Sunteți pe pagina 1din 151

CUPRINS

Prefaţă …………….………………..……….…………........… vii


1. Numere complexe …………….………………..……….………. 1

Corpul numerelor complexe. Forma algebrică (carteziană) a unui


număr complex. Reprezentarea geometrică a numerelor complexe
Modulul unui număr complex. Conjugatul unui număr complex.
Argumentul unui număr complex. Forma trigonometrică (polară) a
numerelor complexe. Rădăcinile de ordinul n ale unui număr
complex. Rădăcinile de ordinul n ale unităţii. Mulţimi de puncte în
plan. Punctul de la infinit. Proiecţia stereografică.

2. Funcţii elementare ….………………………….......….…….… 17

Funcţia polinomială. Funcţia raţională. Funcţia exponenţială.


Funcţia logaritm. Funcţia putere a unui număr complex cu
exponent complex. Funcţii trigonometrice. Funcţii hiperbolice.
Transformări elementare.
iv ANALIZĂ COMPLEXĂ

3. Analiticitate …………………….…………….……………..…. 29

Limite. Continuitate. Diferenţiabilitate. Ecuaţiile Cauchy-Riemann.


Functii analitice. Funcţii armonice.

4. Integrala complexă. Teorema lui Cauchy ………..………….. 47

Curbe şi domenii. Integrala unei funcţii complexe continue de o


variabilă reală. Integrala unei funcţii complexe de o variabilă
complexă. Proprietăţi ale integralei complexe. Antiderivate
(Primitive). Teorema integrală a lui Cauchy (Teorema Cauchy-
Goursat). Teorema lui Cauchy pentru dreptunghi. Teorema lui
Cauchy pentru cerc. Teorema lui Cauchy pentru domenii simplu
conexe.

5. Formula integrală a lui Cauchy şi consecinţe .......................... 75

Formula integrală a lui Cauchy. Teorema valorii medii a lui


Gauss. Formulele integrale ale lui Cauchy pentru derivate.
Calculul unor integrale cu formulele integrale ale lui Cauchy.
Teorema lui Morera. Inegalităţile lui Cauchy. Teorema lui
Liouville. Teorema fundamentală a algebrei.

6. Şiruri şi serii de funcţii …………………..………………….... 89

Şiruri şi serii de numere. Şiruri şi serii de funcţii. Convergenţa


uniformă. Criteriul convergenţei dominate al lui Weierstrass.
Dumitru D. DRĂGHIA v
Şiruri şi serii de funcţii analitice. Convergenţa uniformă,
diferenţierea şi integrarea. Serii de puteri. Serii Taylor. Teorema
Cauchy-Hadamard. Teorema lui Taylor. Serii Maclaurin.
Zerourile funcţiilor analitice. Teorema de identitate. Teorema
unicităţii. Teorema maximului modulului.

7. Teorema reziduului şi aplicaţii ………………..……….…… 115

Serii Laurent. Teorema lui Laurent. Clasificarea şi caracterizarea


singularităţilor funcţiilor analitice. Teorema lui Weierstrass.
Singularitatea de la infinit. Comportarea funcţiilor întregi.
Noţiunea de reziduu. Teorema reziduului. Calculul reziduurilor.
Calculul unor integrale complexe. Evaluarea unor integrale reale
improprii.

BIBLIOGRAFIE …….……………………..……...………….. 145


Prefaţă

Cursul de Analiză complexă este un curs introductiv, care are


drept scop prezentarea noţiunilor de bază şi a celor mai importante
rezultate ale teoriei funcţiilor complexe de o variabilă complexă.
Analiza complexă are aplicaţii numeroase în domenii ca: teoria
numerelor, fizică, hidrodinamică, tehnică, teoria potenţialului, ecuaţii
diferenţiale, transformări conforme, transformări Fourier şi
transformări Laplace, ecuaţii Laplace, probleme Dirichlet, funcţii
armonice, funcţii eliptice, suprafeţe Riemann etc.
Cursul de Analiză complexă presupune cunoaşterea noţiunilor şi
rezultatelor fundamentale ale Analizei matematice şi ale Geometriei
analitice.
Între funcţiile reale şi funcţiile complexe există multe asemănări,
dar există şi deosebiri fundamentale.
În acest curs, noţiunea centrală este noţiunea de funcţie analitică.
viii ANALIZĂ COMPLEXĂ

Studiul funcţiilor analitice urmează trei abordări:


1. Teoria lui Riemann, care are la bază noţiunea de diferenţiere şi
ecuaţiile Cauchy-Riemann;
2. Teoria lui Cauchy, care se bazează pe noţiunea de integrare şi pe
teorema integrală a lui Cauchy;
3. Teoria lui Weierstrass, bazată pe teoria seriilor de puteri.
Definiţiile sunt urmate de exemple. Teoremele sunt demonstrate,
însoţite de observaţii şi aplicate la rezolvarea unor exerciţii. Notaţiile
sunt standard.
În final, studentul va trebuie să ştie:
• Să definească şi să exemplifice noţiunile de bază;
• Să enunţe şi să demonstreze principalele teoreme;
• Să efectueze operaţii cu numere complexe;
• Să rezolve ecuaţii în corpul numerelor complexe;
• Să descrie analitic şi geometric o mulţime de numere complexe;
• Să definească funcţiile elementare şi să justifice proprietăţile lor;
• Să construiască transformări de la un domeniu la alt domeniu;
• Să justifice principalele proprietăţi ale funcţiilor analitice;
• Să studieze analiticitatea unei funcţii de o variabilă complexă;
• Să dezvolte o funcţie în serie Taylor şi în serie Laurent;
• Să definească integrala complexă şi să justifice proprietăţile ei;
• Să aplice consecinţele teoremei integrale a lui Cauchy;
• Să determine singularităţile unei funcţii analitice;
• Să calculeze reziduurile unei funcţii în punctele singulare izolate;
Dumitru D. DRĂGHIA ix

• Să calculeze integrale folosind una sau mai multe metode:


¾ parametrizarea curbei de integrare;
¾ calcularea unei primitive a funcţiei de integrat;
¾ aplicarea teoremei integrale a lui Cauchy;
¾ folosirea formulelor integrale ale lui Cauchy;
¾ aplicarea teoremei reziduului.

Mulţumesc profesorului Nicu Boboc de la Facultatea de


Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti pentru
observaţiile şi sugestiile făcute pe marginea manuscrisului privind
îmbunătăţirea conţinutului şi modului de prezentare.

17 iunie 2005 D. D. D.
1

NUMERE COMPLEXE

Corpul numerelor complexe


Mulţimi de puncte în planul complex

Corpul numerelor complexe

Mulţimea numerelor complexe este, prin definiţie, mulţimea


tuturor perechilor ordonate de numere reale:

= { ( x, y ) : x, y ∈ }.
Notăm = × sau = 2
.

Fie ( x, y ) ∈ şi ( a, b ) ∈ .
Noţiunea de egalitate a elementelor din şi operaţiile binare de
adunare şi înmulţire sunt definite astfel:
• egalitatea: ( x, y ) = ( a, b ) dacă şi numai dacă x = a şi y = b ;
• adunarea: ( x , y ) + ( a , b ) = ( x + a, y + b ) ;
• înmulţirea: ( x, y ) ⋅ ( a, b ) = ( xa − yb, xb + ya ) .

Mulţimea numerelor complexe formează un corp comutativ faţă de


operaţiile binare de adunare şi de înmulţire.
Elementul neutru (nul) pentru adunare este ( 0, 0 ) .
2 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Elementul opus (faţă de adunare) al unui element oarecare


( x, y ) din este ( − x, − y ) .
Elementul neutru (unitate) pentru înmulţire este (1,0 ) .
Elementul invers (faţă de înmulţire) al unui element nenul ( x, y )
⎛ x −y ⎞
din este ( x, y ) −1 = ⎜ , 2 2 ⎟
.
⎝x +y x +y ⎠
2
2

Există un izomorfism de corpuri între corpul numerelor reale R


şi o submulţime a corpului numerelor complexe , definit de
corespondenţa x ↔ ( x,0 ) , x ∈ R , care păstrează operaţiile de
adunare şi de înmulţire:
( x,0 ) + ( y,0 ) = ( x + y,0 ) ;
( x,0 ) ⋅ ( y,0 ) = ( xy,0 ) .
Notăm x = ( x, 0 ) (x∈ ).
Astfel R = R × {0} , adică mulţimea numerelor reale este o
submulţime a numerelor complexe . Cu alte cuvinte, corpul al
numerelor complexe este o extensie a corpului R al numerelor reale.
Avem următoarea incluziune ⊂ .
Există o proprietate importantă a corpului numerelor reale pe care
corpul numerelor complexe nu o are. Dacă x ∈ R , atunci este
adevărată una din următoarele relaţii: x = 0, x > 0, − x > 0 (regula
trichotomiei). În plus, suma şi produsul a două numere reale pozitive
sunt pozitive (proprietatea de închidere).
Un corp cu o relaţie de ordine ≤ care satisface regula trichotomiei
şi este compatibilă cu adunarea şi înmulţirea (proprietatea de
închidere) se numeşte corp ordonat.
În corpul al numerelor complexe nu poate fi definită o astfel de
relaţie de ordine, i.e.
Corpul al numerelor complexe nu este corp ordonat.
Dumitru D. DRĂGHIA 3

Forma algebrică a numărului complex

Observăm că ( 0,1) ⋅ ( 0,1) = ( −1,0 ) = −1 .

Notăm i = ( 0,1) . Atunci i 2 = i ⋅ i = −1 .

Numărul complex i se numeşte unitatea imaginară.


Astfel, ecuaţia algebrică x 2 + 1 = 0 , care nu are soluţii reale, are
soluţiile i şi −i în corpul numerelor complexe.
Dacă ( x, y ) ∈ C , atunci

( x, y ) = ( x, 0 ) + ( 0, y ) = ( x, 0 ) + ( 0,1) ⋅ ( y,0 ) = x + iy .
Notăm z = ( x , y ) .

Oricare număr complex z ∈ C are forma z = x + iy , numită


forma algebrică (sau carteziană) a numărului complex.
Numerele complexe de forma z = ( 0, y ) = iy se numesc numere
complexe pur imaginare.
Fie z = ( x, y ) un număr complex. Numărul real x se numeşte
partea reală a lui z , iar numărul real y se numeşte partea imaginară
a lui z .
Notăm: Re z = x , Im z = y .
Deci, un număr complex oarecare z ∈ îl putem scrie sub una
din formele următoare:
z = ( x, y ) ,
z = x + iy ,

z = ( Re z, Im z ) ,

z = Re z + i Im z.
4 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Reprezentarea geometrică a numerelor complexe

Aşa cum un număr real x este reprezentat printr-un punct pe o

dreaptă (axa numerelor reale), un număr complex z = ( x, y ) este

reprezentat printr-un punct în plan.


Termenii număr complex şi punct în planul complex vor fi folosiţi
alternativ.
Axa x -ilor este numită axa reală şi axa y -ilor este numită axa
imaginară.
Există o altă interpretare a numerelor complexe.
Fiecare punct ( x, y ) al planului complex determină un vector cu

punctul iniţial în ( 0, 0 ) şi cu punctul terminal în ( x, y ) .

Lungimea acestui vector este distanţa de la origine la punctul

( x, y ) , adică x2 + y2 .

Adunarea numerele complexe corespunde adunării vectorilor.

Modulul unui număr complex

Distanţa de la origine la punctul ( x, y ) se numeşte modulul sau

valoarea absolută a numărului complex z = ( x, y ) .

Se notează z = x2 + y2 .
Dumitru D. DRĂGHIA 5

Deci, modulul numărului complex z = Re z + i Im z este numărul

pozitiv sau zero z = (Re z) 2 + (Im z) 2 .

Distanţa dintre două puncte z = ( x, y ) şi w = (u, v ) este dată de

z − w = ( x − u)2 + ( y − v )2 .

Pentru fiecare număr real pozitiv r , există o infinitate de numere


complexe diferite z = ( x, y ) a căror valoare absolută este r .
Acestea sunt punctele de pe cercul cu centrul în origine şi de rază
r , care are ecuaţia x 2 + y 2 = r 2 sau, echivalent, z = r .
Cercul cu centrul într-un punct z0 = ( x0 , y0 ) şi de rază r are

ecuaţia ( x − x0 ) + ( y − y0 ) = r 2 sau, echivalent, z − z0 = r .


2 2

Modulul are următoarele proprietăţi:


1) z ≥ 0 , ( z ∈ C ) ; z = 0 ⇔ z = 0 ;

2) − z = z , ( z ∈ C) ;

3) Re z ≤ z , Im z ≤ z , ( z ∈ C ) ;

4) z + w ≤ z + w , z − w ≤ z − w , ( z , w∈ C ) ;

5) zw = z w , ( z , w∈ C ) ;

1 1
= = z , ( z ∈ C, z ≠ 0 ) ;
−1
6) z −1 =
z z

z z
7) = , ( z , w ∈ C, w ≠ 0 ) .
w w
6 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Conjugatul unui număr complex

Printre punctele care au aceeaşi valoare absolută ca şi z = ( x, y ) ,


există un punct care joacă un rol special. Acesta este punctul ( x, − y ) ,
simetricul punctului ( x, y ) faţă de axa reală, care se numeşte
conjugatul lui z = ( x, y ) şi se notează z = ( x, − y ) .
Sub forma algebrică, conjugatul numărului complex z = x + iy
este z = x − iy .
Deci, conjugatul unui număr complex z = ( x, y ) oarecare îl
putem scrie sub una din formele următoare:
z = ( x, − y ) ;
z = x − iy ;
z = Re z − i Im z .

Din definiţii rezultă următoarele proprietăţi:


1) z = z , ( z ∈ C) ;

2) z = z , ( z ∈ C) ;

3) z + w = z + w , ( z , w∈ C ) ;

4) z ⋅ w = z ⋅ w , ( z , w∈ C ) ;

⎛z⎞ z
5) ⎜ ⎟ = , ( z , w ∈ C, w ≠ 0 ) ;
⎝ w⎠ w
z+z z−z
6) Re z = , Im z = , ( z ∈ C) ;
2 2i
z ⋅ z = z , ( z ∈ C) .
2
7)
Dumitru D. DRĂGHIA 7

Argumentul unui număr complex. Forma trigonometrică (polară)


a numerelor complexe

⎛ x y⎞
Dacă z = x + iy este un număr complex nenul, atunci ⎜ , ⎟⎟
⎜ z z⎠

este un punct de pe cercul unitate. Prin urmare, există θ ∈ astfel
⎛ x y⎞
încât ⎜ , ⎟ = ( cos θ ,sin θ ) .
⎜ z z⎟
⎝ ⎠
Rezultă că z = z (cos θ + i sin θ ) . Adesea se notează r = z .
Aceasta este forma polară (trigonometrică) a numărului complex
z = x + iy .
Un număr real θ astfel încât x = z cos θ şi y = z sin θ este un
argument al unui număr complex z = x + iy . Oricare număr complex
are o infinitate de argumente, care diferă între ele printr-un multiplu
întreg de 2π . Notăm arg z = θ . Pentru z = 0 , argumentul este
nedefinit.
Pentru oricare număr complex nenul z , argumentul (unic
determinat) care aparţine intervalului ( −π , π ] se numeşte argumentul
principal al lui z şi se notează Arg z .
Avem următoarele relaţii:

−π < Arg z ≤ π , arg z = Arg z + 2kπ , k = 0, ± 1, ± 2, ± 3, ⋅⋅⋅ .

Argumentul principal Arg z al unui număr complex nenul z este


determinat, prin definiţie, astfel:
1) dacă z = x , x ∈ (0, ∞ ) , atunci Arg z = 0 ;

⎛ π⎞
2) dacă z = x + iy , x, y ∈ (0, ∞ ) , atunci Arg z ∈ ⎜ 0,
⎟;
⎝ 2⎠
8 ANALIZĂ COMPLEXĂ

π
3) dacă z = iy , y ∈ (0, ∞ ) , atunci Arg z = ;
2
⎛π ⎞
4) dacă z = x + iy , − x, y ∈ (0, ∞ ) , atunci Arg z ∈ ⎜ ,π ⎟ ;
⎝2 ⎠
5) dacă z = x , x ∈ (− ∞,0 ) , atunci Arg z = π ;

⎛ π⎞
6) dacă z = x + iy , x, y ∈ (− ∞,0 ) , atunci Arg z ∈ ⎜ −π , − ⎟;
⎝ 2⎠
π
7) dacă z = iy , y ∈ (− ∞,0 ) , atunci Arg z = − ;
2
⎛ π ⎞
8) dacă z = x + iy , − x, y ∈ (− ∞,0 ) , atunci Arg z ∈ ⎜ − ,0⎟ .
⎝ 2 ⎠

Avem, de asemenea, următoarele relaţii:


1) Arg z = − Arg z , ( z ≠ x < 0 ) ;

2) z1 = z2 ⇔ ( z1 = z2 , arg z1 = arg z2 (mod 2π ) ) ;

3) arg ( z1 z2 ) = arg z1 + arg z2 (mod 2π ) ;

4) z n = r n (cos nθ + i sin nθ ) , n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅ ;

5) (cos θ + i sin θ ) n = cos nθ + i sin nθ , n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅ ;

1
6) arg = − arg z (mod 2π ) , ( z ≠ 0 ) ;
z
z1
7) arg = arg z1 − arg z2 (mod 2π ) , ( z2 ≠ 0 ) .
z2
Dumitru D. DRĂGHIA 9

Folosind ecuaţia lui Euler

eiθ = cos θ + i sin θ ,

oricare număr complex z ≠ 0 poate fi scris în forma exponenţială

z = reiθ .
iθ1 iθ 2
Fie z1 = r1e şi z 2 = r2 e .
i (θ1 +θ 2 )
Atunci forma polară a produsului este z1 z 2 = r1r2 e .
n inθ
Prin inducţie, z = r en
, n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅ .
Formula lui Moivre

(cos θ + i sin θ ) n = cos nθ + i sin nθ , n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅

are forma polară


(e )
iθ n
= einθ , n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅ .

