Protecţia lemnului extras din

apă sau din pământ

împotriva degradării prin
uscare şi contragere
• Obiectele din lemn extrase din apă sau din
pământ, sunt supuse la degradare rapidă în
momentul scoaterii lor la aer.
• Lemnul care a stat timp îndelungat în condiţii de
îmbibare cu apă, fapt care l-a protejat de atacul
microorganismelor, se află într-o stare mai mult
sau mai puţin avansată de degradare prin
hidroliză, urmată de reducerea parţială a
proprietăţilor fizice şi mecanice.
• Procesul de hidroliză constă din
descompunerea şi eliminarea treptată a
celulozei şi hemicelulozei, rămânând
lignina care este mai rezistentă, însă şi
aceasta cu unele degradări.
• Lemnul devine mai închis la culoare, este
moale, spongios, iar după uscare devine
sfărâmicios chiar numai la atingerea cu
degetele.
• Uscarea obiectelor de lemn care au stat în aceste
condiţii, chiar dacă nu s-au sfărâmat complet, prezintă
mari dificultăţi, deoarece se crapă puternic şi se
deformează prin contragere.
• Are loc procesul cunoscut sub numele de „colaps”, care
este urmarea turtirii celulelor şi a golurilor rămase în
lemn după eliminarea apei prin uscare.
• Mai mult, s-a constatat că obiectele deformate din cauza
colapsului celular, nu mai pot fi recuperate printr-o nouă
îmbibare cu apă, deformarea fiind în majoritatea
cazurilor ireversibilă.
• Tehnologia pusă la punct pentru tratarea
lemnului care a suferit o parţială hidroliză
are la bază folosirea unei substanţe de
stabilizare dimensională, polietilenglicolul
(PEG), care înlocuieşte apa din pereţii
celulari, fără să permită schimbări
dimensionale.
• Se urmăreşte aşadar, oprirea contragerii
lemnului la eliminarea apei, respectiv la uscare.
• Aceasta permite menţinerea lemnului la
dimensiunile maxime, corespunzătoare stării de
umflare la saturaţie.
• Se anihilează, datorită acestui fapt, tensiunile
interne şi lemnul îşi păstrează atât forma cât şi
dimensiunile, deşi în final este uscat.
 Stabilizarea dimensională a
lemnului prin tratare cu PEG
• Caracteristicile principale ale PEG: este un
polimer la diferite grade de polimerizare,
având formula generală
HO.CH2-(CH2.O.CH2)n-CH2OH,
în care n, pentru majoritatea produselor cu
utilizare tehnică, are valori între 3 şi 135,
corespunzătoare unor greutăţi moleculare
de 200-6000.
• PEG nu are miros, nu este otrăvitor, nu
colorează lemnul (în stare solidă are
aspect albicios).
• Este foarte puţin volatil şi în mare măsură
stabil faţă de numeroase substanţe
chimice (acizi sau baze).
• Proprietatea principală este solubilitatea relativ ridicată
în apă şi o putere mare de difuziune în lemnul cu
umiditate ridicată.
• La sorturile de PEG cu greutate moleculară până la
1000, solubilitatea este practic nelimitată şi chiar la 4000
este încă destul de mare.
• Sorturile cu greutate moleculară sub 600 sunt încă în
stare fluidă la temperatura de 20˚C şi sunt totodată
foarte higroscopice, conducând, după impregnare la un
fenomen de umezire a lemnului la suprafaţă, dacă
păstrarea se face în încăperi cu o umiditate relativă
ridicată a aerului.
• În schimb, PEG 1000 prezintă avantajul că se topeşte la
temperaturi ridicate 35-40˚C (la 20˚C are consistenţă
semisolidă, ca o ceară) şi este mai puţin higroscopic.
• Lemnul impregnat cu PEG 1000 absoarbe din
aer, la echilibru higrometric, în cazul unei
umidităţi relative până la 60%, mai puţină apă
decât lemnul natural.
• Se presupune că această îmbunătăţire se
datoreşte unei blocări parţiale a grupelor
hidroxilice ale substanţei ligno-celulozice în
urma impregnării cu PEG.
• Contragerea lemnului de fag impregnat cu 20%
PEG 1000 se reduce cu circa 50%, iar a
lemnului de pin aproape complet.
• Sorturile de PEG cu greutate moleculară mai mare de
1000, au consistenţă solidă, asemănătoare parafinei şi
sunt din ce în ce mai puţin higroscopice.
