CONSERVAREA

MONUMENTELOR DIN LEMN.

DEGRADAREA LEMNULUI ÎN
AER LIBER

1
• Lemnul expus timp îndelungat la radiaţiile solare
şi la intemperii este supus la o serie de procese
de degradare de natură complexă, şi anume:
– Fotochimică, provocată de radiaţiile ultraviolete;
– Termică, cauzată de radiaţiile termice;
– Fizico-chimică, datorită acţiunii apei din precipitaţii;
– Biochimică, datorită acţiunii microorganismelor din
natură;
– Biologică, datorită agenţilor biologici vegetali şi
animali.

2
 DEGRADAREA FOTOCHIMICĂ
• Rolul principal îl au radiaţiile ultraviolete,
procesul fotochimic fiind intensificat de acţiunea
apei, în cazul în care lemnul nu este protejat
contra precipitaţiilor atmosferice şi a variaţiilor de
umiditate relativă a mediului înconjurător.
• Asemenea procese de degradare se observă la
ferestrele şi uşile exterioare, la placarea
exterioară a pereţilor, la grinzile aparente sau
semiîngropate în zidărie etc.

3
• Razele ultraviolete, acţionând asupra materiei
ligno-celulozice, descompun în principal lignina,
începând de regulă cu grupele de hidroxili ale
compuşilor fenolici şi continuând cu anumite
polioze ale lemnului.
• Procesul de descompunere sub influenţa luminii
poate fi observat şi prin schimbarea culorii
naturale a lemnului, care devine la început mai
închisă (lemnul se brunifică la suprafaţă).
• La microscop poate fi sesizată şi apariţia de
crăpături foarte fine în pereţii celulari sau între
aceştia.
4
• Crăpăturile macroscopice încep să fie şi
ele vizibile cu timpul la suprafaţa atacată.
• Acestea conduc şi la o reducere a
rezistenţelor mecanice în zona respectivă.

5
• Împotriva acţiunii fotochimice au fost preconizate
tratamente de protecţie cu produse de absorbţie
sau de reflectare a radiaţiilor ultraviolete.
• În continuarea procesului de degradare
fotochimică a lemnului, apa provenită din
precipitaţii exercită în prima fază o acţiune de
spălare şi îndepărtare a produselor de culoare
brună, rezultate în urma fotolizei.
• În suprafaţa atacată se acumulează astfel resturi
de celuloză, de regulă mai rezistentă la
descompunerea fotochimică, lemnul căpătând o
culoare alburie.
6
• Suprafaţa lemnului expusă la intemperii
devine mai aspră şi prezintă neregularităţi,
datorită faptului că degradarea se produce
inegal, în funcţie de structura mai mult sau
mai puţin densă a lemnului (zonele de
lemn târziu din inelele anuale, fiind mai
dense, rezistă mai mult în comparaţie cu
zonele de lemn timpuriu, de regulă mai
moi).
7
• După mai mult timp, suprafeţele sculptate
şi în general toate elementele decorative
ale faţadelor devin din ce în ce mai şterse,
mai puţin reliefate.
• Măsurătorile făcute în această direcţie
arată că la lemnul de răşinoase, în
condiţiile unei expuneri intense la acţiunea
radiaţiilor solare şi a intemperiilor, ajunge
la o degradare de circa 0,01 mm/an.

8
 CĂLDURA
• Este produsă de radiaţiile solare directe sau a
celor difuze, putând conduce, în cazul lemnului
expus numai pe o parte, la un gradient de
căldură asimetric pe grosimea pieselor.
• Variaţiile mari de temperatură din timpul zilei fac
ca acest gradient de căldură pe secţiunea
pieselor de lemn să fie de asemenea mare,
provocând tensiuni însemnate în lemn.

9
• Substanţele de tratare de culori închise,
aplicate curent la suprafaţa lemnului,
datorită înlesnirii unei acumulări mai
intense a căldurii, conduc la majorarea
contragerilor şi creşterea tensiunilor
interne.

