Sunteți pe pagina 1din 50

FETIŢA ÎNGÂMFATĂ

de Olimpia Marcu

După câteva zile de şcoală, „fetiţa care le ştie pe toate“ începu să se plictisească:
„La ce atâta învăţătură când ştiu să le fac pe toate? Ştiu doar să număr până la zece, bobocii îi
ştiu număra, ba şi ouăle, şi ţigările de la tutungeria din colţ ştiu să le cumpăr şi să le număr! Şi
pâinea!… Atunci de ce să mai merg la şcoală?“
Şi într-o recreaţie, când toţi ceilalţi copii se jucau în curtea şcolii, fetiţa ieşi uşurel pe poartă şi o
porni spre casă.
După ce făcu colţul primei uliţe, încântată că scăpase neobservată de colegii de clasă, nu mai
ştiu încotro să o ia. Vedeţi, pe ea o aducea în fiecare dimineaţă la şcoală fratele ei mai mare, din
clasa a III-a, aşa că era firesc să se rătăcească. O luă deci pe uliţă-n sus, bucuroasă de fiecare pas ce
o depărta de şcoală, dar casele se isprăviră curând, fără ca ea să ajungă unde dorea.
— Ce mă fac? se întrebă deodată cu glas tare şi speriat. Pe aici n-am fost niciodată!…
În faţă, ceva mai departe de locul unde se oprise, zări alte case, despărţite între ele de o vale prin
care curgea o apă. Se îndreptă într-acolo şi începu să se roage:
— Vale dragă, seacă-ţi apele şi lasă-mă să trec dincolo, spre casa mea!…
— Le-oi seca, răspunse valea, dar mai întâi de toate să-mi spui: de ce îmi îngheaţă apa iarna?
— Pentru că… pentru că… e iarnă! răspunse atotştiutoare fetiţa.
— Vezi că nu ştii? râse valea. Du-te mai bine la şcoală şi-acolo ai să înveţi totul bine.
Necăjită, fetiţa o luă pe lângă apă în sus şi întâlni un pom. Se rugă şi de el:
— Pomule dragă, fii bun şi apleacă-ţi crengile să mă prind de ele şi să trec dincolo!
— Le-oi apleca, se învoi pomul, dacă-mi vei spune pe nume.
— Păi, nu-ţi spun pom? se miră fetiţa.
— Nu! râse pomul şugubăţ ca un moşneag.
— Ştiu! Am ghicit! Eşti stejar! strigă ea bucuroasă.
— Ei, uite că nu ştii. Dacă ai să mergi la şcoală, ai să înveţi că stejarii nu cresc pe malul apelor,
zise pomul foşnind uşor.
Amărâtă, fetiţa plecă mai departe. O pală de vânt îi umflă rochiţa, îi răsfiră părul, parcă înadins,
urmărind-o:
— Vântule, se trezi ea zicând, ia-mă pe sus şi trece-mă valea! Şi se înălţă pe vârfuri, aşteptând
să fie numaidecât ridicată.
— Te-oi trece, primi vântul, de mi-i spune: din ce parte vin?
— De peste deal, spuse fetiţa bucuroasă şi sigură că acesta trebuie să fie răspunsul.
— Se vede treaba că n-ai fost pe la şcoală, şuieră vântul şi trecu mai departe parcă mânios.
După un timp, fetiţa ajunse la un pod.
— Na! se bucură ea. Uite că am să trec şi fără vale, şi fără pom, şi fără vânt… Ce bine e când le
ştii pe toate! îşi spuse ea încântată.
Dar dincolo de pod se făceau trei poteci. „Pe care să apuc oare?“ se întrebă nedumerită fetiţa.
„Unde-or fi ducând?“
O cioară, mică şi tuciurie, ce cârâia în vârful unui par, se apropie şi-i spuse:
— Cea care urcă duce la iaz, cea care coboară duce la pădure, iar mijlocia drept în curtea şcolii.
Şi-o iscodi cu capul plecat.
— Hm! se necăji fetiţa fără să-i mulţumească. La şcoală nu mă mai duc, dar parcă în iaz tot m-aş
scălda. Şi-o luă pe potecă tot în sus şi merse, şi merse, dar de iaz nici vorbă. Cum toamna zilele sunt
scurte, simţi venind o undă răcoroasă şi după ce ocoli o colină se trezi la marginea pădurii: „Ia te
uită! Nebuna de cioară a încurcat potecile!?“
Şi tocmai hăt, departe, în vale, zări iazul strălucind în bătaia soarelui ce se apropia de asfinţit.
Porni atunci înapoi înciudată că s-a luat după spusele ciorii.
Şi merse iarăşi o bucată de drum, merse, până ce nimeri la o fierărie:
— Spune-mi, potcovarule, se rugă ea, pe unde să apuc spre casă?
— Ţi-oi spune, se-nvoi potcovarul, dacă ai să ştii să-mi faci şi mie o socoteală.
— O, ştiu să socotesc! sări ea bucuroasă de întrebarea fierarului – „doar le ştiu pe toate face“!
— De câte potcoave am eu nevoie ca să potcovesc trei cai?
— Păi, un cal are două picioare înainte şi două înapoi.
— Aşa-i! aprobă fierarul, dar câte picioare au toţi caii la un loc?
— Hm! cugetă fetiţa, apoi se lumină: nu se poate să fie trei cai fără nici un mânz. Trebuie să fie
neapărat unul.
— Bine, râse potcovarul, să fie şi un mânz. Câte picioare au atunci toţi laolaltă?
— Păi… începu să-ngâne fata, dar… mânjii nu se potcovesc!
— Atunci să nu fie!
— Şi nu mai au nicio potcoavă?
— Nici una.
— Ce mai stăpân! să lase caii până ce-şi pierd toate potcoavele!
— Dacă nu te grăbeşti cu socoteala, o să te prindă noaptea aici, pe deal, o necăji potcovarul.
Atunci fetiţa începu să socotească: trei cai cu câte două picioare înainte şi două dinapoi, fac: 1,
2, 3, 4, un cal, şi iar 1, 2, 3, 4, al doilea cal, şi i-au mai rămas doar două degete de la mâna dreaptă
pentru al treilea cal.
Privi sfioasă spre potcovar:
— Şi al treilea are tot patru picioare?
— Vezi bine! răspunse el mijind.
Şi fata începu iar să numere, întâi degetele mâinii stângi, apoi pe cele ale dreptei, dar oricum
număra, un cal rămânea tot cu două picioare. N-ajungeau degetele şi pace!
— Ei? o întrebă vesel potcovarul, nu merge?
Fetiţa socotea de zor, încurcându-se şi luând-o iar de la început.
— Trei cai, repeta ea pentru a cincea oară, cu câte două picioare dinainte şi două dinapoi, fac…
fac… şi începu să plângă. Nu!… Nu ştiu, recunoscu ruşinată şi o porni înapoi spre pod…
— Hei, încotro? strigă potcovarul.
— Înapoi… la şcoală!… răspunse fetiţa care crezuse că le ştia pe toate.

UN POM CIUDAT
de Olimpia Marcu

Povestea aceasta nu începe cu „a fost odată... de mult... de mult... pe vremea când“...


Ea s-a petrecut în zilele noastre, într-un sat din marginea ţării, în care trăieşte un băiat pe care-l
cheamă Ilieş. Şi satul acela e departe de oraş, ascuns sub coasta unui munte, atât de sus că nici
trenul nu se-ncumetă să urce la el... Aşa că nu e de mirare că oamenii în trecut mureau fără
să fi văzut măcar un tren...
Şi spune povestea că băiatul acela, Ilieş, purta pe cap o cuşmă miţoasă, cu vârful ascuţit şi o bâtă
de trei ori mai mare decât el.
Şi mai avea şi un bunic, tare hâtru şi şugubăţ. De la el am aflat eu povestea ce vreau să v-o
istorisesc acum.
*
* *
În primăvară, bunicul l-a luat pe Ilieş ca ajutor la păscutul mieilor pe coasta dealului.
Şi-n fiecare dimineaţă, când fraţii lui mai mari porneau spre şcoală, Ilieş îşi îndesa cuşma pe-o
sprânceană, îşi vâra la subţioară bâta şi pornea cu bunicul către pieptişul dealului.
Aşa, într-una din aceste dimineţi, ieşind în drum, Ilieş văzu în faţa casei, chiar în marginea
livezii colectivei, o namilă de stîlp. Apăruse peste noapte, aşa cum apar în poveşti... minuni să te
cruceşti, nu alta,
Ca să-i poată zări vârful, Ilieş era silit să-şi răstoarne capul pe spate până ce cuşma aproape să-i
atingă pământul. Vă daţi seama cât de înalt trebuie să fi fost stâlpul acela şi cât de mic Ilieş.
— Iote, poveste, se minună el, la ce le-o fi trebuind un stâlp atât de-nalt?
— Aista nu-i stâlp obişnuit, băiete, zise apăsat bunicul, netezindu-şi mustaţa căruntă...
— Da’ ce fel îi? întrebă copilul nedumerit.
— Stâlp de mare preţ, copile!
— Ori îi dintr-altă ţară?
— Ba nu. E de pe-aici, din pădurile noastre, nu-ma' că-i altfel de neam. Aista-i stâlp care
rodeşte...
— Rodeşte? Face cumva poame? râse Ilieş. „Te pomeneşti că bunicul a dat în mintea copiilor,
gândi el. Auzi! stâlp ca toţi stâlpii, dar dă roade. Adevărat, că era mult mai înalt decât alţi copaci
înalţi, dar tot stâlp se cheamă că e. Fără crengi, fără frunze, cu tulpina netedă şi dreaptă cum îi
lumânarea...“
— Hei! şi încă ce poame! continuă bunicul după o vreme... Pentru fiecare om alt fel de poamă!...
oftă el urmărind firul de fum ce i se-nălţa din pipă.
Ilieş nu mai ştia ce să creadă... Zâmbi gândind din nou ca pentru el: „Pesemne că bunicul“...
Nu-şi termină însă gândul că mielul cel tărcat o porni la vale pe poteca ce ducea la moară. Ilieş
fugi după el şi nu mică-i fu mirarea când în marginea potecii descoperi al doilea stâlp. La fel de
înalt, la fel de golaş ca primul... Mai încolo, la marginea satului, altul... şi altul...
„Ce-or fi având de gând să facă cu ei?“ se întrebă Ilieş urcând dealul... Apoi, luat cu joaca şi
mieii, uită de stâlpi.
Către seară însă, când se-ntorceau spre sat, altă minune. Trei oameni. Unul mai harnic decât
altul, încinşi cu brâuri late cât şerparul bunicului, se pregăteau să se caţere pe stâlpi. Unul avea
prinse de picioare nişte cârlige care, asemeni ghearelor de ciocănitoare, îi ajutau să se urce pe
tulpina netedă întocmai ca pe-o scară.
Ajuns în vârf, înfipse în stâlp nişte pahare verzi, frumoase, de care se prindeau sârme lungi,
roşietice, care în bătaia soarelui, ce cobora spre asfinţit, începură să strălucească frumos!...
Cei doi de jos prindeau capetele sârmei, le învârteau pe mână ca pe-un colac şi le întindeau mai
departe, fiecare înspre alt stâlp...
Ilieş privea la ei uluit. De ce i-or fi legând? Să nu-i dărâme vântul?...
La cină o auzi şi pe mama spunând veselă tatii:
— Le-au pus deja şi sârmele! De-acum nu mai e mult! Şi tata s-a bucurat dând din cap mulţumit.
— De ce le-au pus sârme, mamă? întrebă Ilieş tot mai nedumerit.
— Eu ştiu! Dar zău, nu-ţi spun, îl necăji Toderuţ, fratele lui din clasa a patra. Am văzut la oraş...
De-cîte ori îl auzea vorbind de oraş, Ilieş se amăra. El nu văzuse încă oraşul pe care Toderuţ îl
văzuse iarna trecută când a fost la spital, că-l tot durea în gât.
— De ce le-a pus, dacă ştii? Şi spune odată!...
— Îi vedea tu!
Ilieş se hotărâ să nu mai întrebe nimic... Ieşi la poartă. Întunericul serii de primăvară era
parfumat de aroma pomilor încărcaţi de floare... Stâlpul de peste drum şedea singur, înplântat în
pământul din marginea livezii...
„Stâlp de mare preţ!“ îi reveniră în minte cuvintele bunicului.
Cu toată vârsta lui, Ilieş înţelegea că stâlpii aceştia nu se deosebeau cu nimic de alţii, decât doar
că erau împodobiţi cu sârme şi pahare. De ce spusese însă bunicul că dau rod?
După câteva seri de acestea, când Ilieş se întorcea cu mieii şi cu bunicul de la câmp, zări de
departe lume multă strânsă în dreptul unui stâlp. Lăsă mieii în grija bunicului şi-o luă la fugă pe
cărare...
Se opri aproape gâfâind, cu gura căscată, cu capul răsturnat pe spate, aproape de oameni şi privi
spre vârful stâlpului. Ardea o flacără frumoasă, gălbuie, în miezul căreia nu putea privi.
Atunci se dumiri. Toderuţ îi spusese doar că la spital învârteau de un buton şi ţâşt! lumina
izvora, fără să fie nevoie de stîlpi. Descoperindu-l printre cei adunaţi şi pe tata se-apropie de el şi
lipindu-se de genunchii lui încercă să-l întrebe ceva.
— Ascultă ce spun oamenii! zise acesta, oprindu-l.
— Îmi cumpăr radio! – chiar mâine, zicea badea Victor, vecinul.
— Vom putea lucra la arie şi noaptea!
— Putem citi ziarele şi noaptea, se bucură bădiţul Niţă, tractoristul.
— Îmi iau fier de călcat! Zău c-o să-mi iau! se bucura vecina Anuţa, cea cu fata dăscăliţă.
— Luăm televizor la căminul cultural. Să ştim şi noi ce mai e prin lume! spuse tare tata.
— Auzi, Ilieş? Pentru fiecare om alt rod! zise deodată bunicul oprit în preajma lor. Apoi privind
becul se descoperi ca în faţa unui lucru de mare cinste. Ţi-am spus eu? Un dar mai de preţ decât
altul!
— Hei, Ilieş! fericită soartă vă aşteaptă pe voi... cei mici.
Ilieş descoperi în glasul tatii o amărăciune amestecată cu bucurie...
Peste bucuria oamenilor, stâlpul se înălţa semeţ, purtându-şi cu mândrie comoara...
IIieş se strânse mai tare de tata şi-l întrebă nedumerit:
— Da' cine se suie să-i toarne gaz?
Oamenii izbucniră în râs. Ruşinat, Ilieş îşi îndesă pe cap cuşma miţoasă vrând parcă să se
ascundă cu totul sub ea. Dar şi aşa continua să privească becul ce-şi împrăştia peste oameni
lumina...

CUM SE FABRICĂ UN TRACTOR


de Olimpia Marcu

— Tăticule! strigă vesel Mihăiţă, când îl văzu că vine să-l ia de la grădiniţă; uite ce tractor frumos am
făcut! Şi fără să mai aştepte să ajungă acasă, îl trase de mână spre banca din curtea grădiniţei.
Va să zică – spuse tatăl cercetându-l – are patru roţi, două faruri, volan, scaunul şi tractoristul. E-n regulă
deci! Bravo, Mihai! L-ai făcut bine!
— Mai are ceva, spuse oarecum dezamăgit, Mihăiţă. N-ai observat?
Tatăl se uită din nou la tractorul lui Mihăiţă fără să observe însă ceva în plus.
— Cârligul! Strigă deodată Mihăiţă. Cârligul din spate de care se agaţă plugul. Am vrut să-i fac şi plug
dar nu mi-a ajuns plastilina. Tovarăşa educatoare a spus să-l fac mâine... Şi fericit, Mihăiţă prinse mâna
tăticului şi porniră spre casă.
Tot drumul nu vorbiră decât desptre tractor; cum i l-a lăudat tovarăşa educatoare, cum Mircea era să i-l
fărâme... şi câte altele în legătură cu faimosul său tractor.
Acasă, tăticul a luat o bucată de plastilină roşie şi împreună meşteriră un plug de toată frumuseţea.
— Ei acum are şi plug! Eşti mulţumit?
Mihăiţă ridică din umeri. Apoi oftă. Se vedea cât de colo că-l încercă o nedumerire:
— De ce nu merge tăticule?
— Dacă-i din plastilină? îi zise tăticu.
Şi toată seara Mihăiţă se căzni să înţeleagă de ce tractoarele „de-adevărat“ merg şi a lui nu!
— Spune-mi, tăticule, cum se face un tractor „de-adevărat“?
— Vrei să ştii cum se fac tractoarele mari?
— Despre războiul de ţesut mi-ai spus destule, zise Mihăiţă, acum vreau să-mi spui despre tractoare.
Şi nu i-a dat pace tatălui până ce nu i-a promis că a doua zi nu vor merge împreună la Uzina de tractoare
care se afla chiar în oraşul în care locuiau.
Ziua următoare i s-a părut lui Mihăiţă lungă cât o săptămână. Se nimerise şi o zi frumoasă, cu soare cald
şi senin. În sfârşit, se auzi sirena de ora 3 anunţând ieşirea din schimbul întâi.
S-au urcat amândoi în troleibuzul elegant şi după un sfert de oră se aflau în parcul din faţa Uzinelor de
tractoare. Însă aşa cum prevăzuse tăticul, lui Mihăiţă nu i s-a îngăduit să intre.
— Copii nu au voie în uzină! spuse categoric portarul. Şi doar mai înainte îi zâmbise, îl mângâiase pe
cap şi-l întrebase cum îl cheamă, dar de intrat n-a vrut cu nici un chip să-l lase.
Au hotărât atunci ca tata să intre singur, iar el să îl aştepte pe banca din mijlocul parcului. Ca să-l
îmbuneze, tăticul i-a cumpărat de la chioşcul din faţa Uzinei un covrig.
— Să nu te mişti de aici până mă-ntorc! apoi s-a depărtat pe o alee şi Mihăiţă nu-l mai văzu...
Parcul era plin de copii. Mulţi, mulţi copii care se întreceau în joc şi voioşie ca păsările din pomii înalţi. În
dreapta lui, spre oraş, era toboganul, de unde răzbeau până la el chiotele de veselie ale celor care alunecau
pe scocul lustruit. Mai încolo era lacul. Pe malul lui, o pionieră, cioplită în piatră, privea zarea cu mâna
streşină la ochi. Dincolo de pomi era Uzina.
Mihăiţă privea totul cu încântare. Pe nesimţite un băiat se apropie de el.
— Tu cine eşti? întrebă noul venit plin de curiozitate.
— Nu eşti de pe aici!
— Sunt Mihăiţă! şi fără să fie întrebat începu să spună cum portarul nu i-a dat voie să intre în Uzină ca
să vadă şi el cum se face un tractor.
— Cum? încă nu ştii? râse băiatul.
Râsul lui îi atrase şi pe alţii. Unul cu nasul julit şi cu moţ pe frunte se aşeză pe bancă lângă el. Zări
covrigul.
— Zii vrei să afli cum se face un tractor? Dar covrigii ştii cum se fac?
Mihăiţă ridică din umeri; nu ştia. Dar nici nu era curios să afle. Pe el îl interesau deocamdată tractoarele.
— Lasă-l, Nelule, interveni o fetiţă bălaie cu gropiţe în obraji, nu-l vezi cât e de mic?
— Sunt din grupa mare! sări Mihăiţă atins. Nu mai sunt mic.
— Băieţi! interveni unul cârn şi pistruiat, eu zic să-i spunem noi.
— Ei, bine, începu fetiţa cea bălaie, s-o luăm de la început: Uite tatăl lui, şi-l împunse cu degetul pe cel
cu nasul julit şi moţ pe frunte, e oţelar. El topeşte oţelul şi-l toarnă în forme, aşa cum faceţi voi la grădiniţă din
nisip. Tatăl lui Gelu, şi-l arătă pe unul îmbrăcat în salopetă ca un adevărat muncitor, e strungar, iar a lui Nelu
e montor. La el vin toate piesele şi le aşează pe toate la locul lor, până ce tractorul este gata. Ai priceput?
— Da! Dar... de ce merge?
— Pentru că tăticul meu îi face motorul, spune sărind de pe speteaza băncii unul mic şi bondoc. Motorul
e inima tractorului. Fără el n-ar putea porni.
— Dar nici fără ulei şi motorină, spuse iute o fetiţă care se juca alături de bancă, n-ar face nimic. Tăticul
meu e tractorist şi ştie. Fără motorină n-ar porni să-l tai! adăugă ea cu multă convingere.
— Uf! Da mulţi mai sunt! se miră Mihăiţă. Şi eu credeam că-i unul singur!
— Ha! Râse cel cârn şi pistruiat, unul singur poate să-l facă din plastilină ori din carton...
— Şi toţi tăticii voştri lucrează la un tractor? îl întrebă Mihăiţă.
— Tu crezi că fac doar un singur tractor? Mii, măi, mii!! Ştii tu ce-s alea mii? Să meargă-n rând, de-aici şi
până în oraş şi tot nu s-ar isprăvi.
— Staţi că aţi uitat ceva, îşi aminteşte fetiţa cea bălaie. Nu li s-ar da drumul pe portă dacă nu ar fi vopsite
frumos, cu roţile roşii, ca la paradă...
Acum Mihăiţă începea să înţeleagă de ce tractorul lui nu mergea. Dacă toţi tăticii copiilor din parc – şi
tare mulţi erau – lucrează acolo, în Uzină înseamnă că nu-i uşor lucru să faci un tractor „de-adevăratelea“.
Când tăticul lui se-ndreptă spre banca pe care-l lăsase, fu uimit de ce văzu în jurul băiatului. „Un grup atât de
numeros de copii!“ Dar nu se apropie bine, când Mihăiţă, văzându-l, îi ieşi în întâmpinare strigând cât îl ţinea
gura:
— Tăticule! nu mai trebuia să intru! Am aflat singur cum se fabrică tractorul! Uite-i! Şi-i arătă încântat
grupul de copii din juru-i.
CE-A POVESTIT O VIOARĂ
de Olimpia Marcu

E seară. Seară de iarnă. Afară ninge cu fulgi mari şi albi ca de vată. Zăpada acoperă
oraşul ca o plapumă uriaşă.
Dănuţ nu-şi mai găseşte locul de bucuros ce e. Se-nvârte prin cameră nerăbdător,
aşteptând ca mămica, tăticul şi unchiul Matei să plece la teatru. El o să rămână în casă cu
bunicul. Îl aude jucând table în odaia de alături cu nenea Ciugudean, pensionarul de la
parter.
În sfârşit, iată-l singur în odaia lui cu vioara primită în dar de la unchiul Matei... O ia în
braţe, îi deschide capacul şi-o scoate afară. Lemnul viorii, lucios, bine lustruit îi mângâie
degetele. Scoate şi arcuşul. Trage cu el pe coarda de sus, care e mai subţire.
— Miiii... se-aude un râs vesel ca behăitul unui mieluşel.
Dănuţ se opreşte uimit. Ascultă atent. Nu se mai aude decât rostogolirea zarurilor în
camera vecină.
Mai trage o dată la fel de scurt, şi iar revine râsul acela vesel şi vioi.
— Cine râde? întrebă el curios.
— Eu, vioara!
— Tu ştii să râzi?
— Desigur! Să râd... să plâng... şi uneori chiar să suspin.
— Te lauzi, spuse Dănuţ neîncrezător.
— Ba nu mă laud deloc, să ştii. Numai voi vă lăudaţi. Noi spunem adevărul.
— Voi? Care voi?
— Eu şi sora mea, Viola... şi fratele meu Violoncelul.
Ca să se convingă, Dănuţ trage cu arcuşul pentru a treia oară. De astă dată se revarsă
în cameră un tril uşor.
— Parcă ai fi o pasăre, se miră el.
— Nu sunt, dar ştiu cânta ca una adevărată.
— Cine te-a învăţat?
— Dacă vrei îţi spun povestea mea.
— Vreau, vreau, cere Dănuţ.
— Atunci ascultă. Eu am trăit în pădure. Sunt o părticică dintr-un fel de brad care creşte
în marginea pădurii. În dimineţile de vară ascultam cântecul ciocârliei care era atât de
frumos încât se opreau şi animalele pădurii să-l asculte. Îmi amintesc mai cu seamă de un
iepuraş care se oprea lângă tulpină, ciulea urechile şi asculta.
— Ştii, râse vioara, nu sunt sigură, dar cred că de atunci i-au rămas urechile atât de
lungi. Şi cântecul acela a cresut în mine.
— Dar cine ţi-a dat glas să-l poţi cânta?
— O, zise vioara, asta-i altă poveste, dar dacă vrei ţi-o spun şi pe asta.
— Spune-mi-o, spune-mi tot, se rugă Dănuţ.
— Într-o zi au venit în pădure oameni. Au adus cu ei un fierăstrău şi au tăiat bradul.
— Te-a durut?
— Nu!...
— Bunicul a tăiat din grădină un pom şi pomul acela a plâns. Dar spune-mi mai
departe!...
— M-a încărcat în camion şi m-a dus în oraş la o fabrică.
— La una mare?
— Da!
— Şi tăticul lucrează la una mare. Mare de tot. Face camioane. Dar, spune-mi te-au
băgat în cuptor?
— Nu zise vioara, doar nu sunt de fier. M-au lăsat să mă usuc la soare, apoi m-au
cioplit, m-au lustruit, şi câte nu mi-au făcut!?
Oamenii de acolo erau tare veseli, cântau mereu. Mai cu seamă meşterul care m-a
lucrat pe mine.
— Te iubea?
— Foarte mult. Spunea mereu: „Am să o fac mai frumoasă decât toate viorile din lume,
să răsune cântecul ei în ea, cum n-a mai răsunat în niciuna până acum. Să ducă în lume
vestea despre frumuseţea locurilor unde a crescut, depre traiul fericit al oamenilor şi
despre viitorul fericit al copiilor din patria noastră!“
— Era bătrân meşterul?
— Deloc.
— Şi după aceea?
— După aceea mi-a prins strunele şi mi-a încercat cântecul... Pesemne că i-a plăcut
tare mult cum povesteam, de aceea era tare vesel.
— Vesel?
— Da! Şi mândru! Iar meşterul cel bătrân a venit să-mi încerce cântecul, a spus celui
tânăr: „Dacă vioara acesta va ajunge pe mâini bune, va urca pe scenă!“
— Chiar aşa a zis? se bucură Dănuţ.
— Iar de va încăpea pe mâini rele, nu se va mai alege nimic de truda ta... Şi ar fi păcat!
Şi meşterul cel tânăr care m-a lucrat s-a întunecat la chip şi a lăsat capul în pământ.
Dănuţ tace, întunecat. Lasă şi el capul în jos. Apoi spune.
— Şi unchiul Matei cănta frumos. Pe scenă!
— Cred! Eu însă sunt o vioară pentru copii. Şi numai un copil poate cânta pe strunele
mele.
— Crezi că eu... aş putea urca pe acenă?
— Oricine învaţă, poate.
— Altfel meşterul care te-a făcut s-ar supăra?
— Şi încă cum!
Dănuţ rămâne încurcat. Tare încurcat. Nu ştia cum se făcuse, dar îndrăgise deodată
vioara. Nu mai voia să se despartă de ea. Ba parcă îl îndrăgise şi pe meşerul care-i
dăduse glas viorii. „O să urce pe scenă!“ adică el o să ajungă artist emerit ca unchiu! Hm!
Ce plăcut trebuie să fie! Şi vioara o să-l asculte, o să răsune cântecul ei şi oamenii vor sta
în sală neclintiţi. Vor sta şi copiii! Gelu, Andrei, Mariana... Toţi colegii lui! Îi vor asculta pe
amândoi, şi pe el şi pe vioara lui.
Şi cântecul va urca până sus, se va lovi de tavan şi apoi va coborî. Iar el îi va spune
viorii pe scenă încet, aşa ca acuma, să nu-l audă nimeni în afară de ea:
„Haide, vioara mea, să le cântăm cântecul ciocârliei, şi după aceea... după aceea...“
După aceea, n-a mai fost nimic. Dănuţ adormise îmbrăţişâdu-şi vioara aşa cum nu-şi
mai îmbrăţişase până atunci nicio jucărie... Bunicul veghea asupră-i.
MELCUL MINCINOS
de Mircea Sîntimbreanu