• Odată cu creşterea greutăţii moleculare se produce o
majorare şi probabil şi o schimbare a formei şi polarităţii
moleculelor de PEG, ceea ce are ca urmare o reducere
a vitezei de difuziune şi o pătrundere mai greoaie de
PEG în spaţiile înguste dintre celule.
• În consecinţă, nu este indicat, în special în cazul
speciilor greu impregnabile (de exemplu stejar), să se
folosească PEG cu greutate moleculară prea mare
(peste 1000). După datele cunoscute până acum, se
pare că PEG 1000 îndeplineşte cel mai bine condiţiile de
utilizare pentru stabilizarea dimensională a lemnului.
• Cantitatea necesară de PEG pentru a obţine o
stabilizare completă depinde în mare măsură de
specia lemnoasă şi de starea de degradare a
obiectului.
• Pentru lemnul sănătos de răşinoase, s-a stabilit
că o cantitate de circa 35% PEG, în raport cu
greutatea uscată a lemnului, conduce la o
îmbunătăţire apreciabilă a contragerii, în timp ce
la lemnul de răşinoase vechi, alterat, este
necesară o cantitate de circa 70%.
 Procedee de tratare cu PEG a
lemnului saturat cu apă
• În linii generale, tratarea unor asemenea materiale aflate
în stare saturată cu apă comportă următoarele operaţii:
– pe teren, are loc în primul rând recoltarea obiectelor sau
fragmentelor de lemn şi depozitarea în vase cu apă, pentru a
împiedica uscarea până la începerea operaţiilor de tratare.
– Această depozitare temporară în apă este necesară şi pentru
transport, deoarece protejează piesele pe timpul manipulării,
împotriva unor deteriorări mecanice, piesele fiind relativ grele şi
foarte puţin rezistente.
– În acelaşi scop, în loc de apă, se recomandă tratarea pieselor de
lemn, după curăţirea de pământ sau de alte impurităţi, cu o
soluţie de PEG 400 în concentraţie de 50%, în vederea evitării
uscării, până la împachetare şi expediere;
– tratarea trebuie făcută prin imersie completă în soluţia de PEG
pentru stabilizarea dimensională, indiferent de sortul folosit, iar
concentraţia trebuie să fie mărită treptat.
– Până la începerea operaţiilor propriu-zise de tratare, care sunt
de lungă durată, piesele de lemn trebuie să fie păstrate uneori,
timp îndelungat, în care scop se recomandă utilizarea
fungicidelor de protecţie. Astfel, în soluţia de PEG 400 se poate
adăuga, la depozitarea pieselor, o cantitate mică de salicil-anilid-
tetrahidrat.
– Uneori, protecţia fungicidă este necesară şi pentru stadiul final al
tratării cu PEG pentru stabilizare, dat fiind durata relativ mare a
menţinerii lemnului în soluţie de stabilizare.
– Datorită faptului că în soluţia de PEG pot fi dizolvate, fără efecte
negative, unele substanţe insecto-fungicide, ca de exemplu
pentaclorfenolatul de sodiu, se poate realiza pe această cale şi o
prezervare a obiectelor de lemn, concomitent cu stabilizarea
dimensională;
• Operaţia de tratare cu PEG, în cazul
lemnului vechi, trebuie să înceapă cu
concentraţii sub 25%.
• Dacă piesele de lemn au grosimi mari, de
exemplu grinzi sau traverse groase, este
indicat să se înceapă cu o concentraţie şi
mai redusă, numai de 10%, care se
majorează apoi treptat la intervale mari
(săptămâni sau chiar luni).
• În unele cazuri tratarea poate dura mai mulţi ani, până la
impregnarea completă a pieselor, deoarece difuziunea are loc lent.
• Folosirea dintr-o dată a unei concentraţii foarte ridicate de PEG sau
a unor perioade prea scurte între diferitele tratamente ulterioare,
poate duce la rezultate negative.
• Există pericolul ca apa din lemn să fie extrasă mai repede decât pot
pătrunde moleculele de PEG în structura fină a lemnului.
• În acest caz, procesul de osmoză se desfăşoară asemănător cu cel
care are loc printr-o membrană semipermeabilă: apa din lemn trece
în soluţie, fără ca PEG să treacă în lemn în aceeaşi măsură, şi
lemnul este supus unui proces de uscare însoţit de contragere (locul
apei nefiind preluat integral de PEG).
• Dacă procesul continuă, contragerea progresează conducând la un
fel de blocare a impregnării datorită concentraţiei mai ridicate de
PEG numai în zona de la suprafaţă.
• Asemenea rezultate negative au fost
constatate şi atunci când s-a încercat
folosirea PEG în stare topită (nu soluţie).