Forma polară a inversului unui număr complex nenul z = re iθ este


z −1 = r −1e −iθ .
iθ1
Forma polară a câtului a două numere complexe z1 = r1e şi
z1 r1 i (θ1 −θ2 )
z2 = r2eiθ 2 ≠ 0 este = e .
z 2 r2

Rădăcinile de ordinul n ale unui număr complex

Fie z = r (cos θ + i sin θ ) . Fie n un număr întreg pozitiv.


Un număr complex z0 = r0 (cos θ 0 + i sin θ 0 ) este o rădăcină de
n
ordinul n a numărului complex z , dacă z0 = z ; scriem z0 = z 1 n .
10 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Deoarece r0 (cos nθ 0 + i sin nθ 0 ) = r (cos θ + i sin θ ) este forma


n

n
echivalentă a ecuaţiei z0 = z , rezultă soluţiile următoare:

θ + 2kπ
r0 = r 1 n , θ 0 = (k = 0, ± 1, ± 2, ± 3, ).
n

Notăm că există n soluţii distincte, pentru k = 0, 1, 2, , n − 1 .


Prin urmare, un număr complex z ≠ 0 , are exact n rădăcini de
ordinul n distincte:
⎛ θ + 2kπ θ + 2kπ ⎞
z1 n = r1 n ⎜ cos + i sin ⎟ , k = 0,1, 2,3, ⋅⋅⋅, n − 1 .
⎝ n n ⎠

Geometric, rădăcinile de ordinul n ale unui număr complex z


sunt vârfurile unui poligon regulat cu n laturi înscris într-un cerc cu
centrul în origine şi de rază egală cu r0 = n z .
Diferenţa dintre argumentele a două rădăcini de ordinul n

succesive ale unui număr complex este egală cu .
n

Rădăcinile de ordinul n ale unităţii sunt:


2kπ 2kπ
ω k = cos + i sin , k = 0,1, 2,3, ⋅⋅⋅, n − 1 .
n n
Geometric, rădăcinile de ordinul n ale unităţii sunt vârfurile unui
poligon regulat cu n laturi înscris într-un cerc cu centrul în origine şi
de rază r0 = 1 .
2π 2π
Dacă notăm ω = ω1 = cos + i sin , atunci rădăcinile de
n n
ordinul n ale unităţii sunt ω k = ω k , k = 0,1, 2,3, ⋅⋅⋅, n − 1 , i.e.
1, ω , ω 2 , ω 3 , ⋅⋅⋅, ω n −1 . Observăm că ω n = ω 0 = 1 .
Dumitru D. DRĂGHIA 11

Produsul a două rădăcini oarecare de ordinul n ale unităţii este, de


asemenea, o rădăcină de ordinul n a unităţii.
Suma tuturor celor n rădăcini ale unităţii este egală cu zero:
1−ωn
1 + ω + ω 2 + ω 3 + ⋅⋅⋅ + ω n −1 = = 0.
1−ω
Dacă z0 este o rădăcină particulară de ordinul n a unui număr
complex z , atunci toate rădăcinile de ordinul n ale lui z sunt
z0 , z0ω , z0ω 2 , , z0ω n−1 .

Mulţimi de puncte în planul complex

O noţiune de bază este vecinătatea unui punct.


Mulţimea punctelor interioare unui cerc cu centrul în z0 şi cu raza
r > 0 , i.e.
{z ∈ : z − z0 < r }
se numeşte vecinătate a punctului z0 .
Această mulţime se numeşte disc de centru z0 şi de rază r.
Mulţimea
{z ∈ : 0 ≤ r < z − z0 < R}
se numeşte coroană circulară de centru z0 şi de raze r şi R .
Un punct w se numeşte punct interior al unei mulţimi dacă există
o vecinătate a lui w care conţine numai puncte din mulţime.
Un punct w se numeşte punct exterior al unei mulţimi dacă există
o vecinătate a lui w care nu conţine puncte ale mulţimii.
Dacă un punct w nu este nici punct interior, nici punct exterior al
unei mulţimi se numeşte punct frontieră al mulţimii.
Mulţimea tuturor punctelor frontieră ale unei mulţimi se numeşte
frontiera mulţimii.
O mulţime se numeşte mulţime deschisă dacă nu conţine nici un
punct frontieră al ei.
12 ANALIZĂ COMPLEXĂ

O mulţime este deschisă dacă şi numai dacă oricare punct al său


este punct interior.
Oricare vecinătate a oricărui punct este mulţime deschisă.
Exemple de mulţimi deschise: mulţimea vidă, mulţimea tuturor
numerelor complexe, intersecţia oricăror două mulţimi deschise,
reuniunea oricărei familii de mulţimi deschise, exteriorul oricărui cerc,
oricare coroană circulară.
Fie z0 ∈ şi ε > 0 . Mulţimea
{z ∈ : 0 < z − z0 < ε }
se numeşte vecinătate punctată a punctului z0 .
O mulţime se numeşte închisă dacă conţine toate punctele sale
frontieră.
Mulţimea vidă, mulţimea tuturor numerelor complexe, intersecţia
oricărei familii de mulţimi închise, reuniunea oricăror două mulţimi
închise sunt mulţimi închise. Mulţimile {z ∈ : 0 ≤ r ≤ z − z0 ≤ R}
{
şi z ∈ : z − z0 ≥ r} sunt, de asemenea, mulţimi închise.
Închiderea unei mulţimi este mulţimea închisă constând din toate
punctele mulţimii împreună cu frontiera mulţimii.
Există mulţimi care nu sunt nici deschise, nici închise. Exemplu:
{
mulţimea z ∈ : 0 < z ≤ 1} nu este nici deschisă, nici închisă.
De asemenea, există mulţimi care sunt deschise şi închise. De
exemplu, mulţimea vidă şi mulţimea tuturor numerelor complexe sunt
mulţimi deschise şi închise.
Oricare mulţime finită este mulţime închisă.
Fie z1 , z2 ∈ . Mulţimea definită prin

[ z1 , z2 ] = { z ∈ : z = (1 − t ) z1 + tz2 , 0 ≤ t ≤ 1}
sau, echivalent,

[ z1 , z2 ] = { z ∈ : z = z1 + t ( z2 − z1 ) , 0 ≤ t ≤ 1}

se numeşte segment cu originea z1 şi extremitatea z 2 .


Dumitru D. DRĂGHIA 13

Fie n > 2 şi z1 , z2 , , zn ∈ .
n −1
Mulţimea ∪ [z , z ] se numeşte linie poligonală determinată de
i =1
i i +1

punctele z1 , z2 , , zn .
O mulţime deschisă este mulţime conexă dacă oricare două puncte
ale ei pot fi unite printr-o linie poligonală conţinută în mulţime.
Oricare vecinătate a oricărui punct este mulţime conexă.
Oricare coroană circulară este mulţime conexă.
Cele mai importante mulţimi în teoria funcţiilor complexe sunt
domeniile.
O mulţime deschisă şi conexă se numeşte domeniu.
Oricare vecinătate a oricărui punct este domeniu.
Oricare coroană circulară este domeniu.
Un domeniu împreună cu unele din punctele, niciunul sau toate
punctele frontierei sale se numeşte regiune.
Oricare două puncte dintr-un domeniu pot fi unite printr-o linie
poligonală conţinută în domeniu. Linia poligonală poate avea laturile
paralele cu axele de coordonate.
Oricare punct dintr-un disc poate fi unit cu centrul discului prin
două segmente de dreaptă, conţinute în disc: unul paralel cu axa reală
şi altul paralel cu axa imaginară.
O mulţime se numeşte mărginită dacă oricare punct al mulţimii
este în interiorul unui cerc {z ∈ : z = R} . Altfel, mulţimea este
nemărginită.
Dacă A este o mulţime mărginită, atunci diametrul mulţimii A
este, prin definiţie, numărul real diam A = sup { z − w , z, w ∈ A} .
Un punct z 0 se numeşte punct de acumulare (sau punct limită) al
unei mulţimi dacă oricare vecinătate a lui z 0 conţine cel puţin un
punct al mulţimii distinct de z 0 . Echivalent, un punct z0 nu este
14 ANALIZĂ COMPLEXĂ

punct de acumulare al unei mulţimi dacă există o vecinătate a lui z0


care nu conţine puncte din mulţime distincte de z 0 .
Notăm că originea este singurul punct de acumulare al mulţimii
{ n = i n, n = 1, 2,3, } .
z
Un punct de acumulare (limită) al unei mulţimi poate să fie sau să
nu fie în mulţime. De exemplu, punctele limită ale mulţimii deschise
{z ∈ : z < 1} sunt { z ∈ : z ≤ 1} , adică toate punctele mulţimii şi
{
toate punctele de pe frontieră z ∈ : z = 1} .
O mulţime este închisă dacă şi numai dacă conţine toate punctele
sale de acumulare (limită).
Oricare punct al unui domeniu este punct de acumulare al acelui
domeniu.
Oricare vecinătate a unui punct limită al unei mulţimi conţine o
infinitate de puncte ale mulţimii.
Fie S o mulţime. O familie {Gα } de mulţimi deschise se numeşte
acoperire deschisă a mulţimii S , dacă S ⊆ ∪ α Gα . Familia {Gα }
poate fi nenumărabilă.
O mulţime este compactă dacă oricare acoperire deschisă a sa
conţine o subacoperire finită.
Oricare mulţime finită este compactă.

O mulţime este compactă dacă şi numai dacă este închisă şi


mărginită.

Teorema lui Cantor. Dacă {K n }n=1 este un şir descrescător de


mulţimi compacte nevide din planul complex astfel încât


lim diam K n = 0 , atunci atunci există un punct unic z0 ∈
n →∞

astfel încât ∩ K n = {z0 }. ■
n =1
Dumitru D. DRĂGHIA 15

Fie E şi F două mulţimi de puncte din plan şi un punct a ∉ E .


Distanţa dintre punctul a şi mulţimea E este definită prin

dist ( a, E ) = inf a − z .
z∈E

Distanţa dintre mulţimile E şi F este definită de

dist ( E , F ) = inf { z ′ − z′′ , z ′ ∈ E , z ′′ ∈ F } .

Punctul de la infinit

Planul complex finit poate fi extins cu un punct “ideal”, numit


punctul de la infinit şi notat cu simbolul ∞.
Punctele planului împreună cu punctul de la infinit formează
planul complex extins, numit şi planul lui Gauss.

Fie ε > 0 . Mulţimea


{z ∈ : z >1 ε}
se numeşte vecinătate a punctului de la infinit.

Pentru a interpreta geometric punctul de la infinit, folosim


reprezentarea numerelor complexe prin puncte ale unei sfere.
Considerăm sfera unitate cu centrul în originea planului complex.
Unim polul nord N al sferei cu fiecare punct z din plan. Dreapta
determinată de punctul z din plan şi de polul nord N al sferei
intersectează suprafaţa sferei într-un singur punct P . Astfel fiecare
punct de pe sferă, cu excepţia polului nord, este imaginea unui anume
punct din plan. Asociem polului nord N al sferei punctul de la infinit
şi obţinem o corespondenţă bijectivă dintre punctele sferei şi punctele
planului extins. Sfera este cunoscută ca sfera lui Riemann, iar
corespondenţa se numeşte proiecţia stereografică a planul lui Gauss
pe sfera lui Riemann.
16 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Observăm că exteriorul cercului unitate cu centrul în origine din


planul complex corespunde emisferei nordice fără ecuator şi fără polul
nord. Dreptele din plan sunt cercuri care trec prin punctul de la infinit.
Dacă oricare vecinătate a lui ∞ conţine cel puţin un punct al unei
mulţimi date din planul complex, atunci spunem că ∞ este punct de
acumulare al acelei mulţimi.
De exemplu: punctul de la infinit este punct de acumulare al
mulţimii { zn = ni, n = 0,1, 2,3, } .
De asemenea, domeniile {z ∈ : Im z > 0} , { z ∈ : Re z > 0} ,
au ca punct de acumulare punctul de la infinit.

Remarcă. O mulţime este nemărginită dacă şi numai dacă


punctul de la infinit este unul din punctele sale de acumulare.
2

FUNCŢII ELEMENTARE

Funcţii elementare
Transformări elementare

Fie A şi B mulţimi de numere complexe.


O funcţie de o varibilă complexă cu valori complexe, definită pe
A , cu valori în B se notează f : A → B .
Folosim adesea expresia ”funcţia f ( z ) “, unde z este o variabilă
complexă care aparţine domeniului de definiţie al funcţie f .

Funcţii elementare

Cele mai importante funcţii elementare sunt funcţia polinomială,


funcţia raţională, funcţia exponenţială, funcţia logaritmică, funcţiile
trigonometrice, funcţiile hiperbolice.

1) Funcţia polinomială

Funcţia P ( z ) = an z n + an −1 z n −1 + " + a2 z 2 + a1 z + a0 , ( z ∈ ^ ) ,
cu a0 , a1 , a2 ," , an ∈ ^ , an ≠ 0 , n ≥ 0 , este polinomul de gradul n .
Cazuri particulare importante sunt: funcţia constantă, funcţia
identitate, funcţia liniară, funcţia pătratică, funcţia putere naturală.
18 ANALIZĂ COMPLEXĂ

(a) w = P ( z ) = 0 , (Polinomul identic nul);

(b) w = f ( z ) = z0 , z0 ∈ C , (Funcţia constantă);

(c) w = f ( z ) = z , (Funcţia identitate);

(d) w = f ( z ) = az + b, a, b ∈ C , (Funcţia afină);

(e) w = f ( z ) = z 2 , (Funcţia pătratică);

(f) w = f ( z ) = z n , n ∈ N , (Funcţia putere).

2) Funcţia raţională

P(z )
Funcţia R( z ) = , cu condiţia Q( z ) ≠ 0 , unde P( z ) şi
Q( z )
Q( z ) sunt polinoame, se numeşte funcţie raţională.
Cazuri particulare importante sunt: funcţia inversiune, funcţia
liniar-fracţionară (transformarea omografică sau transformarea lui
Möbius), funcţia lui Jukovski.

1
(a) w = f ( z ) = ;
z
az + b
(b) w = f ( z ) = , a , b, c, d ∈ C, ad − bc ≠ 0 ;
cz + d
1⎛ 1⎞
(c) w = f ( z ) = ⎜z + ⎟.
2⎝ z⎠

3) Funcţia exponenţială

Funcţia exp z : ^ → ^ \ {0} , definită prin expresia următoare:


Dumitru D. DRĂGHIA 19

exp z = e x ( cos y + i sin y ) , ( z = x + iy ) ,


se numeşte funcţie exponenţială.
Această funcţie este notată şi e z .
Pe axa reală funcţia exponenţială de o variabilă complexă coincide
cu funcţia exponenţială de o variabilă reală.

Din definiţie rezultă următoarele proprietăţi:


(i) ez ≠ 0 , ( z ∈ ^) ;

(ii) e x +i 0 = e x , ( x ∈ \ ) ; e0 = 1 ;

(iii) eiy = cos y + i sin y , ( y ∈ \ ) ;

(iv) e 2π i = 1 ;
(v) Re e z = e x cos y , Im e z = e x sin y , ( z = x + iy ) ;

(vi) e z = e Re z , ( z ∈ ^ ) ;

(vii) Arg e z = Im z , arg e z = Im z + 2kπ , k ∈ ] , ( z ∈ ^ ) ;

(viii) e z1 + z2 = e z1 e z2 , ( z1 , z2 ∈ ^ ) ;

(ix) e z + 2π i = e z , ( z ∈ ^ ) ;

1
(x) z
= e− z , ( z ∈ ^ ) ;
e
e z1
(xi) z2
= e z1 − z2 , ( z1 , z2 ∈ ^ ) ;
e
(xii) e z = e z , ( z ∈ ^ ) .
20 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Funcţia exponenţială de o variabilă complexă este o funcţie


periodică cu o perioadă pur imaginară 2π i .
Dacă restriţionăm domeniul de definiţie la o mulţime de forma
{ z ∈ ^ : y0 < Im z ≤ y0 + 2π } , atunci funcţia exponenţială este
bijectivă pe ^ \ {0} .
Funcţia
exp : { z ∈ ^ : z = x + iy, x ∈ \, y ∈ ( −π , π ]} → ^ \ {0} ,
se numeşte determinarea principală a funcţiei exponenţiale.

4) Funcţia logaritmică

Fie ecuaţia e z = w cu necunoscuta z = x + iy . Atunci avem


w = e x şi Arg w = y , de unde rezultă că z = ln w + i Arg w .
Notăm Log w = z = ln w + i Arg w .
Dacă domeniul de definiţie al funcţiei w = e z este restricţionat la
fâşia { z ∈ ^ : −π < Im z ≤ π } , atunci inversa sa este funcţia
logaritmică principală z = Log w .
Funcţia definită prin
Log z = ln z + i Arg z , ( z ≠ 0 ) , unde −π < Arg z ≤ π ,
se numeşte determinarea sau ramura principală a logaritmului.
Această funcţie este extensie a funcţiei logaritmice reale:
Log x = ln x + i Arg x = ln x , ( x > 0 ) .

5) Funcţia putere a unui număr complex cu exponent complex

Dacă x > 0 şi r este un număr real oarecare, atunci x r = e r ln x .