Trăia odată, pe o frunză de sălăţică, un melc. Avea o casă de piatră, cu parter şi etaj,
dar – nici melcul nu ştia bine de ce – căsuţa lui nu avea, ca toate celelalte, număr la
poartă.
„Poate de aceea pe la mine nu vine poştaşul, gândea mâhnit melcul. Eu trebuie să aflu
toate veştile din gura cocoşului. Cocoşul le află de la plop, care, înalt cum este, se ridică
până la ultimul etaj al blocului din vecinătate. Iar plopul de unde le ştie? De la vântul care
colindă ca un hăbăuc prin tot cartierul. Dacă aş avea numărul meu la căsuţă, poştaşul mi-
ar aduce veştile acasă.“
Aşa se face că cea mai mare dorinţă a melcului era să aibă şi el număr la casă.
„Poate că dacă mă mut pe altă stradă o să mi se îndeplinească dorinţa“, gândea melcul
şi într-o bună zi hotărî să plece.
Porni la drum, dar de-abia ieşise din stratul de iarbă şi fu cât pe-aici să fie călcat de o
maşină. Avu însă noroc. Exact în clipa când căsuţa lui era hurducată din temelii, se
pomeni ridicat în aer. Scoase coarnele, înfricoşat. Îi vorbea o fetiţă.
— Ce cauţi în mijlocul străzii, prostuţule?!
— Vreau număr la casă.
— Da? Ţi-l pun eu, zise fetiţa. Treci când ai timp pe la mine: locuiesc în blocul acesta,
la etajul 10.
În ziua aceea, tot cartierul află noutatea. Fireşte, de la cocoş. Plopul însă îşi tremura
frunzele, neîncrezător, iar vântul, jucându-se cu un nouraş deasupra blocului, râdea cu
lacrimi.
— Melcul e un mincinos! Fetiţa nici nu merge la şcoală, nu ştie să scrie…
— Eu nu sunt mincinos, protestă melcul. Eu n-am minţit niciodată. Am să dovedesc că
eu nu mint, bodogănea el şi coarnele îi tremurau de indignare. Mă duc chiar acum la fetiţă
şi o să mă întorc cu numărul pus. O să vedeţi.
Şi melcul porni. Urcă încet pe zid în sus, încât trecu o săptămână şi el abia se afla pe
la etajul doi. Dar nu-i păsa… Încet-încet trecu de jumătatea blocului şi peste multe alte
săptămâni se găsea la etajul 10. Îşi lipise faţa de geamul apartamentului cu pricina şi o
văzu pe fetiţă. Era cu ghiozdanul în spate, tocmai se pregătea să plece la şcoală.
Melcul simţi o mare bucurie. Se răsuci, cu toată viteza de care era în stare, şi uitând de
număr, începu să coboare. Şi coborî atât de repede, încât după alte câteva săptămâni se
afla lângă cocoş.
— Ai spus despre mine că sunt mincinos, ai spus că fetiţa nu merge la şcoală, strigă el.
Află că e şcolăriţă şi dacă nu s-ar fi grăbit mi-ar fi pus număr la căsuţă. E şcolăriţă şi ştie
să scrie!
— Da, dar nu ştie să socotească, râse cocoşul. Întreabă şi pe plop, i-a spus vântul,
care toată ziulica se izbeşte de geamul ei. De-abia reuşeşte să numere nişte beţişoare.
— Nu-i adevărat! strigă melcul. Voi sunteţi mincinoşi. Fetiţa este şcolăriţă: ştie să scrie
şi să socotească. Mă duc să văd.
Şi porni din nou la drum. Pe drum îl prinse iarna. Ajunse sus tocmai când geamul
începuse să îngheţe. Aburi niţel sticla şi izbuti să privească înăuntru. La măsuţa ei, fetiţa
scria frumos, cu cerneală, pe caietul de aritmetică. O auzi chiar cum silabisea: 5 şi cu 3
fără 6 şi cu 2 fac 4… Vru să strige plopului noutatea, dar acesta nu mai avea nicio frunză.
Vântul bătea, şi chipul îi era acoperit de zăpadă şi se zburlea furios, orb şi surd. Melcul se
piti în căsuţă, pe fundul unui ghiveci rămas pe balcon.
„O să cobor eu la primăvară, îşi zise, şi o să le spun tuturor adevărul. O să spun şi
vântului, şi plopului, şi cocoşului: « Mincinoşilor, am văzut cu ochii mei ce bine socoteşte
fetiţa!»“
Adormi însă pe dată.
Se trezi abia o dată cu primăvara şi se aşternu la drum. Era amorţit de-a binelea şi
trecură multe zile şi multe nopţi până când, într-o bună dimineaţă, ajunse jos chiar în clipa
când, de pe coteţ, cocoşul se pregătea să salute răsăritul unui soare roşu şi cald.
— Ei! Cine e mincinos? strigă el. Aflaţi că fetiţa ştie să scrie şi să socotească şi o să-mi
scrie numărul la căsuţă.
— Mincinos eşti tu, îi râse cocoşul în nas. Fetiţa nici nu mai e acasă. A plecat în
vacanţă.
— Nu-i adevărat. Am văzut-o eu, cu ochii mei, la măsuţa de lucru. Mă duc să mă
conving.
Se aşternu din nou la drum… Era cald şi melcul se oprea la fiecare etaj. Frunzele
plopului abia foşneau, iar vântul se înmuiase de-a binelea. Ajunse la etajul 10 într-o
dimineaţă senină şi curată. Îşi lipi faţa de geam şi vru să strige ceva fetiţei, dar aceasta
tocmai îşi punea ghiozdanul în spinare şi se grăbea să plece.
„Ah, mincinoşii, şopti melcul. Numai de minciuni se ţin! Spuneau că fetiţa e în vacanţă.
Uite-o că pleacă la şcoală. Am să cobor să le-o spun în faţă: «Sunteţi cei mai mari
mincinoşi din lume!»“
Începu să coboare şi, târâş-grăpiş, ajunse lângă coteţul cocoşului. Vru să-i strige din
toate puterile că e un mincinos fără pereche, când se trezi ridicat de jos. Era fetiţa.
— Ce-i cu tine, melc-codobelc? îl întrebă ea, şi melcul îi povesti de-a fir-a-păr.
— Dar e adevărat, spuse fetiţa. A fost o vreme când nu ştiam nici să scriu, nici să
socotesc prea bine. Cocoşul avea dreptate. Am fost şi în vacanţă, dar acum a reînceput
şcoala, sunt şcolăriţă în clasa a II-a.
— Atunci înseamnă că eu sunt totuşi un mincinos? bâigui melcul şi de ruşine se vârî cu
totul în căsuţa sa.
— Nu eşti mincinos, îi răspunse fetiţa. Tu spui adevărul, dar până ajungi să-l spui totul
se schimbă.
— Şi ce trebuie să fac ca să spun adevărul aşa cum e?
— Nimic mai simplu, râse fetiţa. Să spui aşa: „Băiatul sau fetiţa cutare va scrie frumos,
va socoti bine. Acesta este un adevăr.“
— Da? Aşa voi face, cumpăni melcul şi din ziua aceea aşa şi făcu…
Numai că, vedeţi voi, copii, în cartier cocoşul continua să trâmbiţeze că melcul e un
mare mincinos. O spuneau la rândul lor şi plopul, şi vântul. „Mare mincinos e melcul!“ Şi
ştiţi de ce? Pentru că unii copii au caiete murdare, scriu urât şi cu greşeli, iau note mici.
Degeaba melcul striga: „Da, dar vor scrie frumos!“
Numai ce-l auzi pe cocoş:
— Serios? Şi de ce astăzi au luat nota 5?
Şi, de ruşine, melcul aproape că nu mai iese din căsuţa lui. Nici gând să mai vrea
număr la casă. Când vede câte un copil, abia că mai îndrăzneşte să-şi scoată corniţele.
Ce e de făcut, copii? Ştiu eu? Cred că un singur lucru: să nu-l daţi de ruşine, să vă
faceţi temele bine şi foarte bine, zi de zi. Altminteri, v-o spun precis – mi-a spus-o chiar
melcul, n-o să mai scoată niciodată coarnele, oricât i-aţi descânta voi: „Melc-melc-
codobelc!“ Mi-a spus-o cu lacrimi în ochi. Şi eu îl cred. Nu, melcul nu e mincinos. Şi se va
ţine de cuvânt.
POVESTEA ELEFANTULUI FLĂMÂND
de Mircea Sîntimbreanu

Hotărât lucru, o să mă mut chiar astă seară, îmi ziceam privind cu groză limbile pendulei, ce arătau ora
când trebuia să-i povestesc ceva lui Răducu, băiatul gazdei mele ca să adoarmă. N-o să mă mai aşez aici la
masă, chibzuiam eu, deşi mi-e o foame de lup o să-mi fac bagajele pe furiş, în timp ce Răducu se pregăteşte
de culcare şi, când o să mă stige ca de obicei: „Nenea Mircea, sunt gata, povesteşte-mi“, eu am să fiu în
birjă în drum spre gară sau poate chiar în tren.
Judece oricine dacă n-aveam dreptate să-mi iau lumea în cap. Dimineaţa, ca să se dea jos din pat,
trebuia să-i spun o poveste; la dejun, ca să-şi mănânce oul fiert, alta; la prânz numai până se răcea supa,
trebuia să născocesc încă una. Şi apoi încă una, până ce mesteca friptura; ca să adoarmă niţeluş
după-masă, îmi storceam din nou creierii, să mai scornesc o istorioară, iar seara la culcare..., nu nici nu mai
vreau să-mi amintesc. Mă mut, fie ce-o fi!
M-am apucat aşadar să-mi strâng lucrurile, trăgând cu coada ochiului spre perdea, în dormitorul unde
Răducu tocmai îşi îmbrăca pijamaua. În două minute sunt în birjă – îmi spuneam, bucuros, căutându-mi de
zor pantofii, când deodată, am rămas înlemnit. Uitasem lucrul cel mai insemnat: pantofii mei erau sub patul
lui Răducu. Să plec la drum desculţ? Cu neputinţă. Va trebui, aşadar, să-i mai spun o poveste? Fie! Dar
ultima, o jur!
Plângând aproape, m-am apropiat de patul lui Răducu. Băiatul a zâmbit, şi-a pus mâinile sub cap, ca de
obicei, şi a clipit din ochi, în semn că pot începe.
— Ei, ce poveste-mi spui?
Am privit cu inima sfâşiată la pantofii ce-mi arătau limba de sub pat şi am început:
— A fost odată o căprioară...
— Pe asta o ştiu.
Atunci alta: A fost odată un şoricel, mic, mic...
— Cu şoricelulul mic, mic, o ştiu.
Am oftat atât de adânc, încât, dacă ar fi fost într-adevăr, pe undeva, prin apropiere, nu o căprioară sau
un şoricel mic, mic, ci chiar un rinocer, doi hipopotami şi trei tigri bengalezi, ar fi plâns şi ei de mila mea. Şi
chiar un elefant ar fi vărsat, sunt sigur o lacrimă măcar, o lacrimă de elefant.
Un elefant! Extraordinar! Cu elefantul nu-i spusesem parcă încă nicio poveste.
A fost odată un elefant, am început cu inima cât un purice, şi m-am oprit.
— Pe asta n-o ştiu...
De bucurie, am uitat într-o clipă de pantofi, de birjă, de tren. Numai de foame n-am uitat. Am continuat
repede:
Şi elefantul era tare, tare flămând. Atât de flămând, încât... încât a apucat cu trompa un scăunel şi l-a
înghiţit dintr-o singură îmbucătură.
Dar foamea tot nu i-a trecut...
— Şi atunci?
— Şi atunci a întins din nou trompa şi a înghiţit o masă de bucătărie cu muşama cu tot.
— Şi s-a săturat?
— Aş!
— Şi atunci?
— Ei, şi atunci, a înghiţit un dulap plin cu haine cu tot, care i-a plăcut foarte mult, deoarece pe fundul
buzunarului de la vestă era lipită o caramea. Dar foamea tot nu i s-a potolit.
— Şi atunci?
— Şi atunci a înghiţit... biblioteca stăpânului cu cărţi cu tot.
— Şi s-a săturat?
— Parcă niţel... pentru că i s-a făcut din nou foame. S-a uitat atunci elefantul nostru în jur şi a zărit o
pereche de foarfeci.
— Şi le-a înghiţit?
— Fireşte.
— Şi atunci?
— Ei, şi atunci, foarfecele, care era ascuţit la un tocilar specialist în ascuţirea bricelor, i-a despicat burta.
— Şi atunci, bineînţeles că toate au ieşit din burta elefantului, pe rând: un scaun, o masă cu muşama cu
tot, un dulap cu haine, biblioteca cu cărţi şi, la urmă foarfecele...
— Şi atunci?
— Atunci elefantului i s-a făcut din nou o foame năpraznică. A întins trompa şi a înghiţit dintr-o singură
îmbucătură scăunelul. Dar tot flămând a rămas. S-a apropiat el de masă şi cât ai zice peşte a sărit şi masa
în burta elefantului.
— Şi atunci s-a săturat?
— Da de unde. A mâncat şi dulapul.
— Şi biblioteca...
— Vezi bine. Dar până să-şi răspundă elefantul la întrebarea dacă s-a săturat sau nu, i s-a făcut din
nou foame, s-a uitat în jur, a ochit o pereche de foarfeci şi...
— ... le-a înghiţit. Şi atunci?
— Şi atunci, de bună seamă, au ieşit din elefant: şi scăunelul, şi masa cu muşama cu tot, şi dulapul cu
haine, şi biblioteca cu cărţi cu tot, iar la sfârşit şi perechea de foarfeci.
— Şi mai deparete.
— Mda... mai departe. Să vezi elefantului i s-a făcut din nou foame.
— Dar o foame, ştii, a întins el trompa şi...
— A înghiţit scăunelul.
— Da. Dar tot flămând a rămas. S-a apropiat atunci de masă şi cât ai zice ştiucă a dat-o pe gât.
— Şi atunci?
— A înghiţit dulapul cu haine...
Peste un sfert de ceas, cu ochii lipiţi de sommn, Răducu mă întreba:
— Şi atunci?
— Şi atunci a ieşit din burta elefantului: un scăunel, o masă, un dulap, biblioteca şi forfecele...
— Ura!!! De trei ori ura! dar, de fiecare dată, încet, foarte încet. A adormit Răducu. Mă aplec şi îmi scot
pantofii de sub pat. Dar nu! M-am răzgândit... N-am terminat povestea cu elefantul flămând. Am s-o continui
mâine dimineaţă, ca să se dea jos din pat, şi la dejun, ca să-şi mănânce oul fiert. Şi la prânz, în timp ce i se
răceşte supa, şi după-amiază, ca să se odihnească niţeluş, şi bineînţeles, seara la culcare... Şi poimâine, şi
răspoimâine... şi apoi răs-poi-poimâine... şi răs-răs-poi-poimâine... până în ziua când Răducu, cu lacrimi în
ochi şi cu pantofii mei în mână, o să vină şi o să-mi zică:
— Mută-te de la noi, te rog din inimă. Pleacă... Ti-am adus birja. Te aşteaptă în stradă.
Dar eu o să-mi pun pantofii la loc sub patul lui, o să dau drumul birjei şi o să-i răspund fericit:
— Nu, nu mă mai mult. N-am terminat încă povestea elefantului flămând. Va trebui să-ţi povestesc, uite
acuma, până se răceşte supa, ce s-a mai întâmplat cu elefantul, după ce a înghiţit şi forfecele care erau
ascuţite la un specialist de ascuţit brice...
INVITAŢIA
de Mircea Sîntimbreanu

Într-o bună zi furnicile hotărâră să-l invite la ele acasă pe Jumbo, elefantul. Aflaseră nu ştiu de unde că e
în concediu şi ţineau cu tot dinadinsul să-i arate cu acest prilej noua lor locuinţă, de care erau foarte mândre.
Şi pe bună dreptate: era un muşuroi spaţios, cu două etaje, cu o sufragerie mică, o cămară mare la fiecare
etaj şi cu scări, în spirală. O furnică ce fusese de curând la oraş le propusese să-şi instaleze chiar şi
ascensor, dar nu găsiră cablu, aşa că până una-alta locuiau la mansardă.
Făcură aşadar rost de căteva mii de firmituri de pâine, pentru sandvişuri, nişte gălbenuş de ou pentru
maioneză, căteva bobiţe de struguri din care să facă vin şi se interesară pe departe la bodegă dacă
elefantului îi place vinul cu sifon sau cu apă minerală.
După vreo două zile de osteneală se întruniră să vadă dacă totul e gata.
— Eu cred, zise o furnică după ce inspectase toate odăile, că la intrare ar trebui un covoraş frumos.
Elefantul este oaspete de seamă şi soţia lui Jambina, ar putea să fie jignită să calce direct pe pământ. Am
putea ruga pe păianjen să ne facă repede un covor...
— La oraş, adăugă furnica ce avuse şi idea cu ascensorul, casele sunt împodobite cu tablouri. Ce
încăntat ar fi elefantul să găsească atârnat în dormitor un tablou frumos! Fluturele ne-ar împrumuta de
bunăseamă culorile lui, iar cariul care lucrează atât de frumos în lemn, ne-ar face la repezeală o ramă.
— O idee minunată, exclamară toate furnicile, să comandăm îndată un tablou!
— Eu cred că elefantul obosit de drum şi plin de praf cum e, observă o altă furnică, ar dori desigur să
facă un duş. Ştiu precis că păpădia avea cânva un duş foarte bun. Ce-ar fi s-o rugăm să ni-l împrumute?
Până spre seară, pe lista obiectelor trebuincoiase, furnicile mai adăugară un ventilator din solzi de peşte, o
lanternă de buzunar „licurici“, ba chiar şi aspirină, dacă l-ar durea capul pe Jambino, elefantul cel mic, sau
picături pentru trompă dacă ar fi răcit cumva pe drum.
Când socotiră că totul e gata, trimiseră o delegaţie să-l caute pe elefent şi să-i transmită invitaţia pe care
scria:
„Stimate elefant şi onor Familia, vă rugăm să binevoiţi a vă petrece concediul în noua noastră locuinţă.
V-am fi recunoscătoare dacă aţi accepta să veniţi cu soţia şi cu fiul dv. Noi locuim pe strada Poiana Mare la
numărul 37 bis în casa cea mare pe care o s-o vedeţi desigur încă de departe...“
Elefantul care într-adevăr se afla în concediu, primi cu bucurie invitaţia zicându-şi:
— O să-mi priască aerul de munte şi mie şi lui Jambino, care e cam slăbuţ. Îşi făcu aşadar bagajele, îşi
luă rămas bun de la cunoştinţe şi se aşternu pe drum împreună cu soţia şi băiatul.
Ajunseră înspre seară în Poiana Mare şi începură să caute locuinţa furnicilor, dar n-o găsiră nicăieri.
Furnicile însă, cum zăriră musafirii, începură să strige bucuroase:
— Poftiţi! Bine aţi venit! Intraţi, intraţi!
— Unde să intrăm? întrebă elefantul
— Aici în locuinţa noastră.
— Dar unde este locuinţa voastră?
— Aici! Are două etaje... N-o vedeţi?
— Nu văd nimic, răspunse elefantul, desigur pentru că s-a întunecat. Nu-i nimic o să aşteptăm până
mâine dimineaţă...
Şi obosiţi de drumul de munte, Jambo, Jambina şi Jambino adormiră deîndată.
A doua zi, de cum răsări soarele, elefantul se trezi, zări muşuroiul şi dădu să păşească înăuntru când
dădu cu ochii de un bileţel lipit de uşă:
„Vă rugăm să ne iertaţi – citi Elefantul – că v-am pus pe drumuri. Ne-am gândit la toate: şi la covoraş, şi
la tablouri, şi la duş, ba chiar şi la aspirine. Nu ne-am gândit însă, spre ruşinea noastră, la un singur lucru şi
încă cel mai însemnat: că n-o să încăpeţi în casă...“
Elefantul Jumbo, care a văzut multe în viaţă, nu se supără prea tare.
— Nu-i nimic, îşi zise, nu mi-a stricat plimbarea acesta. Tot sunt eu în concediu. Şi întorcându-se spre
Jambino, elefantul cel mic, bătrânul adăugă:
— Tu ţine minte, fiule:
„Întâi să-ţi faci casa casă
Şi apoi să chemi elefanţi la masă“.
Ţineţi şi voi minte, copii: zicala acesta o avem de la elefantul Jambo.

CĂLUŢUL
de Mircea Sîntimbreanu

Pe covorul albastru din sufragerie totul era cu putinţă. Mai cu seamă de îndată ce se însera, cu puţin
timp înainte de a se aprinde lumina. Atunci păpuşa şchiopă se prefăcea în balerină, căruciorul hodorogit în
caleaşcă, pe capra căruia ursuleţul devenea prinţul din poveste, iar tata... Ei bine, tata se prefăcea căluţ. De
mult, de mult, de când fetiţa nu era mai mare decât păpuşa ei cea mare, în fiecare seară avea loc această
simplă minune. Tata se aşeza în patru labe pe covor şi... gata căluţul! Din câteva opinteli fetiţa se căţăra pe
spiunarea lui, apoi urma goana cea mare. Căluţul putea sări peste stâncile cele mai semeţe pe care, dacă nu
erai atent le confundai cu nişte scăunele, zbura peste râurile ce tot izvorau din te miri cum din covor, intra în
pădurea cea întunecată de sub masă şi se strecura printre prăpăstiile uriaşe dintre cele două fotolii. Trecea
în câteva clipe dintr-o ţară într-alta, dar oricât de departe ar fi ajuns, nu depăşeau colţurile covorului albastru.
După un timp căluţul obosea, voia să se oprească să răsufle şi să se îndrepte de şale. Apoi ar fi vrut să
se aşeze în fotoliu şi să-şi citească ziarul. Şi, pentru că, se vede treaba, nu era un căluţ prea de tot fermecat,
spunea gâfâind:
— Uf, am obosit, draga mea.
Fetiţa însă nu cunoştea limba căluţilor. Chiuia, lovea cu pintenii în coastele lui şi în loc de orice răspuns
spunea:
— Diii!
Căluţul bombănea, scutura coama şi o mai trecea odată munţii, zbura din nou peste râuri, se mai
strecura printre prăpastiile ştiute şi când se oprea, în sfârşit, lângă bufet, suspina:
— Mi-e sete, draga mea... Gata!...
Fetiţa însă îl apuca de urechi şi poruncea atât:
— Diii!
Când, târziu, călăreţul obosea, căluţul avea voie să treacă într-un fotoliu. Acum căluţul nu mai era căluţ.
Era tata.
— Adu-mi ziarul din palton, spunea el, ştergându-şi sudoarea. Şi un pahar cu apă.
Fetiţa înţelegea prea bine graiul lui. Acum însă se juca cu căluţul ei de lemn.
— Întâi să-i dăm lui să bea apă, zicea. I-e sete săracu’!... Făcea palmele căuş şi îşi adăpa călluţul ei de
lemn cu apă răcoroasă din cel mai umbros loc al odăii, dintre dulap şi maşina de cusut. Oho, nu era uşor.
— Îmi aduci şi mie puţină apă? întreba din nou tata după un timp.
— Întâi să-mi culc căluţul, tăticule. E obosit săracu’!
După o vreme, când tata termina de citit ziarul, fetiţa se pregătea şi ea de culcare, Îşi aşeza căluţul în
mijlocul patului, îi potrivea perna, îl învelea în plapumă, iar ea moţăia ghemuită într-un colţ.
Adormea aproape când tata se apropia, o învelea în plapumă, îi punea perna, iar pe căluţ îl aşeza
alături, pe noptieră.
Atunci fetiţa deschidea o clipă ochii şi murmura toropită:
— Vezi ce rău eşti tu, tată? Nu iubeşti deloc căluţul... Nici nu-l laşi să doarmă ca oamenii.
Şi adormea suspinând.

CORĂBIOARELE
de Dumitru Drăgan

Dacă te ajută
sora ta mai mare,
dintr-un dop de plută
faci corăbioare.

Pui din pânză vele


să te-mpingă vîntul,
când porneşti cu ele
pe întreg pământul.

Peste ape line


duci încolo-ncoace
dorul tău de bine,
dorul tău de pace.

HĂRNICIE
de Dumitru Drăgan

Vin albine muncitoare


în salcâmii albi de floare,
să culeagă fiecare
parfumat nectar şi soare.

Se-ntorc vesele-n stupină


şi fac mierea cea mai fină,
râu de aur în lumină,
hărnicind ca-ntr-o uzină.
Muncitoarele acele,
harnice şi mititele,
sunt prietenele mele:
luaţi exemplu de la ele!

ÎNTREBAREA
de Dumitru Drăgan

Mă întreb
şi tot visez
cum aş face
să păstrez
până-n luna
lui Cuptor,
omuleţul de zăpadă,
să-l mai văd
când mi-o fi dor?

Şi-am descoperit
chiar ieri:
îl păstrez în frigider!...

Da, dar vara,


în ogradă
oare va putea
să şadă?
E, desigur,
o-ntrebare,
fiindcă omul de zăpadă
când deasupra lui
e soare,
numai cât
ai zice „peşte“...
Ce păţeşte?
— Se topeşte!

SUNT OLAR
de Doru Paraschiv

Sunt olar
Şi roata mea
Se-nvârteşte tot aşa
Se-nvârteşte,
Se-nvârteşte,
Lutul cald în palmă-mi creşte
Şi apare
O ulcică
Înflorată, mititică,
Şi apare
Un ulcior
Ce-aminteşte de izvor.
Mai apare
Şi o glastră
Ce voi pune-o la fereastră
Cu-o muşcată
Mâine-n zori
Cu cele mai roşii flori.

CINE GHICEŞTE, APLAUZE PRIMEŞTE


de Doru Paraschiv

Înfoiat
Şi despuiat.
Răsfăţându-se
La soare –
Şi gingaş
Cum seamăn n-are
Deşi poartă
Spini
Haini.