10
• S-a constatat că degradările de natură fotochimică pot fi
intensificate numai la temperaturi relativ ridicate.
• Până la 1200C, căldura acumulată în lemn înlesneşte
numai evaporarea unora din produsele de scindare
fotochimică, fără să fie semnalate procese de
carbonizare propriu-zise sau de dezagregare a structurii.
• Sub influenţa căldurii, începând de la 600C şi până la
1200C, lemnul expus la radiaţiile solare se colorează
uşor în brun, se albeşte, apoi treptat devine cenuşiu
deschis.
• Culoarea cenuşie, caracteristică în final pentru lemnul
expus timp îndelungat la acţiunea luminii, se poate
produce şi fără umezirea lemnului.

11
• Culoarea cenuşie constatată la suprafaţa
lemnului expus la intemperii este urmarea
fotolizei şi a pierderilor de substanţe de la
suprafaţa lemnului şi nu trebuie pusă pe
seama exclusiv a instalării ciupercilor de
discolorare cenuşie, aşa cum s-a
considerat în trecut.

12
• Căldura poate produce un spectru larg de efecte, de
multe ori nedorite:
– Mărirea distanţelor interatomice şi intermoleculare (slăbirea
legăturilor chimice) care poate atinge stadiul unei modificări a
stării de fază: solid-lichid-gaz.
– Modificări dimensionale: mărirea/scăderea volumului
– Modificarea unor proprietăţi fizice cum sunt
flexibilitatea/rigiditatea.
– Creşterea ratei proceselor fizice cum sunt: evaporarea-
condensarea, difuziunea gazelor şi a lichidelor în lemn etc.
– Modificarea valorilor umidităţii relative.
– Condiţionarea apariţiei şi dezvoltării dăunătorilor biologici ai
bunurilor culturale. Temperatura influenţează în mod
semnificativ proliferarea acestora.
– Creşterea ratei proceselor chimice prin activare termică.

13
• Modificările dimensiunilor bunurilor
culturale de natură organică, cum este
lemnul, sunt provocate de două cauze:
– creşterea-descreşterea conţinutului de
umiditate higroscopică a corpurilor respective;
– dilatarea-contractarea lor termică (aceasta
poate provoca modificări ale stării de sănătate
a bunurilor, precum clivajul straturilor
picturale).
14
 UMIDITATEA
• Umiditatea lemnului utilizat la exterior
suferă variaţii în raport cu căldura şi
umiditatea mediului înconjurător, ajungând
la o stare medie de echilibru higroscopic
după o perioadă mai lungă de timp.
• În cazul lemnului de molid, o asemenea
stare de echilibru se consideră la
umiditatea de 14-16%, în general fiind
prevăzută o variaţie de circa 4%.

15
• Variaţiile de umiditate conduc la variaţii de
dimensiuni, care pot fi însoţite de deformări şi
crăpături şi care cu timpul distrug mecanic
lemnul.
• Cele mai mari deteriorări ale construcţiilor de
lemn se produc mai ales în cazul când acesta
vine în contact direct cu apa din precipitaţii sau
din condens, caz în care gradientul de umiditate
este foarte mare, iar pe suprafeţele udate,
ciupercile găsesc condiţii favorabile dezvoltării
lor.
16
• Dintre agenţii biologici care degradează lemnul
expus la intemperii trebuie menţionate ciupercile
de mucegăire:
– Aureobasidium pullulans (Pullularia pullulans), ale
cărei hife pot străbate unele pelicule de acoperire,
– Schlerophoma pityophila, care poate ieşi de sub
pelicula de vopsea prin împingerea corpului fructifer.
• Infestarea are loc de obicei prin sporii care au
pătruns prin porii sau fisurile peliculelor de
vopsea de protecţie sau au fost aduşi pe
suprafaţa lemnului cu prilejul vopsirii.
17
• Adaosurile de bioxid de titan, ca
fotoabsorbant, nu exercită nici un fel de
acţiune fungică, spre deosebire de oxidul
de zinc, a cărui acţiune fungicidă este
evidentă chiar la o concentraţie de 10%.

18
• Între efectele mai importante ale acţiunii
umidităţii, greu de controlat, se numără:
– deshidratarea obiectelor organice cu efectele ei
binecunoscute: accentuarea rigidităţii şi uşoara lor
degradare mecanică;
– exfolieri, clivări;
– crăpări, aşchieri şi deformări pronunţate ale lemnului,
ceea ce determină pierderea substanţei şi
modificarea formei obiectului;
– prăbuşirea structurii celulare a lemnului, fapt care
antrenează pierderea formei obiectului şi degradarea
lui iremediabilă.
19
• Metodologia de lucru pentru conservarea
lemnului cu exces de umiditate cuprinde
următoarele etape importante:

20
1. Prelevarea “in situ” a eşantioanelor de
material lemnos necesare analizelor şi
testelor. Se impune luarea de probe din
toate esenţele lemnoase, din zone
caracteristice pentru structura lemnului.