Pentru z , c ∈ C, z ≠ 0 , funcţia z c = ec Log z se numeşte ramura
principală a funcţei putere.
Dumitru D. DRĂGHIA 21

6) Funcţii trigonometrice

Din formulele eix = cos x + i sin x , e − ix = cos x − i sin x , rezultă,


pentru oricare număr real x ,
eix − e− ix
sin x = ,
2i
eix + e− ix
cos x = .
2
Principalele funcţii trigonometrice sinus şi cosinus de o variabilă
complexă sunt definite prin ecuaţiile următoare:
eiz − e − iz
sin z = , ( z ∈ ^) ;
2i
eiz + e − iz
cos z = , ( z ∈ ^) .
2
Aceste formule sunt numite formulele lui Euler.

Proprietăţile şi formulele importante din trigonometrie sunt


valabile şi în cazul complex.
Dar, formula fundamentală sin 2 z + cos 2 z = 1 , valabilă şi în
planul complex nu implică sin z ≤ 1 sau cos z ≤ 1 .
Avem
sin z = 0 dacă şi numai dacă z = kπ , k ∈ ] ,
π
cos z = 0 dacă şi numai dacă z = ( 2k + 1) , k ∈] ,
2
adică zerourile funcţiilor sinus şi cosinus sunt toate reale.

7) Funcţii hiperbolice

Funcţiile sinus hiperbolic şi cosinus hiperbolic sunt definite de:


22 ANALIZĂ COMPLEXĂ

e z − e− z
sh z = , ( z ∈ ^) ;
2
e z + e− z
ch z = , ( z ∈ ^) .
2
Între funcţiile hiperbolice şi funcţiile trigonometrice există relaţiile
următoare:
sh ( iz ) = i sin z , ch ( iz ) = cos z , ( z ∈ ^ ) ;

sin ( iz ) = i sh z , cos ( iz ) = ch z , ( z ∈ ^ ) .

Funcţia constantă, funcţia exponenţială şi funcţia logaritmică se


numesc funcţii elementare primitive (fundamentale). Cu ajutorul lor se
construiesc celelalte funcţii elementare.
Toate funcţiile care se pot obţine printr-un număr finit de operaţii
elementare (adunare, înmulţire, împărţire şi compunere) cu funcţii
elementare primitive se numesc funcţii elementare.

Transformări elementare

Interpretarea geometrică a funcţiilor de o variabilă complexă


conduce la rezultate care au aplicaţii în fizică.
Expresii ca translaţie, rotaţie şi simetrie sunt folosite pentru a
exprima caracteristici geometrice dominante ale unor funcţii.
Informaţii despre transformări se obţin punând în evidenţă
imaginile unor puncte, curbe şi domenii.

1) Translaţia w = f ( z ) = z + c

Aplicaţia w = f ( z ) = z + c , unde c = c1 + ic2 este o constantă


complexă, este o translaţie de vector c a planului. Adică, imaginea
oricărui punct z = ( x, y ) este punctul z = ( x + c1 , y + c2 ) .
Dumitru D. DRĂGHIA 23

Un domeniu şi imaginea sa printr-o translaţie sunt geometric


congruente.

2) Transformarea w = f ( z ) = bz

Aplicaţia definită de ecuaţia w = bz , unde b ≠ 0 este un număr


complex, transformă oricare punct z ≠ 0 în punctul w determinat de
w = b z şi Arg w = Arg z + Arg b .
Această transformare constă dintr-o rotaţie a vectorului z în jurul
originii de unghi Arg b şi o dilataţie, dacă b > 1 , sau o contracţie,
dacă b < 1 .
Dacă b = 1 , adică b = eiθ , atunci transformarea w = bz este o
rotaţie în jurul originii de unghi θ .
De exemplu, aplicaţia w = iz este o rotaţie a fiecărui punct z în
jurul originii, în sensul contrar acelor de ceasornic, cu un unghi de
π 2 radiani.

3) Transformarea afină w = f ( z ) = bz + c

Transformarea afină (sau liniară) definită de funcţia liniară


w = f ( z ) = bz + c, b ≠ 0 se obţine prin compunerea translaţiei
w = z + c cu transformarea w = bz .
Adică, transformarea liniară constă dintr-o rotaţie, o dilataţie sau o
contracţie, urmate de o translaţie.

1
4) Inversiunea w = f ( z ) =
z

1
Funcţia definită de w = f ( z ) = se numeşte inversiune.
z
24 ANALIZĂ COMPLEXĂ

1
Oricare punct z ≠ 0 este transformat prin funcţia w = într-un
z
1
punct w determinat de w = şi Arg w = − Arg z .
z
Mai întâi, observăm că imaginea unui punct de pe cercul unitate
1
z = 1 prin funcţia inversiune w = este simetricul său faţă de axa
z
reală, deoarece w = 1 şi Arg w = − Arg z .
Semicercul superior este transformat în semicercul inferior şi
invers.
Deci, cercul unitate este transformat în el însuşi.
1
Imaginea unui cerc z = r prin transformarea inversiune w =
z
1
este cercul w = .
r
Semicercul superior este transformat în semicercul inferior şi
invers.
Punctele din interiorul cercului unitate, diferite de origine, sunt
aplicate pe punctele din exteriorul cercului unitate şi invers, deoarece
z < 1 ⇔ w > 1 şi Arg w = − Arg z .
Discul punctat 0 < z < r , de rază r , este transformat în
1 1
exteriorul discului de rază , w > , şi invers.
r r
Astfel, oricărei vecinătăţi a originii îi corespunde o vecinătate a
punctului de la infinit şi invers.
1 ⎛ 1 ⎞ 1
Dacă scriem =⎜ z ⎟ , atunci transformarea w = rezultă
z ⎜⎝ z 2 ⎟
⎠ z
din compunerea inversiunii faţă de cercul unitate cu simetria faţă de
axa reală.
Dumitru D. DRĂGHIA 25

az + b
5) Transformarea lui Möbius w = f ( z ) =
cz + d

Transformarea lui Möbius sau transformarea omografică este


az + b
definită de w = f ( z ) = , unde a, b, c, d ∈ ^ şi ad − bc ≠ 0 .
cz + d
Condiţia ad − bc ≠ 0 asigură că transformarea nu este constantă.
Mulţimea tuturor transformărilor lui Möbius formează un grup.
Dacă c = 0 , transformarea lui Möbius se reduce la o transformare
liniară.
Dacă c ≠ 0 , transformarea lui Möbius poate fi scrisă sub forma
a bc − ad 1
w= + ⋅ .
c c cz + d
De aici deducem că transformarea lui Möbius este compusa a trei
transformări: o translaţie, o inversiune şi iarăşi o translaţie. Această
transformare aplică cercurile şi dreptele pe cercuri şi drepte, imaginea
unei drepte este o dreaptă sau un cerc, precum imaginea unui cerc
poate fi o dreaptă sau un cerc.
În planul extins, dreptele sunt considerate cercuri care trec prin
punctul de la infinit.
Ecuaţia
( w − w1 )( w2 − w3 ) = ( z − z1 )( z2 − z3 )
( w − w3 )( w2 − w1 ) ( z − z3 )( z2 − z1 )
defineşte în mod unic o transformare a lui Möbius care aplică trei
puncte distincte date z1 , z2 , z3 pe trei puncte distincte specificate
w1 , w2 , w3 , respectiv.
Raportul anarmonic a patru puncte z1 , z2 , z3 , z4 este definit prin
( z4 − z1 )( z2 − z3 ) .
[ z1 , z2 , z3 , z4 ] =
( z4 − z3 )( z2 − z1 )
Raportul anarmonic a patru puncte este invariant faţă de o
transformare a lui Möbius: [ w1 , w2 , w3 , w4 ] = [ z1 , z2 , z3 , z4 ] .
26 ANALIZĂ COMPLEXĂ

6) Transformarea w = f ( z ) = z 2

Un punct oarecare z este transformat prin w = z 2 în punctul w


2
determinat de w = z şi Arg w = 2 Arg z .
Astfel această transformare aplică întreg planul pe el însuşi.
Un cerc z = r este transformat în cercul w = r 2 .
Un semidisc z < r şi 0 ≤ Arg z ≤ π este transformat în discul
întreg w < r 2 .
Imaginea domeniului unghiular α < Arg z < β este domeniul
unghiular 2α < Arg w < 2 β .
În coordonate carteziene transformarea w = z2 devine
u + iv = x − y + 2ixy .
2 2

Deci, prin această transformare imaginea punctului ( a, a ) este

(
punctul 0, 2a 2 . )
Semidrepta y = x > 0 şi semidreapta y = x < 0 sunt aplicate
amândouă pe semiaxa w = iv , v > 0 . Dreptele paralele cu axele de
coordonate sunt transformate în parabole.
Imaginea hiperbolei x 2 − y 2 = c1 , ( c1 ≠ 0 ) este dreapta u = c1 .
Imaginea hiperbolei 2 xy = c2 , ( c2 ≠ 0 ) este dreapta v = c2 .

7) Transformarea w = f ( z ) = z

1
Ramura principală a funcţiei w = z , determinată de w = z 2 şi
1
Arg w = Arg z , aplică domeniul −π < Arg z < π pe semiplanul
2
π π
drept − < Arg w < .
2 2
Dumitru D. DRĂGHIA 27
Arg z
i
Imaginea cercului z = r este semicercul drept w = re 2
.

8) Transformarea w = f ( z ) = e z

Transformarea w = e z , determinată de w = e Re z , Arg w = Im z ,


transformă fâşia ( 2k − 1) π < Im z ≤ ( 2k + 1) π , k ∈ ] pe mulţimea
punctelor diferite de origine. În acest caz z = Log w + 2kπ i .
Considerăm −π < Im z ≤ π . Prin transformarea w = e z
segmentul de dreapta x = x0 , −π < y ≤ π este aplicat pe cercul
w = e x0 , dreapta Im z = y0 este aplicată pe Arg w = y0 .
Fâşia 0 < Im z < π este aplicată pe semiplanul superior
0 < Arg w < π , în timp ce fâşia −π < Im z < 0 este aplicată pe
semiplanul inferior.
Notăm că axa reală este aplicată pe semiaxa reală pozitivă şi
dreapta y = π este aplicată pe semiaxa reală negativă.
Deci, fâşia −π < Im z ≤ π este aplicată bijectiv pe întreg planul,
exclusiv originea.
Regiunea dreptunghiulară x1 ≤ x ≤ x2 , y1 ≤ y ≤ y2 este
transformată în regiunea e x1 ≤ w ≤ e x2 , y1 ≤ Arg w ≤ y2 mărginită
de arce de cerc şi segmente de dreaptă.

9) Transformarea w = f ( z ) = sin z

Transformarea w = sin z este o aplicaţie bijectivă a fâşiei


− π 2 ≤ Re z ≤ π 2 , Im z ≥ 0 pe semiplanul superior Im w ≥ 0 .
Regiunea dreptunghiulară −π ≤ x ≤ π , c ≤ y ≤ d este aplicată
prin transformarea w = sin z pe regiunea mărginită de două elipse cu
aceleaşi focare.
28 ANALIZĂ COMPLEXĂ

10) Transformarea w = f ( z ) = cos z

Deoarece w = cos z = sin ( z + π 2 ) , transformarea w = cos z


este aceeaşi cu transformarea w = sin Z precedată de translaţia
Z = z +π 2 .
Transformarea w = cos z aplică segmentul −π < x ≤ π ,
y = y0 > 0 pe o elipsă.

Remarcă. Transformarea lui Jukovski w = 1


2 ( z +1 z) aplică
cercul unitate z = 1 pe intervalul închis [ −1,1] , celelalte cercuri pe
elipse şi semidreptele Arg z = θ pe arce de hiperbole.
3

ANALITICITATE

Limite şi continuitate
Diferenţiabilitate
Ecuaţiile Cauchy-Riemann
Analiticitate
Funcţii armonice

În teoria funcţiilor complexe considerăm patru clase de funcţii:

1) funcţii de o variabilă reală, cu valori reale;


2) funcţii de o variabilă reală, cu valori complexe;
3) funcţii de o variabilă complexă, cu valori reale;
4) funcţii de o variabilă complexă, cu valori complexe.

Limite

Fie D ⊆ ^ un domeniu şi z0 un punct de acumulare pentru D .


Fie f : D → ^ .
Prin definiţie, limita funcţiei f în punctul z0 este w0 , şi scriem
lim f ( z ) = w0 , dacă pentru oricare ε > 0 există δ > 0 astfel încât
z → z0

0 < z − z0 < δ ⇒ f ( z ) − w0 < ε .

Dacă limita funcţie f există, în punctul z0 , atunci ea este unică.


30 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Observaţii
(i) lim f ( z ) = w0 ⇔ lim f ( z ) = w0 , i.e. lim f ( z ) = lim f ( z ) ;
z → z0 z → z0 z → z0 z → z0

(ii) lim f ( z ) = w0 ⇒ lim f ( z ) = w0 , i.e. lim f ( z ) = lim f ( z ) .


z → z0 z → z0 z → z0 z → z0

Cazuri particulare: z → z0 ⇔ z → z 0 ; z → z0 ⇒ z → z0 ;
z → 0 ⇔ z → 0 ; z → z0 ⇔ z − z 0 → 0 .

Funcţia f ( z ) de o variabilă complexă z = x + iy poate fi scrisă


f ( z ) = Re f ( z ) + i ⋅ Im f ( z ) sau f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) , unde
u ( x, y ) = Re f ( z ) şi v( x, y ) = Im f ( z ) .
Între limita unei funcţii complexe de o variabilă complexă şi
limitele componentelor sale reale de două variabile reale există o
legătură strânsă.

Teoremă. Fie D un domeniu, z0 = ( x0 , y0 ) un punct de


acumulare pentru D , w0 = ( u0 , v0 ) . Fie o funcţie f : D → ^ ,
f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) , ( z = x + iy ∈ D ) .
Atunci
lim f ( z ) = w0
z → z0

dacă şi numai dacă


lim u( x, y ) = u0 şi lim v ( x, y ) = v0 .
( x , y )→ ( x0 , y0 ) ( x , y )→ ( x0 , y0 )

Demonstraţie. Deoarece lim f ( z ) = w0 este echivalentă cu


z → z0

lim f ( z ) = w0 , rezultă că lim Re f ( z ) = Re lim f ( z ) şi


z → z0 ( x , y )→ ( x0 , y0 ) z → z0

lim Im f ( z ) = Im lim f ( z ) .
( x , y )→ ( x0 , y0 ) z → z0
Dumitru D. DRĂGHIA 31

Invers, din ultimele două relaţii rezultă lim f ( z ) = w0 . În final,


z → z0

avem lim f ( z ) = lim u ( x, y ) + i ⋅ lim v ( x, y ) .


z → z0 ( x , y )→ ( x0 , y0 ) ( x , y )→ ( x0 , y0 )

Continuitate

Definiţie. Fie D ⊆ ^ un domeniu. Fie f : D → ^ şi z0 ∈ D .


Funcţia f este continuă în punctul z0 dacă lim f ( z ) = f ( z0 ) , adică
z → z0

∀ ε > 0 , ∃ δ > 0 : z − z0 < δ ⇒ f ( z ) − f ( z0 ) < ε .

O funcţie este continuă într-un domeniu, dacă este continuă în


fiecare punct din domeniu.

Teoremă. Funcţia f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) este continuă într-


un punct z0 = x0 + iy0 dacă şi numai dacă funcţiile u ( x, y ) şi
v ( x, y ) sunt continue în punctul ( x0 , y0 ) .

Demonstraţie. Dacă f ( z ) este continuă în z0 , atunci oricare ar


fi ε > 0 , există δ >0 astfel încât z − z0 < δ implică
f ( z ) − f ( z0 ) < ε . Din z − z0 < δ rezultă inegalităţile:
u ( x, y ) − u ( x0 , y0 ) , v ( x, y ) − v ( x0 , y0 ) ≤ f ( z ) − f ( z0 ) < ε .
Astfel, din continuitatea funcţiei f ( z ) în punctul z0 rezultă
continuitatea funcţiilor u ( x, y ) şi v ( x, y ) în punctul ( x0 , y0 ) .
Reciproc, dacă u( x, y ) şi v ( x, y ) sunt continue în ( x0 , y0 ) ,
atunci continuitatea funcţiei f ( z ) în z0 rezultă din inegalitatea
f ( z ) − f ( z0 ) ≤ u ( x, y ) − u ( x0 , y0 ) + v ( x, y ) − v ( x0 , y0 ) .
32 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Multe proprietăţi ale funcţiilor continue de o variabilă complexă


pot fi deduse din proprietăţile corespunzătoare ale funcţiilor reale de
două variabile reale.

Dacă f ( z ) este continuă într-un punct z0 , atunci f ( z ) este


continuă în z0 .

Dacă două funcţii sunt continue într-un punct, atunci suma şi


produsul lor sunt continue în acel punct; câtul lor este continuu în
oricare punct în care numitorul este diferit de zero.

Polinoamele sunt funcţii continue în întreg planul complex.

Propoziţie. Fie o funcţie f definită pe o vecinătate a unui punct


z0 şi fie imaginea acelei vecinătăţi conţinută într-un domeniu pe
care este definită o funcţie g .
Dacă f este continuă în z0 şi g este continuă în f ( z0 ) , atunci
funcţia compusă g [ f ( z )] este continuă în z0 . ■

Diferenţiabilitatea unei funcţii într-un punct

Definiţie. Fie o funcţie f de o variabilă complexă al cărei


domeniu de definiţie conţine o vecinătate a unui punct z0 .
Funcţia f este diferenţiabilă (sau ^ - diferenţiabilă) în z0 dacă
f ( z ) − f ( z0 )
există lim . Această limită se numeşte derivata funcţiei
z → z0 z − z0
f ( z ) − f ( z0 )
f în punctul z0 şi se notează f ′( z0 ) = lim . Cu alte
z → z0 z − z0
cuvinte, o funcţie f este diferenţiabilă în z0 , dacă există f ′ ( z0 ) .
Dumitru D. DRĂGHIA 33

Definiţia derivatei mai poate fi scrisă în felul următor:

f ( z0 + h ) − f ( z0 )
f ′( z0 ) = lim ,
h→ 0 h

unde valoarea f ( z0 + h ) este definită pentru h suficient de mic.


