naturală, care provine de la radiaţiile cosmice care ajung
pe pămȃnt, de asemenea radioacivitatea naturală este produsă şi de rocile radioactive din sol; apa
şi alimentele mai conţin radionuclizi, care pătrund prin ingestie în organismul omului. În afara
acestei radioactivităţi naturale, se întȃlneşte şi radioactivitatea artificială.
Poluarea radioactivă este reprezentată de multiplele activităţi de eliminare incorectă a
reziduurilor radioactive, transportul substanţelor radioactive şi depozitarea lor incorectă, precum
şi eventualele accidente radioactive.

Populaţia este protejată de expunerea la radioactivitate prin semnalarea zonelor de

radioactivitate, care sunt împărţite în două zone:
- zona primară, din imediata apropiere, de cele mai multe ori se suprapune cu incinta
unităţii care produce radioactivitate;
- zona secundară, în afara incintei propriu-zise, unde nu se va depăşi 1/10 din doza
expunerii profesionale.

Pentru restul populaţiei expunerea este întȃmplătoare, mai ales dacă sursa de poluare
radioactivă este reprezentată de folosirea în diferite scopuri a unor aparate sau ustensile care pot
elibera radiaţii ionizante, este vorba de televizoarele alb negru sau color, diverse aparate de bord
luminiscente, ceasuri asemănătoare, care produc mici dar permanente radiaţii ionizante.
O altă posibilitate de contaminare este reprezentată de contaminarea aerului, apei şi a
alimentelor. În acest scop, se fac permanent determinări de radioactivitate şi în cazul depistării
unor situaţii periculoase, se iau măsuri de combatere a contaminării.

Poluarea radioactivă a mediului se poate produce şi ca urmare a unor accidente nucleare, din
care cel mai important pe care îl cunoaştem, a avut loc la Cernobîl în 1986. Accidentul trebuie
anunţat şi specialiştii trebuie să intervină pentru punerea la adăpost a populaţiei, supravegherea
surselor de hrană şi de apă, controlul medical al persoanelor expuse şi tratarea bolnavilor.

O altfel de contaminare este examenul radiologic în scop medical. Acesta se numeşte

radiodiagnostic (radioscopie, radiografie) şi radioterapie (pentru diverse afecţiuni - cancer).
Altă problemă legată de radiodiagnostic este protecţia anumitor persoane care se încadrează
la risc: femeile gravide, radiologul, copiii (cu cȃt vȃrsta lor este mai fragedă, pericolul expunerii
este mai mare, pentru că oricȃt de bine ar dori un medic radiolog să ecraneze corpul, radiaţia se
poate extinde asupra gonadelor).

3
 În ultimul timp, o altă problemă este ridicată de medicina nucleară, unde se folosesc diverşi
izotopi radioactivi, însă se doreşte să se recurgă la izotopi cu viaţă scurtă pentru ca eliminarea să
se facă rapid, fără a deveni nociv pentru persoanele investigate.

Radiaţiile neionizante sunt acele radiaţii care nu produc ionizarea materiei cu care vin în
contact. Acestea sunt în totalitate electromagnetice şi se caracterizează, din punct de vedere fizic,
prin două elemente de bază: frecvenţa şi lungimea de undă.

Radiaţiile neionizante se împart în 3 categorii:

1) cu lungime de undă lungă 0,7 - 3 micrometri (infraroşii)
2) cu lungime de undă medie 0,4 - 0,7 micrometri (luminoase)
3) cu lungime de undă scurtă 0,2 - 0,4 micrometri (ultraviolete).

Radiaţiile infraroşii sau de undă lungă sunt cunoscute sub denumirea de radiaţii calorice,
principala lor acţiune fiind cea calorică. În contact cu organismul uman eliberează energie calorică,
prin acţiunea lor producȃnd asupra pielii un eritem caloric, caracterizat prin vasodilataţie locală
şi creşterea temperaturii, fenomen care se petrece imediat, la contactul cu suprafaţa cutanată, fără
a produce alte modificări. Mai mult chiar, la încetarea acţiunii radiaţiei, eritemul dispare la fel de
repede cum a apărut şi nu rămȃne niciun fel de semn.
Măsurarea radiaţiei infraroşii se face în calorii pe cm pătrat (cal/cm²). Omul suportă
acţiunea radiaţiei pȃnă la 1 cal /cmp /min. De la 1,5 cal /cmp /min deja apare senzaţia de cald, iar
la 2 cal /cmp /min pot apărea arsuri de diferite grade însoţite de flictene (băşici) şi după vindecarea
flictenelor lasă în urmă pigmentaţie.
O altă acţiune a radiaţiei infraroşii este asupra ochilor şi se manifestă, în primul rȃnd, asupra
corneei, producȃnd pierdere de substanţă sau ulcer cornean. Radiaţiile infraroşii pot pătrunde şi
mai adȃnc, pȃnă la cristalin, care nefiind vascularizat, fixează o mare cantitate de energie calorică,
dȃnd naştere la afecţiunea numită cataractă.
O ultimă acţiune asupra organismului se produce din cauza faptului că, aceste radiaţii străbat
cutia craniană şi pot ajunge la nivel meningeal, producȃnd insolaţia. Aceasta se caracterizează
prin: cefalee, fotofobie, hiperestezie cutanată. Temperatura corpului creşte pȃnă la 39-40 de grade
Celsius, lichidul cefalorahidian rămȃne clar dar are o tensiune crescută.
Insolaţia poate apărea, nu numai în timpul expunerii la solare, ci şi în situaţii precum în faţa
unei forje, a unui cuptor, sau a altui element, care încălzit produce radiaţie calorică în cantitate
mare.