Grăbirea procesului de impregnare prin
folosirea de vid şi presiune, indiferent de
concentraţie, s-a constatat că nu are efect
apreciabil în cazul lemnului saturat cu apă.
 Metode de stabilizare folosind
alţi solvenţi decât apa

• Pentru stabilizarea dimensională a pieselor de lemn

provenite de la corăbiile vikingilor, B. Christensen în
Danemarca, a folosit PEG dizolvat în metanol.
• În acest scop, lemnul a fost iniţial cufundat într-o baie şi
deshidratat cu metanol, în care s-a adăugat treptat PEG
400, până la o concentraţie de 85-90%.
• Tratamentele efectuate pe lemn de stejar, au arătata că
inima duraminificată a stejarului nu a fost afectată de
contragere.
• După evaporarea metanolului, lemnul nu se contrage
atât de puternic ca în cazul folosirii soluţiei în apă.
• Metanolul este însă relativ scump şi prezintă pericol de
foc. Procedeul este indicat mai ales pentru obiecte de
dimensiuni mici.
• De asemenea, a fost aplicată o variantă a acestui
procedeu, la care se foloseşte camfor în loc de PEG.
• Piesele de lemn de stejar au fost deshidratate cu
metanol, după care, în loc de PEG, s-a adăugat treptat
camfor.
• Acesta fiind foarte solubil în metanol, o concentraţie de
75% a fost uşor de realizat la temperatura camerei.
• Molecula de camfor având dimensiuni reduse, poate
pătrunde uşor în lemn.
• După o perioadă îndelungată de difuziune, piesele de
lemn sunt scoase din soluţie şi surplusul se evaporă de
la suprafaţă, fără să fie necesară aplicarea vidului.
• După aceasta camforul dispare încet prin sublimare fără
să provoace contragerea.
• Pentru duramen de stejar greu penetrabil, s-a încercat
un procedeu bazat pe folosirea butanolului terţiar ca
solvent al PEG 400 sau ca solvent pentru unele
amestecuri de sorturi de ceară.
• Butanolul terţiar (CH3)COH este complet miscibil cu apa
în orice proporţie şi serveşte la deshidratare ca şi
metanolul (punct de topire 24-25˚C şi de fierbere 79-
80˚C).
• Aproape de sfârşitul procesului de deshidratare, conform
acestui procedeu, temperatura se ridică la 30-35˚C, iar
după terminarea deshidratării se majorează la 52-55˚C,
începând totodată şi adăugarea treptată de PEG 400.
• Concentraţia trebuie majorată încet, iniţial la 40-50% şi
la sfârşit, pentru scurt timp, la circa 66%, pentru
majorarea absorbţiei la suprafaţa lemnului.
• Obiectele sunt apoi scoase din soluţie, îmbrăcate imediat cu foiţe de
aluminiu şi supuse la îngheţare într-un refrigerent.
• La început se produce îngheţarea PEG din soluţie, apoi a
butanolului.
• Eliminarea butanolului terţiar se face ulterior prin sublimare, în care
scop piesele scoase din foiţă sunt supuse imediat la un vid relativ
redus realizabil uşor (0,020-0,027 daN/cm2).
• În funcţie de grosimea şi formatul pieselor de lemn, procesul de
sublimare poate dura de la câteva ore până la o săptămână (nu este
indicată folosirea căldurii pentru grăbirea sublimării).
• Piesele au fost la sfârşit parcurse cu lampa de infraroşii pentru
uscarea completă a suprafeţei lemnului, nefiind necesară o ştergere
mecanică, operaţie care ar fi deteriorat detaliile fine de la suprafaţa
pieselor.
• Culoarea lemnului, de asemenea, a fost mai puţin influenţată decât
în cazul tratamentului prin impregnare directă cu soluţii apoase de
PEG.
• Se recomandă ca piesele de lemn să fie protejate la sfârşit prin
acoperiri peliculogene de suprafaţă.
• În Danemarca s-a folosit o combinaţie de răşină sandarac şi alcool
polivinilic.
 Stabilizarea dimensională
cu PEG 1000
• Procedeu menţionat de A. Stamm privind
stabilizarea dimensională a pieselor de
lemn provenite din morene glaciale (cu o
vechime de circa 31.000 ani), la care s-a
folosit PEG 1000.
• Piesele de lemn dezgropate din morene
fuseseră practic conservate o perioadă de
timp atât de îndelungată datorită îmbibării
complete cu apă şi îngheţării.
• În momentul recoltării piesele aveau o structură
moale, spongioasă la pipăit, lipsită de rezistenţă
şi erau saturate cu apă.
