CAPITOLUL II

STRUCTURA FINANCIARĂ A FIRMEI

2.1 Semnificaţiile financiare ale bilanţului.

Bilanţul contabil reprezintă documentul contabil de sinteza prin care se prezinta
elementele de activ si de pasiv ale intreprinderii la incheierea exercitiului, precum si celelalte
situatii prevazute de cadrul legislativ.
Astfel, dubla reprezentare a patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanţului contabil,
care reflectă starea patrimonială a întreprinderii asigurând descrierea separată a elementelor de
activ şi a elementelor de pasiv. Activul grupează elementele patrimoniale în bunuri reale şi
creanţe, iar pasivul în capitaluri proprii şi datorii.
Abordarea financiară a bilanţului permite punerea în evidenţă a relaţiei dintre sursele de
fonduri deţinute de întreprindere şi alocările acestor fonduri. Abordarea juridică a bilanţului
permite punerea în evidenţă a opoziţiei dintre drepturi şi obligaţii respectiv dintre activ şi pasiv.
Astfel, dacă în optica juridică de abordare a bilanţului în pasiv sunt evidenţiate
angajamentele patrimoniale, în optica financiară pasivul bilanţului apare ca reflectare a
aporturilor de fonduri sau a surselor de finanţare deţinute de întreprindere.
De exemplu, contractarea unui credit de la o instituţie de credit, reprezintă o operaţiune
care are ca incidenţă financiară asupra bilanţului, un aport de resurse (fonduri) suplimentare, iar
incidenţa juridică reprezintă constituirea unei noi datorii a întreprinderii şi obligaţia acesteia de a
restitui această datorie la anumite scadenţe şi în anumite condiţii.
De asemenea, aprovizionarea cu materii prime şi materiale de la un furnizor, plata
urmând să se efectueze conform clauzelor contractuale la o dată ulterioară, reprezintă din punct
de vedere financiar o operaţiune de atragere de resurse pentru activitatea întreprinderi, iar din
punct de vedere juridic un angajament nou.
În activul bilanţului sunt reflectate din punct de vedere financiar utilizările (alocările) de
fonduri, iar din punct de vedere juridic drepturile patrimoniale de proprietate şi de creanţă
deţinute de întreprindere.
 De exemplu, deţinerea de materii prime în stoc reprezintă pentru întreprindere, din punct
de vedere financiar, o utilizare de fonduri pentru constituirea acestor stocuri, iar din punct de
vedere juridic, un drept de proprietate patrimonială asupra acestora.
De asemenea aprovizionarea cu bunuri de la terţi, plata urmînd a fi efectuată, conform
clauzelor contractuale la o dată ulterioară, reprezintă o operaţiune care are următoarele
semnificaţii financiare : o nouă sursă de finanţare, până când datoria devine scadentă, şi în
acelaşi timp, o utilizare a acestei surse de finanţare. Acestă operaţiune este interpretată din punct
de vedere a semnificaţiei juridice astfel : un angajament nou şi în acelaşi timp un drept de
proprietate patrimonială asupra bunurilor aprovizionate.