21
2. Efectuarea analizelor pentru lemn şi mediu ambiant. Pentru eşantioanele din
lemn se execută următoarele analize:
a) chimice;
- măsurarea ph-ului;
- efectuarea de extracte cu alcool-benzen şi apă fierbinte;
- determinarea cantitativă şi calitativă a cenuşii;
- stabilirea conţinutului de lignină, celuloză, hemiceluloză şi holoceluloză
b) biologice;
- determinarea esenţelor lemnoase şi a biodăunătorilor;
- analiza structurii microscopice a elementelor anatomice;
- starea peretelui celular.
c) fizice;
- determinarea depunerilor organice;
- măsurarea umidităţii relative şi absolute;
- determinări de densitate şi greutate specifice;
- încercări mecanice.

22
3. Testări efectuate pe baza interpretării rezultatelor
analizelor. Acestea presupun:
1. încercări mecanice de penetrabilitate,
2. lavabilitate,
3. compatibilitate,
4. reversibilitate,
5. stabilirea timpului necesar pentru tratamente, pentru mai multe
variante de lucru, din care, în final, se alege soluţia optimă.
Cu această ocazie, se analizează mijloacele necesare,
economicitatea şi toate celelalte probleme de
organizare.
În final, varianta tehnologică aleasă se supune avizării
comisiei de conservare-restaurare.
23
• Activitatea de conservare-restaurare
propriu-zisă, efectuată, prin defalcare, în
două etape cu specific aparte, una
referitoare la activităţi “in situ”, iar a doua
în laborator.

24
A. În prima etapă se includ activităţi de fotografiere, desenare şi
măsurare pentru menţinerea lemnului în stare cât mai apropiată
de cea iniţială. Se subliniază de către toţi autorii consultaţi că,
pentru păstrarea lemnului cu exces de umiditate în stare
originară, sunt necesare următoarele măsuri, după excavarea din
mediul ambiant:
– curăţirea de impurităţile grosiere;
– evitarea uscării în timpul fotografierii, măsurării, desenării, prin
stropirea periodică cu soluţii apoase de conservat şi bioacizi, alese în
funcţie de metoda finală de tratament;
– ambalarea, în vederea păstrării şi transportului, realizată cu diverse
materiale care să nu permită uscarea;
– transportul la laborator cu luarea de măsuri de consolidare a
ambalajelor, pentru evitarea oricărui risc de degradare mecanică.

25
B. În a doua etapă, cea a lucrărilor executate în laborator,
se urmăreşte întocmirea documentaţiei tehnico-
ştiinţifice şi oprirea contragerii lemnului la eliminarea
apei, la uscare, aducerea sa în stare expozabilă sau
de depozitare. Activităţile de laborator sunt
următoarele:
– pregătirea lemnului pentru tratamente prin spălare, ancorare
sau/şi împachetare în plase protectoare;
– fotografierea, desenarea, măsurarea şi cântărirea;
– prelevarea de probe martor la tratament;
– pregătirea, în paralel, a utilajelor şi soluţiilor de lucru;
– tratamentul propriu-zis;
– consemnarea tuturor operaţiunilor şi observaţiilor, a analizei
comparate a comportamentului lemnului şi probelor martor.

26
• Există situaţii, nerecomandabile, când se
trece peste prima etapă, datorită aducerii
materialelor direct la laborator. În această
situaţie, se vor efectua la laborator toate
operaţiile posibile prevăzute a fi făcute în
prima etapă.

27
 Metode de conservare.
• Lucrările de conservare urmăresc oprirea
contragerii lemnului la eliminarea apei, respectiv
la uscare.
• Această stopare permite menţinerea lemnului la
dimensiuni maxime, corespunzătoare stării de
saturaţie.
• Se anihilează, datorită acestui fapt, tensiunile
interne şi lemnul îşi păstrează atât forma, cât şi
dimensiunile, fără a se distruge sau fără a suferi
deformări şi degradări, deşi, în final, este uscat.
• Acest proces se mai numeşte stabilizare
dimensională a lemnului umed.
28
• Există trei modalităţi principale de a
aborda problema stabilizării dimensionale
a lemnului cu exces de umiditate, pentru a
preveni distrugerea lui în momentul în care
apa este eliminată.