• Pentru a se evita degradarea ulterioară la
uscare, piesele au fost impregnate cu PEG 1000
prin cufundare completă în soluţii apoase în
concentraţii crescânde. după cum urmează:
– treapta I: soluţie 10%, timp de 1-3 zile;
– treapta II: soluţie 20%, timp de 2 zile;
– treapta III: soluţie 30, timp de 2-4 zile.
• După impregnare, piesele au fost supuse la uscare
treptată în aer, la temperatura de 26,7˚C, variind
umiditatea relativă a aerului şi anume: s-a început cu o
umiditate relativă a aerului de 90%, care săptămânal s-a
redus la 75%, 60% şi în final la 30%.
• În cazul pieselor de lemn mai groase, atât durata de
impregnare cu PEG 1000 cât şi durata de uscare s-au
majorat de patru ori. Piesele s-au uscat în acest fel fără
crăpături sau alte degradări.
• După tratarea obiectelor de lemn cu PEG, suprafaţa
lemnului poate fi curăţată de surplusul de substanţe prin
spălare cu apă sau cu alcool 50%.
 Metoda de uscare prin îngheţarea
lemnului tratat cu PEG
• Cu privire la metoda de uscare prin
îngheţare, respectiv sublimare, aplicată
după impregnare cu PEG, W. Ambrose a
procedat astfel:
• piesele de lemn în stare saturată cu apă au fost cufundate într-o
baie de PEG 400, unde au fost păstrate circa 3 luni (în cazul unor
piese de dimensiuni mai mari, a fost recomandată o durată mai
mare de timp, până la 12 luni).
• După această perioadă urmează îngheţarea, în care scop piesele
sunt amestecate cu sfărâmături de CO2 îngheţat, într-un recipient
special, în care se păstrează între 30 minute până la două ore.
• După îngheţarea completă a pieselor de lemn, acestea sunt
îmbrăcate în folii de aluminiu, prevăzute cu găuri pentru eliminarea
ulterioară a vaporilor în timpul uscării prin sublimare.
• Pentru controlul temperaturii, în mijlocul piesei şi la suprafaţa
acesteia se folosesc termocuple.
• Piesele din lemn îngheţate sunt introduse apoi într-un cilindru
metalic, cu închidere ermetică, în care, cu ajutorul pompelor se
începe faza de vid pentru uscare.
• Temperatura pieselor de lemn, de la -60˚C iniţial, creşte încet, în tot
timpul procesului.
• Lemnul este considerat uscat, după acest
procedeu, dacă temperatura în zona de inimă (la
mijlocul piesei) a ajuns la circa 0˚C şi vidul din
cameră a crescut.
• Se întrerupe vidul şi piesele sunt scoase la
atingerea temperaturii camerei.
• După aceea nu mai este necesar nici un alt
tratament, în afara cazului când piesele necesită
restaurări sau consolidări.
• Principalele avantaje ale procedeului constau în
eliminarea pericolului de crăpare şi menţinerea
culorii apropiate de a lemnului uscat normal la
aer.
• Pentru stabilizarea dimensională a obiectelor din
lemn, degradate datorită acţiunii apei timp
îndelungat, poate fi aplicat cu succes un
tratament de impregnare cu PEG.
• Tratamentul este în general de lungă durată şi
trebuie aplicat în concentraţii gradate, începând
cu 5% şi terminând cu 60-70%.
• În funcţie de sortul de PEG folosit, respectiv de
greutatea moleculară şi de natura lemnului,
tehnologia de tratare este diferită. De exemplu:
• în cazul PEG 400, deshidratarea poate
avea loc concomitent cu impregnarea, prin
majorarea treptată a concentraţiei.
• În cazul PEG 1000 uscarea poate avea loc
după impregnare, piesele fiind ţinute la
temperatura camerei şi la umidităţi relative
gradate, începând cu 90% şi sfârşind cu
30%;
• uscarea poate fi efectuată folosind şi un
procedeu de îngheţare, bazat pe
sublimare, eventual cu folosirea şi a altor
solvenţi, ca metanolul sau butanolul terţiar.