Cine-i dete
Aşa culori
Şi parfum
De te-ameţeşte?
Ce frumos,
Ce falnic
Creşte!
El tronează
Peste flori!

Cine-l puse
Fir cu fir,
Prin parcuri
Şi prin
Tot locul?
Vreun poznaş
Bată-l norocul!
Şi-l botează?

Trandafir.

COSÂNZEANA BĂLĂIOARA
de Doru Paraschiv

Făt-Frumos coboară dealul


Uite-abia îşi ţine calul!
Nărăvaşul fără frâu,
E-nsetat şi vrea la râu,

E flămând şi vrea trifoi,


I-o da, căci fuge cât doi!
Şi-i va îngriji cu drag
Chiar de-i un arac de fag.

„Hi, căluţ, se face seară


Şi om merge zi de vară,
Până-n valea cu răchită
Unde tremură răpită,

Ileana. Tu ştii de cine?


Poate nu mă crezi, ei, bine,
Au răpit-o florile,
Fluturii şi zările.

Frumuseţea verii toată


Au vrăjit micuţa fată
Săltând-o de subsuori
Au dus-o... fluturi şi flori.

Unde e acum Ileana


Drăgălaşa, Cosânzeana?“
„Sunt aicea, Făt-Frumos!“
Se aude glas voios

Şi de după ulicioară
Cosânzeana bălăioară
Apăru cu coroniţă
Pe cap, fluturi pe rochiţă,

Iar în braţe multe flori


În felurite culori.
Făt-Frumos se-mbujorează.
Ba zâmbeşte, ba oftează...

S-au prins de mână-amândoi:


„Hi, căluţule-napoi!
Baba-Cloanţa dacă vine
Eu am peria la mine...“

POŞTAŞI FĂRĂ GENŢI ŞI FĂRĂ CHIPIU


de Dorina Rădulescu

A fost odată...
Eugen a deschis ochii mari, ochii lui mari şi albaştri.
Pentru o poveste lăsa orice joacă şi chiar creioanele colorate cu care vopsea capra şi iezii, florile şi
cănile, căsuţe cu acoperişul roşu şi cu geamuri verzi.
... A fost odată un prinţ, care trăia în soare...
— În soare? s-a mirat băiatul.
— Se poate, când e poveste. În poveşti se poate orice. Dacă vrei, în poveste, caii mănâncă jăratic, apele
cântă, motanul se încalţă şi florile vorbesc ...
— Atunci povestea e o minciună? se întristă băiatul.
— Nu, nu-i minciună. povestea este un vis. Aşa cum ai visat că tu zburai pe aripile unui porumbel.
Povestea este un vis pe care-l visezi când nu dormi. Şi în vis, şi în poveste se poate orişice, chiar ce nu e
adevărat, dar nu este nici minciună.
Copilul s-a sprijinit cu încredere de mine.
— Şi ce s-a întâmplat cu prinţul care trăia în soare?
... Prinţul trăia în soare într-un castel cu totul şi cu totul de aur. Hainele îi erau de aur şi farfuriile în care
mânca erau tot de aur. Toate, toate erau acolo de aur. Avea şi jucării tot de aur, dar nu avea cu cine să se
joace, şi nici cu cine vorbi, pentru că acolo, sus în soare el era singur, singurel de tot, în tot castelul şi pe tot
soarele.
Dar, tot atunci, pe lună trăia o prinţesă. Castelul ei era cu totul şi cu totul de argint. Avea rochii de argint,
şedea pe un scaun de argint, şi dormea în pat de argint. Iar pe masa de argint pe care mânca, toate vasele
erau de argint. Şi prinţesa avea jucării şi păpuşi de argint, dar nici ea nu avea cu cine să stea de vorbă şi să
se joace că era singură, singurică de tot în castelul ei şi pe toată luna.
Prinţul şi prinţesa erau singuri şi trişti fiecare în castelul lui. Nici nu ştiau unul de altul, pentru că soarele
era pe cer ziua când nu este luna, iar luna răsare doar noaptea când soarele nu mai este pe cer.
Odată, însă, prinţesa a auzit şoapta norilor care povesteu stelelelor de pe cer despre soare şi despre
prinţul singuratic. Atunci a prins-o un dor şi fără să ştie nici ea de ce, prinţesa a început să cânte un cântec
duios şi atât de dulce că l-au învăţat repede şi stelele şi norii. L-au învăţat să-l cânte împreună cu ea. Până
într-o seară când l-a auzit şi prinţul, căci soarele întârziase să apună şi razele lui roşii mai străluceau încă,
deşi luna argintie începuse să urce pe cer.
Prinţesa cânta, iar cântecul ei se răspândea pe tot cerul, şi aşa a pătruns până în castelul de soare al
prinţului.
— Ce e asta? Ce se aude? a întrebat prinţul pe vântul hoinar.
— Nu ştiu, a răspuns vântul, dar voi afla.
A ieşit repede în grădină, a prins o cometă şi a adus-o prinţului. Cometele sunt tot stele ale nopţilor, stele
cu coadă lungă. Când ai nevoie de vreo una dintre ele, o apuci de coadă şi o tragi la tine. Ele sunt foarte
zburdalnice, nu stau cuminţi ca celelalte stele. Fug tot timpul şi nu se astâmpără de loc, dar sunt prietenoase
şi săritoare la nevoie. Dacă vrei să trimiţi o vorbă cuiva, ele aleargă îndată şi duc vorba. Ca un fel de poştaşi,
fără geantă şi fără chipiu. Ştiu tot ce se întâmplă, până în adâncul cerului.
— Spune-mi, dragă cometă, ce se aude în cer de sună atât de duios? a întrebat prinţul.
— Este cântecul prinţesei din lună, care în fiecare noapte cântă stelelor şi norilor.
— Oh! Tare aş vrea să o văd şi eu pe prinţesa asta. Dar cum se poate oare, când luna este atât de
departe de soare?
— Nu-i chiar atât de greu, a spus cometa. Doar ştii că pe cer este un car mic făcut din stele. Las pe
mine! Şi micuţa cometă a zburat îndată spre lună.
— Prinţesă dragă, i-a spus cometa, să ştii că prinţul cel frumos din soare ţi-a auzit cântecul şi i-a plăcut
atât de mult, încât te-a poftit să vii la castelul lui din soare.
Prinţesa s-a bucurat foarte mult că prinţului singuratic i-a plăcut atât de mult cântecul ei. S-a pieptănat
frumos, şi-a pus rochia şi pantofii de argint şi s-a urcat voioasă în carul mic. Dar, pentru că era întuneric tare,
ea a prins luceafărul, o stea mare şi luminoasă, şi cu acestă stea în mână a început călătoria pe cer...
Dar ca să vezi! Tot pe cer este şi un rac urât, cu colţi foarte ascuţiţi. Iar racul vroia să o aducă pe prinţesă
în palatul lui urât de rac.
Când a zărit carul mic îndepărtându-se spre soare, racul s-a furişat şi a ros cu colţii lui o roată. Atunci
carul s-a învârtit de trei ori pe loc şi s-a rostoglit în jos de trei ori câte trei ori. Noroc că biata prinţesă a mai
avut timp să se agaţe de coada cometei. Altfel ajungea prinţesa în palatul racului şi ar fi fost vai şi amar de
ea.
Carul mic se stricase, însă cometa a adus-o înapoi acasă la castelul de argint.
Prinţesa plângea, căci în cădere îşi rupse rocha, i s-a dezlegat şiretul de la pantofi şi şi-a pierdut
panglica de argint din păr.
Apoi, cometa i-a povestit prinţului, într-un suflet, toată păţania. Prinţul s-a întristat foarte tare.
— Nu te necăji! i-a spus o cometă mai bătrână. Îmbracă-te frumos, că pe cer mai este un car, un car
mare făcut tot din stele, urcă-te în el că te duc eu pe lună.
Prinţul şi-a lustruit coroniţa de aur, pe care o avea pe cap, şi-a luat batista curată şi s-a urcat în carul
mare. Iar ca să nu se rătăcească prin întuneric a luat într-o mână steaua polară. O stea liniştită, ca racul să
n-o bage în seamă şi el să scape nevătămat.
Racul adormise şi prinţul ar fi scăpat uşor, căci steaua polară luminează blând şi nu trezeşte pe nimeni
din somn. Dar din păcate, tocmai când trecea pe la palatul racului, i-a venit prinţului să strănute şi a făcut
deodată „hapciu!“ atât de tare că l-a trezit pe rac.
Atunci racul s-a repezit la roata carului mare şi a ros-o, iar carul mare s-a învârtit de trei ori pe loc şi s-a
rostogolit şi el în gol. Norocul a fost că prinţul a căzut pe un nor gros, plin de ploaie, ca pe o pernă moale.
Norul l-a plimbat până aproape de pământ, unde în curţi copii adevăraţi se jucau cu mingea sau cu găleţile în
nisip. Ba chiar într-o curte prinţul a zărit doi căţei şi o cloşcă cu pui, a văzut pe pajişti miei şi flori. Apoi norul
s-a ridicat iar şi l-a dus pe prinţ înapoi casă, la castelul lui din soare.
Prinţul pe soare şi prinţesa pe lună erau tot singuri şi trişti şi plângeau de dor şi de durere, iar lacrimile lor
cădeau pe pământ şi umpleau florile de rouă.
Atunci cometele şi luceferii, stelele şi norii, au aşezat multe steluţe unele lângă altele şi au făcut o cale
tare ca un pod. Un pod de stele alb ca un drum de lapte, pe care l-au numit calea laptelui.
Au chemat apoi o capră vitează cu un corn tare în frunte care era numită Capricorn şi au făcut-o paznic
peste pod. Capricornul mergea sentinelă de-a lungul şi de-a latul drumului, aşa că racul nu mai cuteza să se
apropie.
Din capătul dinspre soare al căii laptelui a pornit prinţul, iar din capătul dinspre lună a pornit, tot atunci,
prinţesa. Au alergat unul spre celălalt şi s-au întâlnit la mijlocul drumului, şi mare le-a fost bucuria. Iar feţele
lor străluceau de fericire, ca aurul şi argintul.
— Unde vreţi voi să staţi de azi înainte? În lună ori în soare? i-au întrebat vântul şi norii-hoinarii.
— Nu vrem nici în lună, nici în soare, vrem pe pământ, unde sunt flori şi copii, unde oamenii îşi fac
căsuţe frumoase, iar în curţi sunt câini, raţe, pui de găină şi veselie.
S-au luat de mână, s-au înclinat frumos mulţumind norilor şi vântului, stelelor şi cometelor, Luceafărului
şi Capricornului, lunei şi soarelui şi au pornit-o veseli printre oameni.
Soarele şi-a reluat locul la răsărit, luna a pornit-o spre apus.
Un meşter a dres roţile stricate ale carului mare şi ale carului mic, iar steluţele s-au aşezat cuminţi în
băncile lor. Calea laptelui a rămas pentru totdeauna o cale albă pe cer.
De atunci norii şi vântul şi cometele cele zburdalnice se hârjonesc mereu, se fugăresc printre stele şi duc
toată povestea asta din om în om ca nişte poştaşi fără geantă şi fără chipiu.

TAINA CRĂIESEI
de Dorina Rădulescu

A fost odată ...


A fost odată un crai puternic care domnea peste o împărăţie mare, mare de tot. Craiul era drept. De
multe ori se îmbrăca în straie de om de rând şi o pornea prin împărăţie, de la miazănoapte la miazăzi şi de la
răsărit până la apus, să afle păsurile oamenilor şi să facă dreptate celor năpăstuiţi. Crăiasa era frumoasă şi
bună, iar supuşii o iubeau. Numai că pe amândoi îi apăsa durerea că n-aveau copii. Şi anii treceau, şi
tinereţea lor se ducea odată cu anii. Până într-o zi, când Crăiasa i-a dat de veste craiului că vor avea un
copil. Mare le-a fost bucuria lor şi a poporului. Şi iată, împărăteasa a născut o fetiţă. Domniţa era sănătoasă
şi frumoasă ca şi mama ei.
Toţi o iubeau, dar din dragoste prea mare o alintau. Nici nu scâncea bine copila că îndată i se dădea să
mănânce. Era primenită atât de des, că n-apuca să termine unul s-o îmbrace şi altul o şi dezbrăca iar, ca
să-i pună primeneli noi.
Când fetiţa a mai crescut, nu ştiau cum s-o mai împodobească.
Rochiţele ei erau cusute cu mărgele, cu pietre scumpe ori cu fireturi de aur şi argint. Aşa de grele erau
rochiţele ei şi aşa de grea era coroniţa de pe cap încât copila se mişca anevoie. Abia mai deschidea gura să
mănânce. Nu-i era foame niciodată şi nimeni n-a văzut-o râzând vreodată. Craiul a adus măscărici de
pretutindeni, care făceau tumbe şi nebunii, dar fetiţa nici nu se uita şi căsca de urât.
Odată a venit călare un Crai de la răsărit. Un Crai vesel, zâmbitor, îmbrăcat uşor în straie de catifea, cu
cămaşă de borangic. Când a văzut-o pe domniţă Craiul a chemat-o să se plimbe împreună. Fetiţa s-a ridicat,
dar împiedicându-se în rochia grea de mărgele, a căzut. Atunci Craiul a râs de ea, până ce s-a urcat iar pe
cal şi pe aici ţi-e drumul.
Ca s-o mângâie pe copilă, Crăiasa a poruncit să înhame caii la caleaşcă şi a trimis-o în parcul palatului.
Cum se plimba în caleaşcă, un tăun s-a strecurat în urechea unia dintre cai şi calul s-a speriat atât de
tare încât a rupt-o la fugă, zmucind hamul din mâna vizitiului care a căzut din caleaşcă. Fără vizitiu, caii au
gonit şi au tot gonit speriaţi, până au intrat într-o pădure şi s-a făcut noapte. Atunci s-au oprit. Domniţa,
înspăimântată, nici nu cuteza să deschidă ochii, darmi-te să se mişte.
Într-un târziu, când sforăiturile cailor s-au potolit, ea a deschis ochii şi a văzut, nu departe, o lumină într-o
fereastră. Cu greu a coborât din caleaşcă şi încet, încet, cu rochia grea de mărgele, a ajuns la căsuţa cu
fereastra luminată şi a bătut la geam.
Uşa s-a deschis şi în prag s-a ivit o femeie mare şi voinică. Era chiar nevasta pădurarului, iar lângă
poalele ei era Anca, o fetiţă rumenă şi sănătoasă.
Când au văzut-o pe domniţă, tare s-au minunat de ea şi de hainele ei. Au crezut că e o zână a pădurii.
Au primit-o frumos în casă şi au poftit-o la masă.
Domniţa, cu hainele ei ţepene, căuta cu ochii un jilţ să se aşeze. Dar în casa pădurarului nici pomeneală
de aşa ceva. Pe masă era un rest de mămăligă galbenă, Domniţa nici nu l-a atins, căci mămăliga nu este de
nasul crăieselor. Ele mănâncă numai colaci rumeni şi împletiţi.
Aşa că domniţa s-a culcat nemâncată, alături de Anca, pe un pat cu cearşaf gros de cânepă şi a dormit
îmbrăcată cum era, căci n-avea cine să o dezbrace.
Dimineaţa a trezit-o golul din burtă, maţele îi ghiorăiau, dar ea nu ştia că asta se cheamă foame şi că nu
trece decât cu mâncare.
Pe un ştergar întins pe masă erau pregătite două străchini cu lapte din care fumega mămăliguţa caldă.
Domniţa s-a aşezat la masă alături de fetiţa pădurarului şi cât ai zice peşte strachinile fetelor erau goale.
— Hai să ne jucăm acuma, fă-mi giumbuşlucuri ca să râd, i-a ordonat domniţa.
— Cum să ne jucăm? s-a mirat Anca. Eu trebuie să frământ pâinea, să încing cuptorul, că mâine e
duminică. Trebuie să dau boabe la pui şi la raţe, să hrănesc porcul şi s-o duc pe Joiana la păscut. Joaca vine
după ce am isprăvit treaba. Mama s-a dus la pădure la tata şi vine abia la toamnă, n-are cine le face pe
toate.
Tare s-a mai mirat domniţa auzind astfel de lucruri. Dar pentru că era bună, a vrut s-o ajute din toată
inima pe Anca, pentru ca apoi să aibă vreme de joacă.
Cum să faci, însă, treabă cu o rochie ţeapănă de mărgele?
Atunci şi-a scos rochia încărcată şi grea, a îmbrăcat o fustă şi o bluză veche de-a fetei pădurarului şi
s-au apucat amândouă de lucru. Domniţa se mişca atât de uşor în hainele astea că-i venea să zburde şi să
cânte. Mâinile ei s-au dovedit îndemânatice şi ce făcea era bine făcut.
Pe la amiază a simţit iar golul în burtă. Dar acuma ştia că asta înseamnă foame. S-au aşezat amândouă
la masă şi au golit străchinile cu borş cu mămăligă. După ce au mâncat şi şi-au astâmpărat foamea au dat
restul căţeluşei, care avea doi pui. Unul din căţei era tare mâncăcios şi-l mârâia pe fratele lui când da să
apuce şi el ceva. Atunci căţeaua l-a scuturat de urechi pe mâncăcios. Căţeluşul s-a supărat şi şi-a arătat
colţii bosumflat, iar domniţa a râs din toată inima.
— „Ia te uită! am râs fără măscărici. Mare minune!“ şi-a zis ea singură.
Cu cât muncea mai mult cu atât devenea mai vrednică şi mai îndemânatică, mai veselă şi mai
sănătoasă. Numai seara, înainte de a închide ochii, o cuprindea dorul de casă, dar adormea curând de
munca unei zile întregi.
Dimineaţa se ducea după apă. Ca să ajungă la izvor, trecea prin toată pădurea. Îşi făcuse prieteni dintre
copaci. Le dăduse porecle. Trecea pe lângă „colţuros“, un stejar bătrân plin de noduri şi scorburi, mai încolo
erau „gemenii“, un copac ce-şi despărţea de la rădăcină două trunchiuri, apoi trecea pe sub bolta
„prietenilor“ – doi copaci ce-şi plecau crengile unul către celălalt făcând o boltă deasă de ramuri şi frunze şi
înainte de ajunge la „singuraticul“, un plop rătăcit în acea pădure, era izvorul.
Apa susura acelaşi cântec de bun-venit, de fiecare dată acelaşi.
Domniţa se oprea şi asculta câteva minute înainte de a-şi umple găleţille cu apa lipede şi rece a
izvorului.
Pornea apoi spre casă, clătinându-se între cele două găleţi pline, călcând uşor pe pământul afânat de
frunzele nebătătorite, căzute toamnă de toamnă, ani de ani...
Când s-a înapoiat acasă, numai după câteva luni, nevestei pădurarului nu-i venea să creadă că fata asta
voinică şi veselă este totuna cu plângăreaţa din seara aceea. Şi Anca crescuse, ce-i drept.
— Astăzi am răgaz, i-a spus într-o zi femeia, te duc înapoi la castel. Îmbracă-ţi straiele tale crăieşti şi s-o
pornim.
Dar rochia de mărgele era srâmtă şi n-o mai încăpea, căci domniţa crescuse mai mare. Atunci femeia
pădurarului i-a luat straiele cu care venise, în braţe. Fetele s-au sărutat cu lacrimi în ochi, şi nevasta
pădurarului a pornit, ţinând pe domniţă de mână, spre castel.
Vara se terminase, pe drum mai apăreau tufe de mure. Umblând după mure s-au rătăcit una de cealaltă
şi cu greu domniţa a ajuns singură şi obosită, abia seara, la castel.
— Dă-mi drumul să intru! a strigat ea către strajă. Nu mă cunoşti? Eu sunt domniţa voastră.
— Fugi de-aici! Pe mine vrei să mă păcăleşti? Domniţa noastră este palidă şi tristă, poartă straie crăieşti,
nu otrepe ca tine.
Dar, pentru că strajei i-a plăcut fata şi se făcuse noapte, i-a dat drumul, de milă, în bucătărie şi a dat-o pe
mâna bucătăresei s-o ajute la spălatul vaselor.
Domniţa nu s-a supărat pentru că era vrednică acum, ea îi ajuta bucătăresei în ale bucătăriei, cânta din
toată inima şi pândea clipa când o să se strecoare în castel la mămica şi tăticul ei.
*
După ce umblat peste mări şi ţări, Craiul de la răsărit s-a înapoiat călare pe acelaşi drum, trecând iar prin
împărăţie.
Înainte de a intra în castel, după ce trecuse de strajă, a auzit un cântec şi curios cum era, a privit prin
fereastra bucătăriei, unde a zărit o fată rumenă şi frumoasă bătând untul într-un putinei, de-i săreau stropii
de zer pe faţă.
„Asta-i crăiasa mea“, a hotărât el, şi apornit-o spre castel.
Aici, jalea era mare de când se rătăcise domiţa. Craiul de la răsărit le-a spus vorbe de mângâiere, dar
părinţii domniţei nu mai găseau mângăiere în nimic.
— Măria-ta, am o rugăminte, i-a spus Craiul de la răsărit. Vreau să-mi daţi de soţie fata de la bucătărie.
— Nu se poate! i-a spus Craiul. Tu trebuie să te însori cu o domniţă de neam mare, dacă iei o fată din
popor, din poporul meu, tatăl tău mă va învinui pe mine şi o să fiu mâhnit rău.
— Eu, măria ta, numai pe fata aceasta o vreau de soţie.
Atunci Craiul a poruncit să fie adusă fata, s-o vadă şi dânsul. Dar, deîndată, Crăiasa şi-a recunoscut
copila. Şi a plâns de bucurie atâta, încât puteai stoarce năframa udă de lacrimile Crăiesei.
Domniţa cea vrednică şi Craiul cel viteaz au făcut apoi o nuntă mare, cu crai şi crăiese, cu împăraţi şi
împărătese, iar la nuntă, la loc de frunte, şedeau pădurarul cu nevasta şi cu fata lui.
Craiul a luat-o pe domniţă în ţara lui şi a făcut-o Crăiasă, după ce s-au înţeles să păstreze o taină.
— Ştiţi care era taina?
În zori, Crăiasa se scula, deretica odăile, făcea ordine în bucătărie şi numai pe la amiază îşi scotea
şorţul, îşi punea coroana şi-şi lua locul pe jilţul de lângă Crai, când acesta primea dregătorii.
Atunci îşi făceau unul altuia cu ochiul, pentru că numai ei doi ştiau că ea, nevasta craiului, e rumenă şi
veselă, frumoasă şi voinică, pentru că e muncitoare şi îndemânatică.

CUTIA DE CEAI
de Dorina Rădulescu

De mult, era cutia de ceai colorată pe poliţă. De câte ori intra în bucătărie, Irinuca o zărea acolo sus, în
acelaşi loc.
Într-o bună zi ceaiul s-a isprăvit şi cutia a fost lăsată goală pe masă. Fetiţa a luat-o în mână şi abia atunci
a văzut-o cu adevărat.
Pe o parte a cutiei se putea vedea o căsuţă cu acoperiş ţuguiat, cu borurile întoarse în sus ca la o
pălărie; casa mai avea şi un turn în care se găsea un clopoţel, iar pe deasupra era o pasăre mare, albă,
stând într-un picior. Nu departe de casă, curgea o apă albastră şi pe malul apei erau trestii verzi de tot.
Pe calaltă parte a cutiei, într-un lan de spice bătute de vânt, parcă se plimba o domniţă cu ochi piezişi,
care purta o rochie lungă, înflorată. Avea şi ace mari înfipte în păr.
Iar pe a treia parte, pe lacul albastru în două luntre subţiri şi ascuţite şedeau nişte oameni cu pantaloni
albaştri, şi pălării ţuguiate, ca şi acoperişul căsuţei şi pescuiau. Lângă malurile lacului, nuferii pe ape (nişte
flori mari, albe şi galbene) îşi întindeau frunzele mari, mai mari decât farfuriile.
Pe ultima latură a cutiei era un dud, plin de frunze, cu dude mari, lucitoare ca mărgelele. Iar într-un colţ
era un dragon mic (un mic balaur verde cu ochii roşii).
— De unde sunt pozele aste mamă?
— Din ţara lui Soare-Răsare.
— Mi-o dai mie?
Şi, seara şi-a luat cutia în pat. A sucit-o, a răsucit-o pe toate feţele până când a obosit şi-a închis ochii.
Mult mai târziu mama a stins lumina, a învelit fetiţa şi s-a culcat şi ea.
Deodată Irinuca a auzit un clinchet de clopoţel. Împrejurul cutiei luna aprinsese o lumină, iar cutia
strălucea mult mai frumos decât strălucise ziua. Şi ce să vezi, pozele de pe cutie prindeau viaţă. Întâi,
pasărea cea mare a lăsat şi al doilea picior jos, şi-a scuturat penele, şi a zburat de pe cutie.
„Eu credeam că-i lipită şi iată că zboară, şi-a spus fetiţa. Dar, ia te uită, domniţa cu rochie înflorată s-a
dezlipit de cutie, a făcut câţiva paşi mici, clătinând mereu evantaiul ca să-i facă vânt“.
Pasărea a întins aripile mari, albe şi căsuţa cu clopoţel, bărcile cu pescari, dudul plin cu dude şi balaurul
de carton s-au urcat alături de domniţă pe aripile ei întinse.
— Unde plecaţi?
— În ţara lui Soare-Răsare, în ţara lui Soare-Răsare, în ţara lui Soare-Răsare...
— Luaţi-mă şi pe mine cu voi!
Atunci pozele s-au înghesuit puţin pe aripi şi i-au făcut loc şi fetiţei. Clopoţelul a făcut ding-ding şi
pasărea şi-a luat zborul.
Nu după multă vreme au ajuns chiar în ţara lui Soare-Răsare. Aici toţi oamenii au ochii pieziş şi pielea
galbenă. Femeile poartă rochii de mătase ca domniţa de pe cutie, iar bărbaţii, îmbrăcaţi ca pescarii de pe
luntre, dau din cap, pentru că toţi o cunosc pe Irinuca.
Căsuţa se pitise într-o grădină, iar apa cea albastră curgea şuşotind ca izvoarele şi totul era atât de viu şi
de vesel, încât fetiţei i-a venit să bată din palme de bucurie. Deodată însă a zărit balaurul. Balaurul crescuse
mare. Avea ochi de foc şi căsca o gură uriaşă ca de peşteră. Speriată, Irina a început să fugă. Dar balaurul
fugea după ea. Era gata, gata s-o prindă când i-a apărut în faţă dudul în care fetiţa s-a căţărat sprintenă şi
s-a ascuns între frunzele lui. Dudul şi-a ridicat crăcile şi a acoperit-o cu grijă să n-o mai poată zări dragonul.
Cum îi era tare foame şi tare sete, fetiţa a început să mănânce din dudele zemoase şi dulci, şi nici nu a
băgat de seamă cum un om strângea frunze de dud, într-un coş mare, şi cum crengile nu mai erau stufoase,
aşa încât dudul nu mai era bun de adăpost. Dar omul tocmai o zărise. A luat-o, a aşezat-o pe frunzele de
dud şi a dus-o cu coş cu tot în casă.
În casa aceea erau bănci şi rafturi, iar nişte viermişori rodeau cu poftă din frunzele de dud.
— Facem mătase! Facem mătase! Mâncăm frunze de dud, dar facem din ele mătase frumoasă,
bolboroseau ei.
„Se laudă“, se gândea fetiţa, dar omul cel galben care strânsese frunzele din copaci i-a dăruit o
băsmăluţă de mătase verde ca frunzele de dud, făcută din firele lucrate de viermii de mătase.
Între timp balaurul o căuta pe fetiţă peste tot. A zărit-o prin geam şi plănuia cum s-o prindă. Dar Irinuca
s-a strecurat uşurel pe uşă şi a zbughit-o până la lanul de spice ce-şi clătina boabele în bătaia vântului.
Spicele au acoperit-o făcându-i umbră şi răcoare. Ele foşneau şi foşneau, până când, Irinuca, ciulind
urechile, le-a înţeles foşnetul care spunea: „Ne e sete, ne este tare sete, căci noi suntem spice de orez, şi
orezului îi este întotdeuna sete“. Tocmai trecea un nor, care s-a oprit şi le-a trimis spicelor o ploaie veselă, iar
orezul bea, bea mereu şi nu se mai sătură.
Dar ploaia a udat-o şi pe fetiţă până la piele şi ea a fugit şi a fugit până a scăpat de ploaie şi a ajuns la
malul lacului unde pluteau cele două luntre.
Pescarii au luat-o în luntre şi au lăsat-o tocmai pe celălalt mal unde domniţa cu rochie de mătase
culegea frunzuliţe verzi de ceai. Domniţa a lut-o de mână şi adus-o pe terasă. Aici i-a făcut din frunzuliţe un
ceai verde şi i-a dat să bea ca să se încălzească şi să nu răcească din cauza ploii.
Dar balaurul nu se lăsase şi tot urmărind-o a zărit-o pe terasă. Atunci Irina a început din nou să fugă. De
data acesta i-a ieşit în faţă pasărea cea mare. S-a urcat iar pe aripile ei. Şi rând pe rând căsuţa şi luntrile,
lacul şi dudul, lanul şi domniţa s-au urcat din nou pe aripile pasărei cele mari. Clopoţelul a sunat din nou
din-ding şi balaurul care devenise iar de carton s-a strecurat în penele de la coada pasărei.
— Pleacă!... i-a spus fetiţa, ai vrut să mă mănânci şi m-ai speriat atât de rău că-mi bate şi acum inima de
frică.
— Eu am glumit numai, i-a răspuns ruşinat balaurul, şi a lăsat în jos nasul lui de carton.
Pasărea s-a înălţat şi-a plutit lin până acasă. Batista verde s-a desprins de fetiţă şi s-a pierdut în
depărtare.
Pe masă cutia de ceai stătea albă şi urâtă, despuiată de poze.
— Ce rău îmi pare!... Vai! Ce urâtă e cutia mea acum! a început să plângă fetiţa. Dar pozele s-au lipit
una câte una, fiecare pe locul ei dinainte, clopoţelul a sunat iar ding-ding şi când Irina s-a trezit din somn
cutia de ceai era la fel de frumoasă ca înainte cu o seară.
Nimeni n-a aflat taina Irinei, despre călătoria ei în ţara Soarelui-Răsare. De atunci însă ea nu s-a mai
despărţit de cutia de ceai în care şi acum îşi ţine acele, aţele şi degetarul de cusut.