29
• Prima modalitate, şi cea mai des folosită,
cuprinde acea categorie de metode prin
care se umplu golurile din interiorul
lemnului cu materiale solide, care rezistă
la deformare şi care sunt capabile să
înlocuiască apa din lemn.

30
• A doua modalitate constă în eliminarea apei din
lemn prin folosirea unor lichide intermediare,
care trebuie să fie, de preferinţă, nepolare şi
care să aibă o tensiune superficială scăzută.
• Când lichidul de înlocuire este eliminat, la rândul
lui, rezultă o structură poroasă fără schimbări
dimensionale care însoţesc evaporarea directă a
apei, deci fără a cauza colapsul.

31
• A treia modalitate utilizează metodele de
îngheţare a apei în lemn şi sublimarea ei
în vid (uscare prin îngheţare).

32
• În cadrul acestor modalităţi sunt cunoscute
până în prezent, peste 25 de metode
distincte şi diferenţiate în funcţie de esenţe
lemnoase, degradări şi dimensiuni ale
lemnului, de tipul de substanţe şi
tehnologii utilizate.

33
• Făcând o sintetizare a acestor metode, după cel mai bun criteriu,
substanţele utilizate, le putem grupa în metode care utilizează:
– săruri (borax, alaun, clorură de sodiu etc.),
– zaharuri,
– răşini naturale (camfor, balsam de Canada, dammar, sandarac etc.),
– răşini sintetice (clorură de vinil, metacrilat de metil etc.),
– ceară şi parafine,
– polietilenglicoli (în peste 10 variante).
• Alegerea metodei celei mai adecvate depinde de multitudinea de
factori şi împrejurări. Astfel, reacţiile substanţelor utilizate la
umiditate, structura şi gradul de degradare ale lemnului, condiţiile
microclimatice ale expunerii sau depozitării lemnului, exigenţele
estetice şi, nu în ultimul rând, economicitatea joacă un rol important
în actul decizional.

34
• Tehnologiile de conservare aplicate pe scară
largă în lume au la bază, în principal, folosirea
polietilenglicolilor ca substanţe de stabilizare
dimensională a lemnului cu exces de umiditate.
• Dintre celelalte metode, majoritatea sunt mai
puţin indicate pentru practică, deoarece
utilizarea lor şi tehnologiile în cauză necesită ori
o aparatură foarte scumpă, ori duc la
înrăutăţirea altor proprietăţi importante pentru
lemn, înainte de toate, a rezistenţei mecanice.
35
• Polietilenglicolii (PEG), polimeri ai etilen-
glicolului, au formula de structură:

HO – CH2 – (CH2 – O – CH2)n – CH2 – OH

3636
• gradul de polimelizare pentru tipurile ce
prezintă interes în practică este de n = 3
până la n = 135, corespunzând unei ponderi
moleculare medii de 200 până la 6000.
36
• Sunt produse inodore, netoxice,
higroscopice, incolore în stare fluidă, sau
cu aspect albicios în stare solidă, foarte
puţin volatile, rezistente faţă de multe
substanţe alcaline, acide, săruri, practic
neutre din punct de vedere chimic.

37
• Principala lor însuşire, care îi face utilizabili în
conservarea lemnului cu exces de umiditate,
este solubilitatea în apă, fapt avantajos, apa
fiind cel mai ieftin solvent, dar şi dezavantajos,
PEG putând fi spălat din materialul impregnat
(lucru, totuşi, pozitiv din punct de vedere al
principiului reversibilităţii în restaurare).
• De aici rezultă că lemnul tratat cu PEG, fără a fi
protejat printr-un sistem de peliculizare, nu este
indicat pentru utilizare în încăperi cu o umiditate
a aerului foarte ridicată.
38
• În general, datele în legătură cu stabilizarea dimensională a
lemnului se referă la volumul acestuia.
• Prin absorbţia PEG în pereţii celulari, lemnul este menţinut într-o
stare de “cvasiumflare”.
• Stabilizarea dimensională prin impregnare cu PEG este dependentă
de următorii factori:
– greutatea (ponderea) moleculară a tipului de PEG,
– solubilitatea polimerului în apă la temperaturile prescrise de impregnare
şi uscare,
– concentraţia şi vâscozitatea soluţiei de impregnare,
– umiditatea iniţială a lemnului,
– structura macrp şi microscopică a lemnului şi gradul lui de degradare,
– durata impregnării,
– temperatura şi viteza de uscare a lemnului tratat,
– tehnica de lucru.