Important este ca uscarea să fie făcută cu
prudenţă, pentru ca eliminarea apei şi
difuziunea PEG să se producă uniform în
toată masa lemnului, în special în cazul
lemnului de stejar a cărui zonă de inimă
este duraminificată;
• prin adăugarea de substanţe insecto-
fungicide în soluţia PEG, odată cu
stabilirea dimensională se realizează şi o
protecţie împotriva agenţilor biologici;
• pentru conservarea lemnului extras din
apă, împotriva biodegradării, a fost
recomandată folosirea ortofenilfenolului în
cazul depozitării pieselor în containere cu
umiditate peste punctul de saturaţie al
fibrei şi ca adaos la polietilenglicol, în
cazul folosirii acestuia la consolidare;
• metoda de deshidratare prin îngheţare a
fost experimentată cu rezultate bune şi la
piese cu dimensiuni relativ mari.
 Alte substanţe folosite pentru
stabilizarea dimensională a
lemnului
• Stabilizarea dimensională a lemnului prin
procedeul impregnării pereţilor celulari
poate fi realizată şi cu alte substanţe
organice sau anorganice: săruri, zaharuri,
răşini sintetice şi alţi polimeri în afară de
PEG.
• Astfel, prin tratarea lemnului cu soluţii foarte
concentrate de săruri sau zaharuri în apă, se
poate realiza o anumită stabilizare datorită
difuziunii şi depunerii acestor substanţe în
structura micelară a pereţilor celulari.
• De regulă, zaharurile au o eficienţă mai mare
decât sărurile. Astfel, contragerea lemnului de
mesteacăn şi paltin, prin impregnare cu o soluţie
zaharoasă în concentraţie de 9-30% a fost
redusă cu 40% respectiv 80%.
• Procedeul stabilizării cu ajutorul sărurilor şi
zaharurilor nu se recomandă decât în
cazuri cu totul speciale, datorită altor
dezavantaje ale acestora, cum ar fi:
– exudarea sărurilor sub influenţa umidităţii
ridicate a aerului;
– contrageri în cazul unor umidităţi scăzute a
aerului;
– pericol de coroziune pentru metalele în
contact u lemnul impregnat.
• Stabilizarea dimensională a lemnului poate fi
realizată, de asemenea, prin depunerea în
structura fină a pereţilor celulari a răşinilor
sintetice.
• Cele mai bune rezultate sunt obţinute cu soluţii
de răşini fenolformaldehidice.
• Datorită moleculelor foarte mici şi a polarităţii
ridicate în soluţii apoase, răşinile fenolice pot
pătrunde uşor în spaţiile submicroscopice,
blocând pe cale chimică grupele hidroxilice ale
lemnului.
• Datorită solidificării ulterioare a acestora, cu ajutorul
întăritorilor adăugaţi în soluţie, sau pe cale termică, se
realizează o impregnare ireversibilă a pereţilor celulari şi
de durată, cu răşini sintetice.
• Totuşi, pentru obiective de dimensiuni mai mari,
procedeul este dificil de aplicat, din cauza vitezei reduse
de difuziune a răşinii în lemn.
• În acelaşi scop sunt menţionate şi alte tipuri de răşini, ca
cele ureice, melaminice, epoxidice şi poliesterice.
• Dintre răşinile termoplastice sunt menţionate:
poliacetatul de vinil, polistirolul şi compuşii de policrilat.
• Stabilizarea dimensională este însă mai redusă decât
cea realizată prin impregnare cu răşini
fenolformaldehidice.
• Mărirea stabilităţii dimensionale a lemnului poate fi
realizată şi prin reducerea higroscopicităţii materiei
lemnoase, în care scop sunt aplicate diferite tratamente
chimice.
• Unul dintre acestea îl constituie acetilarea lemnului şi
constă în înlocuirea grupelor hidroxilice ale lemnului
umflat pe cale chimică, cu grupe acetilice.
• Pentru acetilare se foloseşte anhidrida acetică, iar drept
catalizator piridina sau alte baze.
• Prin acest tratament se poate realiza o reducere
permanentă a umflării lemnului, care ajunge la circa 70%
pentru o acetilare de 15-20%.
• Procedeul conduce la îmbunătăţirea şi a altor
proprietăţi ale lemnului şi rezistenţelor mecanice
şi la atacul agenţilor biologici, iar aplicarea lui nu
conduce la înnegrirea lemnului ca în cazul
impregnării cu răşini.
• Ca dezavantaj trebuie menţionat faptul că numai
½ din cantitatea de anhidridă acetică este
practic utilizată şi, în al doilea rând, acţiunea
corosivă a acesteia determină degradarea
intensă a instalaţiei.
• Un procedeu de mare eficacitate pentru
stabilizarea lemnului este tratarea lemnului
uscat cu vapori de aldehidă formică însă,
din cauza influenţei negative asupra
rezistenţei lemnului, nu este aplicabil,
îndeosebi pentru piesele de lemn aflate
într-o stare avansată de degradare.