POVESTEA LUI MOŞ-CRĂCIUN


de Cornel Cazan

Cândva, demult, la marginea unui oraş, trăia un meşter bătrân care făcea jucării.
Tot anul meşterea la ele cu dragoste şi răbdare. Erau minunate jucăriile şi nu semănau una cu alta.
În Ajunul Crăciunului, bătrânul meşter pleca prin oraş să-şi vândă jucăriile. Oamenii din acel oraş nu erau
prea bogaţi. Meşterul le vindea jucăriile pe mai nimic.
Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se bucure, după datină, în
dimineaţa de Crăciun. Până într-un an în care …
Meşterul vânduse toate jucăriile şi se întorcea spre casă. La marginea oraşului s-a oprit să privească pe
o fereastră. Ştia că acolo locuieşte o familie săracă şi se întreba ce jucării or fi primit copiii din casa aceea.
Trei copii visau cu glas tare:
— Dacă am avea un soldăţel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…
— Ne-am juca împreună şi nu ne-am certa niciodată pentru el.
Bătrânul ştia că nu i-a mai rămas nicio jucărie şi tare ar fi vrut să le dăruiască măcar una. Dar ce minune!
Tocmai un soldăţel de plumb răsărise, nu se ştie de unde, în fundul sacului. Şi, astfel, dorinţa celor trei fraţi
sărmani s-a îndeplinit.
În drum spre casă, bătrânul gândea: „Aş vrea să pot face atât de multe jucării, încât să dăruiesc câte una
fiecărui copil din lume, dar mai ales celor sărmani, cărora n-are cine să le cumpere“. Şi, cum mergea aşa, pe
gânduri, văzu în zăpadă un pui de căprioară care-l privea cu ochi trişti.
— Sărmană făptură, ce te doare?
Se pare că puiul de căprioară se rănise la un picior. Cum a ştiut şi cu ce-a avut la îndemână, bătrânul i-a
legat rana şi l-a ajutat să se ridice. Atunci făptura aceea gingaşă i-a vorbit cu un glas limpede ca de copil:
— Acum văd că ai o inimă bună. Dorinţa ta fierbinte se va împlini.
Ca din pământ a apărut o sanie fermecată purtată-n zbor de nişte reni minunaţi. Şi bătrânul s-a înălţat cu
ei în slava cerului înstelat, spre o lume de basm. Chiar şi hainele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în
nişte straie neobişnuite.
N-ar fi putut spune cât şi pe unde l-a purtat sania fermecată. Într-un târziu, a simţit cum coboară lin
într-un ţinut înzăpezit, unde îl aştepta o căsuţă cu ferestrele luminate. O mulţime de pitici ca cei din poveşti
l-au întâmpinat bucuroşi.
Piticii erau harnici şi îndemânatici, gata să se apuce de treabă. Materiale se găseau din belşug, căci, nu
se ştie cum, se înmulţeau mereu şi nu se terminau niciodată. Iar bătrânul meşter priceput îi îndruma pe pitici
şi împreună făceau jucării, mereu mai multe şi mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume, jucăria pe care
şi-o doreşte.
În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă, ei aduc vestea minunată a naşterii Domnului şi
urează un an bun şi îmbelşugat.
Târziu, când noaptea se lasă, copiii se culcuşesc în pătucurile lor. În urechi le mai sună încă zvonul de
colinde: „O, ce veste minunată…“ Apoi adorm adânc şi visează… Dar, oare, vis să fie? Este noaptea în care
visele copiilor se împlinesc.
A doua zi, în dimineaţa de Crăciun, în jurul bradului împodobit, bucuria nu mai are margini. Niciunul
dintre ei n-a fost uitat. Iar după numele sărbătorii, copiii i-au pus numele Moş-Crăciun şi aşa a rămas până
astăzi.
De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toţii în jurul mesei încărcate cu bunătăţi, nu
trebuie să-i uităm pe cei sărmani. Moşul are grijă de ei o dată pe an. Noi trebuie să ne gândim la ei mereu.

CE E RĂU ŞI CE E BINE
de Ştefan Popescu

Vu,
u,
u,
bate vântul
Şi înfăşură pământul.

Şi e bine? Nu, nu, nu!


Pic!
pic!
pic
Plouă.

Nu-i nimic.

Ba, e bine, eu vă zic.

Va răsări lună nouă


Şi ne-o fi belşug şi nouă.
Grâul o să crească mare
Şi-om umple multe hambare.

UN PITIC CÂT UN IBRIC


de Ştefan Popescu

Un pitic
Cât un ibric
Sta pe-o frunză de lipan
Şi-şi făcea vînt cu-n tulpan.

Lîngă el,
Făcut inel,
Sta un ied
Zâmbind şiret:

— Ei, pitice,
Stăm aice, zice iedu', făr' habar:
O fi cald, dar în hambar,
Cine cară
De cu vară
Va avea.

Puturosul nevoiaş
Îi răspunse-ndată: Aş!
Pe mine-n pace să mă laşi!
De-om avea, de n-om avea,
Asta nu e treaba ta!

SOMN
de Ştefan Popescu

Ghici
Cine-a trecut pe-aici?
Oi fi tu?
Altcineva?
Nu ştiu dacă-a fost aşa.
Poate că mi s-a părut.

Cine-a trecut?
Că în gene
Ninge-alene
Un somn dulce...

Cine-a fost?
Cine mă duce?
Moşu’ Ene
Să mă culce.

UN A MARE CU PĂLĂRIE
de Constanţa Buzea

Cărticica de trei ani începe aşa:


Ştiu să spun cum mă cheamă,
Am învăţat să-l scriu şi pe A.
A e o literă din numele meu.
Mă cheamă IOANA. IOANA sunt eu

Eu sunt mai mare decît A-ul din numele meu.


Atunci de ce spuneţi că eu sunt mică şi A-ul e mare?.
Nu vreau să ştiu, nu vreau să am habar,
Dacă A-ul scris de mână
Se preface în A de tipar.

Toţi spun că sunt mică,


Şi, ca să nu mă mai mir,
Mă cheamă la joacă: IONICĂ!

Vedeţi? Mi l-au furat pe A!


Ba nu. Aşa ceva nu putea să fie.
IONICĂ are un A mai frumos,
Are un A mare cu pălărie.
Nu ştiu de ce cad întotdeauna când mă gândesc.
Ce mult mi-ar place să mă caţăr pe gardul înalt!
Dacă nu am de ce să mă împiedec,
Mă împiedec de piciorul celălalt.

GHICITOARE
de Constanţa Buzea

Ghicitoare, ghicitoare,
Cine piuie şi pare
Gălbenuş în două gheare?
(Puişorul)

ŞORICEL LA ORA ZECE


de Constanţa Buzea

Şoricelul Gură-rea
Adormise pe saltea.
Şoricelul o să plece,
Poate pe la ora zece.
Poate pleacă în oraş,
Să-l vadă pe iepuraş.
Poate-ncalecă pe cal
Şi merge la papagal.
Poate urcă în căruţă
Şi se duce la maimuţă.
Gata!

RAŢĂ CU MUSTAŢĂ
de Constanţa Buzea

— Vreau să văd o raţă


Cu mus-ta-ţă!
— Raţă şi mustaţă
Nu se văd la faţă
Niciodată-n viaţă.
Raţa
Umblă dimineaţa,
Mustăcioara
Umblă seara.

DE UNDE VINE PRIMĂVARA


de Constanţa Buzea

Primăvara vine din ţara poveştilor,


Din ţara lui Verde-mpărat.
Verde-mpărat, când merge,
Face să crească iarba.
Verde-mpărat bine-nţeles că are şi un palat,
Şi când intră-n palat
Nici nu-şi mai şterge
Tălpile şi călcâiele cu toculeţe.
Se uită la noi frumos,
Mişcându-şi barba de sus în jos.
Asta înseamnă că aşa se dă bineţe în ţara lui.

POFTIŢI LA MASĂ
de Constanţa Buzea

— Poftiţi la masă! zise fetiţa şi împinse uşa de perete, ca s-o şi vedem.


— Ce vom mânca azi? Ce a gătit bunica? Tu trebuie să ştii, pentru că tu i-ai dat ajutor. De ce taci?
— Nu ştiu ce a gătit bunica. Aragazul e mai înalt decât mine şi mi-e tare frică de el. Nici nu mă apropii.
Aşa că nu ştiu ce s-a fiert în oale, în crăticioare, în ceainic, în ibric. Nu mă apropii pentru că mi-e frică să nu
mă frig. Odată, când am rămas singură, am pus niţeluş mâna pe butoane. Butoanele nu m-au fript. Dar
cuptoraşul m-a fript şi n-am să mai pun niciodată mâna pe aragaz.

PELICANUL
de Mihu Dragomir

Abia sclipeşte-n bălţi a dimineaţă


şi-agale a pornit, din loc în loc,
ca gospodina vrednică prin piaţă;
îşi poartă-ntr-una coşnita în cioc.

Şi-alege marfa-n tihnă, bătrâneşte,


la scoici nici nu se uită, nici la raci.
Din lighioane-alege numai peşte,
şi dintre peşti – pe cei mai prostănaci.

Greoi şi parcă nedeprins să zboare


îşi leagănă plictisul lângă mal.
Dar când, ţipând, se-avântă-n aer,
pare un fulger alb cu vârful de coral.

VACANŢĂ
de Mihu Dragomir

Când tot văzduhu-i foc şi pară


la mine-n baltă de-ai venit,
cu-o trestie, un bold, şi-o sfoară,
pătrunzi în cântul nesfârşit.

Obleţi de-argint, caraşi ca neaua,


ciortani voinici, sau câte-un rac,
de toate prinzi, umplând ulceaua
cu foi de nufăr drept capac.

Şi clipa parcă nici nu trece.


Ţi-e foame? Frigi câte-un avat.
Ţi-e cald? Te-azvîrli în apa rece.
Ţi-e somn? Oriunde ai un pat...

O CIORBĂ PESCĂREASCĂ
de Mihu Dragomir

A-nceput să povestească
focul vesel, şi cu el
ciorba noastră pescărească
straşnic fierbe-n căzănel.

Din obleţi şi albitură,


din bibanii din ceaun,
iese-ndată o fiertură
mai ceva ca de magiun.

O strecori o dată, două,


ca să fiarbă-n legea ei
ciorba cu verdeaţă nouă
şi-ndulcită-n somotei.

Crapi burtoşi, şi somni, şi ştiucă


– bulgări mari de-argint curat –
drumul ciorbei îl apucă
lângă-o mreană şi-un avat.
Nu-i nimic că e fierbinte!
Lingurile nu mai stau!
Şi mâncând ţi-aduci aminte
cum tătarii năvăleau ...

CLASA A II-A
POVESTE DE TOAMNĂ
de Mircea Sîntimbreanu

Cum de ajunsese greieraşul în bascul fetiţei nu e greu de spus. Mai mult ca sigur că bascul ajunsese la
greieraş – îşi cam făcea de cap bascul. Doar că nu pleca singur de acasă. Încolo, rămânea pe unde-i
trăznea lui prin minte: în curte, la piaţă, prin parc... Ce-i drept, în cele din urmă tot se întorcea el acasă.
Fireşte, nu singur. Îl aducea, bâzâind, cu lacrimi în ochi, fetiţa. Dar parcă numai bascul avea chef de ducă?
Lipseau – şi totdeauna când avea mai mare nevoie de ei – ba ciorapii, ba câte un pantof, ba funda,
şorţuleţul, galoşii...
— Numai capul nu l-ai pierdut încă! o certa mama în timp ce, la oglindă, fetiţa se încredinţa că
într-adevăr capul e la locul lui. Caută-ţi bascul. N-ai să pleci din casă fără el. Uite, afară plouă... Acuşi trebuie
să pleci la grădiniţă.
Fetiţa îşi aruncă privirea pe geam. Într-adevăr, ploua şi ultimele flori de ochiul-boului parcă plângeau,
zgribulite. Roaba piticului de la portiţă era plină cu apă, iar dudul cu crengile dezgolite se mişca bătut de
vânt. Era toamnă şi curtea, altădată plină de flori, părea mohorâtă şi străină. Doar globul de sticlă vârât într-o
ţepuşă în dreptul piticului strălucea, spălat de ploaie, parcă mai roşu şi mai vesel ca oricînd.
În aceeaşi clipă fetiţa zări bascul! Era pe capul piticului... Îl uitase de cu seară!
Alergă în curte, apoi se întoarse şi îşi potrivi bascul în faţa oglinzii.
Atunci se pomeni cu un ţârâit abia auzit chiar lângă ureche.
— Un greieraş, se bucură fetiţa şi începu să-l caute: pe măsuţa oglinzii, în sertare, după fotoliu, în
dulap...
— Acum ce-ai mai pierdut? Ce tot răscoleşti? o întrebă mama. Fetiţa nu spuse nimic, dar în aceeaşi
clipă un ţârâit prelung se auzi în apartament.
— Un greiere!? se miră mama. Ăsta o să ne sâcâie toată toamna. Las' că-l găsesc eu...
Dar nici gând să-l găsească pentru că greierele era chiar în bascul fetiţei şi ţârâia într-una. Apoi tăcu.
Fetiţa îl descoperise, micuţ şi negru, aproape amorţit, şi, după ce îl încălzise cu răsuflarea ei, îl aşezase în
patul păpuşii. Adormise, se vede, căci toată ziua nu mai scosese niciun sunet. Abia spre seară, când toţi ai
casei se pregăteau să plece în oraş, iar fetiţa îşi căuta un pantof rătăcit, se făcu din nou auzit. Mama ridică
din sprâncene.
— S-a oploşit în apartament, zise ea cu năduf. O să mă ocup eu de el când ne întoarcem. Acum
încalţă-te odată!
— Nu-mi găsesc pantoful, vru să spună fetiţa, dar în aceeaşi clipă, de sub pat, se auzi greierele.
— Cri-cri... E aici! Aici e pantoful tău, ţârâia el vesel.
— L-ai găsit?
— Da, mamă, zise fetiţa.
— Eşti gata ?
— Da. Numai să-mi găsesc şiretul.
Îl căuta în sertare, în cutia cu pudră, prin cărţi şi mama o certa spunându-i că e dezordonată, că mereu
întîrzie din pricina ei, că acum e mare, că n-o mai ia cu dânsa niciodată. Şi tocmai se aşternuse ea pe căutat
când din dreptul scrinului se auzi din nou ţârâitul cunoscut.
— Cri-cri. E aici! Aici e şiretul tău.
Fetiţa se năpusti într-acolo şi îşi zări şiretul pierdut. Făcuse din el cordon ursuleţului şi apoi uitase.
— L-am găsit, izbucni fetiţa bucuroasă şi, parcă şi mai bucuros, greieraşul se porni pe cîntat.
— Cri-cri! Eu l-am găsit! Cri-cri...
— Îşi face de cap gângania asta, bodogănea într-una mama.
Parcă înfricoşat, greierele tăcu. Tăcu mult timp. Abia a doua zi, când fetiţa trebuia să plece la grădiniţă şi
nu-şi găsea batista se auzi din nou. Ţârâia de sub fotoliu.
— După-masă îi vin eu de hac, spuse mama.
Fetiţa nu zise nimic. Pândi pînă se auzi că mama trebăluieşte la bucătărie şi se aplecă spre fotoliu.
Greieraşul ţopăia chiar pe batistă!
— Taci! Mama o să te alunge, şopti fetiţa.
— Dacă îţi rătăceşti lucrurile eu ţi le găsesc şi te chem. Tu eşti o fetiţă bună, m-ai adus la căldură, mi-ai
salvat viaţa... De ce să te certe mama ta? Chiar dacă mă ameninţă eu nu te părăsesc...
— Şi fundiţele unde le-ai pus? Uite, e 8 fără 10 şi tu nu ai fundele, se auzi vocea supărată a mamei.
— Cri-cri, se auzi de după bibliotecă greierele. Fetiţa îşi găsi pe dată fundele, dar mama tocmai spunea
bunicii să pregătească nişte apă clocotită pentru după-amiază.
— Isprăvim noi cu el!
Fetiţa se posomori şi ţinând greieraşul în palmă, îl certa:
— De ce nu taci? Te ascund eu la căldură toată toamna numai să taci...
— Nu pot! scînci greieraşul. Cum să tac când te văd atât de necăjită că nu-ţi găseşti lucrurile? Nu, n-am
să tac...
— Şi dacă te găseşte mama?
— Atunci, ţârâi trist greierele, atunci o să fie rău... Dar văzând lacrimile ce izvorau din ochii fetiţei, se
porni să cânte vesel.
— A înnebunit greierele ăsta, vorbea supărată mama. Aşa nu se mai poate...
După-masă însă fetiţa veni de la grădiniţă şi îşi puse toate lucrurile în ordine: pantofii, şorţuleţul,
ghiozdanul... Dormi puţin, apoi îşi aminti de greiere. Nu-l auzise de atâta vreme. L-o fi găsit mama? L-au
alungat? Căută peste tot, nu-l găsi şi îi venea să plîngă... «Precis, l-au alungat, săracul»... Unde-o fi? Unde
eşti, greieraşule?
Atunci dintr-un colţ al casei se auzi încet:
— Cri-cri... Aici sunt... Eu pentru tine stau aici. Dacă o să ai nevoie de mine, când rătăceşti ceva, eu voi
cânta...
— Taci, prostuţule... Taci... N-o să mai rătăcesc nimic... Sst, să nu audă nimeni...
Şi greierele nu mai zise nimic. Doar din când în când şoptea:
— Cri-cri... Sunt aici... aici...
Iar mama se plîngea bunicii: Mi-a rămas în urechi ţârâitul păcătosului de greiere. Şi-a stat doar două zile
aici. Închipuieşte-ţi că rămânea toată iarna.
Din ziua aceea însă fetiţa îşi punea toate lucrurile la locul lor şi doar înainte de culcare îşi arunca privirea
spre ungherul unde îşi ascunsese greieraşul. Iar acesta ţârâia încet, încet:
— Cri-cri! Sînt aici... aici...
Şi adormeau amândoi.

SUPĂRAREA
de Mircea Sîntimbreanu

O, ce supărată era fetiţa! Nimeni, nimeni pe lume n-a fost vreodată mai supărată ca ea. Nu, n-a mai
fost... O supărare mai mare n-a avut nimeni, nicicând. Nu, n-a mai avut... Poate doar fata moşului, când a
alungat-o baba de acasă. Dar nu! Pe fata moşului a gonit-o mama cea vitregă! Maştera o certa toată ziua, pe
când pe dânsa o ceartă mama cea bună, mama ei... Păi se compară? gândeşte fetiţa şi simte cum o
podideşte obida.
— Uuuu, scânceşte ea mototolindu-şi în pumni şorţuleţul. Poate micuţa Eliza să fi fost mai supărată când
fraţii ei au fost prefăcuţi în lebede, iar pe ea, mânjită cu funingine, n-a mai recunoscut-o tatăl ei şi a alun gat-o
în lume. Pe ea însă n-a mânjit-o nimeni cu funingine. Tatăl ei o recunoaşte, o vede, e la doi paşi în fotoliu.
Citeşte ziarul şi ei nu-i aruncă o privire. Iar când o copleşeşte jalea şi în gât i se pune un nod – uuuu! –
atunci tatăl se uită undeva în tavan şi pufneşte parcă la capătul răbdării.
Nu, nimeni n-a fost nicicând mai nenorocit ca ea... Poate, poate doar Cenuşăreasa, când toţi se
pregăteau să plece la bal, iar pe ea o puneau să aleagă meiul din cenuşă. Cenuşăreasa însă o avea pe
zâna cea bună.
Ea nu are pe nimeni.
— Uuuuu!
Şi ea e singură, singură pe lume. Nimeni nu se uită la ea. Decât pisicul. El e bun, el e singurul bun, el nu
o ceartă niciodată. Fetiţa îl ia în braţe şi îşi şterge lacrimile de coada lui.
— Lasă pisica! îi porunceşte mama. Zât!
Pisicul zvâcneşte din coadă şi se ascunde sub pat. Acum fetiţa e din nou singură pe lume. Mai singură
decât Eliza când, în temniţă, împletea pentru fraţii ei prefăcuţi în lebede, cămăşi din urzici. Ea avea pe şori-
ceii cei buni. Cenuşăreasa avea pe cele două porumbiţe. Şi – uuuu! – ea n-are nici măcar un pisic... Şi pe
urmă supărările lor s-au isprăvit şi toate au fost fericite. Numai supărările ei sunt fără de sfârşit.
— Uuuu!
— Termină cu smiorcăiala! îşi iese mama din sărite. Mai bine du-te la baie şi spală-ţi odată şorţuleţul. Tu
l-ai murdărit, tu să ţi-l speli! Fetiţa pune capul în piept.
— Uuuu!
Da, de la şorţuleţ a început totul! De două zile mama i-a spus să şi-l spele! A intrat în baie şi s-a apucat
într-adevăr de spălat. Dar şi-a spălat... păpuşile. Tot a spălat ceva. Atunci de ce s-o certe aşa de rău?
— Nu mă pot bizui de loc pe tine, i-a spus mama. Şi atunci de ce a mai trimis-o la cizmar să aducă
ghetele lui tata? S-a dus dar... n-a ajuns la cizmărie, ci la prietena ei, Monica. Acolo au făcut plăcinte cu gem
de mure, dar pentru că foile de plăcintă erau de carton, era păcat să strice gemul, nu-i aşa? Şi în loc de gem
a pus cremă de ghete. Da, şorţul s-a murdărit şi mai rău. Ei şi? Era mai bine să se păteze rochiţa?
Că nu s-a mai dus după ghete? Se întunecase... Ei şi? S-a dus mama. Ghetele tot au fost aduse. Şi
atunci de ce atâta ceartă?
— Să-ţi speli imediat şorţul, i-a spus mama a doua zi. Treci chiar acum la baie.
Şi a trecut... dar la bucătărie. Bucătăria e chiar lângă baie, E o greşeală aşa de mare? În loc de punga
de faină din care vroia să facă o plăcintă adevărată, a luat punga cu praf de gândaci. Ce e de vină că
seamănă la culoare?
— Uuuu! Am să-l spăl, am să-l spăl, bodogăneşte fetiţa. Să vedem ce o să mai zică pe urmă...
În baie îşi scoate şorţuleţul, deschide robinetul şi dă să pună mâna pe săpun, dar în aceeaşi clipă
zăreşte pisicul pe coşul de rufe.
— Pis, pis!
Pisicul vine torcând, frecându-şi coada de gleznele fetiţei.
— Numai tu eşti bun cu mine, îl mângâie fetiţa. Vrei să-ţi fac o băiţă? Pisicul o împinge cu capul. Parcă îi
dă ghes.
— Bine, atunci vino la mămica să te bage în cadă şi să te săpunească... Pisicul se zbate, zgârie smalţul
lunecos al căzii, dar nu poate ieşi, iar fata îl freacă, îl săpuneşte, îi face duş şi... uită de supărare, uită de
Cenuşăreasa, şi de Eliza, şi de fata moşului. Gata, râde ea, acum trebuie să te şterg. Scoate pisicul din apă
şi aşa şiroind, îl vâră în şorţ, apoi iese din baie.
— Ei, ai văzut, zice mama privind şorţuleţul ud şi mototolit, ce simplu a fost? Doar eşti fetiţă mare, poţi şi
singură să-ţi speli câte ceva.
— Bravo, fetiţa tatii, vino să te sărut, zice şi tata.
— Uuuu!
— Acum de ce plângi? De ce mai eşti supărată? întreabă amândoi. Fetiţa nu poate spune. Intră repede
în baie şi de-abia acum îşi spală şorţuleţul bine, bine de tot.
— Lasă-l acum, doar l-ai spălat o dată, spune râzând mama. Dar fetiţa freacă, freacă...
Şi totuşi peste zgomotul apei se aude un scâncet până în sufragerie.
— Uuuu!Uuuu!Uuuu!
— Acu’ de ce-o mai fi plângând? se întreabă mama. Tatăl înalţă din umeri. Nu ştie.
Dar fetiţa nu plânge. E chiar bucuroasă. Mai bucuroasă decât Cenuşăreasa la bal, decât Eliza când şi-a
regăsit fraţii scăpaţi de vrajă, decât fata moşului, când s-a întors acasă... Atunci cine plînge? Pisicul, pisicul
închis la uscat, în coşul de rufe.
— Miauuu! Miauuu! Miauuuuu!