2.2. Structurarea elementelor de activ şi pasiv după criterii financiare.

Structura internă a bilanţului poate prezentată pe baza criteriului duratei activelor şi
pasivelor. Astfel, posturile de activ sunt structurate în funcţie de lichiditate, iar posturile de
pasiv în funcţie de exigibilitate.
Elementele de activ pot fi structurate după gradul lor de lichiditate, care indică
posibilitatea acestora de a fi transformate în formă bănească, într-un termen mai mult sau mai
puţin apropiat, şi în condiţii normale de utilizare.
Unele active sunt destinate a fi consumate într-o perioadă mai mare de timp, mai mare
de un an, fiind considerate imobilizări sau active imobilizate, cu un grad de lichiditate scăzut. În
această categorie intră imobilizările corporale, imobilizările necorporale, imobilizările financiare
şi o categorie intermediară numită imobilizări în curs.
Activele imobilizate se caracterizează printr-un grad redus de lichiditate, diferenţiat în
funcţie de natura acestora, amortizabile sau neamortizabile, iar pentru cele amortizabile în
funcţie de durata normală de funcţionare. Gradul de lichiditate poate fi influenţat de anumite
operaţiuni, cum ar fi de exemplu cedarea unor active imobilizate. Ele se mai numesc şi alocări
permanente sau stabile datorită rotaţiilor mai lente a capitalurilor investite în acestea.
O parte a activelor este consumată în cadrul unui ciclu de exploatare , gradul de
lichiditate fiind mai mic de un an. Aceste active, dintre care disponibilităţile băneşti sunt sub
formă de bani, au un grad de lichiditate ridicat.
 În această categorie intră activele circulante sau activele curente, fiind formate din
diversele categorii de stocuri : materii prime şi materiale, producţia în curs de execuţie, produse
finite, mărfuri; creanţele şi disponibilităţile băneşti.
Activele curente sunt denumite şi alocări ciclice sau temporare deoarece recuperarea
capitalurilor investite în acestea se realizează la încheierea unui ciclu de exploatare
(aprovizionare – producţie – desfacere).
Elementele de pasiv pot fi structurate după gradul de exigibilitate adică însuşirea acestora
de a deveni scadente la un anumit termen.
Astfe, fiecare element de pasiv corespunde unui angajament dar obligaţiile de plată sunt
diferenţiate după scadenţe foarte diferite. De altfel, unele elemente de pasiv nu comportă nici o
constrângere de rambursare la scadenţă, în această categorie intrând capitalurile proprii.
Unele elemente de pasiv, de natura datoriilor comportă o obligaţie fermă de rambursare,
iar gradul lor de exigibilitate este diferit în functie de scadenţele de plată.
Astfel cele de natura datoriilor pe termen mediu şi lung intră de asemenea în cadrul
surselor permanente sau stabile, gradul lor de exigibilitate fiind mai mare de un an.
Datoriile pe termen scurt sau datoriile curente cuprind datorii de exploatare şi credite pe
termen scurt. Sunt caracterizate printr-un un grad ridicat de exigibilitate, fiind numite şi surse
ciclice sau temporare şi fiind contractate în general pentru necesităţi ale ciclului de exploatare.
Datoriile de exploatare cuprind obligaţii rezultate din desfăşurarea ciclului de exploatare:
datorii faţă de furnizori; datorii faţă de angajaţi; obligaţii către Bugetul public; datorii către
acţionari; alte datorii.
Creditele pe termen scurt reprezintă credite contractate de la instituţiile de credit pentru
necesităţi ale ciclului de exploatare.
2.3. Structura financiară
Prin structură financiară a unei firme se înţelege raportul existent între finanţările pe
termen scurt şi cele pe termen lung , între finanţările interne şi cele externe.
Aproape în toate cazurile întreprinderile nu se finanţează în proporţie de 100 % din
fondurile proprii, se apelează şi la finanţări externe.
Selectarea finanţărilor externe şi ponderea acestora în raport cu finanţarea internă
reprezintă un aspect important al politicii de finanţare.
 Capitalul permanent (surse permanente) se compune capitaluri proprii şi credite pe
termen mediu şi lung şi acoperă activele imobilizate şi o parte a activelor circulante sub
denumirea de fond de rulment.
Resursele de trezorerie (surse ciclice) sunt formate din credite bancare pe termen scurt
precum şi din credite comerciale, adică datoriile față de furnizori.

Active Capital propriu

imobilizate Datorii pe termen Capital permanent
Mediu şi lung

Active Credite comerciale

circulante Alte datorii de exploatare Resurse de trezorerie (surse
Credite bancare pe ciclice)
termen scurt

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară.
Dacă acoperirea financiară prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită supleţe unui
întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activităţii, finanţarea
cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare
Structura financiară este o variabilă care nu depinde numai de activitatea companiei, de
obiectivele cele de creştere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care
consimte să şi le asume.
Structura financiară este influenţată şi adesea determinată de acţionari, de bănci, de stat,
de conjunctura economico – financiară, situaţia pieţei financiare, oscilaţiile ratei dobânzii
devalorizării monetare, etc.
De asemenea, adoptarea unei structuri financiare este determinată şi de creditor, care are
în vedere riscul la care se expune creditând întreprinderea.
Riscul creditorului poate fi risc de pierdere de capital, când debitorul nu poate rambursa,
risc de dobândă, când debitorul nu poate plăti dobânzile la termen, dar şi risc de imobilizare care
există chiar şi atunci când debitorul îşi achită obligaţiile la termen.
 Această presupune că creditorul îşi blochează capitalul, fiind obligat să se refinanţeze în
condiţii de dobândă şi de timp ce nu-i scurt întotdeauna asigurate.
Pentru a se proteja împotriva acestor riscuri, creditorul acţionează cerând garanţie
asigurătorilor şi în acelaşi timp, participarea debitorului cu capital propriu.
Dacă rentabilitatea este scăzută debitorul trebuie să aibă o participare mai mare cu
fonduri proprii pentru a asigura pe creditor, şi invers.