Notăm că h tinde către zero, trecând prin puncte din plan, nu
numai de-a lungul axei reale.

Există o altă definiţie, echivalentă, a diferenţiabilităţii unei funcţii


într-un punct.

Definiţie. O funcţie f este diferenţiabilă într-un punct z0 dacă


există c ∈ ^ astfel încât f ( z ) = f ( z0 ) + c ( z − z0 ) + ε ( z ) ( z − z0 ) ,
unde lim ε ( z ) = 0 .
z → z0

Demonstrăm echivalenţa celor două definiţii. Presupunem că


f ( z ) = f ( z0 ) + c ( z − z0 ) + ε ( z ) ( z − z0 ) , unde c este o constantă şi
f ( z ) − f ( z0 )
lim ε ( z ) = 0 . Atunci c = + ε ( z ) şi, trecând la limită,
z → z0 z − z0
f ( z ) − f ( z0 )
c = lim . Astfel, rezultă că f este diferenţiabilă în z0
z → z0 z − z0
şi f ′( z0 ) = c .
Reciproc, dacă f ′( z0 ) există, atunci avem c = f ′( z0 ) şi
f ( z ) − f ( z0 )
ε ( z) = − f ′( z0 ) . Deci, dacă f este diferenţiabilă în
z − z0
z0 , atunci f ( z ) = f ( z0 ) + f ′ ( z0 )( z − z0 ) + ε ( z ) ( z − z0 ) , cu
lim ε ( z ) = 0 .
z → z0
34 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Există o diferenţă fundamentală între cazul unei variabile


reale şi cazul unei variabile complexe.

Propoziţie. Oricare funcţie reală de o variabilă complexă


definită pe un domeniu are derivata egală cu zero sau derivata nu
există.

Demonstraţie. Fie D ⊆ ^ un domeniu şi fie f : D → \ o


funcţie reală de o variabilă complexă. Presupunem că există f ′ ( z0 )
într-un punct z0 ∈ D . Atunci, avem simultan:

f ( z0 + h ) − f ( z0 )
f ′( z0 ) = lim ∈\ ,
h→ 0
h∈\
h

f ( z0 + ih) − f ( z0 )
f ′( z0 ) = lim ∈^ .
ih → 0
h∈\
ih

Din condiţiile de mai sus rezultă că f ′ ( z0 ) = 0 sau f ′ ( z0 ) nu


există. În plus, dacă derivata există în fiecare punct al domeniului D ,
atunci funcţia este constantă.

Cazul unei funcţii complexe de o variabilă reală t ∈ \ poate fi


redus la cazul real.
Dacă f ( t ) = f1 ( t ) + if 2 ( t ) , atunci f ′ ( t ) = f1′ ( t ) + if 2′ ( t ) .
Existenţa derivatei f ′ ( t ) este echivalentă cu existenţa simultană

a derivatelor f1′ ( t ) şi f 2′ ( t ) .

Formulele de derivare de bază pentru funcţiile de o variabilă


complexă sunt aceleaşi ca în cazul funcţiilor reale de variabilă reală.
Dumitru D. DRĂGHIA 35

Propoziţie. Dacă o funcţie f ( z ) are derivată într-un punct z0 şi


g ( z ) are derivată în punctul f ( z0 ) , atunci funcţia compusă
F ( z ) = g [ f ( z ) ] are derivată în punctul z0 şi derivata ei este
F ′( z0 ) = g ′ [ f ( z0 )] f ′( z0 ) . ■

Proprietatea de diferenţiabilitate a unei funcţii implică proprietatea


de continuitate a funcţiei.

Propoziţie. Dacă f este diferenţiabilă în z0 , atunci f este


continuă în z0 .

Demonstraţie. Dacă f este diferenţiabilă în z0 , atunci din


f ( z ) − f ( z0 )
egalităţile lim [ f ( z ) − f ( z0 )] = lim lim ( z − z0 ) = 0
z → z0 z → z0 z − z0 z → z0

rezultă că lim f ( z ) = f ( z0 ) .
z → z0

Observaţie. Reciproca nu este adevărată. Continuitatea unei


funcţii într-un punct nu implică existenţa derivatei în acel punct.
De exemplu, funcţia f ( z ) = z
2
este continuă în oricare punct
din plan, dar nu este diferenţiabilă decât în origine.
Fie funcţia f ( z ) = z .
2

Pentru oricare z avem:

f ( z + h) − f ( z ) ( z + h )( z + h ) − z z
2 2
z+h − z
= =
h h h
zh + hz + hh h
= = z + z + h.
h h

Dacă z = 0 , atunci f ′ ( 0 ) = 0 .
36 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Fie z ≠ 0 . Atunci
f ( z + h) − f ( z ) ⎛ h ⎞
f ′( z ) = lim = lim ⎜ z + z + h ⎟ = z + z
h→ 0
h∈\
h h→ 0
h∈\ ⎝
h ⎠
f ( z + ih ) − f ( z ) ⎛ ih ⎞
= lim = lim ⎜ z + z + ih ⎟ = − z + z.
h→ 0
h∈\
ih h→ 0
h∈\ ⎝
ih ⎠
De aici rezultă că f ′( z) există dacă şi numai dacă
z + z = − z + z , adică z = 0 .
Deci, f ( z ) = z
2
este diferenţiabilă numai în origine,
f ′ ( 0) = 0 .
Acest exemplu arată că o funcţie poate fi diferenţiabilă într-un
punct, dar nu este diferenţiabilă în nici o vecinătate a acelui punct.

De asemenea, părţile reală şi imaginară ale unei funcţii f de o


variabilă complexă pot avea derivate parţiale de toate ordinele
continue într-un punct şi f să nu fie diferenţiabilă în acel punct.

Ecuaţiile Cauchy-Riemann

Fie o funcţie f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) , z = x + iy .
Următoarele ecuaţii diferenţiale sunt cunoscute sub numele de
ecuaţiile Cauchy-Riemann (sau ecuaţiile D’Alembert-Euler):

⎧ ∂u ∂v
⎪ ∂x ( x, y ) = ∂y ( x, y )


⎪ ∂v ( x, y ) = − ∂u ( x, y ) .
⎪⎩ ∂x ∂y

Ecuaţiile Cauchy-Riemann ne dau o condiţie necesară, dar nu şi


suficientă, pentru diferenţiabilitatea funcţiei într-un punct.
Dumitru D. DRĂGHIA 37

Propoziţie. Dacă o funcţie f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) este


diferenţiabilă în punctul z0 = x0 + iy0 , atunci derivatele parţiale
de ordinul întâi există în punctul ( x0 , y0 ) şi satisfac ecuaţiile lui
Cauchy-Riemann în punctul ( x0 , y0 ) .

f ( z 0 + h ) − f ( z0 )
Demonstraţie. Calculăm limita raportului ,
h
întâi când h → 0 prin valori reale, apoi prin valori imaginare.

f ( z0 + h ) − f ( z0 )
f ′( z0 ) = lim
h→ 0 h
u ( x0 + h, y0 ) − u ( x0 , y0 ) v ( x0 + h, y0 ) − v ( x0 , y0 )
= lim + i ⋅ lim
h→ 0 h h→ 0 h
∂u ∂v
= ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) .
∂x ∂x

Dacă h → 0 pe axa imaginară ( ih → 0 ⇔ h → 0 ) , atunci

f ( z0 + ih) − f ( z0 )
f ′( z0 ) = lim
h→ 0 ih
u ( x0 , y0 + h) − u ( x0 , y0 ) v( x0 , y0 + h) − v( x0 , y0 )
= lim + i ⋅ lim
h→ 0 ih h → 0 ih
u ( x0 , y0 + h) − u ( x0 , y0 ) v( x0 , y0 + h) − v( x0 , y0 )
= −i ⋅ lim + lim
h→ 0 h h → 0 h
∂v ∂u
= ( x0 , y0 ) − i ( x0 , y0 ) .
∂y ∂y

Dar, funcţia f ( z ) fiind diferenţiabilă în punctul z0 , cele două


expresii trebuie să fie egale:
38 ANALIZĂ COMPLEXĂ

∂u ∂v ∂v ∂u
f ′( z0 ) = ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) = ( x0 , y0 ) − i ( x0 , y0 ) .
∂x ∂x ∂y ∂y

Egalând părţile reale şi părţile imaginare, obţinem:

⎧ ∂u ∂v
⎪ ∂x ( x0 , y0 ) = ∂y ( x0 , y0 )


⎪ ∂v ( x , y ) = − ∂u ( x , y ) .
⎪⎩ ∂x 0 0 ∂y
0 0

(Ecuaţiile Cauchy-Riemann)

Observaţie. Derivata funcţiei f ( z ) în punctul z0 este dată de


oricare din ecuaţiile următoare:

∂u ∂v
f ′( z0 ) = ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) ,
∂x ∂x

∂v ∂u
f ′( z0 ) = ( x0 , y0 ) − i ( x0 , y0 ) .
∂y ∂y

Aceste ecuaţii pot fi scrise, mai concis, astfel:

∂f
f ′( z0 ) = ( x0 , y0 ) ,
∂x

∂f
f ′( z0 ) = −i ( x0 , y0 ) .
∂y

Derivata f ′( z0 ) mai poate fi calculată cu una din următoarele


formule:
Dumitru D. DRĂGHIA 39

∂u ∂u
f ′( z0 ) = ( x0 , y0 ) − i ( x0 , y0 ) ,
∂x ∂y

∂v ∂v
f ′( z0 ) = ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) .
∂y ∂x

f ( z ) = z = x 2 + y 2 . Avem
2
Exemplu. Considerăm funcţia
u ( x, y ) = x 2 + y 2 şi v ( x, y ) = 0 şi derivatele parţiale:

∂u ∂v ∂u ∂v
( x, y ) = 2 x , ( x, y ) = 0 , ( x, y ) = 2 y şi ( x, y ) = 0 .
∂x ∂y ∂y ∂x

Observăm că ecuaţiile Cauchy-Riemann nu sunt satisfăcute pentru


z ≠ 0 . Prin urmare, f ′ ( z ) nu există, dacă z ≠ 0 .
Ecuaţiile Cauchy-Riemann sunt satisfăcute numai pentru
x = y = 0 , dar aceasta nu garantează existenţa derivatei f ′ ( 0 ) .

Satisfacerea ecuaţiilor Cauchy-Riemann într-un punct nu este


suficientă pentru diferenţiabilitatea funcţiei în acel punct. Dar, cu
anumite condiţii de continuitate, avem următoarea teoremă.

Teoremă. Fie funcţia f ( z ) = u ( x, y ) + iv ( x, y ) definită într-o


vecinătate a unui punct z0 = x0 + iy0 . Dacă derivatele parţiale de
ordinul întâi ale funcţiilor u( x, y ) şi v ( x, y ) există în acea
vecinătate, sunt continue în punctul ( x0 , y0 ) şi satisfac ecuaţiile
Cauchy-Riemann în ( x0 , y0 ) , atunci derivata f ′( z0 ) există, i.e.
f ( z ) este diferenţiabilă în z0 .
40 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Demonstraţie. Din teorema de aproximare liniară pentru funcţii


cu valori reale de două variabile reale, avem relaţiile următoare:
∂u ∂u
u ( x, y ) − u ( x0 , y0 ) = ( x0 , y0 )( x − x0 ) + ( x0 , y0 )( y − y0 )
∂x ∂y

+ε1 ( x, y )( x − x0 ) + ε 2 ( x, y )( y − y0 ),

∂v ∂v
v( x, y ) − v( x0 , y0 ) = ( x0 , y0 )( x − x0 ) + ( x0 , y0 )( y − y0 )
∂x ∂y

+ε 3 ( x, y )( x − x0 ) + ε 4 ( x, y )( y − y0 ),

unde lim
( x , y )→ ( x0 , y0 )
ε j ( x, y ) = 0 ( j = 1, 2,3, 4 ) .

Prin urmare:
f ( z ) − f ( z0 ) = u ( x, y ) − u ( x0 , y0 ) + i [ v( x, y ) − v( x0 , y0 ) ]

∂u ∂u
= ( x0 , y0 )( x − x0 ) + ( x0 , y0 )( y − y0 )
∂x ∂y

⎡ ∂v ∂v ⎤
+i ⎢ ( x0 , y0 )( x − x0 ) + ( x0 , y0 )( y − y0 ) ⎥
⎣ ∂x ∂y ⎦

+ [ε1 ( x, y ) + iε 3 ( x, y ) ] ( x − x0 )

+ [ε 2 ( x, y ) + iε 4 ( x, y ) ] ( y − y0 ).
De aici, rezultă:
Dumitru D. DRĂGHIA 41

f ( z ) − f ( z0 ) ⎡ ∂u ∂v ⎤ x − x0
= ⎢ ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) ⎥
z − z0 ⎣ ∂x ∂x ⎦ z − z0

⎡ ∂u ∂v ⎤ i ( y − y0 )
−i ⎢ ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) ⎥
⎣ ∂y ∂y ⎦ z − z0

x − x0
+ [ε1 ( x, y ) + iε 3 ( x, y ) ]
z − z0

y − y0
+ [ε 2 ( x, y ) + iε 4 ( x, y ) ] .
z − z0

Folosim ecuaţiile Cauchy-Riemann şi obţinem:

f ( z ) − f ( z0 ) ⎡ ∂u ∂v ⎤ x − x0
= ⎢ ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) ⎥
z − z0 ⎣ ∂x ∂x ⎦ z − z0

⎡ ∂u ∂v ⎤ i ( y − y0 )
+ ⎢ ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) ⎥
⎣ ∂x ∂x ⎦ z − z0

x − x0
+ [ε1 ( x, y ) + iε 3 ( x, y ) ]
z − z0

y − y0
+ [ε 2 ( x, y ) + iε 4 ( x, y ) ] .
z − z0
Apoi, după simplificare, avem:
42 ANALIZĂ COMPLEXĂ

f ( z ) − f ( z0 ) ⎡ ∂u ∂v ⎤
= ⎢ ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) ⎥
z − z0 ⎣ ∂x ∂x ⎦

x − x0
+ [ε1 ( x, y ) + iε 3 ( x, y ) ]
z − z0

y − y0
+ [ε 2 ( x, y ) + iε 4 ( x, y ) ] .
z − z0

Deoarece

x − x0 y − y0
lim ε j ( x, y ) = 0 , ≤ 1 şi ≤1,
( x , y ) → ( x0 , y0 ) z − z0 z − z0

rezultă
f ( z ) − f ( z0 ) ∂u ∂v
lim = ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) .
z → z0 z − z0 ∂x ∂x

Exemple
1). Funcţia exponenţială e z = e x ( cos y + i sin y ) ( z ∈ ^) este

diferenţiabilă şi ( e )′ = e
z z
. În acest caz u ( x, y ) = e x cos y şi
v ( x, y ) = e x sin y . Aplicăm teorema şi obţinem
f ′ ( z ) = e cos y + ie sin y , z ∈ ^ .
x x

2). Funcţia f ( z ) = z
2
este diferenţiabilă numai în origine şi
f ′ ( 0) = 0 .
Dumitru D. DRĂGHIA 43

Funcţii analitice

Analiticitatea este conceptul cel mai important pentru funcţiile


complexe.

Definiţie. O funcţie se numeşte analitică într-un punct dacă şi


numai dacă este diferenţiabilă într-o vecinătate a punctului.
O funcţie este analitică într-un domeniu dacă şi numai dacă este
diferenţiabilă în fiecare punct al domeniului.
O funcţie analitică în întreg planul complex se numeşte funcţie
întreagă.

Notă. Noţiunea de funcţie analitică este denumită şi prin termenii


sinonimi: funcţie olomorfă, funcţie regulată, funcţie monogenă.

Observaţii
(i) Mulţimea tuturor punctelor în care o funcţie dată este analitică
trebuie să fie o mulţime deschisă.
(ii) Oricare funcţie analitică este continuă în domeniul ei de
analiticitate.

Condiţii suficiente pentru analiticitatea unei funcţii într-un


domeniu rezultă din condiţii suficiente pentru diferenţiabilitatea
funcţiei într-un punct.

Teoremă. Fie o funcţie f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) definită într-un


domeniu D . Dacă u( x, y ) şi v ( x, y ) au derivate parţiale de
ordinul întâi continue care satisfac ecuaţiile Cauchy-Riemann în
toate punctele domeniului D , atunci f ( z ) este analitică în
domeniul D . ■

Notă importantă. Stabilirea analiticităţii funcţiilor elementare


este un exerciţiu foarte simplu.
44 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Polinoamele, funcţia exponenţială şi funcţiile trigonometrice sinus


şi cosinus sunt funcţii întregi.

Dacă două funcţii sunt analitice într-un domeniu D , atunci suma


şi produsul lor sunt funcţii analitice în D .

Câtul a două funcţii analitice în D este funcţie analitică în D ,


cu condiţia ca funcţia de la numitor să fie diferită de zero în D .

Dacă o funcţie f ( z ) este analitică într-un domeniu D şi g ( z )


este o funcţie analitică într-un domeniu care conţine imaginea lui
f , atunci funcţia compusă g [ f ( z )] este analitică în D .

Teoremă. Dacă o funcţie f ( z ) = u ( x, y ) + iv ( x, y ) este


analitică într-un domeniu D şi dacă f ′( z ) ≡ 0 în D , atunci
f ( z ) este constantă.