LUNA DE PE CER
de Mircea Sîntimbreanu

Când am sosit la familia Popescu, era, se vede, ora dejunului.


— Mănâncă, Puişor, lăpticul, se ruga mămica de micuţul Puişor Popescu, încălzind parcă ceaşca în
palme, ca pe o vrăbiuţă golaşă.
— Bea-l cu bunicuţa, Puişor, că e cald şi dulce-dulce, îl îmbia la rîndul ei bunica, în timp ce în capul
mesei, tatăl îşi îndulcea vocea şi clipea din ochi spre mine:
— Papă-l, Puişor, cu tăticu, ca să creşti mare, mare cât nenea. Băiatul mă măsură din ochi, apoi întoarse
capul cu lehamite de la ceaşca fumegândă.
— Ce îmi daţi dacă mănânc?
Mama, tata şi bunica înălţară neputincioşi din umeri.
— Ce vrei tu? l-am întrebat, fără să bănuiesc nici pe departe în ce încurcătură mă vârâsem.
— Ceva ce n-am...
Am râs cu poftă şi am răspuns:
— Nimic mai uşor. Dintr-un singur buzunar, în doi timpi şi trei mişcări, îţi pot scoate cel puţin patru lucruri
pe care tu nu le ai.
În clipa aceea, mama băiatului s-a repezit cu mâinile împreunate spre mine, urmată de tată şi bunică:
— Uite ce este, îmi vorbiră în cor, băieţaşul nostru nu mănâncă nimic, dar absolut nimic, dacă nu-i facem
de fiecare dată câte un cadou.
— Nu mai avem ce să-i dăm, îşi frângea mămica mâinile. Are de toate.
— Dă-ne dumneata tot ce ai în buzunare, lăcrimă tatăl. Poate că o să bea astfel ceşcuţa cu lapte.
— Cu plăcere. Poftim! Poftim! Poftim! am răspuns şi am început să-mi deşert buzunarele. Dar pe măsură
ce-mi rânduiam lucrurile pe masă, pe feţele tuturor se întipărea o amară deznădejde.
— Vai! nici dumneata nu ne poţi ajuta. Pentru că briceag are de când a mâncat prima dată ciorba de
fasole; peştişor de os are de când a mâncat un măr copt; şi creion colorat are pentru că a mâncat plăcintă cu
brînză, şi lănţişor are, şi...
— Şi ce speranţe ne pusesem în dumneata, se căină bunica.
— Acum n-o să-şi mai bea lăpticul, se posomori şi tatăl, văzând că mi-am golit toate cele cinci buzunare.
— Mai am butonii de la manşetă – am zis tulburat – gata să-i jertfesc pentru lăpticul micului Popescu.
— Butoni am, mi-o reteză băiatul.
— Atunci acul de la cravată.
— Am şi ace, şi cravate, cîte vrei...
— Atunci, un capac aurit de ceas sau şiretul cu capse de la pantofi... Puişorul nici nu se mai ostenea
să-mi răspundă. Îşi ţuguiase buzele şi plescăia neînduplecat:
— Ţţţ, ţţţ...
Am cerut atunci întristatelor mele gazde îngăduinţa să mă reped până acasă.
— Vă rog să n-aveţi nicio grijă. Vă garantez că o să-şi bea lăpticul. În cinci minute o să mă întorc cu o
valiză, o sacoşă şi un rucsac, toate încărcate, am glăsuit plin de ambiţie.
Am luat o maşină şi în cinci minute eram îndărăt. Am pătruns în casă, tocmai când bunica, cu ochii
înlăcrimaţi, încerca un nou atac.
— Bea Puişor, lăpticul.
— Ce-mi dai?
— O farfurioară de porţelan cu floricele roşii.
— Am.
— Atunci albastre.
— Am şi albastre.
— Lăsaţi, am strigat eu, triumfător. Am adus cadouri ca să bea o tonă de lapte. Uite – am vârât mâna în
valijoară – bea lăpticul şi-ţi dau...
— Ce îmi dai?
— Un căţeluş de pâslă.
— Am. Altceva...
— O puşculiţă de apă.
— Am...
— O cataramă... un lacăt cu două toarte... o fluerice cu busolă...
În cincisprezece minute îmi golisem valijoara şi rucsacul, iar după încă un sfert de ceas, lac de sudoare,
cu inima cât un purice, am vârât mâna în sacoşă după ultimul obiect: un elefant de cauciuc, cu buline albe şi
şaua în dungi.
— Bei lăpticul?
— Ce-mi dai?
— Un elefant.
— Am.
— Imposibil. Un elefant ca al meu nici n-ai mai văzut.
Dar Puişorul, supărat de neîncrederea mea, se şi sculase de la masă şi scotocind sub pat, scoase la
iveală, plin de praf, un elefant cu buline albe şi şaua în dungi. Exact ca al meu! Am simţit în clipa aceea
sfârşeala înfrângerii. Pierdusem bătălia laptelui. Şi deodată, nu ştiu cum mă luă gura pe dinainte:
— Da, dar elefantul meu nu e o jucărie ca a ta. Eu îţi dau un elefant de-adevăratelea, viu şi natural.
— Da? Dă-mi!
Ca să vedeţi în ce încurcătură intrasem. Întîi că n-aveam niciun elefant viu şi natural, în al doilea rând...
Am început să mă bâlbâi...
— Sigur că da, dar pentru asta trebuie să ai răbdare, Puişor. Ştii, elefantul nu încape în sacoşă şi pe
urmă nici nu-l ţin în casă, e la un vecin, care, ghinion, tocmai e plecat în Africa. Dar am adresa. Din nefericire
n-o să mi-l poată trimite în pachet. Trebuie să vină pe jos amândoi. Şi... şi înţelegi! Aici e greutatea! Căci
elefantul are bătături, iar pe vecinul meu îl strâng pantofii. Trebuie să ai răbdare.
— Atunci nu vreau elefant viu şi natural.
— Dar de ce?
— Altceva, ce n-am.
M-am gândit vreo jumătate de ceas, apoi am izbucnit:
— Ştiu. Un urs polar viu şi natural ai?
— N-am.
— Perfect. Ţi-l dau, dar trebuie răbdare, Puişor. Urşii polari au acum concediu de vară. Frigoriferul unde
îl vom găzdui e stricat, iar omul care ni-l va repara e în concediu de iarnă.
— Atunci nu vreau urs polar.
— Nu-i nimic. Îţi dau altceva... De pildă... de pildă... luna de pe cer. O ai?
— Nu.
— În regulă. Numai că trebuie să ai răbdare, Puişor. Acum e de-abia ora nouă dimineaţa şi luna răsare
deseară la ora şapte. Dar nu-i nimic, zece ore putem aştepta, nu-i aşa?
Ne-am pus cu toţii pe aşteptate. Laptele se răcise de mult şi făcuse caimac. Priveam nerăbdător ceasul
din perete ce ticăia mărunt... Zece şi un minut... zece şi cincisprezece, şi douăzeci... La zece douăzeci şi
două precis am auzit pe Puişor oftând:
— Nene, nu mai pot... dă-mi...
— Elefantul? întrebă mama cu glas pierdut.
— Nu.
— Ursul polar? suspină bunica înlăcrimată.
— Nuu...
— Luna de pe cer? întrebă şi tatăl, privind într-o doară la ceasul său de buzunar.
— Nuuuu...
— Dar ce? întrebarăm într-un glas.
— Două căni cu lapte pline, plinuţe...
.............................................................................................................................................................................
Mare noroc a avut Puişor că şi-a băut lăpticul! Ştiţi, în seara aceea, luna nici n-a răsărit.

POVESTE CU BROASCA ŢESTOASĂ


de Mircea Sîntimbreanu

Demult, demult, când am întâlnit-o pentru prima dată, Broasca Ţestoasă nu era... ţestoasă. Avea, ce-i
drept, ca şi acum, casa ei de piatră cu acoperiş din plăci – casă bine zidită, răcoroasă, cu parchet pe jos –
dar n-o purta în spinare. Dimpotrivă. Oricine o putea vedea în cămaşă, în haină, în pardesiu – mă rog, după
sezon – la piaţă, la plimbare, în vizite şi mai ales la baie. Căci ca toate celelalte broaşte, şi Broasca Ţestoasă
avea o mare slăbiciune pentru scăldat. La baie se întâlnea în fiecare zi cu tot soiul de broaşte – numai
broaştele râioase nu erau primite. Un timp se desfăta, se bălăcea în voie, apoi comanda un masaj şi
întinzându-se pe un cearşaf, începea să-şi depene amintirile. Avea 800 de ani şi fusese martoră la multe
întâmplări. Când împlinise 100 de ani, exact la 15 septembrie, fusese dată la şcoală. Învăţase bine şi era
cuminte. Nu spărsese niciodată vreun geam, nu umbla la siguranţele de la lumina electrică şi nu se agăţa de
tramvaie... Şi nu pentru că s-ar fi ţinut cineva de capul ei toată ziulica, ci numai fiindcă era o broască foarte
cuminte şi abia în al doilea rând pentru că geamul, lumina electrică şi tramvaiul nu erau încă inventate...
Acum, la Baia Publică se întâlnea cu foşti profesori, bineînţeles pensionari, foşti colegi de şcoală,
pensionari şi ei, şi, în timp ce tinerii ce nu împliniseră 200 de ani jucau şotron, cei vîrstnici se întindeau la
taifas, uitând de toate. În ziua aceea însă, pe la orele 10, Broasca noastră intră sub duş grăbită:
— Trebuie să plec, zise ea dând drumul la apa caldă. La orele 11 mă aşteaptă Ariciul. I-am promis o
gresie ca să-şi ascută ţepii. M-a aşteptat şi ieri, şi alaltăieri, şi am întîrziat...
Tare mult îi plăcea sub duş Broaştei Ţestoase. Învârtea robinetele în dreapta şi în stânga, potrivea apa
când fierbinte de tot, când rece ca gheaţa, plimba sita duşului de la ceafă la coadă şi înapoi, iar gâdilăturile
stropilor o făceau să uite de toate. Când, în sfîrşit, îşi luă seama, era ora 11 fără 15 minute.
— Vai de mine, se vaită ea, nu mai ajung la timp. Ariciul o să se supere pe mine... dar nu-i nimic, o să iau
o birjă, hotărî ea şi începu să se şteargă de zor.
— Nu doriţi un masaj? o întrebă un melc muşchiulos, care se oploşise pe lângă baie şi care ştia că truda
îi va fi răsplătită. Grozav ce-i mai plăcea Broaştei masajul după baie.
De data asta Broasca se uită la ceasul din perete...
— Mă grăbesc, zise ea. E ceasul 11. La 12 fix mă aşteaptă Iepurele. I-am promis nişte varză murată
pentru sarmale...
— Eh, 15 minute aşteaptă el, dacă vrea sarmale, zise Melcul, suflecându-şi mînecile şi începu s-o
maseze muşchi cu muşchi, mai ales la umeri, unde ştia că venerabila clientă avea un reumatism din timpul
unui îngheţ... Şi ca totdeauna când era masată la ceafa, Broasca Ţestoasă aţipi, apoi începu să sforăie. Se
trezi abia când Melcul începu să-i maseze nasul, dându-i câteva bobârnace.
— Vai de mine! E ora 12 fără un sfert... S-a dus şi Iepurele. Dar dacă închiriez o bicicletă ajung la 12
punct acasă. Mă aşteaptă Bursucul. De două săptămîni i-am tot promis nişte naftalină pentru blană... Vârî în
buzunarul melcului un ban şi tocmai voia să se îndrepte spre staţia de biciclete, când în pragul băii o
întâmpină Lipitoarea, în halat alb.
— Nu doriţi, zise ea, să vă pun nişte ventuze?
— Da, dar repede, te implor – o rugă dînsa. Bursucul o să plece – treacă, meargă – dar la 13 fix mă
aşteaptă acasă verişoara mea, Salamandra, să-i împrumut reşoul. I-am dat cuvântul de onoare că o să fiu
acasă...
Lipitoarea îi puse trei rânduri de ventuze. Era 12 şi jumătate şi Broasca tocmai se bucura că o să ajungă
la timp acasă, când se ivi Guşterul, în frac şi cu prosop alb pe mâna stângă. Era bufetierul băii.
— O, nu, nu puteţi pleca îndată... Am pentru dumneavoastră o gustărică pe cinste: lăcuste cu sos de
lămâie... Şi pe urmă, clipi Guşterul din ochi, frecându-şi mâinile înmănuşate, un vinişor de stafide...
Lăcustele erau slăbiciunea ei. După lămâi se prăpădea. Iar pentru un butoiaş de vin de stafide era cât n
pe-aci, cândva, să-şi vândă apartamentul unui podgorean, care-i prinsese slăbiciunea.
— Da, primi Broasca scărpinându-se la ceafă. Dar repede. La 14 fix mă aşteaptă Veveriţa, să-i închiriez
o cameră. O amân de 3 săptămîni... Salamandra n-are decât să mă mai caute. La urma urmei... suntem
rude.
— Vinee! zise Guşterul şi se făcu nevăzut.
Pe la ora două fără un sfert, Broasca plăti nota şi se îndreptă spre ieşire.
Era toropită şi se clătina.
— O să-i trag un pui de somn, hotărî ea, şi pe urmă iau expresul de 14 şi 5. Veveriţa o să mă aştepte 10
minute... sau chiar 15...
Adormi pe dată într-un boschet şi se trezi de abia spre seară, când o luă spre casă grăbită. Era ora 18...
— Ţin precis minte că aveam la orele 18 o întîlnire – se frămînta Broasca iuţind pasul. Dar cu cine? Am
uitat şi pace... A, cu Cosaşul. Trebuie să-mi cosească iarba din faţa casei. Dar parcă nu la orele 18... Atunci
cu cine? Cu cine?
Cînd ajunse acasă se întunecase. Becul din antreu, pe care nu-l stingea niciodată, nu ardea.
— Aoleo, îşi aminti ea, Licuriciul mă aşteaptă. Îl amân de două săptămâni... Să ştii că mi-a tăiat lumina!
Aprinse un chibrit şi se apropie de uşă. Deodată zări pe uşă, lipite sau bătute în ţinte, nişte bileţele. Le
citi de sus în jos: «Eşti o Broască neserioasă. Să-ţi fie ruşine. Ariciul.» «Mersi pentru varză. Mi s-au acrit
urechile aşteptându-te. Iepurele.» «Cât o să mă mai porţi pe drumuri? Păcat de bătrâneţea ta. Bursucul.»
«Aşa te porţi cu mine, verişoara ta? Adio. Salamandra.» «Mă duci cu vorba de trei săptămâni. Crăpaţi-ar
măseaua. Veveriţa.» Mai erau câteva bileţele, dar Broasca nu le mai citi. Îi era ruşine. Se aşeză pe treptele
de la intrare, cu capul în pumni, plângând cu lacrimi amare. Îi părea atât de rău de cele întâmplate, încât jură
să nu mai iasă niciodată din casă. Apoi se răzgândi şi hotărâ să nu mai plece nicăieri decât cu casa în
spinare. Puse mâna pe ciocan şi cu o daltă sapă în pereţii casei cuvintele: «Sunt acasă»!
Dacă aveţi vreodată nevoie de Broasca Ţestoasă pentru varză, naftalină, reşou sau altceva, bateţi în
uşă. O să vă răspundă:
— Intră!
Intraţi. Căci de atunci Broasca Ţestoasă este totdeauna acasă.

TREI CULORI
de Doru Paraschiv

ROŞU
Este culoarea sfântă
A focului, ce-n noi,
Neîntrerupt prin vreme
E şirul de eroi.

GALBEN
Sunt razele de soare,
E aurul din grâu,
Cu necuprinsul holdei
În curgerea de râu.

ALBASTRU
E cerul fără pată,
Sunt apele din jur
Şi timpul care lasă
Seninul de-mprejur.

MAMĂ DRAGĂ, ŢARĂ DRAGĂ


de Doru Paraschiv

Un buchet
De lăcrămioare
Am cules –
Şi viorele,
Să le fac
Câte-o cunună
Mamei mele,
Ţării mele.

Împletesc
Cu gingăşie
Viorele,
Lăcrămioare
Şi le-mpodobesc
C-o rază
Aurie
De la soare.

Ce frumoase,
Ce lucioase
Sunt cununile!
Poftiţi,
Mamă dragă,
Ţară dragă,
Şi cu ele
Vă gătiţi.

SCRISORI ÎNTRE GREIERE ŞI FURNICĂ


de Doru Paraschiv

Pe-o frunză de micşunică


A scris greierul scrisoare
Şi-ncepea:
„Dragă, Furnică,
Să nu ne mai purtăm pică!
Nu-i nici bine, nici frumos
Şi nici măcar de folos.
Te-am iertat
Că nu mi-ai dat
De-ale gurii, ce-am cerut
Astă iarnă cu-mprumut,
Deşi mi-ai strigat cu foc
Că ast-vară de-am cântat
Acum n-am decât să joc.
Te întreb (aşa-ntr-o doară)
Poţi ca mine
La vioară
A cânta sau chiar la nai?
Aş, ce zic! Tu nici ureche
Muzicală cred că n-ai!
(Trebuie să-mi cer iertare
Că antenele-mi luai
Cum s-ar zice... la purtare)
Ţâr-ţâri,
Iată-mi veni
Poftă şi acum să cânt.

Ce să fac? De asta sunt


Muzicant pe-acest pământ,
Să-i înveselesc pe toţi!
Vecinico, tu cum poţi
Fără muzică trăi?...
...Aş dori, mult aş dori,
Cel mai bun vecin a-ţi fi.
Te rog, nu te-mpotrivi,
Bate-ţi picioruşu-aci!“
Furnicuţa chibzui,
Chibzui ce chibzui
Şi-i răspunse într-o joi
Pe-un trifoi cu patru foi:
(Scrise cu litere mari
Fiindcă nu vedea şi nu-şi
Cumpărase ochelari):
„Te poftesc să vii la noi,
Vecine, la muşuroi,
Pe-nserat. Şi-o să cinăm
Apoi o să discutăm,
Şi cu rouă ne-om cinsti
Pân’ ce zorii vor veni.
La-ntâia rază de soare
Când apare,
Te-oi lăsa
Şi m-oi duce-n treaba mea.
Colo, pe movilă, sus –
Mai am nişte saci de-adus
Cu seminţe. De-ai voi
Să m-ajuţi, ce bine-ar fi!
Căci simt iarna că-i pe-aci,
După vântul
Ce pământul,
Răscoleşte ca nebun.
Tu, mi-ai scris că vecin bun
Ai dori să-mi fii... zic eu,
Că dovada e la greu.
Şi-n final, la rândul meu,
Îţi promit, chiar pe cuvânt
Că voi învăţa să cânt“.

PĂLĂRIA, UITE-O, NU-I!


de Constanţa Buzea

— Crezi că ai să-l păcăleşti,


Dacă-ţi pui o pălărie?
Vântului nu-i vii de hac,
O că creadă că glumeşti
Şi te-acoperi cu-n capac.
Fata mea cu păr bălai.
Chiar de-ţi pui, chiar de nu-ţi pui
Pălăria ta de pai,
Pălăria o să-ţi zboare,
Uite-o, nu-i!

SCAUN LA CAP
de Constanţa Buzea

— Ioana, ce faci cu scăunelul? De ce ţi-l pui în cap?


— Pentru că vreau să fiu cu scaun la cap.
— Aaa! Foarte bine! Dar ai mai văzut tu pe cineva cu scaun la cap?
— N-am văzut. Am auzit. Şi acum vreau să şi văd.
— Poftim în faţa oglinzii.
— Vezi, sunt o fetiţă cu scaun la cap.
— Şi ce-ai să faci deseară când vei vrea să te culci?
— Păi, mă culc tot aşa. Pun capul pe pernă şi pun şi scăunelul pe pernă. Închid ochii şi adorm. Îmi spui o
poveste?
— Îţi spun. Hai să văd cum ai să faci.
— Acum nu pot, dar când mă fac mare am să pot.

STROPITOAREA
de Constanţa Buzea

Ia stropitoarea asta şi adu apă din mare.


Aduc toată apa din mare dacă mă duc de mai multe ori?
De ce te uzi pe picioare cu apa din stropitoare?
Pentru că asta nu e o stropitoare ci e o STROPICIOARE.

MAMA
de Dora Gabe

Cel mai dulce cuvânt din lume este mama!


Cea mai frumoasă mamă este a mea!
Eu nu pot trăi fără mama şi nici mama fără mine.
Mama mă ocroteşte de toate relele.
Ea mă ţine de mână când ne ducem la grădiniţa de copii. Nu e bine să mă duc singură fiindcă mă pot
rătăci. Atunci s-ar putea să mă calce o maşină sau să mă muşte un câine. Iar dacă mă rătăcesc eu rămân
fără mamă, iar mama rămâne fără copilul ei. Cât de dureros ar fi aşa ceva!
Astăzi este duminică. Mama nu se duce la lucru. De aceea ne aflăm în parc. Aici totul este verde. Verde
şi pestriţ. Sunt flori multe şi mulţi copii.
Mama stă pe bancă şi se odihneşte. Eu mă joc în nisip cu copii. Construim împreună un pod. Mama se
uită spre mine şi faţa i se înveseleşte. Şi toate florile din jur se înveselesc. Şi lumea toată este veselă!
Şi eu sunt veselă la fel ca şi mama.

FRĂŢIORUL
de Dora Gabe

Frăţiorul meu stă în pătuţ. Se ridică singur şi se ţine cu ambele mânuţe de vergele. Îl scot frumos din
pătuţ. Vreau să-l învăţ să umble. Îl pun în picioare în mijlocul odăii. Dar cum îşi mişcă picioruşul se şi clatină.
Eu, însă, îl ţin zdravăn. Acum se chinuieşte să-şi mute picioruşul celălalt. Bietul! Era cât pe aci să cadă, dar
eu nu l-am lăsat.
Oare când o să înceapă să umble singur? Când o să alerge? Când o să bată mingea? Şi când se va da
pe gheaţă cu patinele? Dar cu shiurile? Când n-o să mai cadă? Iar când o să-l fugărească un câine cum o să
alerge ca să scape?
Mamă! Cât de mult se chinuieşte un copil până să înveţe să umble singur! Dar eu de ce nu-mi amintesc
cum am învăţat? Că doar nu m-am născut învăţat, gata să umblu? Şi de ce căţeluşii şi viţeluşii pot umbla
imediat după ce s-au născut? Doar nu-i învaţă nimeni!
De aceea am grijă de frăţiorul meu. Dacă mămica s-a dus la lucru! Mămica mi-a spus: „Orice copil are
nevoie să fie îngrijit!“

BUNICA
de Dora Gabe

Bunica spune că n-o iubesc, pentru că n-o ascult! Dânsa nici nu ştie cât de mult o iubesc. Bunica nu ştie
cât de greu e să fii ascultător! În dimineaţa aceasta m-a trimis să cumpăr pătrunjel. Strângeam tare banii în
mânuţă, dar ei s-au risipit! Când m-am înapoiat, bunica mi-a strigat: „Mi-a albit părul din pricina ta!“ Atunci eu
am răspuns: „Nu din pricina mea ţi-a albit părul, bunicuţo, ci a înflorit ca vişinul. Nu mi-ai spus matale că
vişinul a înflorit pentru că soarele îl iubeşte? Şi matale ai înflorit pentru că eu te iubesc. De-ai şti cât de
frumos îţi stă cu părul alb!“
Bunica începu să râdă. Ah, cât de dulce m-a sărutat bunica! Cât de frumoasă este bunica cu părul ei alb!
Şi zâmbitoare! De acum înainte am să-i spun bunicii numai vorbe frumoase. Şi tuturor am să le spun numai
vorbe frumoase.

CEL MAI IUBIT DIN LUME


de Balada Anisia

Trei cetăţi învecinate au descoperit o comoară, toată numai de aur şi de argint.


— Mie mi se cuvine această comoară! a spus prima cetate.
— Ba mie! Ba mie! au strigat cu supărare celelalte două.
— Eu sunt cea mai mare, a spus iar prima cetate, şi cea mai puternică!
— Şi noi suntem la fel! au răspuns, cu glas ameninţător, celelalte două.
Aşa s-au sfădit ele mult timp şi, pentru că nu se puteau înţelege nicidecum, au dus comoara celei mai
bătrâne dintre cetăţi.
— Prea bună şi înţeleaptă cetate, a spus prima, toţi te cunoaştem, te iubim, pentru marea ta cinste şi
înţelepciune. Hotărăşte, rogu-te, căreia dintre noi i se cuvine această comoară pe care am descoperit-o
împreună!
Oraşul cel bătrân a chibzuit îndelung.
— Sunteţi la fel de bogate şi de puternice, a spus el. Toate trei aveţi clădiri frumoase, fabrici şi uzine,
palate şi universităţi, care v-au dus faima în toată lumea. Toate trei aveţi mii de locuitori. Dăruiţi comoara
celui mai iubit dintre ei!
Prima cetate s-a apropiat atunci de comoară.
— Bine ne-ai sfătuit şi cu înţelepciune!
Îţi mulţumim din toată inima! Cred că printre locuitorii mei se află cel mai iubit locuitor. El este un savant
cunoscut în întreaga lume. Numele lui e scris în toate cărţile de şcoală alături de numele meu. Datorită lui,
am fost acoperită de glorie. Datorită lui, sunt atât de bogată şi de puternică. Cred că lui i se cuvine această
comoară.
Însă a doua cetate s-a apropiat şi a spus:
— Înţelepciunea voastră, omul despre care vorbeşte este, într-adevăr, un mare savant. Dar asta nu
înseamnă că întreaga lume îl iubeşte. Locuitorii mei, de pildă, nici nu-l cunosc. Cel pe care îl cunosc şi îl
iubesc cu toţii este constructorul meu, cel mai bun constructor din lume. Datorită lui, am case şi străzi cum
nu mai sunt în altă parte a lumii. Sute şi mii de oamenii vin de pretutindeni, să-i privească opera. Cred că lui i
se cuvine această comoară.
Atunci a venit şi al treilea oraş şi a spus:
— Cel mai iubit locuitor al meu nu este încă savant şi nici constructor. El este un copil care încă nu
merge la şcoală. Dar pe el îl cunoaşte şi-l iubeşte toată lumea. În fiecare zi deschide fereastra, se aşează pe
pervaz şi spune trecătorilor:
„Bună dimineaţa, doamnă!“ „Bună dimineaţa, domnule!“
Oamenii încetinesc pasul, îi răspund la salut şi pleacă, fericiţi, mai departe. Pentru acest copil muncesc
savanţii şi constructorii. Pentru acest copil, oamenii şi-ar da viaţa. El este cel mai iubit locuitor din lume şi
cred că lui i se cuvine comoara descoperită de noi.
Glasul stins şi sfios al cetăţii se pierdu într-o tăcere nemaiîntîlnită.
Celelalte două rămăseseră amuţite. Gândurile li se învălmăşeau în cap, dar oricum o-ntorceau,
răspunsul acesta li se părea cel mai drept. După o vreme, prima rosti:
— Înţelepciunea voastră, cred că răspunsul acesta este cel mai adevărat. Eu renunţ la comoară!
— Şi eu renunţ, adăugă şi a doua cetate.
Atunci, bătrâna şi înţeleaptă cetate luă comoara şi o întinse celei de a treia cetăţi, zicând:
— Ţie ţi se cuvine această comoară, pentru că tu ai chibzuit mai mult şi mai bine răspunsul: într-adevăr,
copilul este cel mai iubit locuitor din întreaga lume.