39
• Experimentările au arătat că absorbţia de PEG
de către diferite esenţe lemnoase creşte liniar, o
dată cu concentraţia soluţiei de impregnare,
ducând la stabilizări dimensionale variind între
87-96%.
• Umiditatea iniţială şi durata de impregnare a
lemnului sunt factori deosebit de importanţi, de
care depinde absorbţia de PEG şi stabilizarea
dimensională a lemnului.

40
• Difuziunea PEG în pereţii celulari continuă
şi în timpul uscării lemnului impregnat.
• Pentru a atinge valori optime de stabilizare
dimensională este necesar ca uscarea să
fie condusă într-un ritm foarte lent.

41
• Important de subliniat este faptul că
impregnarea cu PEG nu evidenţiază
modificări dezavantajoase în lemn,
referitoare la: rezistenţă mecanică,
propagarea focului, coeficient de frecare şi
atacul agenţilor biologici.

42
• Avându-se în vedere cele expuse mai sus şi
ţinând cont, totodată, de datele din literatura de
specialitate, se evidenţiază cu certitudine
posibilitatea utilizării în bune condiţii a PEG, în
vederea conservării lemnului umed.
• Sintetic, motivele de bază pentru această
opţiune sunt:
– PEG se produce în ţară şi are un preţ de cost relativ
scăzut;
– tehnologia de aplicare este mai simplă ca la alte
metode, dând rezultate satisfăcătoare;
– tehnica este reversibilă.

43
• Există numeroase efecte, specifice, pe care căldura –
mai ales cea creată de sistemele moderne de încălzire le
produce.
• Astfel, suedezii deplâng faptul că montarea sistemului de
încălzire la o biserică foarte veche, un monument
preţios, a provocat, după 10 ani de la introducerea
acestuia, degradarea picturilor murale.
• Cauza ? Un şir de reacţii în lanţ:
– căldura produsă de sistemul de încălzire a mărit rata de
evaporare a apei din ziduri.
– odată cu aceasta s-a produs cristalizarea sărurilor.
– cristalizarea sărurilor a provocat microexplozii la nivelul porilor
semideschişi, ceea ce a dus la distrugerea treptată a picturii
murale din zonele unde au avut loc.

44
• În Capela Colegiului Regal din Oxford
(The King’s College Chapel), curenţii de
aer produşi de sistemul de încălzire au
provocat fumegarea excesivă a
lumânărilor, ceea ce a dus la murdărirea
interiorului.

45
• Tot în seama introducerii sistemelor
moderne de încălzire a fost pusă şi
intensificarea proceselor de degaradre
provocate de insectele xilofage în
acoperişurile vechilor clădiri.

46
• Încălzirea unui spaţiu, fie că se face în mod natural sau
artificial, se realizează cu ajutorul curenţilor de convecţie.
• Convecţia este o transmitere de căldură, datorată unui
fluid (în cazul nostru aerul) în mişcare, în care elementul
conductor (fluidul) vehiculează energia termică din zona
cu temperatură mai mare în locuri cu temperatură mai
scăzută.
• Căldura este transferată printr-o combinaţie de
conducţie, convecţie şi radiaţie.
• În contact cu sursa de încălzire, aerul rece se încălzeşte
şi, devenind mai uşor, se ridică şi se îndreaptă apoi în
direcţia unor suprafeţe cu temperatură mai joasă.

47
• În contact cu acestea, transferă din căldura pe care o
transportă, devine mai greu şi părăseşte această zonă
până ajunge din nou în contact cu sursa de încălzire.
• Trebuie precizat, ca o condiţie sine qua non, că circulaţia
căldurii va avea loc într-un spaţiu închis prin curenţi de
convecţie, atât timp cât vor exista diferenţe termice între
diferite puncte ale acestuia.
• Încet-încet, temperatura pereţilor exteriori şi a obiectelor
aflate pe aceştia va creşte şi, odată cu aceasta, se va
micşora viteza curenţilor de convecţie, fără însă a înceta
total.