Demonstraţie. Fie f ( z ) = u( x, y ) + iv( x, y ) analitică într-un


∂u ∂u ∂v ∂v
domeniu D . Din ipoteză rezultă că = = = = 0 în D ,
∂x ∂y ∂x ∂y
deci funcţiile u ( x, y ) şi v ( x, y ) sunt constante pe oricare segment de
dreaptă din D paralel cu una din axele de coordonate. Dar oricare
două puncte din domeniul D pot fi unite printr-o linie poligonală în
interiorul domeniului ale cărei laturi sunt paralele cu axele de
coordonate. Astfel, f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) este constantă în D .

Corolar. Fie f ( z ) = u( x, y ) + iv( x, y ) analitică într-un


domeniu D . Dacă una din următoarele funcţii: u ( x, y ) , v ( x, y ) ,
f ( z ) , arg f ( z ) este constantă în D , atunci f ( z ) este
constantă.
Dumitru D. DRĂGHIA 45

Demonstraţie. Dacă partea reală u ( x, y ) sau partea imaginară


∂u ∂u ∂v ∂v
v ( x, y ) este constantă, atunci f ′( z ) = −i = + i = 0 în
∂x ∂y ∂y ∂x
D , deci f ( z ) este constantă.
Dacă funcţia modul f ( z ) , adică funcţia u 2 + v 2 este
constantă, atunci avem egalităţile următoare:

∂u ∂v ∂u ∂v
u + v = 0 şi u +v = 0 . Folosind ecuaţiile Cauchy-
∂x ∂x ∂y ∂y
∂u ∂v
Riemann, obţinem = = 0 . Deci, f ′( z ) = 0 în D .
∂x ∂y
Dacă funcţia arg f ( z ) este constantă în D , atunci u = kv , unde
k este o constantă.
Observând că Re ⎡⎣ (1 + ik ) f ⎤⎦ = u − kv = 0 , rezultă că f este
constantă.

Funcţii armonice

Vom vedea mai departe că dacă o funcţie este analitică într-un


punct, atunci are derivate de oricare ordin în acel punct.
În particular, existenţa derivatei implică continuitatea derivatei
(echivalent, continuitatea derivatelor parţiale ale părţilor reală şi
imaginară ale funcţiei).
O funcţie reală continuă U ( x, y ) , definită într-un domeniu D , se
numeşte funcţie armonică în D , dacă U ( x, y ) are derivate parţiale
de ordinul întâi şi de ordinul al doilea continue care satisfac pe D
ecuaţia lui Laplace:

∂ 2U ( x, y ) ∂ 2U ( x, y )
+ = 0.
∂x 2 ∂y 2
46 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Dacă f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) este o funcţie analitică într-un


domeniu D , atunci părţile ei reală şi imaginară sunt funcţii
armonice în D , adică

∂ 2u ∂ 2u ∂ 2v ∂ 2v
+ = 0 şi + = 0.
∂x 2 ∂y 2 ∂x 2 ∂y 2

Funcţia v este, prin definiţie, o funcţie armonică conjugată a


funcţiei u .
Deci, dacă f ( z ) = u ( x, y ) + iv ( x, y ) este analitică în D , atunci
v este o funcţie armonică conjugată a funcţiei u .
Reciproc, dacă v este o funcţie armonică conjugată a funcţiei u
în D , atunci funcţia f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) este analitică în D .
În consecinţă, o funcţie f ( z ) = u( x, y ) + iv ( x, y ) este analitică
într-un domeniu D dacă şi numai dacă v este o funcţie armonică
conjugată a funcţiei u în D .

Dacă v este o funcţie armonică conjugată a funcţiei u într-un


domeniu D , nu este în general adevărat că u este o funcţie armonică
conjugată a funcţiei v în D . Exemplu. Fie funcţia întreagă
f ( z ) = z 2 . Atunci v ( x, y ) = 2 xy este o armonică conjugată a lui
u ( x, y ) = x 2 − y 2 , dar u nu poate fi o armonică conjugată a lui v ,
întrucât funcţia v + iu nu este analitică peste tot.

O funcţia v este o funcţie armonică conjugată a unei funcţiei u


într-un domeniu D dacă şi numai dacă funcţia u este o funcţie
armonică conjugată a funcţiei − v în D .
4

INTEGRALA COMPLEXĂ. TEOREMA LUI CAUCHY

Curbe şi domenii
Integrala unei funcţii complexe continue de o variabilă reală
Integrala unei funcţii complexe de o variabilă complexă
Antiderivate (Primitive)
Teorema integrală a lui Cauchy (Teorema Cauchy-Goursat)

Curbe

Fie planul complex finit.

• O curbă continuă în planul complex este definită


parametric de o funcţie complexă continuă
z (t ) = x(t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b (adică, x (t ) şi y (t ) sunt
funcţii reale continue, de variabilă reală t ). Notăm C curba
definită de z (t ) = x(t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b . Punctul z (a ) se
numeşte punctul iniţial al curbei C , iar punctul z (b) se
numeşe punctul terminal al curbei C .
• O curbă C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , se numeşte curbă
închisă dacă punctul iniţial z ( a ) coincide cu punctul
terminal z (b) , i.e. z (a ) = z (b) .
• O curbă C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , se numeşte curbă
simplă dacă a < t1 < b, a < t2 < b şi t1 ≠ t2 implică
z (t1 ) ≠ z (t2 ) , adică dacă nu se autointersectează.
48 ANALIZĂ COMPLEXĂ

• O curbă care este simplă şi închisă se numeşte curbă simplă


închisă sau curbă Jordan.
• O curbă Jordan împarte planul în două domenii disjuncte: un
domeniu mărginit, numit interiorul curbei şi un domeniu
nemărginit, numit exteriorul curbei. Curba este frontiera
fiecăruia dintre cele două domenii.
• O curbă C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , se numeşte curbă
netedă dacă derivata sa z ′(t ), a ≤ t ≤ b , este continuă şi
z′(t ) ≠ 0, a ≤ t ≤ b .
• O curbă care are derivată continuă pe porţiuni se numeşte
contur (sau curbă netedă pe porţiuni, sau drum).
• Oricare linie poligonală este un contur.
• Cercurile, poligoanele (triunghiurile, dreptunghiurile etc.)
sunt contururi simple închise.
• “Suma” a două curbe C1 şi C2 este o curbă C formată
astfel încât punctul terminal al curbei C1 coincide cu punctul
iniţial al curbei C2 . Scriem C = C1 + C2 .
• Oricare contur C poate fi exprimat ca suma unui număr finit
de curbe netede C = C1 + C2 + ⋅⋅ ⋅ + Cn .
• Notăm în felul următor: −C : z (a + b − t ), a ≤ t ≤ b ,
conturul C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , dar parcurs în
sens opus.
• Lungimea unei curbe C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , este


n
marginea superioară a tuturor sumelor k =1
z (tk ) − z (tk −1 ) ,
unde a = t0 < t1 < t2 < ⋅⋅⋅ < tn = b .
• Dacă lungimea unei curbe este finită, curba se numeşte
curbă rectificabilă.
• Dacă o curbă nu este contur, atunci lungimea ei poate să nu
fie finită.
• Oricare contur este rectificabil.
• Fie C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , o curbă netedă.
Dumitru D. DRĂGHIA 49
b
Lungimea curbei C este dată de formula L = ∫
a
z ′(t ) dt .
• Lungimea unei curbei netede este invariantă faţă de
schimbarea reprezentării ei parametrice.

Fie C : z (t ), a ≤ t ≤ b şi C : Z (r ), c ≤ r ≤ d două parametrizări


ale curbei netede C . Considerăm o funcţie reală h : [ c, d ] → [ a, b ]
continuă, cu derivata continuă şi pozitivă, care aplică intervalul [ c, d ]
pe intervalul [ a , b ] . Un exemplu de astfel de funcţie este funcţia
b−a ad − bc
h( r ) = ⋅r + , c≤r≤d .
d −c d −c
Scriem t = h( r ), c ≤ r ≤ d . Atunci
Z ( r ) = z (h( r )), c ≤ r ≤ d şi Z ′(r ) = z ′(h(r ))h′(r ), c ≤ r ≤ d ,
b d d
L = ∫ z ′(t ) dt = ∫ z ′(h ( r )) h′ ( r ) dr = ∫ Z ′(r ) dr .
a c c

• Un segment de dreaptă [ z0 , z1 ] este reprezentat prin ecuaţia


z (t ) = z0 + t ( z1 − z0 ), 0 ≤ t ≤ 1 ,
sau
z (t ) = (1 − t ) z0 + tz1 , 0 ≤ t ≤ 1 .
• Lungimea unui segment [ z0 , z1 ] este dată de formula
1 1
L = ∫ z ′(t ) dt = ∫ z1 − z0 dt = z1 − z0 .
0 0

Exemple de curbe

(1) C1 : z1 (t ) = eit = cos t + i sin t , 0 ≤ t ≤ 2π ;

(2) C2 : z2 (t ) = e − it = cos t − i sin t , 0 ≤ t ≤ 2π ;

(3) C3 : z3 (t ) = − eit = − cos t − i sin t , 0 ≤ t ≤ 2π ;


50 ANALIZĂ COMPLEXĂ

(4) C4 : z4 (t ) = −e − it = − cos t + i sin t , 0 ≤ t ≤ 2π ;

(5) C5 : z5 (t ) = eit , 0 ≤ t ≤ π ;

(6) C6 : z6 (t ) = e 2it , 0 ≤ t ≤ π 2 ;

(7) C7 : z7 (t ) = e 2it , 0 ≤ t ≤ 2π .

Primele patru curbe sunt curbe simple închise şi reprezintă cercul


unitate. Ele diferă una de alta prin punctul iniţial sau prin sens.
Curbele C1 , C2 au punctul iniţial (1,0 ) , pe când curbele C3 , C4 au
punctul iniţial ( −1,0 ) .
Curbele C6 şi C7 nu sunt curbe simple deoarece sunt parcurse de
două ori.
Curbele C1 , C3 sunt orientate în sens pozitiv, iar C2 , C4 au
orientarea în sensul negativ.
Curbele C5 : z5 (t ) = eit , 0 ≤ t ≤ π , C6 : z6 (t ) = e 2it , 0 ≤ t ≤ π 2
diferă în sens formal deoarece iau naştere din parametrizări diferite,
dar reprezintă amândouă semicercul unitate din semiplanul superior şi
au aceeaşi lungime π .
Curbele C1 : z1 (t ) = eit , 0 ≤ t ≤ 2π , C7 : z7 (t ) = e 2it , 0 ≤ t ≤ 2π
reprezintă amândouă cercul unitate, dar lungimea curbei C1 este 2π ,
iar lungimea curbei C7 este 4π .

Domenii

• O mulţime S din planul complex se numeşte convexă dacă


pentru oricare două puncte z , w ∈ S , segmentul [ z , w] este
conţinut în S .
Dumitru D. DRĂGHIA 51

• Discurile şi interioarele dreptunghiurilor sunt exemple de


mulţimi convexe.
• O mulţime S din planul complex se numeşte stelată dacă
există un punct z0 în S astfel încât, pentru oricare punct z
din S , segmentul [ z0 , z ] este conţinut în S .
• Oricare mulţime stelată este conexă.
• Un domeniu D se numeşte domeniu simplu conex dacă toate
punctele din interiorul oricărei curbe simple închise inclusă
în D sunt puncte ale lui D .
• Mulţimea punctelor interioare unui contur simplu închis este
domeniu simplu conex.
• Frontiera C a unui domeniu are o orientare pozitivă, sau
este parcursă în sens pozitiv, dacă o persoană care ar merge
pe frontieră ar avea totdeauna domeniul în stânga sa.
• Frontiera unui disc are orientare pozitivă dacă este parcursă
în sensul contrar acelor de ceasornic şi orientare negativă
dacă este parcursă în sensul acelor de ceasornic.
• Dacă o curbă simplă închisă este dată fără a specifica
domeniul, atunci presupunem că domeniul este interiorul
curbei, iar sensul pozitiv este sensul contrar acelor de
ceasornic.

Oricare domeniu dublu conex poate fi “transformat” în


domeniu simplu conex.

Considerăm un domeniu dublu conex cu frontiera C formată


din frontiera exterioară C1 şi o frontieră interioară C2 . Construim
segmentul de dreaptă AB , numit tăietură, care uneşte C1 cu C2 .
Atunci domeniul mărginit de conturul C1 , segmentul de dreaptă
AB , conturul C2 şi segmentul de dreaptă BA este simplu conex.
Frontiera C este “transformată” în suma de curbe:

C = C1 + AB + C2 + BA = C1 + AB + C2 − AB = C1 + C2 .
52 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Exemple de domenii

(1) Oricare disc circular { z ∈ : 0 ≤ z − z0 < r} (interiorul unui


cerc) este un domeniu simplu conex.
(2) Oricare mulţime deschisă şi stelată este domeniu simplu
conex.
(3) Un disc punctat { z ∈ : 0 < z − z0 < r} (interiorul unui
cerc, exclusiv centrul cercului) nu este domeniu simplu conex.
(4) Exteriorul unui cerc { z ∈ : z − z0 > r} nu este domeniu
simplu conex.
(5) O coroană circulară {z ∈ : r < z − z0 < R} (domeniul
cuprins între două cercuri concentrice) este domeniu dublu conex.

Notă importantă. Termenul ”sensul pozitiv” nu este echivalent


cu termenul “sensul contrar acelor de ceasornic”.
Pentru o coroană circulară, sensul pozitiv de-a lungul cercului
exterior este sensul contrar acelor de ceasornic, pe când sensul pozitiv
de-a lungul cercului interior este sensul acelor de ceasornic.

Integrala unei funcţii complexe continue de o variabilă reală

Definim integrala unei funcţiei complexe continue de o variabilă


reală f (t ) = f1 (t ) + if 2 (t ) , a ≤ t ≤ b , prin egalitatea:

b b b

∫ f (t ) dt = ∫ f (t ) dt + i ∫ f (t ) dt .
a a
1
a
2

b b b b
Avem: Re ∫ f (t ) dt = ∫ Re f (t ) dt şi Im ∫ f (t ) dt = ∫ Im f (t ) dt .
a a a a
Dumitru D. DRĂGHIA 53

Din definiţie rezultă proprietatea de liniaritate a integralei:


b b b
∫ ( cf (t ) + g (t ) ) dt = c ∫
a a
f (t ) dt + ∫ g (t ) dt , c ∈ .
a

Integrala funcţiei complexe continue de o variabilă reală are


următoarea proprietate importantă.

Propoziţie. Fie f (t ) , a ≤ t ≤ b , o funcţiei complexă continuă de


o variabilă reală. Atunci

b b

∫ f (t ) dt ≤ ∫
a a
f (t ) dt .

⎛b ⎞
Demonstraţie. Dacă notăm α = Arg ⎜ ∫
⎝a
f ( t ) dt ⎟ , rezultă că

b b b


a
f (t ) dt = e − iα ∫ f (t ) dt = ∫ e −iα f (t ) dt =
a a

⎛ b − iα ⎞ b
= Re ⎜ ∫ e f (t ) dt ⎟ = ∫ Re ( e − iα f (t ) ) dt ≤
⎝a ⎠ a

b b b
≤∫e − iα
f (t ) dt = ∫ e − iα
f (t ) dt = ∫ f (t ) dt.
a a a
54 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Integrala unei funcţii complexe de o variabilă complexă

Fie o curbă netedă C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b .


Dacă f ( z ) este o funcţie complexă continuă pe C , atunci
f ( z (t )) z′(t ) este continuă pentru a ≤ t ≤ b .

Definiţie. Integrala unei funcţiei complexe continue f ( z ) pe o


curbă netedă C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , este definită de
egalitatea:
b


C
f ( z ) dz = ∫
a
f ( z ( t )) z ′( t ) dt .

Un avantaj al definiţiei de mai sus este că ne dă posibilitatea să


folosim proprietăţile integralei Riemann.
Integrandul f ( z (t )) z ′(t ) dt poate fi obţinut prin substituţia
formală z = z (t ) , dz = z′(t )dt în f ( z ) dz .
Observăm că, în cazul special în care curba este intervalul real
[ ] : z (t ) = t , a ≤ t ≤ b , definiţia integralei coincide cu definiţia
a , b
integralei funcţiei complexe continue de o variabilă reală dată mai sus:

b b b
∫ a
f (t ) dt = ∫ Re f (t ) dt + i ∫ Im f (t ) dt .
a a

Proprietăţi ale integralei complexe

Propoziţie. Dacă C : z (t ), a ≤ t ≤ b şi C : Z (r ), c ≤ r ≤ d , sunt

două parametrizări ale unei curbei C , atunci


b d
∫a
f ( z (t )) z ′(t ) dt = ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( Z (r )) Z ′(r ) dr .
C c

(Integrala este independentă de parametrizarea curbei).


Dumitru D. DRĂGHIA 55

Demonstraţie. Considerăm o funcţie reală h continuă, cu


derivata continuă şi pozitivă, care aplică intervalul [ c, d ] pe intervalul
b−a ad − bc
[a, b] . De exemplu, h( r ) =
⋅r + . Dacă scriem
d −c d −c
t = h( r ), c ≤ r ≤ d , noua parametrizare a curbei C este
Z ( r ) = z (h( r )), c ≤ r ≤ d . Atunci valoarea a integralei este
b d
∫C
f ( z ) dz = ∫ f ( z (t )) z ′(t ) dt = ∫ f ( z (h(r )) z ′(h(r )) h′(r ) dr
a c
d
= ∫ f ( Z (r )) Z ′(r ) dr.
c

Propoziţie. Fie C : z (t ), a ≤ t ≤ b , o curbă netedă. Fie două


subintervale [ a , c ] şi [ c, b ] ale intervalului [ a, b ] ; fie C1 şi C2
restricţiile curbei C la subintervalele [ a , c ] şi [ c, b ] , respectiv.
Fie f ( z ) o funcţie continuă pe curba netedă C . Atunci


C1 +C2
f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz + ∫
C1 C2
f ( z ) dz .

b
Demonstraţie. Avem ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z (t )) z′(t ) dt =
C a

c b
=∫ f ( z (t )) z ′(t ) dt + ∫ f ( z (t )) z ′(t ) dt = ∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz.
a c C1 C2

Teoremă. Fie C un contur cu lungimea L şi f ( z ) o funcţie


continuă pe C , cu f ( z ) ≤ M pe C . Atunci

∫ f ( z ) dz ≤ ∫
C C
f ( z ) dz ≤ ML .
56 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Demonstraţie. Dacă C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , este


parametrizarea conturului C , atunci

b b


C
f ( z ) dz = ∫
a
f ( z (t )) z ′(t ) dt ≤ ∫ f ( z (t )) z ′(t ) dt =
a
b
= ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z (t )) z ′(t ) dt ≤
C a
b
≤ M ∫ z ′(t ) dt = ML.
a

În consecinţă, ∫ f ( z ) dz ≤ ∫
C C
f ( z ) dz ≤ ML .