ORAŞUL ÎNFLORIT
de Balada Anisia

Într-o seară, a bătut un vânt năpraznic. S-au închis toate porţile şi ferestrele. S-au ascuns toate gâzele şi
rândunelele, şi nimeni nu a ieşit la joacă. Numai vântul cel rău alerga pe străzi, într-un vîrtej de apă şi de
nisip. Se agăţa de ramurile copacilor şi le rupea, se rostogolea prin iarbă, strivind florile. Fluiera răutăcios pe
sub uşi şi zgâlţâia ferestrele. La toţi ne era teamă şi abia aşteptam să se facă ziuă.
Dimineaţa, o linişte nefirească plutea deasupra oraşului, ca o ceaţă înăbuşitoare. Nicio pasăre nu cânta,
nicio frunză nu se clintea în ramuri. Copiii au alergat afară, în parcuri şi-n grădini, şi-au întrebat.
— Unde sunt florile? Cine ne-a furat florile?
— Poate s-au ascuns! au spus cei mai mici, şi-au început să le caute. Le-au căutat în cutiile de scrisori,
în rafturile domnului farmacist, şi chiar în tăvile cu prăjituri. Dar florile nu erau nicăieri şi orăşelul părea
pustiu. Atunci copiii au luat cretă colorată şi-au desenat flori, care de care mai frumoase, în toate parcurile şi
grădinile, în toate porţile, în toate ferestrele. Şi, sub mâna lor, florile desenate prindeau viaţă, se înălţau pe
tulpiniţe şi îşi deschideau petalele, risipind parfum în jur.
Iar pe turnul cel mai înalt al oraşului, au desenat copiii un soare, care străluceşte zi şi noapte. Spune
bunicul meu că, atâta timp cât va străluci soarele acesta, vântul rău va fugi hăt-departe, de oraşul înflorit.

CÂNTECUL GREIERAŞULUI
de Balada Anisia

Greieraşul se legăna pe un fir de romaniţă şi cânta: Cri-cri-cri-ri-ri, cri-cri!


Ceea ce înseamnă: „Sunt fericit că e vară, că mă încălzeşte soarele şi mă îmbată parfumul florilor“.
Furnicile, care împingeau din greu sacii cu boabe aurii, s-au oprit lângă el şi l-au tras de aripioare:
— Hei, pierde-vară! E frumos şi cald, şi grânele sunt coapte. Mai lasă cântatul, şi strânge roade
îmbelşugate pentru zilele-n-gheţate!
— Mulţumesc de sfat! râse greieraşul, dar eu trebuie să cânt! Altfel, vara n-ar mai fi frumoasă! Şi,
închizând ochii de plăcere, greieri: Ri-ri-ri-cri-cri-ri-ri. Ceea ce înseamnă: „Sunt fericit că sunt holde bogate, şi
nimeni nu va suferi de foame“.
Popândăul, care abia se mai urnea sub povara spicelor, se opri lângă el, mustăcind:
— Hei, pierde-vară! Cine nu munceşte, nu mănâncă! Mai lasă cântatul, şi du-te în mirişte.
Greieraşul se întrista.
— Mulţumesc de sfat, şopti el, dar eu nu pot trăi fără să cânt! şi începu, subţire şi melodios:
Cri-ri-ri-ri-cri-ri-cri!
Ceea ce înseamnă: „Sunt fericit că cerul e aşa de albastru, că sunt greiere şi cânt aşa de frumos“. Dar
vrăbiuţa,care ciugulea de zor, ciripi cu răutate:
— Priviţi! Priviţi: greieraşul pierde-vară! Stă toată ziua la umbră şi cântă cât îl ţine gura! Mai mare leneş
nici că am mai văzut!
Greieraşul începu să plângă. Se ascunse-n iarbă şi se acoperi cu frunze, hotărât să nu mai cânte
niciodată.
Dar, când n-au mai auzit cântecelul lui, furnicile au căzut sub sacii cu boabe:
— Nu putem merge mai departe, au strigat ele înspăimântate. Ne doare capul, ne dor picioruşele.
Popândăul a scăpat snopul de spice.
— Vai, ce s-a întâmplat! a chiţăit el, zbârlindu-se de teamă. Nu mai pot să duc nici-un pai! Mă apasă
ceva în piept şi nu pot să respir. Iar vrăbiuţa, vrăbiuţa a căzut la pământ, cu aripile strânse.
— Nu mai pot să zbor, a ciripit ea, şi două lacrimi mari i-au alunecat lângă cioc. Iată, aripioarele nu mă
mai ascultă! Ce-o să se întâmple acum?
— Ei, ce s-a întâmplat?
Nu s-a întâmplat nimic, pentru că greieraşul s-a trezit. Îi zbârnia o melodie în urechi şi uitase cu totul de
supărarea lui. Aşa că a dat frunzele la o parte, s-a urcat pe firul de romaniţă şi a-nceput să se legene: Cri-cri-
cri-ri-ri-cri-cri!
Atunci, furnicile au ridicat iar sacii cu grăunţe; popândăul a strâns spicele în snop, iar vrăbiuţa a-nceput
să facă piruete în văzduh. Şi toţi strigau:
— Îţi mulţumim, greieraşule, îţi mulţumim! Am fost nedrepţi cu tine, şi tu ne-ai iertat. Cântecul tău ne dă
putere şi voioşie. Cântecul tău ne dă viaţă!
Aşa spuneau gâzele şi păsările, aşa spuneau florile. Iar greieraşul, care se legăna pe un fir de romaniţă,
râdea şi cânta:
„Sunt fericit că e vară, că mă încălzeşte soarele şi mă îmbată parfumul florilor. Sunt fericit că sunt greiere
şi că pot să cânt: cri-ri-ri-cri-ri-ri-cri!“

CLASA A III-A
BISCUITUL CEL GUSTOS
de Balada Anisia

Aproape de portiţă, lângă o floare de păpădie, au găsit furnicile un biscuit. Era un biscuit mare, pătrat, cu
vârfurile rotunjite.
— Vai, ce parfum îmbietor! au strigat ele, tare bucuroase. S-au strîns toate, l-au admirat, au bătut din
palme. Apoi, ridicându-l cu mare grijă, să nu se clintească nici-o fărâmă, l-au dus într-un loc mai ferit. Acolo a
venit şi furnica cea mai înţeleaptă. A înconjurat biscuitul, l-a atins uşor cu cele două antene de pe cap, apoi a
spus:
— Este, într-adevăr, cel mai frumos biscuit pe care l-am văzut. Este o mare bucurie că l-am găsit. Îl vom
dărui şoricelului Achile, care de-atâtea ori ne-a adus bunătăţi de la masa lui. Astfel îi mulţumim pentru grija
ce ne-o poartă.
În cîteva clipe, purtat voiniceşte pe umerii furnicilor, biscuitul cel parfumat a fost adus în căsuţa
şoricelului Achile. Ce s-a mai mirat şoricelul când l-a văzut!
— Vai, ce biscuit frumos! a strigat el. Cred că e cel mai frumos biscuit pe care l-am văzut. Şi miroase aşa
grozav a unt... şi cacao... şi... şi a lapte! Îl voi dărui pisoiului Miţache, pentru că e prietenos şi nu m-a
persecutat niciodată. Cred că o să-i placă foarte mult. Şi, aşezând cu grijă biscuitul într-un şerveţel, Achile l-a
dus într-un loc anume, după sobă, unde Miţache visează deseori şi toarce. N-a trecut mult timp şi, obosit de
joacă, Miţache a venit după sobă, să-şi perie blăniţa şi să toarcă un vis motănesc.
A deschis, curios, pacheţelul şi ochii lui s-au făcut mari şi rotunzi de poftă.
— Miau, ce biscuit gustos trebuie să fie! Ce miros atrăgător! Niciodată n-am mâncat ceva mai bun!...
De-aceea... de-aceea am să i-l duc prietenului meu Figaro, care m-a scăpat din atâtea necazuri şi care mă
apără de motanii bătăuşi.
Zis şi făcut. Miţache a-mpachetat din nou biscuitul, a legat pachetul cu o fundă roz şi l-a dus, pe furiş, la
cuşca lui Figaro. Acesta moţăia la soare şi visa că se luptă cu-n dulău cu trei capete. Dar iată că vrăbiile,
văzând pacheţelul de lângă el, au început o larmă grozavă. Atâta scandal au făcut, că Figaro a trebuit să
termine lupta cu dulăul şi să vadă ce este în pachet.
— Ham! Ce biscuit frumos! un biscuit cu lapte, miere şi cacao! mârâi el cu încântare. O să-i placă foarte
mult, băieţelului, prietenul meu. El întotdeauna mănâncă dulciuri.
Băieţelul a fost într-adevăr foarte bucuros. L-a mângâiat pe Figaro şi i-a mulţumit.
— Acum, prietene, a spus el, trebuie să-l facem pe din două. Prietenii împart totul între ei. Şi, zicînd
acestea, băieţelul i-a întins lui Figaro o jumătate din biscuit. Apoi a fugit la joacă cu alţi copii.
— Într-adevăr, aşa e, mârâi vesel Figaro. N-am să mănînc cu plăcere acest minunat biscuit dacă n-am
să-i dau şi lui Miţache jumătate.
Pe Miţache l-a găsit după sobă. Îşi spăla blăniţa şi torcea grozav.
— Miţache, a-nceput Figaro, băieţelul mi-a dat această bucată de biscuit, şi mi-a spus că întotdeauna
prietenii împart totul între ei. Hai să mâncăm fiecare jumătate.
— Muţumesc, Figaro, se alintă pisoiul cu drăgălăşenie. Tu eşti, într-adevăr, prietenul meu cel mai mare.
Dar eu mai am un prieten, unul mai mic, şoricelul Achile. Mă duc să împart cu el bucăţica mea de biscuit.
Ce s-a mai bucurat şoricelul, când a primit o parte din biscuitul cel delicios! Parcă primise cel puţin un
tort de ciocolată, cu migdale şi cu frişcă!
— De fapt, a strigat el, nici nu mai este o bucăţică de biscuit, ci cu totul altceva: este prietenie. De aceea,
trebuie să duc măcar jumătate, prietenelor mele, furnicile. Şi trebuie să-l sfărâm bine, bine de tot, ca să
primească fiecare o fărâmă.
Astfel, s-a sfârşit ospăţul cu biscuitul cel dulce, care avea miere, unt, cacao şi mai ales, PRIETENIE.
BĂIATUL DE PLUMB
de Balada Anisia

În ţara de dincolo de râu, trăia, odată, un băiat rău care îngrozise toate vieţuitoarele. De dimineaţă până
seara, alerga prin câmpii şi păduri să strice cuiburile, să rupă florile.
Era atât de ager şi de iute, că nimerea ciocârlia din înaltul cerului şi peştişorul din adâncul apei.
S-au dus vieţuitoarele la Vrăjitorul cel Bun şi s-au plîns. I-au povestit ce crud e băiatul, ce rău.
— Băiatul are inima de plumb, a oftat vrăjitorul. Nimeni nu-l poate schimba şi nici pe voi nu vă poate
ajuta nimeni. Numai când veţi avea curajul să-l priviţi în ochi şi să spuneţi: „Nu ne temem de tine, tu ai inima
de plumb“ veţi scăpa cu toţii.
Şi iată, chiar în acea amiază, băiatul cel rău a rănit un cerb care se adăpa. Frumosul cerb, ce repede i
s-au împăienjenit ochii! Dar, fără să-şi încline fruntea, i-a spus vânătorului care râdea cu răutate:
— Degeaba mă omori, băiat cu inima de plumb! Nu-mi este teamă de tine!
A încremenit vânătorul cel crud. A simţit aşa, întâi ceva fierbinte, apoi tare frig. Când a deschis iar ochii,
picioarele lui, cu pantofi cu tot, erau de plumb. Ce strigăt de mânie a clătinat pădurea! Îngrozite, animalele au
fugit şi s-au ascuns. Smulgând pietre din pământ, şi aruncându-le până departe, băiatul dobora copacii, cu
cuiburi şi cu vizuini. Ar fi vrut s-alerge şi să sfărâme totul, dar picioarele de plumb nu-l ascultau. Atunci, o
pasăre rănită s-a târât până-n faţa lui. L-a privit în ochi şi i-a spus:
— Nu mă tem de tine, băiatule de plumb! Pentru că acum, după atâtea răutăţi, ai să fii tot de plumb, de
plumb, de plumb!
Într-adevăr, n-a coborât soarele dincolo de râu, că liniştea a învăluit pădurea.
Toate vieţuitoarele, mari şi mici, şi toate păsările s-au strâns în jurul băiatului de plumb care nu mai putea
să le chinuiască, nu mai putea să le ucidă.
— E o statuie a răutăţii, a spus cerbul rănit. S-o îngropăm adânc în pământ. Şi să ne bucurăm apoi de
pacea şi belşugul în care veţi creşte voi, cei mici!
Zile şi nopţi de-a rândul au muncit păsările şi animalele. Fiecare a adus un bulgăr de pământ, un grăunte
de nisip.
Au năruit statuia şi-au îngropat-o. Doar locul unde-a fost se mai cunoaşte şi acum, pentru că acolo nu
creşte nicio floare, nu se opreşte nicio pasăre să cânte, pentru că acolo nu primeşte niciodată soarele.

PRIETENUL MEU CEL NEGLIJENT


de Balada Anisia

Prietenul meu era tare neglijent. Tot ce intra pe mâna lui pleznea, se rupea, se strica. Nici nu mai
deosebeam bine haina de pantalon, ghetele de mănuşi. Şi iată că, într-o zi, lucrurile n-au mai vrut să audă
de prietenul meu. S-au supărat aşa de tare! Şi au fugit care încotro. Băieţelul a stat în casă o zi, două, trei. I
s-a făcut urât, a deschis fereastra şi a strigat:
— Vreau un pantalon şi o hăinuţă! Vreau să merg la joacă!
Pe stradă treceau o mulţime de pantaloni şi o mulţime de hăinuţe, curate şi călcate.
— Încearcă-ne! Încearcă-ne! au răspuns ele vesele, şi au alergat în camera băieţelului. Dar cum atingea
una, prr... se desfăceau buzunarele; pac! pac! săreau, unul după altul, năstureii.
— Nu mergi la joacă! a spus un jerseu în dungi, până nu înveţi să ne îngrijeşti. Altfel n-o să fim prieteni
niciodată.
Acum, băieţelul stă pe covor, înconjurat de lucruşoare. Mai are de reparat un fermuar şi câteva
buzunare.
Pe urmă vom merge cu toţii şi vom lua câte-o îngheţată cu alune.

SCRISOARE
de Dora Gabe

O scrisoare este pentru noi o mare bucurie. Nu ştii ce este într-însa şi mori de nerăbdare s-o deschizi. Iar
după ce sora mai mare ne-o citeşte, aflăm şi noi că bunica din Leascoveţ va veni să ne vadă. Aceasta
însemnă: un coşuleţ plin cu cireşe, cârnăciori proaspeţi (tare mai îmi plac cârnăciorii), plăcintă şi prune
uscate umplute cu nuci. Mai înseamnă şi încă ceva: basme. Oh, basmele bunicii! Suntem nerăbdători să ne
culcăm cât mai devreme, bunica să se aşeze lângă pătuc şi să ne povestească. Singur frăţiorul meu mai mic
când spune „Basmul acesta îl ştiu“ îl şi vezi adormit. Dar parcă eu nu-l ştiu. L-am auzit de la mama şi de la
tuşica şi tot nu mă pot sătura de „Turta de grâu“. Bunica, de câte ori îl povesteşte, de atâtea ori îşi schimbă
vocea, ca şi cum ar povesti un basm nou. Dar cel mai mult îmi place când bunica se încurcă şi eu o îndrept.
Acum trimitem o scrisoare bunicii că o aşteptăm cu nerăbdare, iar la vară ne vom duce, la rândul nostru,
s-o vedem.
Ce mult o să se bucure bunica citind scrisoarea noastră.
MESTEACĂNUL
de Dora Gabe

Frunzele mesteacănului sunt ca nişte mici inimioare. Ele privesc în toate părţile deoarece rămurelele
sunt îndreptate în toate direcţiile. Unele privesc cum răsare soarele. Altele sunt îndreptate spre cealaltă parte
şi-l privesc cum apune. Frunzele de sus privesc cerul, iar cele de jos privesc cum cresc ierburile, cum se
deschid florile şi cum se joacă copiii sub pom.
Fiecare frunzuliţă şopteşte celorlalte ce-a văzut. Toate frunzuliţele-inimioare ascultă pasărea care nu se
teme de ele ci le ţine tovărăşie şi le cântă.
Noi ne jucam sub mesteacăn şi ascultam cum cântă privighetoarea. Începe să se însereze. Cerul se
înroşeşte. Cât de frumos apune soarele! Acum tot cerul s-a împurpurat. Mesteacănul a amuţit. Doar
privighetoarea mai cântă.
Noapte bună, frunzuliţelor-inimioare; noapte bună, privighetoare, îţi mulţumesc pentru cântecul tău
minunat!
Noapte bună, mesteacăn fericit!

ROUA
de Dora Gabe

Toată câmpia este presărată cu rouă. Noi călcăm prin iarbă, iar picioarele ni s-au udat de tot. Picăturile
de rouă sunt ca nişte mici curcubee ce fac ca toată câmpia să strălucească la răsăritul soarelui. Dar dacă a
răsărit soarele au început şi florile să strălucească. Roua Ie-a spălat ochişorii şi de aceea romaniţele privesc
vesele. Acum soarele le usucă.
Toţi macii au înflorit. Răzorul de la marginea drumului s-a împurpurat, iar clopoţeii îşi leagănă căpşoarele
lor violete. Toţi sunt scăldaţi în rouă.
Mama spune că cine se spală dimineaţa devreme cu apă rece, ca florile cu rouă, se face frumos ca o
floare. Într-o zi am întrebat-o pe mama: „Cine a învăţat noaptea să scalde-n rouă iarba şi florile? Cine a
învăţat soarele să le usuce?“
Mămica mi-a răspuns: „Natura!“ Am întrebat-o: „Ce este natura?“ iar mama mi-a răspuns: „Când ai să te
faci mare ai să înţelegi. Acum să ştii doar că natura este mama a tot ce vezi în lume!“
Mămica şi natura sunt cele mai bune mame din lume!

POVESTEA BRĂDUŢULUI
de Corina Firuţă

Pe deasupra crângului nins, a trecut în zbor o coţofană. Copii, ştiţi voi cum arată o coţofană? O, este o
pasăre frumoasă! Fiind o verişoară de-a domnului corb, are şi ea aripile negre, dar pieptul şi coada care se
desface în zbor ca un evantai sunt albe. Şi coţofana pluteşte aşa, parcă îmbrăcată mereu în smoching, gata
mereu pentru a da un concert.
„Cra, cra!“ a strigat ea, „să ne bucurăm, azi e ajunul Crăciunului!“
Pe o ramură deasă de brad, deranjată din somn, o bufniţă s-a burzuluit supărată: „Ce dacă-i ajun, ce
dacă-i ajun?!“
Dar coţofana era bine dispusă. S-a învârtit din nou peste crâng, repetând: „Cra, cra! Să-mpodobim şi noi
un brăduţ!“ Şi luând în cioc un bulgăre de zăpadă, îl lăsă să cadă deasupra unui brad din crâng.
Bulgărele se opri chiar pe vârful brăduţului şi luă forma unei stele sclipitoare.
„Vai, ce frumos!“ exclamă o veveriţă care-a ieşit din scorbura ei, incitată de strigătul coţofanei. Şi cum
rămăsese cu câteva alune în lăbuţe de la micul dejun, le aruncă spre brăduţ. Alunele se rostogoliră pe
ramurile lui şi se opriră strălucind în bătaia soarelui. Suratele ei, veveriţele, o aplaudară admirativ.
Câţiva iepuraşi, care se înghionteau prin zăpada pufoasă, se apucară să culeagă conuri risipite prin
crâng şi să le aşeze pe ramurile brăduţului, cocoţându-se unii pe umerii celorlalţi.
Era o zi de iarnă geroasă, dar soarele o mai îmblânzise parcă.
Ursoaica se trezi de gălăgia din crâng şi cuteză să scoată capul din bârlogul său. „Ce brad frumos!“
exclamă ea. „Eu cu ce să-l împodobesc?!“
Băgă laba în borcanul cu miere strânsă de ea peste vară şi luând o porţie din raţia ei de iernat, o
împrăştie peste brăduţ. Mierea îngheţă în ţurţuri lungi, transparenţi, ca bomboanele de candel. Ursoaica îşi
linse laba mulţumită şi cum intră în bârlogul ei, cum adormi pe dată.
Tocmai atunci trecu prin crâng un cerb, urmat de cucoanele căprioare. Îi plăcu şi lui brăduţul şi
clătinându-şi coarnele puternice, lăsă să se scuture de pe ele fire lungi de beteală argintie.
Bradul era acum atât de împodobit, că soarele însuşi se opri pe cer ca să-l admire.
Pe cărarea dintre fagii bătrâni, un om aduna ramuri uscate. Din ochi îi picura câte o lacrimă, de amărât
ce era bietul de el.
„Cra, cra!“ trecu iar în zbor coţofana cea elegantă. „Ce frumos este brăduţul nostru!“
Omul îşi ridică privirea şi zări bradul împodobit. O clipă faţa i se însenină. „Da, ce frumos e!“ Dar omul se
întristă iar: „Ce păcat că băieţelul meu nu poate să-l vadă!“
„De ce să nu-l vadă?!“ se miră coţofana. „Vino cu el în crâng!“
„O, băieţelul meu e tare bolnav!“ suspină omul.
Coţofana se întristă. Se întristară şi veveriţele, şi iepuraşii.
„Duceţi-mă pe mine la băieţel!“ spuse brăduţul.
„Asta nu se poate!“ strigă coţofana. „Ai să mori!“
„Duceţi-mă la băieţel!“ a insistat brăduţul.
„Brăduţul nu trebuie să moară“, zise omul. „Să-l luăm cu rădăcină cu tot!“
Atunci iepuraşii se apucară să sape cu lăbuţele lor mititele. Şi repede-repede îl eliberară din pământ.
Omul îl sprijini cu grijă în spinare ca să nu-i strice podoabele şi plecă spre casă.
„Ce faci, omule?“ strigă nevasta lui, când îl văzu deschizând larg uşa, ca să intre cu bradul în casă.
„Afară e ger şi copilul nostru e bolnav.“
Soarele îşi strecură câteva raze, ca să mângâie fruntea palidă a băiatului. Acesta deschise ochii şi văzu
brăduţul. Inspiră până în adâncul pieptului mireasma binefăcătoare şi se ridică de pe pernă.
„Asta-i o minune!“ se miră femeia. „Fiul nostru a deschis ochii!“
Coţofana se aşeză la fereastră, să vadă ea însăşi bucuria părinţilor, ca să povestească tuturor
vieţuitoarelor din crâng.
Dar cel mai fericit dintre toţi, ştiţi voi, copii, cine era? Brăduţul, desigur! Pentru că cea mai mare bucurie
în viaţa cuiva este să aducă bucurie celor din jur.
„În noaptea asta, Moş-Crăciun va coborî din cerul înzăpezit, cu sania lui plină de daruri, şi la căsuţa asta,
din marginea pădurii. Până atunci, băieţelul se va însănătoşi!“ gândi brăduţul, bucurându-se din tot sufletul
lui de brăduţ pentru fericirea copilului şi a părinţilor săi.