48
• Atât timp cât sursele de încălzire
funcţionează, iar curenţii de convecţie
circulă – cu o intensitate care este
proporţională cu diferenţa dintre
temperaturile celor două sisteme (sursele
de încălzire şi temperaturile celor mai reci
părţi ale încăperii), procesul de încălzire
va duce la creşterea temperaturii generale
a spaţiului.
49
• Oprirea periodică a sistemului de încălzire, sau
încălzirea artificială discontinuă, în anotimpul
rece, creează fluctuaţii ale temperaturii, care pot
fi mai mari sau mai mici, acestea depinzând de
durata intervalului dintre două perioade de
încălzire, gradul de izolare termică al imobilului,
rigoarea temperaturilor exterioare etc.
• Fluctuaţiile de temperatură în sine nu au efecte
directe, ci indirecte, întrucât modifică valorile
umidităţii relative, acestea fiind substanţiale
uneori, deci foarte dăunătoare.
50
• În anotimpul cald, sursa de încălzire este reprezentată
de pereţii exteriori, ferestrele şi porţiunile sălii din interior
“bătute” de razele soarelui (radiaţia incidentă).
• Căldura ajunge pe faţa interioară a peretelui prin
conducţie, potrivit cu intensitatea radiaţiei, durata
acesteia, inerţia termică a zidului.
• Dacă zidurile nu au suficientă inerţie termică, acestea
acumulează multă căldură pe care o transmit apoi prin
conducţie şi radiaţii spaţiilor interioare cu care comunică
încă două-trei ore după ce sursa de încălzire – respectiv,
radiaţia incidentă – a dispărut.

51
• Pentru un conservator, un spaţiu ideal este
spaţiul din care lipsesc curenţii de convecţie,
adică spaţiul în care temperaturile oricărui punct
- atât în plan orizontal, cât şi vertical - sunt
egale.
• Aceasta echivalează cu absenţa fluctuaţiilor,
deci cu stabilitate microclimatică, cu toate
beneficiile care decurg: stabilizarea UR,
prevenirea degradărilor provocate de
modificările dimensionale.
52
• Deşi un asemenea spaţiu nu poate exista decât în
imobilele care beneficiază de aer condiţionat, anumite
intervenţii făcute în structura unui imobil pot micşora şi
viteza curenţilor de convecţie şi, o dată cu aceasta, şi
decalajele mari de temperatură.
• Aceste intervenţii se referă la îmbunătăţirea substanţială
a izolării termice a unui imobil, care să reducă în mod
semnificativ pierderile de căldură (iarna) şi “câştigurile”
de căldură (vara), permiţând atingerea unui nivel de
stabilitate microclimatică bună.
• De altfel, în absenţa instalaţiei de condiţionare, nu există
alternativă în afara izolării termice.

53
• Izolarea termică este o activitate
specializată, care trebuie efectuată de
instituţii specializate pe bază de analize şi
calcule. Operaţiunea respectivă se
finalizează cu placarea tuturor pereţilor şi
plafoanelor cu materiale care au un foarte
mic coeficient K.

54
• Cele mai bune materiale pentru această
operaţie sunt plăcile din împâslitură de
fibre de sticlă, sau fibre vegetale şi plăcile
de polistiren expandat.
• Ceea ce conferă acestor materiale o foarte
bună rezistenţă termică o reprezintă sutele
de mii de alveole de aer care se formează
între fibre, aerul fiind cel mai rău
conducător de căldură.

55
• Polistirenul este materialul cu cea mai mare rezistenţă.
Este uşor (greutate volumetrică de numai 15 kg/m3).
• Din păcate, are două “cusururi” care-i limitează serios
accesul în domeniul monumentelor de patrimoniu:
• 1. o rezistenţă mecanică foarte scăzută (este foarte
friabil), ceea ce face necesară protecţia lui mecanică
atunci când este folosit la termoizolarea pereţilor
• 2. este combustibil, emiţând, atunci când arde, vapori
toxici.
• Ambele insuficienţe dispar atunci când este folosit în
structuri tip sandviş: zid-polistiren-zid.