Propoziţie. Fie −C conturul C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b ,


parcurs în sens opus. Atunci

−C
∫ f ( z ) dz = − ∫ f ( z ) dz .
C

Demonstraţie. Fie conturul C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b .


Pentru a obţine conturul −C , parcurs în sens invers sensului în care
este parcurs conturul C , facem schimbarea de variabilă
s = a + b − t , a ≤ t ≤ b . Atunci avem:
b

∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z (a + b − t )) z ′(a + b − t ) ( −1) dt =
−C a
a a
= − ∫ f ( z ( s )) z ′( s ) ( −ds ) = ∫ f ( z ( s )) z ′( s ) ds =
b b
b
= − ∫ f ( z ( s )) z ′( s ) ds = − ∫ f ( z ) dz.
a C
Dumitru D. DRĂGHIA 57

Exemplu. Calculăm ∫
z =r
z n dz , pentru n întreg.

Fie z ( t ) = reit , 0 ≤ t ≤ 2π , parametrizarea cercului z = r .


Atunci
2π 2π

∫ ( re )
i ( n +1)t it n
∫ ∫e
n +1
z dz = ir
n
dt = ireit dt
z =r 0 0

∫ ⎡⎣cos ( n + 1) t + i sin ( n + 1) t ⎤⎦ dt.


n +1
= ir
0

1
Rezultă că ∫ z n dz = 0 ( n ≠ −1) ; ∫ dz = 2π i .
z =r z =r
z

Valoarea acestei integrale este independentă de raza cercului.

Observaţie. Fie f ( z ) = u ( x, y ) + iv( x, y ) o funcţie complexă


continuă pe un contur parametrizat C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b .
Dacă notăm u = u( x (t ), y (t )) , v = v ( x (t ), y (t )) , dx = x′(t )dt
şi dy = y ′(t )dt , avem:

b b
∫C
f ( z ) dz = ∫ f ( z (t )) z ′(t ) dt = ∫ (u + iv)(dx + idy ) =
a a

b b
= ∫ udx − vdy + i ∫ udy + vdx.
a a

Deci, integrala complexă pe un contur se exprimă în termenii a


două integrale reale pe contur:
58 ANALIZĂ COMPLEXĂ

∫ f ( z ) dz = ∫ u( x, y )dx − v( x, y )dy + i ∫ u( x, y )dy + v( x, y )dx ,


C C C

Această ecuaţie poate fi luată ca definiţie a integralei complexe.

Antiderivate (Primitive)

Prin definiţie, o antiderivată (sau primitivă) a unei funcţii f este


o funcţie diferenţiabilă F astfel încât F ′ = f .

Observaţie. Dacă f : D → este o funcţie continuă pe un


domeniu D ⊆ şi dacă F , G : D → sunt primitive ale funcţiei
f în domeniul D , atunci diferenţa F − G este o constantă în D .

Teoremă. Fie f : D → este o funcţie continuă pe un domeniu


D⊆ şi C : z (t ) = x(t ) + iy (t ) , a ≤ t ≤ b , un contur în
domeniul D . Dacă există o primitivă a funcţiei f ( z ) , atunci

∫ f ( z ) dz = F ( z(b)) − F ( z(a )) .
C
În particular, dacă C este un contur închis, atunci

∫C
f ( z ) dz = 0 .

Demonstraţie. Întrucît F ( z ) are derivata continuă f ( z ) în D ,


rezultă următoarele egalităţi:
b

C
f ( z ) dz = ∫ F ′( z ) dz = ∫ F ′( z (t )) z ′(t ) dt =
C a

b d
=∫ ( F ( z (t )) ) dt = F ( z (b)) − F ( z (a)).
a dt
Dumitru D. DRĂGHIA 59

Observaţie. De-a lungul oricărui contur cu punctul iniţial


z0 = z ( a ) şi punctul terminal z1 = z ( b ) , avem
z1

z0
f ( z ) dz = F ( z1 ) − F ( z0 ) .

Spre deosebire de cazul funcţiilor reale de o variabilă reală, în


cazul complex, continuitatea funcţiei f ( z ) nu este condiţie suficientă
pentru existenţa unei antiderivate (primitive).

Exemplu. Funcţia f ( z ) = z este continuă pe , dar


2π 2π

∫ ∫ re ∫ dt = 2π ir .
− it
z dz = ⋅ ire dt = ir
it 2 2

z =r 0 0

Teoremă. Fie f : D → o funcţie continuă pe un domeniu


D⊆ şi fie C : z (t ) = x(t ) + iy (t ) , a ≤ t ≤ b , un contur în
domeniul D . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) există F : D → astfel încât F ′ = f ,
(ii) dacă C este închis, atunci ∫
C
f ( z ) dz = 0 ;
(iii) ∫C
f ( z ) dz depinde numai de punctele iniţial şi terminal ale
conturului C .

Demonstraţie. Arătăm că ( i ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( iii ) ⇒ ( i ) .

( i ) ⇒ ( ii ) : Aceasta rezultă din teorema precedentă.


( ii ) ⇒ ( iii ) : Presupunem că C1 şi C2 sunt contururi cu acelaşi
punct iniţial şi cu acelaşi punct final. Cosiderăm conturul
C = C1 − C2 . Acesta este contur închis.
Deci, din ( ii ) rezultă ∫ f ( z ) dz = 0 .
C
60 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Astfel, avem:

0 = ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz − ∫ f ( z ) dz .
C C1 − C2 C1 C2

Deci, ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz şi ( iii ) este adevărată.


C1 C2

( iii ) ⇒ ( i ) : Definim o funcţie


F şi arătăm că este diferenţiabilă
şi că F ′ = f , adică F este o primitivă a lui f .
Fixăm z0 ∈ D . Pentru oricare z ∈ D există un contur cu punctul
iniţial z0 şi cu punctul terminal z .
z
Definim F ( z ) = ∫ f ( w) dw . Arătăm că F ′ ( z ) = f ( z ) .
z0

Întrucât D este domeniu, există ε > 0 , astfel încât dacă h < ε ,


atunci segmentul de dreaptă [ z , z + h] este conţinut în D .
Atunci
z
F ( z + h ) = ∫ f ( w ) dw + ∫ f ( w ) dw ,
z0 [ z , z + h]

adică
F ( z + h) − F ( z ) 1
= ⋅∫ f ( w ) dw .
h h [ z , z + h]
Întrucât
f ( z) f (z)
∫[ z , z + h] h
dw =
h
(( z + h ) − z ) = f ( z ) ,
rezultă că
F ( z + h) − F ( z ) f ( w) − f ( z )
− f (z) = ∫ dw .
h [ z , z + h] h
Dumitru D. DRĂGHIA 61

Atunci

F ( z + h) − F ( z ) 1
− f ( z) ≤ ∫[ f ( w ) − f ( z ) dw ≤
h h z , z + h]

1
≤ ⋅ h ⋅ sup f ( w ) − f ( z ) =
h w∈[ z , z + h ]

= sup f ( w) − f ( z ) .
w∈[ z , z + h ]

Trecând la limită pentru h → 0 , obţinem F ′ ( z ) = f ( z ) în D .

Mai departe vom folosi această teoremă.

Teorema integrală a lui Cauchy

Teorema integrală a lui Cauchy este teorema fundamentală a


integrării complexe. Ea este numită şi teorema Cauchy-Goursat.

Teorema lui Cauchy afirmă:


Integrala unei funcţii analitice pe un contur închis într-un
domeniu simplu conex este egală cu zero,
sau, echivalent,
Integrala unei funcţii analitice pe un contur într-un domeniu
simplu conex depinde numai de punctele iniţial şi terminal ale
conturului.
Acest rezultat este dat, mai întâi, pentru un dreptunghi, apoi
pentru un cerc, în al treilea rând, pentru un contur închis inclus într-un
domeniu simplu conex.
62 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Teorema lui Goursat. Dacă f ( z ) este o funcţie analitică într-un

domeniu care conţine un dreptunghi C şi interiorul său, atunci

∫ f ( z ) dz = 0 .
C

Demonstraţie. Împărţim domeniul dreptunghiular cu frontiera C


în patru domenii dreptunghiulare congruente, cu frontierele
dreptunghiuri C1 , C2 , C3 , C4 congruente. Atunci

∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz + ∫
C C1 C2 C3 C4
f ( z ) dz ,

de unde rezultă inegalitate următoare:

∫ f ( z ) dz ≤ ∫ f ( z ) dz + ∫
C C1 C2
f ( z ) dz + ∫ f ( z) dz + ∫
C3 C4
f ( z ) dz .

Există cel puţin una din integralele din partea dreaptă, pe care o

notăm ∫ C( )
1
f ( z ) dz , astfel încât


C
f ( z ) dz ≤ 4 ∫C( )
1
f ( z ) dz .

(1)
Apoi repetăm procedeul de mai sus pentru C şi observăm că
pentru cel puţin unul din cele patru dreptunghiuri, pe care îl notăm

C ( 2) , avem inegalităţile:

∫C
f ( z ) dz ≤ 4 ∫
C( )
1
f ( z ) dz ≤ 42 ∫
C( )
2
f ( z ) dz .
Dumitru D. DRĂGHIA 63

Continuând nelimitat procedeul, obţinem un şir de dreptunghiuri

{C ( ) } şi un şir de integrale {∫
n
C( )
n }
f ( z ) dz , cu proprietăţile:

∫ C
f ( z ) dz ≤ 4 ∫
C( )
1
f ( z ) dz ≤ ≤ 4n ∫
C( )
n
f ( z ) dz ≤ ,

K (1) ⊃ K ( 2) ⊃ K ( 3) ⊃ ⊃ K ( n ) ⊃ K ( n +1) ⊃ ,
( n)
unde am notat cu K , pentru fiecare n , reuniunea domeniului
( n)
dreptunghiular cu frontiera sa C .

Conform teoremei lui Cantor, ∩ K ( ) = { z0 } .
n

n =1

Deoarece f ( z ) este analitică în z0 , avem

f ( z ) = f ( z0 ) + f ′ ( z0 )( z − z0 ) + η ( z )( z − z0 ) , cu

lim η ( z ) = 0 .
z → z0

Întegrând, obţinem

∫ f ( z ) dz = ∫ ⎡⎣ f ( z0 ) + f ′ ( z0 )( z − z0 ) + η ( z )( z − z0 ) ⎤⎦ dz =
C( ) C( )
n n

=∫ f ( z0 ) dz + ∫ f ′ ( z0 )( z − z0 ) dz +
C( ) C( )
n n

+ ∫ ( n) η ( z )( z − z0 ) dz = ∫ ( n) η ( z )( z − z0 ) dz.
C C

Prin urmare, pentru ε > 0 oarecare şi pentru n suficient de mare,

dL
∫ f ( z ) dz ≤ ∫ η ( z ) z − z0 dz < ε d n Ln = ε ,
C( ) C( ) 4n
n n
64 ANALIZĂ COMPLEXĂ
( n)
unde d n , Ln sunt diagonala şi perimetrul dreptunghiului C , pentru

fiecare n , iar d , L sunt diagonala şi perimetrul dreptunghiului C .


Deci,

∫C
f ( z ) dz ≤ 4n ∫
C( )
n
f ( z ) dz ≤ dLε ,

de unde rezultă că ∫
C
f ( z ) dz = 0 .

Teorema următoare arată că o funcţie analitică într-un disc închis


are o primitivă şi, prin urmare, teorema lui Cauchy este adevărată
pentru un cerc.

Teoremă. Dacă f ( z ) este o funcţie analitică într-un domeniu D

{
care conţine un disc închis z : z − z0 ≤ r , atunci }


z − z0 = r
f ( z ) dz = 0 .

Demonstraţie. Este suficient să demonstrăm că f ( z ) are o


primitivă pe un domeniu care conţine discul închis z : z − z0 ≤ r . { }
Există r ′ > r cu proprietatea z − z0 < r ′ ⇒ z ∈ D .

{
Arătăm că f ( z ) are o primitivă pe domeniul z : z − z0 < r ′ . }
Pentru aceasta alegem un punct oarecare z = x + iy în discul
{
deschis z : z − z0 < r ′ . }
Fie C1 conturul format din segmentul de dreaptă orizontal de la
punctul z0 = x0 + iy0 la punctul x + iy0 , urmat de segmentul de
dreaptă vertical de la punctul x + iy0 la punctul z = x + iy .
Dumitru D. DRĂGHIA 65

Fie, de asemenea C2 conturul format din segmentul de dreaptă


vertical de la punctul z0 = x0 + iy0 la punctul x0 + iy , urmat de
segmentul de dreaptă orizontal de la punctul x0 + iy la punctul
z = x + iy .
Cele două contururi formează un dreptunghi cu laturile paralele cu
axele de coordonate.
x y
Definim F ( z ) = ∫
C1
f ( z ) dz = ∫ f (t + iy0 ) dt + ∫ f ( x + it )i dt .
x0 y0

Deoarece integrala de-a lungul fiecărui dreptunghi este zero,


rezultă:
0=∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz
C1 − C2 C1 − C2

= ∫ f ( z ) dz − ∫ f ( z ) dz.
C1 C2

Adică, ∫C1
f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz .
C2

y x
Deci, F ( z ) = ∫C2
f ( z ) dz = ∫ f ( x0 + it )i dt + ∫ f (t + iy ) dt .
y0 x0

Calculăm derivatele parţiale:


∂F ( z ) ∂
∂y
=
∂y (∫ y

y0 )
f ( x + it )i dt = if ( x + iy ) = if ( z ) ,

∂F ( z ) ∂
∂x
=
∂x (∫x0
x
)
f (t + iy ) dt = f ( x + iy ) = f ( z )

şi obţinem ecuaţiile Cauchy-Riemann pentru F ( z ) :


66 ANALIZĂ COMPLEXĂ

∂F ( z ) ∂F ( z )
= −i = f ( z) .
∂x ∂y
Din continuitatea funcţiei f ( z ) rezultă continuitatea derivatelor
parţiale ale funcţiei F ( z ) .
Deci, F ( z ) este analitică în punctul z .
{ }
Întrucât z este oarecare în discul z : z − z0 < r ′ , rezultă că

{
funcţia F ( z ) este analitică în întreg discul z : z − z0 < r ′ . }
∂F
În concluzie, F ′( z ) = = f ( z ) în { z : z − z0 < r ′} ,
∂x

{
adică f ( z ) are o primitivă pe discul z : z − z0 < r ′ . }
Având în vedere o observaţie la teorema din paragraful precedent,

rezultă că ∫
z − z0 = r
f ( z ) dz = 0 .

Integrala unei funcţii analitice de-a lungul unei curbe continue

Existenţa unei primitive locale (i.e. pe un disc) pentru o funcţie


analitică ne sugerează o definiţie a integralei funcţiei de-a lungul unei
curbe continue oarecare (nu neapărat netedă).

Fie C : z (t ) = x (t ) + iy (t ), a ≤ t ≤ b , o curbă continuă într-o


mulţime deschisă G ⊆ .
Există o partiţie a = t0 < t1 < t2 < < tn = b a intervalului [ a, b ]
şi o acoperire finită { D0 , D1 , D2 , , Dn } a curbei C cu discuri, unde
Dk este un disc centrat în z ( tk ) astfel încât:
Dumitru D. DRĂGHIA 67

z ([tk , tk +1 ]) ⊂ Dk ⊂ G ( k = 0,1, 2, , n − 1) .
Presupunem curba C : z (t ), a ≤ t ≤ b , netedă pe porţiuni, adică,
pentru k = 0,1, 2, , n − 1 , restricţia Ck : zk (t ), tk ≤ t ≤ tk +1 a curbei
C : z (t ), a ≤ t ≤ b la intervalul [tk , tk +1 ] este de clasă C1 .
Fie f o funcţie analitică pe G .
Dacă Fk este o primitivă a funcţiei f pe discul Dk , atunci avem
n −1 n −1

∫ f ( z ) dz = ∑ ∫ f ( z ) dz = ∑ ⎡⎣ Fk ( z ( tk +1 ) ) − Fk ( z ( tk ) ) ⎤⎦ .
C k = 0 Ck k =0

Astfel, chiar dacă funcţia f nu are o primitivă pe întreaga


mulţime deschisă G , integrala sa poate fi exprimată în funcţie de
primitive locale.

Propoziţie. Fie C : z (t ), a ≤ t ≤ b , o curbă continuă oarecare


într-o mulţime deschisă G . Fie a = t0 < t1 < t2 < < tn = b o
partiţie a intervalului [ a, b ] şi fie discurile Dk ⊂ G astfel încât
z ([tk , tk +1 ]) ⊂ Dk , k = 0,1, 2, , n − 1 . Fie f o funcţie analitică
pe G şi Fk o primitivă a funcţiei f pe discul Dk
( k = 0,1, 2, , n − 1) . Atunci suma
n −1

∑ ⎡⎣ F ( z ( t ) ) − F ( z ( t ) )⎤⎦
k =0
k k +1 k k

este independentă de alegerile partiţiilor intervalului [ a, b ] ,


discurilor Dk şi primitivelor Fk pe Dk .