POVESTE ALBĂ
de Viniciu Gafiţa

Albă este zăpada, alb este laptele. Zahărul e de asemenea alb. Există flori albe, urşi albi, cai albi şi, mai
rar, putem întâlni copaci cu frunza albă. Daniela a primit în dar o căciuliţă albă. Pentru că mai era încă
zapadă şi voia să plece la joacă, s-a îmbrăcat cu paltonul, şi-a pus căciuliţa pe cap şi s-a oprit în faţa oglinzii.
— Grozav de frumoasă e căciuliţa mea albă, a zis ea mulţumită.
— Blana mea e mai albă şi mai moale dacât căciuliţa ta, i-a strigat supărată, Alba.
— Cum poate fi mai albă blana ta, când tu nu eşti decât pisică, iar căciuliţa mea e de hermină?
— Te rog să nu mă mai faci pisică, pentru că eu sunt regina pisicilor.
— Dacă eşti regina pisicilor de ce ai venit în casă la noi?
— Trebuie să cunosc lumea. Înţelepţii din ţara mea m-au învăţat un cântec cu care poţi ajunge într-o
clipă în orice loc vrei. Am venit până aici.
— Şi de ce nu te-ai ai întors îndărăt?
— Vezi că… am uitat descântecul de întors. Înţelepţii din ţara mea s-au gândit că am să-l uit şi mi l-au
scris pe o hârtie, dar eu nu ştiu să citesc, şi asta mi-a fost ruşine să spun. Nu vrei să mi-l citeşti tu?
— Ţi-l citesc cu plăcere. De ce nu mi-ai spus până acum? Eu te credeam o pisică oarecare.
— Eu am încercat să-ţi spun, dar nu mă înţelegeai. Eu îţi vorbeam, dar tu ziceai că miaun!
— Îţi jur, dragă Alba, că nu înţelegeam ce spui. De altfel, mă mir că te înţeleg acuma.
— Pentru că ai pe cap căciuliţa albă cu blăniţa de hermină, care e de neam cu noi, pisicile.
— Ha, ha! Aşa da. Dă-mi biletul acela să-ţi citesc descântecul.
— Vai, nu-i la mine. L-am ascuns în curte, în cuşca lui Grivei.
— Să mergem să-l cerem lui Grivei.
Nu-l găsiră acasă pe Grivei. Trebuiră să-l aştepte până se întorse tocmai din capătul curţii. Alba îi ceru
biletul pe care i-l încredinţase în urmă cu zece zile.
— Nu-i la mine, spuse Grivei după ce se gândi puţin. Îmi amintesc, că l-am dat lui jupân Codiţă-Lungă,
şoarecele de sub pătula de porumb. Ştiţi, eu cu slujba mea sunt mai mult plecat de acasă aşa că…
— Vai, Alba, nu cumva l-ai prins şi l-ai mâncat pe Codiţă-Lungă? spuse Daniela.
— Cum se poate să-ţi imaginezi aşa cava, Daniela? răspunse Alba indignată. Am prins eu vreun şoarece
de când sunt în casa ta? Eu am să fiu regină…
Merseră la Codiţă-Lungă. Dar oricât îl rugară, acesta nu vru să iasă din ascunzişul lui...
— Putem sta de vorbă şi aşa, spuse el cam clănţănind din dinţi. Ştiţi, nouă şoarecilor, nu ne face mare
plăcere să stăm prea aproape de o pisică.
— Dar, asta e Alba, care va deveni regina pisicilor.
— Alba, Neagra, pentru noi e tot una, tot gheare şi colţi are, chiţcăi şoricelul trăgându-se mai adânc sub
pătul.
— Atunci nu ne dai nici biletul pe care ţi l-a dat Grivei spre păstrare? îl întrebă Daniela.
— Ba, biletul vi-l dau cu plăcere, se mai linişti Codiţă-Lungă auzind despre ce e vorba. Numai că nu-i la
mine. L-am dat vrăbiuţei Aripă-tremurată să-l puie în cuibul ei, sub streaşină. La noi, ştiţi, sunt copii mulţi.
Adesea vin şi musafiri şi hârtia pentru şoareci e mai de preţ decât dulceaţa pentru voi, oamenii…
Pe vrăbiuţa Aripă-tremurată au aşteptat-o până spre seară, când s-a întors la cuib să se culce.
— Da, le-a zis Aripă-tremurată, mi-a dat Codiţă-Lungă o hârtie s-o păstrez, dar ştiţi, eu stau cu chirie,
asta-i casa rândunicii şi, se întâmplă câteodată să găsim locuinţa ocupată de altă pasăre, de nu o mai putem
scoate de acolo. Aşa că am dat biletul doamnei Cotcodac.
Doamna Cotcodac însă, neavând locuinţă proprie, căci dormea pe stinghie în coteţul comun al tuturor
păsărilor din curte, îl duse acasă, unde vecina ei, doamna Porumbicescu avea zeci de puişori pe care, din
cauza frigului, nu-i prea scoate prin curte.
Intrară în bucătărie.
Doamna Porumbicescu era cam nervoasă, pufnea şi cloncănea într-una şi când le văzu pe Daniela şi
Alba apropiindu-se, se înfoie ca o gogoaşă:
— Nu vă dau niciun pui, am stat douăzeci şi una de zile pe ouă până au prins viaţă, i-am hrănit cu
firimituri şi mălai, i-am încălzit sub aripile mele…
— Stai puţin, doamnă Porumbicescu, o opri Daniela din lunga ei cuvântare. Ouăle ţi le-a adunat mama,
eu îţi dau mălai şi firimituri, locuieşti cu puii dumitale în casa noastră. N-am venit să-ţi facem niciun rău. Vrem
doar să ne dai biletul pe care ţi l-a încredinţat vecina Cotcodac să-l păstrezi.
— Vai de mine, nu-l mai am, l-am dat stăpânei, care l-a dus în odaie. Cereţi-l ei, eu nu mai am nimic.
Daniela şi Alba se întoarseră în camera de unde plecaseră. Mama nu era în casă s-o întrebe. Unde
putea fi biletul?
— Nu-l găsim, spuse Daniela. Peste tot am umblat, pe toţi i-am întrebat, în casă ne-am întors fără nici
un folos.
— Asta e! Asta e! începu să strige şi să se joace Alba.
— Ce-i ăsta?
— Descântecul pe care îl uitasem.
„Peste tot am umblat, pe toţi i-am întrebat, în casă ne-am întors fără niciun folos“. Te las, Daniela. Îţi
mulţumesc. Îţi mulţumesc că ai fost bună cu mine în cele zece zile cât am stat la tine şi dacă vreodată ajungi
în împărăţia noastră, te primim cu dragă inimă.
— Stai, Alba, nu pleca, nu pleca! o rugă Daniela, dar pisica se depărta tot mai mult.
— Am să-ţi trimit pe una din supusele mele, se mai auzi vocea pisicii, apoi se făcu linişte.
Părinţii o certară pe Daniela că n-a avut grijă de pisica pe care i-o aduseră şi a lăsat-o să fugă. Fetiţa a
încercat să le explice cum a fost cu biletul, cu decântecul, cu regina pisicilor, dar ei n-au crezut-o. Şi, în ziua
următore, i-au adus altă pisică. Daniela îşi puse deodată căciuliţa albă pe cap şi o întrebă:
— Te-a trimis Alba?
Dar pisica răspunse doar: miau! şi se cuibări mai bine lângă sobă.
— De ce nu vrei să vorbeşti, nu vezi că am căciuliţa albă? întrebă Daniela supărată.
— Miau!
— Să ştii că dacă ai uitat descântecul, nu ţi-l mai spun, o ameninţă Daniela. Alba s-a purtat frumos cu
mine.
— Miau!
— Bine, nu-ţi mai vorbesc, spuse Daniela, şi o lăsă în pace.
Dar nu avea dreptate să se supere. Pisica era de culoare neagră.

POVESTE ROŞIE
de Viniciu Gafiţa

— Am ghicit, este vorba de Scufiţa Roşie.


— Nu, Daniela, nu e vorba de Scufiţa Roşie.
— Atunci de Balonul Roşu…
— Nici.
— Atunci de un steguleţ roşu…
— De cravata roşie a pionierilor…
— Nu, Daniela, n-ai să poţi ghici, pentru că nu e vorba nici de Roşu Împărat, nici de piatra preţioasă de
culoare roşie, care se cheamă rubin, nici de Marea Roşie, nici de creionul roşu, nici de un glob roşu, de un
trandafir roşu sau de alte lucruri din cele pe care le-ai văzut sau despre care ai auzit tu.
Povestea aceasta începe cu un ardei roşu. Unul mic, mic, crescut în vârful unei tufe nu prea înalte,
înţesată cu boabe roşii, mărunte sau ascuţite ca nişte beculeţe într-un pom de iarnă pentru pitici. Grădinarul
văzuse, în primăvară, că printre legumele semănate de el în rânduri drepte, după o sfoară prinsă între doi
ţăruşi, apăruseră şi nişte plante care nu semănau la frunze cu cele ştiute. El le-a smuls şi le-a aruncat, Dar
una a rămas, a crescut, şi a dat flori. Înfloreau floricele mici, albe, cu un punct galben la mijloc, şi multe,
multe, că aproape potopiseră frunzele de un verde închis, ca iarba. Dar acum grădinarului i-a fost milă să
rupă o asemenea plantă, şi a aşteptat să vadă ce o fi. Şi a văzut. În urma florilor au rămas nişte bobiţe verzi,
care s-au alungit uşor, au făcut vârf, şi s-au înroşit. Într-o zi, grădinarul, trecând pe acolo, a rămas încântat în
faţa tufei cu fărâmiţele roşii ce se iveau mândre printre frunze. A rupt o bobiţă mai de la margine şi a
mestecat-o între dinţi. Dar îndată a scuipat-o şi ţinându-se cu mâinile de gură a început să alerge strigând:
apă! apă! Oamenii care mai lucrau la grădină au crezut că i s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire. Dar aflând
despre ce este vorba au râs şi şi-au văzut de treabă.
Târziu, toamna, peste tarlaua de zarzavat s-a dat drumul turmei de oi adusă de la munte pentru iernat.
Oile treceau pe lăngă tufa care părea că arde cu zeci de cărbunaşi pe ea, o miroseau, pufăiau din nările
umede şi-şi căutau în altă parte de mâncare. Numai măgarul care roade şi strică orice, rupse o gură şi
începu să mestece. Ba chiar înghiţi. Numai că îndată îl apucă o usturime pe limbă şi-n jos, până în stomac,
încât nu-şi mai află loc. Începu să alerge, să zbiere, să arunce din copite ca apucat de streche. Paznicul,
care nu văzuse pe ce pusese gura urecheatul, se repezi la el:
— Îţi arde de joacă, hai?
Şi jap! jap! îi arse două pe spinare.
Vremea trecea, după ploi şi vânturi căzură ninsori mari, care acoperiră pământul cu strai alb şi curat.
Veni noaptea de Anul Nou. Tufa de ardei roşu, de pe fosta grădină de legume, părea un pom de iarnă
pitic pregătit de o zână bună, mică, pentru nişte fiinţe la fel de mici şi bune. Un iepuraş trecu prin apropiere şi
se opri mirat, Nu mai văzuse în viaţa lui asemenea frumuseţe. Rămase ridicat pe cele două lăbuţe din spate,
mişcând neliniştit din urechi. Dar nu se sperie când din partea cealaltă se apropie, tiptil, târându-şi coada
lungă, o vulpe. Ştiut este că în această noapte, există o clipă când niciun animal nu se teme de altul. Vulpea
rămase şi ea mirată în faţa acelei privelişti neaşteptate. Apoi celor doi privitori li se alătură o căprioară, apoi
se ivi un lup, după aceea un urs, apoi alţi iepuri, şi alte vulpi şi aliţi urşi. Şi fiecare din aceste animale privea
la punctele roşii ce răspândeau raze de foc în lumina lunii, şi ochii lor vedeau grădina cu varză, şi pajişti cu
păsări, şi turme cu miei, şi tufe cu zmeură. Şi urechile lor auzeau foşnet de frunze, zvon de clopoţei, fâşâit de
pene; iar nările lor simţeau mirosuri şi în gură li se ivea gustul bunătăţilor visate.
Deodată, dinspre casa omului se auzi o detunătură de puşcă. Pe dată boabele roşii îşi pierdură
strălucirea, visele se spulberară. Iepuraşii ţâşniră spre pădure, vulpile se luară după ei, lupii gonind în salturi
pe urma lor, ursul porni mormăind spre sălaşul său, căprioara se şterse ca o arătare printre copaci. Clipa de
linişte şi înfrăţire trecuse, goana cea veşnică începu cu mai mare putere.
A doua zi vânătorul trecu pe lângă tufa de ardei mici, roşii. Nici nu se uită la culoarea lor care lucea în
bătaia sorelui. Altceva îi atrase atenţia. Pe zăpada albă, printre urme de labe şi copite, câteva picături mici,
roşii, de sânge, îi arătau că noapte trecută nimerise în plin. Şi se luă după aceste urme atât de preţioase,
călcând în neştire peste ardeii care plesniră şi se amestecară cu zăpada.
Nu-i nimic, pănă la Anul Nou următor va creşte altă tufă, mai frumoasă decât aceasta.

POVESTE PORTOCALIE
de Viniciu Gafiţa

Povestea aceasta este portocalie pentru că a început de la o portocală. Vânzătorul tocmai desfăcuse o
nouă ladă şi apuca grăbit fructele cu coaja galben-roşietică aruncându-le în punga de hârtie. Ajunsese la
rând o bătrânică îmbrăcată în negru şi cu o sacoşă mare în mână, care plecase de acasă după nişte doctorii
pentru că o dureau uirechile, dar se oprise la magazin. Pe când vânzătorul arunca în fugă de-a valma
portocale mari şi mici, fără alegere, deşi bătrâna îi rugase să-i dea din cele mai coapte, că nu prea are dinţi
buni, auzi deodată:
— Nu mă pune în pungă, nu-mi place bătrâna asta.
— Ei, sigur, c-am să stau acum să aleg, când e atâta lume care aşteaptă să fie servită.
— Dar înţelege că eu sunt o portocală fermecată şi nu trebuie să ajung pe mâna oricui.
— Dacă eşti fermecată, n-ai decât să sari singură în punga care-ţi place.
Şi fără să se sinchisească, vânzătorul continuă să umple punga.
Aşa se face că portocala cu pricina ajunse în punga bătrânei. Apoi se plimbă prin diferite magazine, pe la
farmacie, de unde bătrâna îşi cumpără medicamente şi abia spre seară ajunse acasă. Când fu scoasă din
pungă încercă să vorbească bătrânei, să-i spună că ea nu e o portocală ca oricare şi-i poate îndeplini trei
dorinţe. Dar degeaba. Ori că portocala vorbea prea încet, ori că bătrâna avea prea mari dureri de urechi, nu
o putu auzi. Băgă de seamă doar că una din portocalele cumpărate are o culoare deosebită şi o puse pe o
farfurie în mijlocul mesei. Aşa scăpă portocala să fie curăţată şi mâncată ca orice portocală, încă din prima
seară. Văzu bătrâna că în totă camera se răspândeşte o lumină portocalie, plăcută, şi un parfum deosebit,
căci bătrâna avea ochi buni şi nici guturai nu avuse în iarna aceea, şi era tare mulţumită.
Dar când fu gata să se culce, sosi poştaşul cu o telegramă că nepoata ei, Daniela, e tare bolnavă. Se
grăbi să plece. Puse în sacoşă câteva borcane cu dulceaţă de cireşe amare, de trandafir, de smochine verzi,
mai îndesă între ele legături cu flori de muşeţel, de tei, de nalbă, de pojarniţă şi de sânziană, cu care spera
să-şi facă sănătoasă nepoţica şi fu gata să plece. Dar în uşă îşă dădu seama că uitase ceva. Oricărui bolnav
trebuie să-i duci ceva dulce şi bun. Pentru că nu avea vreme să mai treacă pe la magazin, apucă portocala,
deşi parcă îi părea rău după lumina aceea portocalie şi plăcută care învăluise camera de când adusese acel
fruct în casă.
Nepoata Daniela nu era prea bolnavă, doctoriile luate îi făcuseră bine, dar trebuia să stea în pat. De
aceea mama se gândise s-o invite pe bunica să-i ţină de urât. După ce aşeză pe raftul de sus din cămară
pachetele cu leacuri şi pe raftul de la mijloc borcanele cu dulceaţă, mama găsi în sacoşă şi o portocală. O
aruncă în grabă în punga cu portocale cumpărate de ea cu o zi înainte de la magazin. Dar bunica parcă
presimţea ceva. Ea ceru mamei să aducă portocala fetiţei. Când mama o aduse, o lumină portocalie, blândă
şi o mireasmă dulce se răspândiseră în cameră. Daniela bătu din palme de bucurie şi luă portocala în mână.
— Nu mă mânca încă, zise portocala disperată.
— De ce să nu te mănânc, eşti acră? o întrebă Daniela.
— Nu sunt acră, sunt fermecată.
— Şi ce poţi să faci dacă eşti fermecată?
— Pot să-ţi îndeplinesc trei dorinţe.
— Atunci vreau o poveste.
Deodată Daniela se simţi purtată pe sus, peste munţi şi văi, case şi oraşe, până într-o ţară portocalie în
care creşteau muIţi portocali portocalii. Oameni mulţi adunau de zor portocale portocalii, le puneau cu grijă în
coşuri portocalii, apoi le cărau la un morman mare portocaliu, unde erau împachetate în lăzi portocalii. Lăzile
portocalii erau duse cu camioane portocalii până în port, unde cu macarale portocalii erau coborâte în burta
adâncă şi goală a vaporului portocaliu. Câţiva supraveghetori cu bice lungi nu lăsau pe nimeni să se
odihnească sau să guste din portocalele culese. Deodată unul o zări pe Daniela. Se repezi la ea şi o
îmbrânci strigâdu-i:
— De ce stai şi nu culegi? Iar pe deasupra ai mai furat şi o portocală. La închisoare cu tine!
— Asta-i portocala mea, vru să spună Daniela, dar nu apucă, pentru că supraveghetorul cel fioros o
înşfăcă, ridicând-o la subţioară ca pe un sac.
O duse într-un palat mare, portocaliu, în care plutea un miros pătrunzător de portocale. Trecură prin săli
enorme, împodobite cu candelabre din portocale, prin coridoare mărginite de portocali. Paşii nu li se auzeau
pentru că pe jos erau aşternute covoare groase, portocalii.
Ajunseră la tronul stăpânului acelui palat portocaliu şi al grădinii portocalii. Acesta stătea pe un tron
portocaliu, era îmbrăcat în haine portocalii şi fuma tutun portocaliu dintr-o lulea portocalie.
— Am prins hoţul care ne fura portocalele fermecate zise supraveghetorul. Iată, avea una în mână şi
venise după celelalte .
— Nu-i adevărat, nu-i adevărat! strigă Daniela. Nici nu vă cunosc.
Stăpânul se ridică în picioare.
— Iată, zise el, de ani de zile de când stăpânesc această grădină şi acest palat, nu reuşesc să culeg
portocalele fermecate din portocalul de aur. Când sunt aproape coapte, vine cineva şi le fură, şi pune în loc
portocale obişnuite.
— Eu n-am furat-o, mie mi-a adus-o bunica şi eu i-am cerut să-mi spună o poveste, zise Daniela.
— Atunci se schimbă lucrurile, zise stăpânul făcând semn păzitorului să dea drumul fetiţei. Dacă-i aşa
cum spui atunci portocala îţi va îndeplini dorinţele. Iată, tot ce vezi în acest palat e numai desenat, nimic nu e
adevărat, totul este dat cu culoare portocalie. Tronul pe care stau e din carton, covorul e din urzică,
candelabrele din sticlă. Cu ajutorul portocalei să le prefaci pe toate în aur portocaliu. Vreau să fiu cel mai
bogat om.
— Ba mai întâi să dispară păzitorii cei groaznici! strigă Daniela.
Îndată se auziră de afară voci care strigau: ura! apoi cântece de bucurie înconjurară palatul:
«În ţara portocalie, în ţara portocalie,
De-acum este veselie, veselie!
Trăiască ţara portocalie.»
— Scapă-mă, strigă stăpânul, căci dacă ajung aici lucrătorii de afară, e vai de pielea mea.
Daniela fu rugată să rămână în ţara portocalie dar, cum se simţea puţin cam obosită, ceru portocalei s-o
aducă acasă. Era ultima din cele trei dorinţe, dar nu-i părea rău. Trăise o poveste portocalie.

POVESTE GALBENĂ
de Viniciu Gafiţa

Nu există decât două lucruri cu adevărat galbene: lămâia şi canarul. Dar canarul nu e lucru, ci fiinţă, iar
lămâia este un fruct care creşte în ţările calde. Astfel că nu există niciun lucru cu adevărat galben. Ar mai fi
Galben-de-soare, calul năzdrăvan al lui Făt-Frumos, însă acela e poveste, deci nici pe el nu-l putem pune la
socoteală, nefiind siguri dacă e lucru sau fiinţă. Oricum domnul Ochelarescu avea în dulap o lămâie, în
colivie un canar, iar într-o ilustraţie din cartea de pe birou pe Galben-de-soare. În ziua aceea, când tocmai
citea povestea cu IIeana Sânziana şi calul năzdrăvan Galben-de-soare, domnul Ochelarescu a cerut
doamnei Ochelarescu să-i facă un ceai. Doamna Ochelerescu l-a întrebat:
— Cu lămâie sau fără?
— Cu fără! a mormăit domnul Ochelerescu.
Doamna Ochelarescu i-a adus ceaiul şi i l-a pus pe birou. Ceaiul era de tei, galben la culoare ca mierea
de albine strânsă în luna mai. Canarul din colivie a văzut cana cu ceai şi i-a plăcut culoarea. A ieşit, pentru
că uşiţa coliviei stătea întotdeauna deschisă. A venit şi s-a aşezat lângă cană. Domnul Ochelarescu a văzut
cu coada ochiului ceva galben şi şi-a zis: „Se vede că doamna Ochelarescu e foarte distrată. Eu i-am spus
să-mi aducă ceai fără lămâie, iar ea mi-a adus şi lămâie. Înseamnă că acum trebuie să beau ceaiul cu
lămâie. Şi fără să se uite a întins mâna, a prins canarul şi l-a stors în ceai. După aceea a lăsat lămâia –
adică, canarul – şi a băut ceaiul. Însă n-a simţi gustul de lămâie. Atunci a întins iar mâna să mai stoarcă
puţină lămâie, dar canarul zburase tocmai sus, pe bibliotecă, după nişte cărţi. Domnul Ochelarescu s-a uitat
pe masă, s-a uitat sub masă, s-a uitat pe pat, sub pat, pe scune, sub scaune, lămâia nicăieri. S-a ciupit de
obraz, să vadă dacă-i treaz. Era treaz. Dar nu putea înţelege unde e lămâia. A strigat la doamna
Ochelarescu:
— Te rog să-mi aduci altă lămâie.
Doamna Ochelerascu a răspuns:
— De ce să-ţi aduc alta, când n-ai terminat-o pe prima?
Şi i-a adus lămâia pe care vruse să i-o pună de la început în ceai.
Domnul Ochelarescu, tot cu ochii pe carte, pentru că nu putea să întrerupă niciun moment lectura
poveştii despre Galben-de-soare, a întins mâna după lămâie. Dar tocmai atunci auzi plânsetul canarului care
nu mai putea să iasă de după cărţi. Domnul Ochelarescu ţinea foarte mult la canarul său, care era cel mai
bun cântăreţ dintre toţi canarii cântăreţi din lume. De aceea a sărit ca ars, a lăsat lămâia pe fotoliu şi a
alergat la colivie, dar tot cu cartea în mână şi cu ochii pe carte. Colivia era goală şi pipăind cu mâna dreaptă,
în stânga ţinea cartea, domnul Ochelarescu a dat de uşiţa deschisă.
— Aha, ai plecat la plimbare? a întrebat el puţin cam necăjit. Nu ştii că e ora concertului? Altfel nu pot citi
mai departe. Poftim în colivie, domnule Gălbenescule.
După ce a vorbit aşa, a aşteptat ca domnul Gălbenescu să i se aşeze pe mână, apoi să intre în colivie,
cum făcea de obicei. Dar canarul era după cărţile cele groase, de pe raftul de sus al bibliotecii. Domnul
Ochelarescu a privit în jur şi zărit ceva galben pe fotoliu. A crezut că e canarul, dar tot cu ochii pe carte a luat
acel lucru galben şi l-a închis în colivie. Pe urmă s-a aşezat liniştit să-şi bea ceaiul. A căutat lămâia, dar n-a
găsit-o. Şi-a adus aminte că a lăsat-o pe fotoliu. Între timp canarul a izbutit să iasă de după cărţi şi s-a
aşezat pe fotoliu să se odihnească. Domnul Ochelarescu a zărit ceva galben, a crezut că e lămâia şi a întins
mâna după ea, ca să o storcă în ceai. Numai că de data acesta canarul n-a mai aşteptat să fie înhăţat de
cele cinci degete îngălbenite de tutun ale domnului Ochelarescu, ci zbârr! a zburat pe birou.
Domnul Ochelarescu a zis:
— N-am mai văzut lămâie zburătoare. Şi a dat s-o prindă din nou.
Lămâia, adică, canarul, iar a zburat. Atunci domnul Ochelarescu şi-a pus mâna la frunte şi şi-a spus: „Mi
se pare că sunt bolnav, să chem pe doamna Ochelarescu“.
Doamna Ochelarescu a ascultat ce i-a povestit soţul ei. A scos lămâia din colivie şi a închis acolo
canarul, apoi a chemat un doctor, socotind că boala domnului Ochelarescu e gravă. Doctorul a venit şi l-a
întrebat pe domnul Ocelarescu:
— Uitaţi-vă afară. Ce vedeţi?
— Văd o rază de soare galbenă, o frunză de plop galbenă şi un strat de pansele galbene.
Întradevăr era toamnă, vremea frunzelor galbene, a sorelui galben şi a panselelor galbene. Dar doctorul
n-a ţinut cont de acest lucru şi a spus:
— Sunteţi bolnav, sunteţi grav bolnav. Aveţi o „maladie galbenă“. Am să vă prescriu un medicament.
Domnul Ochelarescu se cam îngălbenise auzind că e bolnav, dar aflând despre ce este vorba se făcu
palid şi începu să tremure.
Fu aşezat în pat şi, cum cearşafurile, faţa de plapumă şi pijamaua sa erau de culoare galbenă, domnul
Ochelarescu văzu şi el galben în faţa ochilor şi leşină.
— Când se trezeşte daţi-i un ceai, îi spuse medicul doamnei Ochelarescu, un ceai de tei cu lămâie multă
şi puneţi-i comprese cu seminţe de muştar galben. Iar pentru liniştea bolnavului cineva să-i citească un basm
care-i place mai mult.
Aşa se face că atunci când a descis ochii domnul Ochelarescu a văzut în faţa sa un ceai galben, o
lămâie şi mai galbenă, din colivie îl privea canarul galben, iar doamna Ochelarescu a început să citească
basmul Galben-de-soare.
Şi a leşinat iarăşi. Astfel că povestea galbenă e mult mai lungă, dar nu ne dă nimeni galbeni pentru ea,
de aceea ne oprim aici.