56
• În cadrul realizării unei bune termoizolări,
un loc important revine şi acţiunii de
reducere a numărului şi suprafeţelor
ferestrelor, care constituie un mediu
important prin care se realizează
transferuri importante de căldură, din şi
înspre interioarele clădirii.

57
• Concomitent, este necesar să se intervină pentru
reducerea suprafeţei ferestrelor, suprafaţa vitrată –
punctul cel mai vulnerabil din sistemul de izolare termică
– reprezintă interfaţa prin care se realizează cele mai
semnificative schimburi termice între cele două sisteme
diatermice.
• Cu cât vor fi mai puţine ferestre, iar acestea vor fi mai
mici, cu atât va funcţiona mai bine sistemul de
condiţionare, acolo unde există.
• Intervenţia nu este uşoară întrucât, efectuând izolarea
termică a acestor goluri, trebuie păstrate totuşi
aparenţele de ferestre (mai ales la clădirile monument).

58
• Dorind să mărească suprafaţa muzeului şi să-l
modernizeze prin adoptarea unor forme moderne de
expunere (biotopuri, diorame etc.) în care obiectele sunt
prezentate ca în mediul lor natural, Muzeul Zoologic din
Copenhaga a ales o soluţie originală.
• A construit noul spaţiu împrejurul vechii clădiri a
muzeului, organizând în incinta astfel realizată expoziţia
de bază, precum şi partea logistică a muzeului.
• Depozitul, organizat pe criteriul sistematic, care a rămas
în vechea clădire, dispune acum de un climat foarte
stabil, datorită acestui original mod de izolare termică.

59
60
• Una din numeroasele aplicaţii ale izolării termice în
muzee şi monumente o constituie prevenirea efectelor
deteriorante ale prafului care se depune pe picturile
murale, pereţi, obiecte etc.
• În astfel de spaţii există întotdeauna, pe lângă praful
depus – neintegrat – şi praf în suspensie, care migrează
aproape permanent datorită curenţilor de convecţie
determinaţi, la rândul lor, de gradientul termic care
apare.
• Specialiştii definesc migrarea particuleleor de praf în
suspensie sub influenţa temperaturii – termoforeza.
• Astfel, cantităţi însemnate de praf sunt purtate din
puncte şi zone lipsite de interes cultural în zone şi
puncte care ar trebui ocrotite contra depunerilor de praf
(picturi murale, obiecte etc.).

61
• Mişcarea sau turbulenţa aerului şi, împreună cu acesta, a prafului
sunt determinate atât de instabilitatea termică, cât şi de desele
ruperi de echilibru termic dintre diferitele suprafeţe sau zone ale
interioarelor şi temperatura ambientală.
• Când suprafeţele (pereţii) sunt mai reci, mecanismul depunerii este
activat, iar rata depunerii creşte (atenţie la pereţii exteriori cu
rezistenţă termică slabă).
• Un perete mai rece decât aerul creează cele mai proaste condiţii
pentru conservare.
• Combinaţia pardoseli reci – tavane calde formează un profil de
temperatură stabilă şi de atenuare a turbulenţei.
• Cea mai bună situaţie, din acest punct de vedere, s-ar crea atunci
când pardoseala ar fi rece, pereţii în echilibru termic cu mediul
ambiant, tavanul cald, temperatura stabilă. Astfel echilibrul termic
constituie calea cea mai bună de prevenire a depunerilor de praf pe
picturile murale, pereţi, obiecte.

62
• În concluzie, situaţiile pledează pentru
stabilizarea temperaturilor într-un spaţiu muzeal
sau monument.
• Realizarea echilibrului termic între aerul
ambiental şi bunurile de interes cultural, ca şi
între diferite puncte (zone) ale spaţiului
constituie un mijloc de eliminare a factorilor
perturbatori, de prevenire a turbulenţelor.
• Stabilizarea microclimatică se poate realiza
(îmbunătăţi), în condiţiile climatice şi materiale
de la noi, prin îmbunătăţirea izolării termice.
63
 AGENŢII BIOLOGICI
• distrug materialele lemnoase
• pot fi grupaţi în două categorii:
– agenţi de origine vegetală (bacterii şi ciuperci)
– agenţi de origine animală (insectele).

64