Demonstraţie. Fie a = t0 < t1 < t2 < < tn = b o partiţie a


intervalului [ a, b ] . Fie discurile Dk ⊂ G şi Ek ⊂ G astfel încât
68 ANALIZĂ COMPLEXĂ

z ([tk , tk +1 ]) ⊂ Dk şi z ([tk , tk +1 ]) ⊂ Ek ( k = 0,1, 2, , n − 1) . Fie Fk


o primitivă a funcţiei f pe discul Dk şi fie Gk o primitivă a funcţiei
f pe discul Ek . Atunci Fk şi Gk sunt primitive pe mulţimea
deschisă şi conexă Dk ∩ Ek . Deoarece Fk − Gk este constantă pe
Dk ∩ Ek , rezultă că

Fk ( z ( tk +1 ) ) − Fk ( z ( tk ) ) = Gk ( z ( tk +1 ) ) − Gk ( z ( tk ) )

( k = 0,1, 2, , n − 1) .

Deci, dată o partiţie a intervalului [ a, b ] , atunci valoarea expresiei


n −1

∑ ⎡⎣ F ( z ( t ) ) − F ( z ( t ) )⎤⎦
k =0
k k +1 k k este independentă de alegerile

primitivelor şi alegerile discurilor.

[ a, b] , există o
Pentru două partiţii oarecare ale intervalului
rafinare comună. Observăm că pentru un subinterval [tk , tk +1 ] , în care
a fost inserat un punct c , avem:

Fk ( z ( tk +1 ) ) − Fk ( z ( tk ) ) =

= ⎡⎣ Fk ( z ( tk +1 ) ) − Fk ( z ( c ) ) ⎤⎦ + ⎡⎣ Fk ( z ( c ) ) − Fk ( z ( tk ) ) ⎤⎦ .

Deci, suma în raport cu noua partiţie păstrează aceeaşi valoare.

Având în vedere rezultatul de mai sus dăm următoarea definiţie.

Definiţie. Fie f o funcţie analitică pe o mulţime deschisă G .


Pentru o curbă continuă C : z (t ), a ≤ t ≤ b , în G , definim integrala:
Dumitru D. DRĂGHIA 69
n −1

∫ f ( z ) dz = ∑ ⎡⎣ Fk ( z ( tk +1 ) ) − Fk ( z ( tk ) ) ⎤⎦,
C k =0

oricare ar fi partiţia a = t0 < t1 < t2 < < tn = b a intervalului [ a, b ] ,


oricare ar fi discurile Dk ⊂ G astfel încât z [tk , tk +1 ] ⊂ Dk şi ( )
oricare ar fi Fk o primitivă a lui f pe Dk , k = 0,1, 2, , n −1 .

Lemă. Fie C0 : z0 (t ), a ≤ t ≤ b şi C1 : z1 (t ), a ≤ t ≤ b două


curbe continue într-o mulţime deschisă G , care au acelaşi punct
iniţial şi acelaşi punct final. Presupunem că există o partiţie
a = t0 < t1 < t2 < < tn = b a intervalului [ a, b ] şi există un disc
Dk ⊂ G astfel încât z0 ([tk , tk +1 ]) ⊂ Dk şi z1 ([tk , tk +1 ]) ⊂ Dk ,
k = 0,1, 2, , n − 1 . Fie f analitică pe G . Atunci

∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz .
C0 C1

Demonstraţie. Dacă Fk o primitivă a funcţiei f pe discul Dk


( k = 0,1, 2, , n − 1) , atunci Fk şi Fk +1 sunt primitive ale funcţiei f
pe mulţimea deschisă şi conexă Dk ∩ Dk +1 .
Astfel, Fk +1 − Fk este funcţia constantă pe Dk ∩ Dk +1 ,

z0 ( tk +1 ) ∈ Dk ∩ Dk +1 şi z1 ( tk +1 ) ∈ Dk ∩ Dk +1 , k = 0,1, 2, , n −1 .
În consecinţă,
Fk +1 ( z0 ( tk +1 ) ) − Fk +1 ( z1 ( tk +1 ) ) = Fk ( z0 ( tk +1 ) ) − Fk ( z1 ( tk +1 ) )

( k = 0,1, 2, , n − 1) .
Astfel, avem egalităţile:
70 ANALIZĂ COMPLEXĂ

∫ f ( z ) dz − ∫ f ( z ) dz =
C0 C1

{ }
n −1
= ∑ ⎡⎣ Fk ( z0 ( tk +1 ) ) − Fk ( z1 ( tk +1 ) ) ⎤⎦ − ⎡⎣ Fk ( z0 ( tk ) ) − Fk ( z1 ( tk ) ) ⎤⎦
k =0

= ⎡⎣ Fn −1 ( z0 ( tn ) ) − Fn −1 ( z1 ( tn ) ) ⎤⎦ − ⎡⎣ F0 ( z0 ( t0 ) ) − F0 ( z1 ( t0 ) ) ⎤⎦ =

= ⎡⎣ Fn −1 ( z0 ( b ) ) − Fn −1 ( z1 ( b ) ) ⎤⎦ − ⎡⎣ F0 ( z0 ( a ) ) − F0 ( z1 ( a ) ) ⎤⎦ = 0.

Definiţie. Fie C0 : z0 (t ), a ≤ t ≤ b şi C1 : z1 (t ), a ≤ t ≤ b , două


curbe într-o mulţime deschisă G ⊆ .
Curbele C0 şi C1 se numesc omotope în G dacă există o funcţie
continuă h ( t , s ) : [ a, b ] × [ 0,1] → G , astfel încât:

(∗) h ( t , 0 ) = z0 ( t ) şi h ( t ,1) = z1 ( t ) pentru a ≤ t ≤ b .

Funcţia h ( t , s ) se numeşte omotopie între curbele C0 şi C1 .

Pentru fiecare s ∈ [ 0,1] , funcţia h ( t , s ) , a ≤ t ≤ b este o


parametrizare a unei curbe continue Cs .

Familia de curbe continue Cs : hs ( t ) = h ( t , s ) , a≤t ≤b


( 0 ≤ s ≤ 1) este o deformare continuă a curbei C0 în curba C1 .

Dacă C0 : z0 (t ), a ≤ t ≤ b şi C1 : z1 (t ), a ≤ t ≤ b au acelaşi punct


iniţial şi acelaşi punct terminal, atunci omotopia h ( t , s ) lasă punctele
extreme fixate dacă îndeplineşte condiţia:
Dumitru D. DRĂGHIA 71

(∗∗) h ( a, s ) = z0 ( a ) şi h ( b, s ) = z1 ( b ) pentru 0 ≤ s ≤ 1 .

Dacă C0 : z0 (t ), a ≤ t ≤ b şi C1 : z1 (t ), a ≤ t ≤ b sunt curbe


închise, atunci omotopia h ( t , s ) îndeplineşte condiţia:

(∗∗∗) h ( a, s ) = h ( b, s ) pentru 0 ≤ s ≤ 1 .

O omotopie între curbe cu aceleaşi puncte extreme lasă punctele


extreme fixate.

Dacă omotopia h ( t , s ) este între curbe închise, atunci fiecare din


curbele Cs : hs ( t ) = h ( t , s ) , a ≤ t ≤ b , este închisă.

Exemple
(i) Fie coroana circulară D = z ∈ { : 2 < z < 9} şi cercurile
C1 : z ( t ) = 3e 2π it
, 0 ≤ t ≤ 1 şi C2 : z ( t ) = 7e2π it , 0 ≤ t ≤ 1 . Atunci
h ( t , s ) = (1 − s ) ⋅ 3e 2π it + s ⋅ 4e2π it , 0 ≤ t ≤1, 0 ≤ s ≤1 este o
omotopie în D între C1 şi C2 .

(ii) Fie cercurile C1 : z ( t ) = e 2π it şi C2 : z ( t ) = ( 3 2 + 3) e2π it ,


0 ≤ t ≤ 1 . Atunci h ( t , s ) = (1 − s ) e 2π it + s ( 3 2 + 3e 2π it ) , 0 ≤ t ≤ 1 ,
0 ≤ s ≤ 1 , este o omotopie în \ {0} între C1 şi C2 .

(iii) Dacă C1 este un cerc cu raza r > 0 şi C2 este un pătrat de


latură l > r centrate în origine, atunci C1 şi C2 sunt omotope în
\ {0} .
72 ANALIZĂ COMPLEXĂ

(iv) Oricare două curbe continue închise într-o mulţime convexă


S ⊆ sunt omotope în S .

Fie C1 : z1 ( t ) , a ≤ t ≤ b şi C2 : z2 ( t ) , a ≤ t ≤ b curbe continue


închise într-o mulţime convexă S ⊆ .
Atunci h ( t , s ) = s ⋅ z1 ( t ) + (1 − s ) ⋅ z2 ( t ) , a ≤ t ≤ b , 0 ≤ s ≤ 1 ,
este o omotopie în S între C1 şi C2 .

Dacă h ( t , s ) este omotopie, atunci funcţia k ( t , s ) = h ( t ,1 − s )


este, de asemenea, omotopie.

Notăm că omotopia este o relaţie de echivalenţă.

Teorema lui Cauchy. Dacă f este funcţie analitică pe o


mulţime deschisă G şi dacă C0 şi C1 sunt curbe închise
omotope în G , atunci
∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz .
C0 C1

Demonstraţie. Fie C0 : z0 (t ), a ≤ t ≤ b şi C1 : z1 (t ), a ≤ t ≤ b
două curbe închise în G şi h ( t , s ) : [ a, b ] × [ 0,1] → G o omotopie
între C0 şi C1 . Imaginea lui h este compactă şi, deci, este la distanţă
pozitivă faţă de complementara lui G . Din continuitatea uniformă
rezultă că există o partiţie a = t0 < t1 < t2 < < tn = b a intervalului
[ a, b] şi o partiţie 0 = s0 < s1 < s2 < < sm = 1 a intervalului [ 0,1]
astfel încât (
h [ti , ti +1 ] × ⎡⎣ s j , s j +1 ⎤⎦ ) este conţinută într-un disc
Dij ⊂ G .
Dumitru D. DRĂGHIA 73

(
Considerăm curbele continue definite de Cs j : h t , s j , a ≤ t ≤ b , )
( j = 0,1, 2, , m ) . Atunci curbele continue Cs j : h ( t , s j ) , a ≤ t ≤ b ,

Cs j+1 : h ( t , s j +1 ) , a ≤ t ≤ b , îndeplinesc condiţia din lema precedentă

şi rezultă ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz ( j = 0,1, 2,
Cs j Cs j +1
, m − 1) .

Întrucât Cs0 = C0 şi Csm = C1 , avem


C0
∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz .
C1

Considerând un punct c ∈ ca fiind o curbă închisă: z ( t ) = c ,


0 ≤ t ≤ 1 , rezultă că:

Oricare curbă închisă în este omotopă cu un punct.

Corolar. Dacă f este funcţie analitică pe o mulţime deschisă G


şi C este curbă închisă omotopă cu un punct în G , atunci

∫ f ( z ) dz = 0 .
C

Corolar. Dacă f este funcţie analitică pe un domeniu D şi


dacă C0 şi C1 sunt curbe cu acelaşi punct iniţial şi cu acelaşi
punct final, omotope în D , atunci

∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz .
C0 C1
74 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Demonstraţie. Fie C0 şi C1 curbe cu acelaşi punct iniţial şi cu


acelaşi punct final. Atunci C = C0 + ( −C1 ) este curbă închisă
omotopă cu un punct şi avem următoarele egalităţi:

0 = ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz
C C0 − C1

= ∫ f ( z ) dz − ∫ f ( z ) dz.
C0 C1

În termenii omotopiei un domeniu D este simplu conex dacă


oricare curbă închisă în D este omotopă cu un punct.

Oricare două curbe închise dintr-un domeniu simplu conex D


sunt omotope în D .

Corolar. Dacă f este funcţie analitică pe un domeniu simplu


conex D , atunci pentru oricare curbă închisă C în domeniul D ,

∫ f ( z ) dz = 0 .
C

Corolar. Dacă f este analitică pe un domeniu simplu conex


D , atunci f are o primitivă în D .
5
FORMULA INTEGRALĂ A LUI CAUCHY
ŞI CONSECINŢE

Formula integrală a lui Cauchy


Teorema valorii medii a lui Gauss
Formulele integrale ale lui Cauchy pentru derivate
Teorema lui Morera
Inegalităţile lui Cauchy
Teorema lui Liouville
Teorema fundamentală a algebrei

Formula integrală a lui Cauchy

Teorema lui Cauchy afirmă că dacă o funcţie f ( z ) este analitică


într-un domeniu simplu conex D , atunci ∫C
f ( z ) dz = 0 de-a lungul
oricărui contur închis C din D .
Este interesant de cercetat cazul când funcţia este analitică în
punctele domeniului cu excepţia unui număr finit de puncte.

Propoziţie. Fie funcţia f ( z ) = 1 ( z − z0 ) analitică , excepţie în


punctul z0 şi C un contur simplu închis care conţine în interior
punctul z0 . Atunci
1
∫ z−z
C 0
dz = 2π i .
76 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Justificare. Aplicând teorema lui Cauchy pentru domeniu dublu


conex, rezultă
2π 1
∫C 1 ( z − z0 ) dz = ∫ z − z0 = ρ 1 ( z − z0 ) dz = ∫0 ρ eiθ i ρ e dθ


= i ∫ dθ = 2π i. ,
0

1
Teorema următoare generalizează formula ∫ z−z
C 0
dz = 2π i şi

reprezintă un rezultat fundamental al teoriei funcţiilor analitice.

Teoremă. Fie f ( z ) o funcţie analitică într-un domeniu simplu


conex D care conţine un contur simplu închis C . Dacă z0 este
un punct oarecare interior lui C , atunci

1 f ( z)
f ( z0 ) = ∫
2π i C z − z0
dz.

(Formula integrală a lui Cauchy)

Demonstraţie. Fie ε > 0 oarecare. Deoarece f ( z ) este continuă


în punctul z0 , există δ > 0 astfel încât dacă z − z0 < δ , atunci
z ∈ D şi f ( z ) − f ( z0 ) < ε . Fie un cerc C0 : z − z0 = ρ < δ în
interiorul conturului C .
Funcţia f ( z ) ( z − z0 ) este analitică pe C şi în interiorul
conturului C , excepţie în punctul z0 .
Atunci, conform teoremei lui Cauchy pentru domenii multiplu
conexe, avem:
Dumitru D. DRĂGHIA 77

f ( z) f ( z)
∫ z−z
C 0
dz = ∫ z−z
C0 0
dz .

Putem scrie această egalitate în felul următor:

f ( z) 1 f ( z ) − f ( z0 )
∫ z−z
C 0
dz = f ( z0 ) ∫
C0
z − z0
dz + ∫
C0
z − z 0
dz

f ( z ) − f ( z0 )
= 2π if ( z0 ) + ∫
C0
z − z0
dz.

Avem următoarele inegalităţi:

f ( z ) − f ( z0 ) f ( z ) − f ( z0 ) ε

C0
z − z0
dz ≤ ∫
C0
z − z0
dz < ⋅ 2πρ = 2πε .
ρ

f ( z ) − f ( z0 )
Facem ε → 0 şi obţinem ∫
C0
z − z0
dz = 0 .

În concluzie,
f ( z)
∫ z−z
C 0
dz = 2π if ( z0 ) .

Observaţie. Formula integrală a lui Cauchy exprimă faptul că


dacă o funcţie este analitică în interiorul unui contur simplu închis şi
pe contur, atunci valorile funcţiei în interiorul conturului sunt complet
determinate de valorile ei pe contur.

Următoarea teoremă arată că, pentru funcţii analitice în interiorul


unui cerc şi pe cerc, media valorilor funcţiei pe circumferinţă este
egală cu valoarea funcţiei în centrul cercului.
78 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Teorema valorii medii a lui Gauss. Dacă f este o funcţie


analitică într-un disc închis z − z0 ≤ r , atunci


1
f ( z0 ) =
2π ∫
0
f ( z0 + reiθ ) dθ .

Demonstraţie. Înlocuim z = z0 + reiθ în formula integrală a lui


Cauchy şi obţinem:

1 f ( z) 1 f ( z0 + reiθ ) iθ
f ( z0 ) =
2π i ∫
z − z0 = r
z − z0
dz =
2π i ∫0
reiθ
ire dθ =


1
=
2π ∫
0
f ( z0 + reiθ ) dθ . ,

Formulele integrale ale lui Cauchy pentru derivate

Teoremă. Fie o funcţie f ( z ) analitică într-un domeniu simplu


conex care conţine un contur simplu închis C şi fie un punct
oarecare z0 interior conturului C . Atunci derivatele funcţiei
f ( z ) de toate ordinele există, sunt analitice în punctul z0 şi au
următoarea reprezentare integrală

n! f ( z)
f ( n ) ( z0 ) = ∫ dz ( n = 1, 2,3, ⋅⋅ ⋅) .
2π i C ( z − z0 ) n +1

(Formulele integrale ale lui Cauchy pentru derivate)


Dumitru D. DRĂGHIA 79

Demonstraţie. Fie f ( z ) o funcţie analitică în interiorul unui


contur simplu închis C şi pe conturul simplu închis C ; fie z0 un
punct oarecare în interiorul lui C .
Arătăm că derivata funcţiei f ( z ) în punctul z0 există şi are
reprezentarea integrală
1 f ( z)
f ′( z0 ) = ∫
2π i C ( z − z0 )2
dz .