SUR-VULTUR
basm popular din colecţia Dumitru Stăncescu

Odată, pe vremea de demult, când mâncau şoarecii pe pisici, şi erau mai înalţi cei pitici, adică aşa vine
vorba, dar eu spun adevărat, s-a întâmplat de a vărsat stăpânul păsărilor din lumea asta cinci chile de mei şi
a buciumat din bucium ca să strângă toţi supuşii lui de pe pământ şi să împartă meiul frăţeşte.
Păsările, cum au auzit buciumul, cum s-au adunat, de pe unde erau, de au împărţit meiul parte dreaptă,
cum le-a fost poruncit stăpânul. Dar după împărţeală – vezi dumneata cum s-a potrivit – a prisosit un bob.
Prisosind ăl bob, s-au repezit toţi, unu’ ca să-l ia el, alălalt că lui i se cuvine, ş-a ajuns treaba, din vorbă în
vorbă, de s-a făcut o bătaie aşa din cale-afară, că, cică, care a scăpat, a scăpat mai schilod, mai ciontit, cum
a putut în sfârşit, dar care a murit, apăi a murit de tot.
Din astă bătaie a rămas beteag de aripă şi Sur-Vultur, năzdrăvanul de pe tărâmul ălălalt, care, cum s-a
simţit că-l doare aripa, a dat dosul târâş-grăpiş, şi el, cum a putut, într-o pădure mare cu copaci groşi-
groşi!...de nu era în puterea omului să-i fi cuprins în braţe şi înalţi, de nu le putei vedea vârfurile să fi avut
cinci perechi de ochi; şi s-a aşezat pe-o cracă, cam la marginea ei. Acolo, dacă s-a aşezat, n-a stat mult şi
iată s-a pomenit c-un vânător că întinde puşca să-l împuşte.
— Măi creştine, zise Sur-Vultur cum văzu aşa, lasă puşca jos, nu mă omorî, ci ia-mă de mă du acasă şi
mă hrăneşte, că ţi-oi prinde şi eu bine cândva.
Vânătorul, auzindu-l vorbind omeneşte, lăsă puşca jos până sfârşi, iar după ce sfârşi, iar o întinse spre
el.
— Măi creştine, măi te-nţelege, măi, că nu-ţi vorbesc de rău, lasă puşca jos.
Ăla nu vru, ăsta îl rugă... în sfârşit, până-n trei ori; la a treia oară se hotărî şi vânătorul să-l cruţe şi-l luă
cu dânsul acasă, gândind şi el, că cine ştie?... o fi ceva dacă vorbeşte el ca oamenii, Şi-l duse acasă. Cum
ajunse, îl obloji la aripă cu boz, cu una cu alta, ca să-l vindece mai repede. După ce-l obloji bine, Sur-Vultur
ceru să-i taie o vacă să mănânce ş-o mâncă toată.
A doua zi, nu, că să-i mai taie una.
— Păi bine, măi Vulture, tu mă laşi sărac, măi!
— Lasă, ce-ţi pasă, răspunse Sur-Vultur, ştiu eu ce fac, dacă-ţi place; dacă nu... eu alfel nu pot să te ajut
întru nimic.
— Mai na, dar.
Şi-i dădu să mănânce câte o vacă în fiecare zi, până nu-i mai rămase niciuna. Ce era să facă? intrase în
horă. În ziua când îi dădu p-a mai de pe urmă, se pomeni cu Sur-Vultur că-i zice să bată o prăjină de nouă
stânjeni în mijlocul curţii, ca de vreo palmă în pământ şi, după ce o bătu, Sur-Vultur o luă în sus şi du-te, şi
du-te, şi iar mai du-te... s-a dus până l-a pierdut din ochi omul.
Când l-a pierdut din ochi, a început şi el să fluiere:
— Ia te uită, mă, îmi mănâncă vitele şi mă lasă aşa!...
Şi puse mâna să se scarpine-n cap.
În vreme ce se scărpina el în cap de necaz, numai se pomeni că-i vâjâie ceva la ureche; când se uită, ce
să vază? Sur-Vultur se năpustise tocmai de-acolo din văzduh, cât putuse, cu pieptu-n prăjina din mijlocul
curţii, şi cum o izbise cu osu’ pieptului, o vârâse pe toată în pâmânt. Apoi se îndreptă spre rumân şi-i zise:
— Îmi încercai puterea; acu’ pun-te-n spinarea mea şi aidi!
După ce plecară înălţându-se în văzduh, taman când erau pe-aproape de vântul turbat, Sur-Vultur numai
dădu drumu rumânului din gheare şi după ce-l lăsă de se învârti niţel, îl prinse iar; apoi, după ce mai trecu
niţel, iar îl dădu şi iar îl prinse, până în trei ori, după care îi zise:
— Vezi, aşa frică am păţit şi eu când ai întins puşca spre mine, cum ai simţit şi tu acu când îţi dădui
drumul.
Apoi, după ce mai umblară vreme îndelungată, iaca dădură de de nişte case, de la soare a fost putând
ţine rumânul ochii deschisi, dar la ele nu i-a putut de loc.
Sur-Vultur îi zise:
— Du-te în casele alea, că sunt casele soră-mi şi cere şi tu de pomană, că-mi face mie, gândeşte c-am
murit; iar când ţi-o da, tu să zici: „ Bogdaproste, să fie de pomana cui a făcut-o, da Sur-Vultur să trăiască
unde-o fi “. Şi să-i ceri nuca seacă dintre căpătâie.
— Bine, răspunse omul şi plecă.
Dac-ajunse în casa surorii lui Sur-Vultur şi dacă i-a dat şi lui de pomană, el a răspuns:
— Bogdaproste, da’ pomană să fie cui a făcut-o, iar Sur-Vultur să trăiască unde-o fi.
— Ce, or n-a murit? Or trăieşte? întrebă cu bucurie sora. Şi de ce n-a mai venit pe acasă?... pe unde s-a
rătăcit?...
— Vine acasă, răspunse rumânul, da’ auzi, cică întâi să-i daţi nuca seacă dintre căpătâie şi după aia
vine, că-i trebuie să facă nu-ş’ ce cu ea.
— Ba aia-i vorbă! răspunse sora. Nu l-am văzut de-atâta vreme, nu l-oi mai vedea nici de-aci înainte, da’
nuca seacă n-o dau.
Auzind aşa, rumânul se-ntoarse îndărăt, unde lăsase pe Sur-Vultur şi-i spuse că iaca şi iaca.
— Sui pe spinarea mea, zise atunci Sur-Vultur şi ’ai să megem la frate-meu.
Şi o porniră.
Dacă ajunseră la frate-său, coborî rumânul jos de pe spinarea vulturului şi se duse şi la el, după ce-l
învăţă Sur-Vultur să zică tot vorbele ce zisese când fusese la soră-sa.
Dar şi frate-său răspunse tot în chipul ăla:
— Nu l-am vazut de-atâta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da’ nuca seacă nu i-o dau.
Atunci Sur-Vultur, văzând că nici frate-său nu-i dă ce cere, o porni spre casa nevesti-si.
Alături de casele ei era un puţ. Sur-Vultur zise rumânului:
— Du-te de scârţâie cumpăna puţului niţel şi de te-o întreba cine e, să spui că eşti om bun şi eşti trimis
de Sur-Vultur.
Se duse rumânul, scârţâi cumpăna puţului şi numa’ iaca auzi un glas:
— Cine e acolo la puţ? Că am o căţea brâncuşe, cu dinţii de oţel, când i-oi da drumul îl face mici fărâme.
— Om bun e, răspunse rumânul, trimis de Sur-Vultur.
Când auzi nevasta lui Sur-Vultur aşa, îndată ieşi afară la poartă şi-l pofti în casă şi-l ospătă şi-i dădu de
băut şi apoi îl întrebă ce veşti îi aduce de la bărbatu-său.
— De veşti, slavă Domnului, sunt bune, e sănătos, voinic; a avut un beteşug la o aripă; da’ i-a trecut;
acum m-a trimis pe mine, că, cică, auzi, să-i dai dumneata nuca seacă dintre căpătâie, că-i trebuie, nu-ş ce
să facă cu ea.
Nevasta, cum auzi ce-i cere, cum a răspuns:
— Să ştiu că nu mai văz cât oi trăi nuca seacă, dar eu i-o dau, că el multe ştie face cu ea.
Şi i-a dat-o.
După ce i-a dat-o, şi-a luat rumânul ziua-bună, a mulţumit că l-a ospătat şi a plecat de i-a dus nuca lui
Sur-Vultur.
Cum a văzut Sur-Vultur nuca, îndată i-a zis rumânului să se urce iar pe spinarea lui, că-l duce acasă
îndărăt.
După ce umblară ei până şfârşiră calea toată, câtă era, au ajuns cu bine în părţile unde sta rumânul.
Acolo dac-au ajuns, s-a coborât din spinarea lui Sur-Vultur şi, după ce s-a coborât, dânsul i-a zis:
— Ei, acu’ na ţie nuca seacă dintre căpătâie; când ăi avea trebuinţă, despic-o frumos cu vârful custurii,
că or să iasă din ea vite multe; vinde din ele, taie, fă ce ştii; iar ce rămâne, bagă-le la loc înapoi, plesnind din
ăst bici.
Şi după ce-i dădu Sur-Vultur şi biciul, îşi luă ziua-bună de la el şi se ridică, încet-încet, rostogolindu-se în
slava cerului, făcându-se mai mic, mai mic, pânâ nu se mai văzu.
După ce se făcu Sur-Vultur nevăzut, rumânul vârî nuca în sân, puse biciul în desagă, că era bici mic, şi-o
porni înainte de merse pân’ dădu de-o pădure mare, verde şi răcoroasă.
Dac-ajunse la pădurea asta, mai umblă ce mai umblă prin ea şi găsi un luminiş unde se aşeză la umbra
unui frasin, să-i tragă un pui de somn, să-şi mai vie în fire, că era ameţit de drumul ce făcuse prin văzduhuri.
Adormi; dacă adormi, nu se mai trezi până înspre seară, când cobora soarele spre asfinţit; iar după ce se
deşteptă, nemaiputând răbda până să ajungă acasă, scoase custura şi crăpă nuca seacă.
Ce să vezi când o despică!... Câte naţii de vite în lumea asta, el le-a fost avut toate; se umpluse luminişul
de mişunau, nu mai aveau loc defel; un ac să fi aruncat şi nu cădea jos; boi cu coarnele aduse, lungi de
câte-un cot, vaci mai mărunte, cu ugerele pline că de-abia le puteau purta, oi cu lâna ca mătasea, armăsari
ce mâncau foc, catâri, măgari, capre, până şi cerbi cu coarnele înrămurite; tot felul de lighioane, care va să
zică erau acolo.
Se uită bucuros la ele, le mai scuipă să nu le deoache, ş-apoi se duse la dăsagă să scoţă biciul, să
plesnească, ca să le bage la loc. Când colo, ce să vezi? Ia biciul de unde nu e... că-ncoa, că-ncolo, c-o fi
tunsă, c-o fi rasă, biciul nu era şi pace. În somnul lui, cine ştie, o fi trecut vreun hoţ şi negăsind nimic la el, că
bani n-avea nici frântură, o fi luat biciul să nu zică încailea că nu s-a ales cu nimic.
Ei, acum ce să facă el cu vitele? Că să le ia să le mâie de la spate, nici gând să fi avut; cum era el să
mâie sumedenia aia mare?
Ba se mai şi răspândiseră prin pădure.
Se aşeză şi el pe-o buturugă şi începu a plânge, blestemând ceasul când adormise.
În vreme ce plângea el, numai iaca se pomeneşte alături cu Tartacot-barbă-d-un-cot, călare p-o jumătate
de iepure şchiop, care-i grăi aşa:
— Mă rumâne, nu mai plânge, că ştiu ce-ai tu şi mă prinz să-ţi aduc vitele şi să ţi le vâr în nucă, dacă
mi-i da nădejdea ta de-acasă...
— Da’ ce nădejde mai am eu acasă, vai de capul meu?! zise rumânul supărat.
— Ai, ce-ţi pasă, tu făgăduieşte-mi-o şi eu îţi vâr vitele la loc.
— Apoi dar, dacă e aşa, ţi-o dau, răspunse rumânul.
— Bine, ne-am învoit, urmă a grăi Tartacot, şi scoase dintre firele bărbii un bicişor, numai cât degetul ăl
mic şi plesni de trei ori din el.Cum plesni, cum intrară toate vitele în nucă, nuca se închise le loc şi rumânul
se pomeni iar cu vitele înăuntru; iar Tatrtacot îi dădu şi biciul, să se slujească de el la trebuinţă.
După aia Tartacot pieri şi, rămânând rumânul singur, o porni înainte spre casă.
Pe drum se întâlni la un puţ c-un flăcău zdravăn şi frumos, c-o desagă la spinare şi-l întrebă unde se
duce?
— Un’ să mă duc? răspunse flăcăul, mă duc unde m-a rânduit tata, la Tartacot, ăl de are barbă d-un cot
şi umblă călare p-o jumătate de iepure şchiop.
Şi plecă înainte flăcăul.
Taman atunci îşi aduse aminte bietul om că-şi lăsase nevasta grea când plecase şi că flăcăul ăla era
nădejdea de care el nu ştia şi pe care o făgăduise lui Tartacot când i-a băgat vitele în nucă.
„Care va să zică, eu lipsesc de-acasă vreo 16-17 ani, se gândi el, că ştia că lipsea de mult, dar nu
credea că e atât.
Măre, cum trecu vremea.“
Şi începu a plâge de necaz, că, cum să-şi dea el copilul pe mâna năzdrăvanului ăla, fără să se
gândească; mai bine se lipsea de vite că, cu aşa voinic de flăcău îşi agonisea el pâinea de toate zilele... Ei,
dar ce să mai zici. Ce se făcuse, se făcuse. O luă şi el înainte şi se duse acasă.
Flăcăul, după ce umblă vreme ca de un an zile, ajunse la Tartacot, care îi şi arătă ce avea să facă; şi
fiind flăcăul vrednic, în curând vreme făcu pe năzdrăvan să-l iubescă, să-l îngrijească şi să-i dea ce avea mai
bun.
Alături de ţinuturile lui Tartacot erau ţinuturile dracului, care avea o fată... o drăcoaică şi jumătate, cu
nişte ochi de scăpărau scântei, cu gura mică... nu semăna cu tată-său, neam; se vede că era facută cu vreo
pământeancă. Dar acum cu cine era făcută nu e treba noastră, atât că flăcăul se amoreză de ea; şi se
amoreză nu glumă, că de n-o vedea într-o zi, se prăpădea de tot; fata iar, cum era împresurată tot de pocituri
de draci, scălâmbăiaţi şi negri ca tăciunele, fără niciun lipici, se amoreză de el şi mai şi ca el de ea şi,
văzând că nu e rost să se ia amândoi, că, cum s-ar fi învoit dracu?... hotărâră să fugă... şi aşa şi făcură.
Într-o noapte, numai o puse flăcăul alături pe-un armăsar turbat al lui, pe care i-l dăruise Tartacot şi pe-
aci le fu drumul!...
Taman spre dimineaţă prinse de veste drăcoaica, muma dracului, de fuga nepoată-si şi, repede porni pe
fiu-său în urma lor.
Când a fost aproape să-i ajungă, fata a simţit şi i-a zis flăcăului:
— Ia te iută îndărăt şi vezi ce se zăreste.
— Vine repede o cioară neagră, răspunse flăcăul după ce se uită.
— Ăla e tata, zise fata; eu mă fac bisericuţă iar tu fă-te călugăraş înaintea bisericuţii.
Se făcură aşa şi, numai iaca şi cioara fuga trecu pe lângă ei, uitându-se încolo. Apoi, după ce se mai
duse înainte, văzând că nu dă de ei, se întoarse înapoi şi se duse acasă.
Cum trecu pe lângă tineri înapoi, cum se prefăcură şi ei la loc oameni şi porniră repede înainte.
Când ajunse dracul acasă şi spuse mă-si că n-a văzut nici urmă de fată ori de flăcău, numai o bisericuţă
cu-n călugăraş, drăcoaica i-a dat o palmă de i s-au zguduit creierii-n ţeastă...
— Ăia erau, netrebnicule, nici atât nu te-ai priceput? Fuga-ndărăt după ei, ce mai stai? Să-i ajungi şi să
mi-i aduci acilea, să le arăt eu fugă!
Dracul, cum a auzit vorba mă-si, fuga-ndărăt, până iar s-a apropiat de fugari.
— Ia te uită înapoi, ce vezi? zise fata flăcăului.
— O coţofană neagră vine de foc.
— Fă-te pieptene şi eu pădure.
Pân’ să se facă, dracu’ şi el acilea; da’ de unde să ştie el că pieptenele şi pădurea sunt fugarii după care
alerga el? Că el nu se prea pricepea aşa de mult la d-alde astea; astea mă-sa le ştia bine.
S-a întors îndărat, iar fără ispravă.
Drăcoaica, dacă l-a văzut aşa nevoiaş, l-a scuipat de necaz; apoi a pus o hanţă pe ea, a încălecat pe
piuă, a dat cu pistolu’ în fundul piuăi şi odată a sărit trei hotare, lăsând flacăre în urmă.
Fata, cum simţi că apropie bunică-sa, a cărei putere şi vicleşug le cunoştea bine, o cam sfecli, dar tot nu
se dădu prinsă; se făcu baltă mare... şi pe flăcău îl prefăcu într-un răţoi.
Când veni drăcoaica a bătrână şi văzu balta, îndată pricepu că aia e fie-sa şi răţoiul e flăcăul, dar era
taman în mijlocul bălţii şi nu-l putea ajunge, că fata îl învăţase pe el dinainte, să stea departe de mal şi să nu
cumva să deschiză ochii, că i-i ia mă-sa, ci să-i ţie închişi strâns.
Mătuşa l-a tot momit cu una, cu alta... că să vie să-i dea râme să mănânce... că aia, că ailaltă – răţoiul
ne se apropia...
— Răţoiaş, maică, urmă dânsa văzând că nu e chip să-l înduplece a veni la mal, ai văzut tu drăcoaică
adevărată cum e? N-ai văzut. Ia te uită-ncoa, că eu sunt curat drăcoaică, fata nu e, ea e corcită.
Flăcăul, prost, ce-i veni?... să vază şi el cum e drăcoaica, că tot auzise mereu, dar de văzut nu văzuse
niciodată... Deschise ochii s-o vază şi, cum îi deschise, cum i-i sorbi drăcoaica şi plecă lăsându-l orb.
După ce plecă bătrâna, fata şi flăcăul se prefăcură oameni iar la loc.
— Ei, vezi, zise fata, nu ţi-am spus să nu deschizi ochii? Acu rămăseşi orb! Da’ las că tot am nădejde să
ţi-i pui la loc. Aşteaptă-mă aici, că eu mă duc să încerc să-i fur.
Pe bătrână a ajuns-o un somn într-o pădure mare, lângă un izvor.
Fata, trecând p-acolo, o văzu şi dacă o văzu, îi desfăcu binişor mâna în care ţinea strâns ochii flăcăului,
îi luă şi puse în locul lor un găinaţ de cioară; apoi se întoarse îndărăt.
Mătuşa, după ce s-a deşteptat şi-a luat piciorele la spinare şi a plecat spre casă.
Când a ajuns, fiu-său a întrebat-o:
— Ei, ai făcut vro ispravă?
— Cum să nu fac? Ce, eu sunt nătângă ca tine? I-am sorbit ochii... ia uite-i...
Când desfacu mâna să-i arate ochii, ce să vază? Găinaţul de cioară.
— Asta ţi-e pricopseala? întrebă dracul pe mă-sa, care rămăsese cu gura căscată – apoi, dar... na!...
Şi-i plesni o palmă mătuşii, vere, de-i sări ochii din loc şi rămase ea oarbă.
Fugarii, de dincolo, văzându-se scăpaţi teferi şi nevătămaţi, se duseră acasă la tata băiatului, unde, după
ce se cununară, făcură o spuză de copii şi trăiră cu toţii mulţumiţi, până la adânci bătrâneţe...
Iar eu încălecai pe o viespe
Ş-o lăsai la dumneavoastră în iesle.
Să te duci, cocoane, că eşti stăpân,
Să pui să-i dea şi niţel fân.

CIREŞUL
de George Mărcanu

Sunt cireşul. Cât de falnic


În livad-am înflorit!
Primul sunt în fructe darnic,
Cu ram verde, însorit.

Deschizând spre cer arcade,


Braţe tari din trupu-mi vajnic
Se răsfiră peste pajişti
Cu grăbite, roşii roade.

Sub cupola frunţii mele


Din poveşti prezenţi sunt toţi:
Zâne bune, zâne rele,
Zmei, pitici şi Barbă-Coţi,

Vrăjitori, cenuşărese,
Lupi cu uitături viclene,
Feţi-Frumoşi cu firi alese
Şi Ilene-Cosânzene.
*
Albă-ca-Zăpada, mică,
Nici cât boaba unui strugur
S-a refugiat de frică
În căsuţa unui mugur.

Dar piticii ştiu povestea,


Şi, ca răul să-l prevină,
La toţi mugurii anină
Chipul fetei de zăpadă

(Nimeni nu va şti vreodată


Care-i cea adevărată)
Până-n creste de lumină
Pomul bun să-l întreţină.
*
Primăvara a trecut
Şi copilele-au crescut
Iar mulţimea de fetiţe
Toate au acum scufiţe
Roşii, feţe-mbujorate
Şi-n costum de acrobate
Stau prin ramuri atârnate.
*
Iată, vraja s-a topit
Sub cupola frunţii mele –
Ca din vechile castele
Oaspeţii s-au risipit.
Retrăgându-se aparte
Fiecare-n altă parte
Printre filele de carte
De pe unde au venit.

Sus, pe-atâtea rămurele


Strălucesc cireşele!
Peste dealuri şi vâlcele
Ciripit de rândunele
Dusu-mi-a depeşele.

La control de calitate,
Printre alte-naripate,
A venit şi-o vrăbioară
Cu-o gentuţă subsuoară
Care mi-a cerut în şoapte
Găzduire pentru noapte.

La plecare mi-a lăsat


Pe-o petală atestat
Că cireşele sunt coapte,
Deci sunt bune de mâncat!

PĂRUL
de George Mărcanu

Cu gutuiul şi cu mărul
Prieten sunt de când mă ştiu.
Şi cu tine pot să fiu.
Dacă nu mă ştii din carte,
Te invit să te apropii
Ca să mă cunoşti pe viu.

Uite-am creştet ţuguiat


De copil nepieptănat,
Trupul, zvelt şi plin de graţii,
Bine strâns în catifele,
Frunzele, oglinzi rebele,
Cu clipiri de constelaţii.

Uite-aici am contopit
Glodul de la rădăcină
Cu crâmpeie de lumină
Şi priveşte ce-a ieşit:
Clopote de savarină
Cu arome cunoscute
Şi cu iz de pergamute.

Dacă nu mă crezi,
Gustă şi-ai să vezi!

CAISUL
de George Mărcanu

Sunt Caisul, cel mai gingaş


Fructifer de pe colină,
Cel mai însetat de soare
Şi mai dornic de lumină.

Eu simt primu-n colţul pernii


Arşiţa ce o să vină
Şi-i trezesc din somnul iernii
Pe toţi fraţii din grădină.

Căci a primăverii boare


Mă-mpresoară şi mă bucur.
Plinul sevei când mă doare,
Leg, de fiecare mugur,
Bucheţele de candoare
Strânse ciucur lângă ciucur.

Vântul trece prin buchete


Şi în şagă
Le dezleagă
Slobozindu-le să cadă,
Precum fulgii de zăpadă,
Peste umeri, peste plete,
Peste laviţa din stradă.

Vara, gazda mea cea bună,


Fructele mi-a copt cu sârg
Uite-le ajunse-n pârg
Cu obrazul rumenit
În culori de asfinţit
Şi-mbrăcate-n puf de lună...

Vara, gazda mea cea bună!...

SIMFONIA PLOII
de Nicuşor Constantinescu

Din adâncul zării


S-a iscat furtună,
De aramă-s norii,
Fulgeră şi tună.

Pomii, peste case,


Gem şi se îndoaie,
În văzduh miroase
A parfum de ploaie.

Frunza, firul ierbii,


Macii ca văpaia,
Gâzele şi cerbii
Simt şi-aşteaptă ploaia.

Din înalt, cu fluturi


Şi cu lacrimi cerne,
Ploaia-n mii de picuri
Peste tot se-aşterne.

Nu mai bate vântul,


Stă-n ogradă sapa,
Însetat pământul
S-a-nfrăţit cu apa.

FLOAREA-SOARELUI
de Nicuşor Constantinescu

Galbena, rotunda floare


S-a îndrăgostit de soare,
Orice-ar drege, orice-ar face
După el mereu se-ntoarce.

Floarea-n zori când se trezeşte


Către soare se roteşte
Şi din ochi nu-l mai slăbeşte,
Până ce nu asfinţeşte.

Numai seara spre chindie


Tristă-ncepe ca să fie,
Că în noapte singurică,
Fără soare, îi e frică.
Dar şi soarelui se pare
Că îi este drag de floare,
Căci din zori până apune
Calea-ntruna i-o aţine.

GRÂUL
de Nicuşor Constantinescu

Cînd sub gheaţă doarme râul,


Fără tremur şi suspin,
În pământ lucrează grâul
Pâinea zilelor ce vin.

Numai din pământ şi soare,


Din sudori, zăpezi şi ploi
Grâul creşte, creşte mare,
Pentru liniştea din noi.

Unduie-n puterea verii


Lanul greu, de rod bogat,
Aşteptând secerătorii
Dinspre margine de sat.

Bucuroşi feciorii gliei


Vin în iureş pe câmpii
Pentru vremea hărniciei
Să adune bucurii.

Este pâinea viitoare


Nelipsită, zi de zi,
Pâinea cea fără de care
Lumea n-ar putea trăi.

VIS DE COPIL
de Nicuşor Constantinescu

Dac-aş fi să fiu vioară


Strune mi-aş lua, de-argint,
Şi pe scumpa maică ţară
N-aş mai conteni s-o cânt.

De-aş fi fluier, nai sau flaut,


Cu căldură şi cu dor
N-aş mai conteni să laud
Gloriosul meu popor.

Şi de-aş fi privighetoare,
Pe întinderi de Carpaţi,
Aş cânta, mereu, sub soare,
Anii noştri minunaţi.

Un caval dacă m-aş face


Dintr-o ramură de fag,
Pentru soare, pentru pace
Aş doini mereu cu drag.

CLASA A IV-A

DIALOG LÂNGĂ FOC


de Aurora Conţescu

Unde sunt oamenii?


Unde e soarele?
A-ncuiat iarna zăvoarele?
— Nu, casele-au tras pe sprânceană căciulile,
oamenii stau lângă foc şi-şi dreg sculele,
soarele numără în alte ţări graurii.

— Unde sunt faurii?


Unde sunt florile?
A băut albul toate culorile?

— Faurii s-au mutat sub pământ.


Sunt acolo – şi parcă nu sunt
stau pe-ntuneric, cu sutele,
şi-ascut firul ierbii
şi-al grâului.

— Unde sunt cerbii?


Unde sunt ciutele
din oglizile sparte ale râului?
— I-a ascuns codrul în inima lui,
pe saltele de muşchi şi de licheni gălbui.
Calcă sfielnic, răsuflă uşor,
să n-adulmece lupii urmele lor.

— Pădurea ce face, pustie şi goală,


sub cerga zăpezii, sub cerul de smoală?

— Pădurea, certată de ţipătul ciorilor,


silabiseşte din cartea culorilor
că verde e frunza, că-i alb ghiocelul,
albastre-s cicoarea şi brebenelul,
că macul şi fraga sunt roşii ca sângele...
Când toate le-nvaţă şi toate le ştie,
te-mbie:
— Hai, vino şi strânge-le!

NOAPTE CU OAMENI DE ZĂPADĂ


de Florenţa Albu

Ninge torenţial, ninge în hohote, ninge cu toţi dinţii oamenilor de zăpadă hlizindu-se în geamuri, ninge
ninsoarea mieilor, a ghioceilor! N-o mai aşteptam şi-a venit de cu seară, şi-acum noaptea e albă
fantasmagorie, clar de zăpezi, mirare din mirare din mirare…
Casele muntelui nu se mai văd, brazii sunt turnuri de fildeş, crengile… crenguţele fagului s-au făcut
degete vătuite, îmi bat în geam, cine ştie ce vor să-mi spună; firele de telegraf atârnă grele de toată
comunicarea lumii oprită, în noaptea asta. Un S.O.S. al nămeţirii în vis, în basm, în copilărie, un S.O.S. al
rătăcirii pe o mare stea albă, necunoscută, un S.O.S. al oamenilor de zăpadă! Şi cine ar crede, din cealaltă
parte a lumii, basmul nostru, naufragiul arcei noastre prea nămeţite?
Nici nu putem comunica, firele de telegraf dorm somnul zăpezilor, drumurile nu-şi mai găsesc săgeţile
indicatoare, semnele de circulaţie, în noaptea asta vom fi prizonerii basmului, vom fi legaţi în funiile regatului,
poporului Liliput, vom aştepta cuminţi verdictul fulgilor, copilărimii, puzderiei vrăjite…
Acum, când privesc afară şi în sticla geamului capul-copil se suprapune capului meu prezent, ciufului
alb; când muzica ninsorii pătrunde prin ziduri ca o greierime bezmetică; acum, când vârstele se povestesc
iar, de la capătul celălalt, şi tu, copilul care eşti – erai – vei fi fiind, te priveşti cum stai pe-un glob minuscul,
între zăpezi, şi acela se vede în alt om-copil, cum ţine în mână un un glob miniatural în care ninge – şi tot
aşa, imaginea în imagine, ninsoare şi sfere închise, vrăjite, când timpul vârstelor se povesteşte din nou, de la
capătul celălalt, celălalt, la infinit…

S-ar putea să vă placă și