4
 Prima acţiune în caz de insolaţie este decongestionarea meningelor cu o pungă cu gheaţă
pusă pe cap. Pentru a ne feri de acţiunea nocivă a radiaţiilor infraroşii, se recomandă purtarea de
ochelari de soare şi acoperirea capului.

Radiaţiile luminoase sau de undă medie exercită o acţiune generală asupra organismului,
pȃnă la un punct valabil şi pentru celelalte radiaţii, avȃnd drept efecte creşterea metabolisnului
general, al celui fosfocalcic, a capacităţii imunobiologice a organismului şi o acţiune specifică
asupra ochiului.
Această acţiune specifică asupra ochiului constă în influenţa pe care radiaţiile luminoase le
au asupra unor funcţii ale ochilor, respectiv acuitatea vizuală, sensibilitatea de contrast, viteza
perceperii vizuale şi stabilitatea vederii.
Toate aceste calităţi ale ochiului sunt direct proporţionale cu calitatea iluminatului. În cazul
unui iluminat insuficient, ochiul trebuie să facă eforturi de acomodare, care se manifestă prin
cefalee, vertij, lăcrimare, dureri oculare, oboseală şi pot conduce la accentuarea sau declanşarea
unor defecte de vedere, mai ales a miopiei.
În cazul unui iluminat excesiv, se produce fototraumatismul, care este carecterizat prin
dureri atroce oculare, fotofobie, lăcrimare, cefalee şi vedere neclară.
În caz de variaţii de intensitate a radiaţiilor luminoase, apare fenomenul de nistagmus sau
mişcări dezordonate ale globilor oculari. Această afecţiune a fost diagnosticată pentru prima dată
la mineri, din cauza lămpilor cu acetilenă, dar posibil produsă şi în alte împrejurări.

Altă acţiune a acestor radiaţii o reprezintă aceea asupra scoarţei cerebrale, dȃnd naştere
anumitor efecte de lungime de undă a radiaţiilor luminoase. Radiaţiile de culoare roşie au efect
excitant, în timp ce radiaţiile de culoare verde au efect sedativ. Radiaţiile galbene şi roşii produc
senzaţia de căldură, în timp ce, cele verzi şi albastre produc o senzaţie de rece.
Sensibilitatea ochiului se manifestă, cel mai pregnant, la o lungime de undă de 0,55
micrometri (μm) sau culoarea galbenă, care este vizibilă de la cea mai mare distanţă. Din acest
motiv personalul angajat la întreţinerea drumurilor utilizează această culoare pentru semnalizare.
Unitatea de măsura pentru radiaţiile luminoase este “luxul” (lx). Un grad de iluminare de
1lx este egală cu un flux luminos de un lumen distribuit uniform pe o suprafaţă de 1 mp.

5
 Radiaţiile ultraviolete reprezintă, la nivelul producerii solare, 5% din totalitatea lor. La
nivelul solului ajung însă doar 1% din aceste radiaţii.

Acţiunea biochimică se poate manifesta sub mai multe influenţe ca:

● acţiunea eritemogenă (eritemul biochimic, are la bază transformarea histidinei în
histamină cu efect vasodilatator);
● acţiunea pigmentogenă (efect biochimic, prin acţiunea UV asupra dopaxidazei şi
transformarea difeniei alaninei în melanină la nivel cutanat);
● acţiunea antirahitică (efect biochimic, transformarea provitaminei D din piele în
vitamina D3 cu rol important în metabolismul fosfo-calcic, în prevenirea osteomalaciei la adulţi
şi a rahitismului la copii);
● acţiunea antibacteriană (dezinfecţia apei şi a aerului, la bază stă un efect biochimic
de împiedicare a multiplicării bacteriene).
Radiaţiile ultraviolete au şi efect antitoxic de inhibare a unor toxine microbiene bine
evidenţiate, fiind unul dintre efectele benefice ale ultravioletelor.
Radiaţiile ultraviolete au şi unele efecte negative, precum cel cancerigen, este binecunoscut
faptul că din cauza unei puteri ionizante foarte slabă dar prezentă, UV acţionează asupra pielii
dezvoltȃnd cancerul cutanat, respectiv melanomul malign.
A doua acţiune nocivă este cea asupra ochiului, fotooftalmie, avȃnd ca semne dureri în
ochi, fotofobie, blefarospasm, lăcrimare, iar ca mijloc de protecţie se recomandă purtarea de
ochelari fumurii.
În concluzie, se poate spune că radiaţiile infraroşii au numai efecte nocive, cele luminoase
au efecte benefice iar cele ultraviolete au şi efecte benefice, cȃt şi nocive, în funcţie de doză, dar
şi de momentul şi timpul de expunere.