Fie h astfel încât z0 + h să fie în interiorul conturului C .


1 f ( z)
Folosim formula integrală a lui Cauchy f ( z0 ) = ∫
2π i C z − z0
dz

şi evaluăm:

f ( z 0 + h ) − f ( z0 ) 1 ⎛ 1 1 ⎞
h
= ∫ ⎜ − ⎟ f ( z ) dz =
2π ih C ⎝ z − z0 − h z − z0 ⎠

1 ⎛ 1 h ⎞
2π i C∫ ⎜⎝ ( z − z0 ) ( z − z0 ) ( z − z0 − h ) ⎟⎠
= ⎜ 2
+ 2
⎟ f ( z ) dz =

1 f ( z) h f ( z)
= ∫
2π i C ( z − z0 ) 2
dz + ∫
2π i C ( z − z0 ) ( z − z0 − h )
2
dz.

Din continuitatea lui f ( z ) pe C rezultă f ( z) ≤ M ( z ∈C) .


Apoi, din inegalitatea:

h f ( z) h M

2π i C ( z − z0 ) ( z − z0 − h )
2
dz < ⋅ 2
2π d ( d − h )
⋅L ,
80 ANALIZĂ COMPLEXĂ

unde L este lungimea conturului C , d = min z0 − z şi h <d,


z∈C
h f ( z)
rezultă lim
h →0 2π i ∫
C ( z − z )
2
( z − z − h )
dz = 0 . Prin urmare,
0 0

f ( z0 + h ) − f ( z0 ) 1 f ( z)
f ′( z0 ) = lim
h →0 h
= ∫
2π i C ( z − z0 )2
dz .

Deci, avem formula integrală a lui Cauchy pentru derivata întâi:

1 f ( z)
f ′( z0 ) = ∫
2π i C ( z − z0 )2
dz .

Repetăm argumentul de mai sus şi stabilim existenţa derivatei a


doua în punctul z0 şi reprezentarea ei integrală. Avem:

f ′( z0 + h) − f ′( z0 ) 1 ⎡ 1 1 ⎤ f ( z)
2π i C∫ ⎣⎢ ( z − z0 − h ) ( z − z0 ) ⎦⎥ h
= ⎢ 2
− 2 ⎥ dz
h

1 2 ( z − z0 ) − h
= ∫
2π i C ( z − z0 − h )2 ( z − z0 )2
f ( z ) dz.

Deoarece f ( z ) este continuă pe C , limita ultimei integrale când


f ( z)
h → 0 este egală cu 2 ∫ dz .
( z − z0 )
3
C

Deci, formula integrală a lui Cauchy pentru derivata a doua este

2 f ( z)
f ′′( z0 ) = ∫
2π i C ( z − z0 )3
dz .
Dumitru D. DRĂGHIA 81

Această formulă stabileşte existenţa derivatei a doua a funcţiei în


fiecare punct din interiorul conturului. Mai mult,
Dacă o funcţie este analitică într-un punct, atunci derivata ei este
analitică în acel punct.
Funcţia f ( z ) fiind analitică într-un punct z0 , există un disc în
jurul punctului astfel încât funcţia f ( z ) este analitică în întreg discul.
Formula integrală a lui Cauchy pentru derivata a doua stabileşte
existenţa derivatei a doua f ′′( z ) în oricare punct din disc.
Prin urmare, derivata întâia f ′( z ) este analitică în punctul z0 .
Aplicăm acelaşi argument pentru funcţia analitică f ′( z ) şi
deducem că derivata sa f ′′( z ) este analitică ş. a. m. d.
Metoda inducţie matematice conduce la formula generală de
reprezentare integrală a derivatelor

n! f ( z)
f ( n ) ( z0 ) = ∫ dz ( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) ,.
2π i C ( z − z0 )n +1

Observaţii
(1) Dacă o funcţie f ( z ) este analitică în interiorul unui contur
simplu închis C şi pe conturul simplu închis C , atunci valorile
derivatelor de toate ordinele ale lui f ( z ) în fiecare punct z0 din
interiorul conturului, f ( ) ( z0 ) , există şi pot fi exprimate în
n

funcţie de valorile funcţiei f ( z ) pe conturul C printr-o integrală.

(2) Folosind convenţiile f ( ) ( z0 ) = f ( z0 ) şi 0! = 1 , putem scrie


0

n! f ( z)
f ( n ) ( z0 ) = ∫ dz ( n = 0,1, 2,3, ⋅⋅⋅) .
2π i C ( z − z0 )n +1
82 ANALIZĂ COMPLEXĂ

(3) Formulele integrale ale lui Cauchy pot fi extinse la cazul în


care conturul este frontiera orientată a unui domeniu multiplu
conex. De exemplu, dacă C = C1 − C2 , atunci

1 f ( z) 1 f ( z)
f ( z0 ) = ∫
2π i C1 z − z0
dz − ∫
2π i C2 z − z0
dz .

Calculul unor integrale complexe

Formulele integrale ale lui Cauchy

f ( z) 2π i ( n )
∫ (z − z ) n +1
dz = f ( z0 ) ( n = 0,1, 2,3, ⋅⋅⋅)
C 0 n!

ne ajută să calculăm unele integrale complexe de-a lungul unui contur.

z
Exemplul 1. Calculăm integrala ∫ ( 9 − z ) ( z + i ) dz .
z =2
2

Punctele z1 = 3 şi z2 = −3 sunt în exteriorul cercului z = 2 , iar


punctul z0 = −i este în interiorul cercului z = 2 .
z
Funcţia f ( z ) = este analitică în interiorul cercului z = 2
9 − z2
şi pe cercul z = 2 .
Aplicăm formula integrală a lui Cauchy şi obţinem:

z (9 − z2 )

z =2
z − ( −i )
dz = 2π if ( −i ) .
Dumitru D. DRĂGHIA 83

z π
Deci, ∫ ( 9 − z ) ( z + i ) dz = 5 .
z =2
2

z − 3cos z
Exemplul 2. Calculăm integrala ∫ ( z − π 2)
z =3
2
dz .

Punctul z0 = π 2 se află in interiorul cercului C : z = 3 .


Funcţia f ( z ) = z − 3cos z este analitică în interiorul şi pe cercul
z = 3 . Calculăm derivata funcţiei şi valoarea derivatei în punctul
z0 = π 2 şi obţinem, respectiv, f ′( z ) = 1 + 3sin z şi f ′ (π 2 ) = 4 .
Folosim formula integrală a lui Cauchy şi obţinem:

z − 3cos z
∫ ( z − π 2) 2
dz = 2π if ′ (π 2 ) = 8π i .
z =3

ez
Exemplul 3. Calculăm integrala ∫ (z −πi)
C
3
dz , unde C este un

contur închis în jurul punctului z0 = π i .

Aplicăm formula integrală a lui Cauchy pentru funcţia f ( z ) = e z


şi obţinem:
f ( z)
∫ (z − z )
C
3
dz = π if ′′( z0 ) .
0

ez
Astfel, ∫ (z − πi)
C
3
dz = π ieπ i = −π i .
84 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Teorema lui Morera

Observăm, mai întâi, că reciproca teoremei lui Cauchy nu este

∫ (1 z ) dz = 0 ,
2
adevărată. De exemplu, unde C este un contur
C
simplu închis, având originea ca punct interior, dar funcţia
f ( z ) = 1 z 2 nu este analitică în interiorul conturului C .

Justificare. Funcţiaf ( z ) este analitică în domeniul dintre


conturul C şi un cerc z = ρ , cu raza ρ mai mică decât distanţa de
la origine la conturul C . Aplicând teorema lui Cauchy pentru
domeniu multiplu conex, rezultă:

1
∫ (1 z ) dz (1 z ) dz = ∫

2
=∫ 2
i ρ eiθ dθ
2 2 iθ
C z =ρ 0 ρ e

i 2π

ρ∫
= e − iθ dθ = 0. ,
0

Totuşi, există o inversă parţială a teoremei lui Cauchy.

Teorema lui Morera. Fie f o funcţie continuă într-un domeniu


D . Dacă ∫ C
f ( z ) dz = 0 de-a lungul oricărui contur simplu
închis C din D , atunci f este analitică în D .

Demonstraţie. Pentru z0 fixat în domeniul D , valoarea funcţiei


z
F ( z ) = ∫ f (ζ ) dζ este independentă de drumul de integrare de la
z0

z0 la z în interiorul domeniului D . Alegem h suficient de mic în


modul aşa încât segmentul de la z la z + h să fie în D .
Dumitru D. DRĂGHIA 85

Avem:
F ( z + h) − F ( z )
h
= ∫
h z0(
1 z+h z
f (ζ ) d ζ − ∫ f (ζ ) d ζ
z0 )
1 z+h
= ∫ f (ζ ) d ζ ,
h z

unde drumul de la z la z + h este segmentul de dreaptă.

1 z +h
h ∫z
Astfel, folosind faptul că dζ = 1 , obţinem

F ( z + h) − F ( z) 1 z +h
− f ( z ) = ∫ ( f (ζ ) − f ( z ) ) dζ .
h h z

Din continuitatea funcţiei f ( z ) şi întrucât segmentul de dreaptă


de la z la z + h are lungimea h , rezultă că

F ( z + h) − F ( z )
− f ( z ) ≤ sup f (ζ ) − f ( z ) .
h ζ ∈[ z , z + h ]

Trecând la limită pentru h → 0 , rezultă că

F ( z + h) − F ( z)
lim = f ( z) ( z ∈ D) ,
h→ 0 h

adică F ′( z ) = f ( z ) ( z ∈ D ).
Prin urmare F ( z ) este analitică în D .
Mai mult, F ( z ) are derivate de toate ordinele şi, în particular,
F ′′( z ) = f ′( z ) în toate punctele domeniului D .
Deci f ( z ) este analitică în D .
86 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Corolar. Fie f funcţie analitică într-un domeniu simplu conex


z
D şi z0 ∈ D . Atunci F ( z ) = ∫ f (ζ ) dζ este funcţie analitică
z0

în D .

Observaţie. Dacă o funcţie este analitică într-un domeniu, nu


rezultă neapărat că integrala funcţiei se anulează de-a lungul oricărui
contur simplu închis conţinut în domeniu.

Exemplu. Funcţia f ( z ) = 1 z este analitică într-o coroana


circulară r < z < R . Dar ∫ ρ (1 z ) dz = 2π i ,
z=
cu r < ρ < R,

deoarece interiorul cercului z = ρ nu este conţinut în coroană, deci


teorema lui Cauchy nu este aplicabilă.

Având în vedere teorema lui Morera, formulăm rezultatul următor.

Teoremă. O condiţie necesară şi suficientă pentru ca o funcţie


continuă să fie analitică într-un domeniu simplu conex este ca
integrala ei să fie independentă de drumul de integrare. ■

Inegalităţile lui Cauchy

Teoremă. Fie f ( z ) o funcţie analitică în interiorul şi pe cercul


C : z − z0 = r . Dacă f ( z ) ≤ M pe C , atunci

n!
f ( ) ( z0 ) ≤ M
n
( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) .
rn

(Inegalităţile lui Cauchy)


Dumitru D. DRĂGHIA 87

Demonstraţie. Din formulele integrale ale lui Cauchy pentru


n! f ( z)
derivate f ( n ) ( z0 ) = ∫ dz ( n = 1, 2,3, ⋅ ⋅⋅) rezultă
2π i C ( z − z0 ) n +1

n! f ( z) n!M
f ( n ) ( z0 ) ≤ ∫
2π C z − z0 n +1
dz ≤
2π r n +1 C∫
dz =

n!M n!M
= 2π r = n . ,
2π r n +1
r

Cu ajutorul inegalităţilor lui Cauchy demonstrăm următoarea


teoremă fundamentală.

Teorema lui Liouville. Oricare funcţie întreagă şi mărginită este


constantă.

Demonstraţie. Fie f ( z ) o funcţie întreagă şi mărginită


f ( z) ≤ M ( z ∈ ^ ) . Fie z0 un număr complex oarecare. Atunci,
din inegalitatea lui Cauchy, avem f ′( z0 ) ≤ M r pentru oricare
r > 0 . Facem r → ∞ şi deducem că f ′( z0 ) = 0 . Întrucât z0 este
oarecare, rezultă că f ′( z ) = 0 pe ^ .
Deci, f ( z ) este constantă.

Teorema lui Liouville afirmă:


Dacă f ( z ) este funcţie întreagă neconstantă, atunci există un şir
de puncte {zn } astfel încât f ( zn ) → ∞ .

O aplicaţie importantă a teoremei lui Liouville este o demonstraţie


simplă a teoremei fundamentale a algebrei.
88 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Teorema fundamentală a algebrei. Oricare polinom neconstant


are cel puţin un zerou.

Demonstraţie. Fie P( z ) = a0 + a1 z + a2 z 2 + ⋅⋅⋅ + an z n , an ≠ 0 ,


un polinom de gradul n .
Presupunem că P( z ) nu se anulează nicăieri.
1
Atunci 1 P( z ) este funcţie întreagă şi lim = 0.
z→ ∞ P( z )
Modulul lui 1 P( z ) este mărginit în întreg planul.
Aplicând teorema lui Liouville, rezultă că 1 P( z ) este funcţie
constantă, adică P( z ) este constant, contrar ipotezei.

Corolar. Oricare polinom de gradul n are n zerouri, fiecare


zerou fiind socotit cu ordinul său de multiplicitate.

Corolar. Oricare polinom de grad n ia oricare valoare complexă


de n ori.

Demonstraţie. Fie P( z ) este polinom de gradul n şi c un


număr complex oarecare. Atunci Q ( z ) = P( z ) − c este polinom de
gradul n .
Din corolarul precedent rezultă că Q ( z ) are n zerouri
z1 , z2 , z3 ," , zn . Dar Q ( zk ) = 0 este echivalent cu P ( zk ) = c ,
( k = 1, 2,3,..., n ) .
6

ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII

Şiruri şi serii de numere


Şiruri şi serii de funcţii
Şiruri şi serii de funcţii analitice
Convergenţa uniformă, diferenţierea şi integrarea
Serii de puteri. Serii Taylor
Teorema de identitate
Teorema maximului modulului

Şiruri şi serii de numere complexe

Fie {zn } un şir de numere complexe.


Spunem că şirul {zn } are limita z0 (sau {zn } converge la z0 )
dacă oricare ar fi ε > 0 , există un număr întreg pozitiv n0 astfel încât
n > n0 ⇒ zn − z0 < ε .
Limita este unică.
Fie zn = xn + iyn , n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅ şi z0 = x0 + iy0 . Atunci:
lim zn = z0 dacă şi numai dacă lim xn = x0 şi lim yn = y0 .
n →∞ n →∞ n →∞



Expresia z1 + z2 + z3 + ⋅ ⋅⋅ + zn + ⋅⋅ ⋅ , pe care o notăm z ,
n =1 n
se numeşte serie.
Numerele z1 , z2 , z3 , ⋅ ⋅⋅, zn , ⋅⋅⋅ se numesc termenii seriei.
Sumele sn = z1 + z2 + z3 + ⋅⋅ ⋅ + zn ( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) se numesc
sumele parţiale ale seriei.
90 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Dacă şirul sumelor parţiale {sn } este convergent, spunem că seria


converge sau seria este convergentă.
Limita şirului sumelor parţiale se numeşte suma seriei .


Notăm z = lim sn .
n =1 n n →∞

Dacă şirul şirul sumelor parţiale {sn } nu este convergent, spunem


că seria diverge sau seria este divergentă.
∑ x + i ⋅ ∑ y rezultă că lim s = s dacă şi
n n
Deoarece sn = k =1 k k =1 k n
n →∞

numai dacă lim ∑ x = Re s şi lim ∑ y = Im s . Adică,


n n
k =1 k k =1 k
n →∞ n →∞

Seria cu termeni complecşi ∑ z este convergentădacă şi



n =1 n

numai dacă seriile cu termeni reali ∑ x şi ∑ y sunt


∞ ∞
n =1 n n =1 n

convergente.

Aplicând criteriul general al lui Cauchy pentru şirul {sn } , obţinem


următorul criteriu general pentru convergenţa seriilor.



Seria n =1 n
z este convergentă dacă şi numai dacă oricare ar fi
ε > 0 , există un întreg pozitiv N (ε ) astfel încât n > N (ε )
∑ ( p = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) .
n+ p
implică sn + p − sn = z <ε
k = n +1 k

În cazul particular p =1 , rezultă condiţia necesară pentru


convergenţa unei serii:



Dacă seria z este convergentă, atunci lim zn = 0 .
n =1 n n →∞

Notăm că suma a două serii convergente este o serie convergentă.


Dumitru D. DRĂGHIA 91



Seria n =1 n
z se numeşte absolut convergentă dacă seria
modulelor ∑

n =1
zn este convergentă.

∑ z ≤ ∑ k =1 zk , deducem că: Oricare serie


n n
Din inegalitatea k =1 k

absolut convergentă este convergentă.


Din inegalităţile xn , yn ≤ zn ≤ xn + yn (n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅)
rezultă următoarea echivalenţă:



Seria n =1 n
z este absolut convergentă dacă şi numai dacă

∑ ∑
∞ ∞
seriile n =1
xn şi n =1
yn sunt absolut convergente.

Orice schimbare a ordinii termenilor într-o serie absolut


convergentă cu termeni complecşi nu schimbă suma seriei.


Pentru a verifica dacă o serie cu termeni complecşi z este
n =1 n
absolut convergentă aplicăm oricare din criteriile de convergenţă
pentru serii cu termeni reali pozitivi.


De exemplu, criteriul Cauchy: Seria z
n =1 n
converge absolut



dacă lim n zn = q < 1 , sau criteriul D’Alembert: Seria z
n =1 n
n →∞

converge absolut dacă lim zn +1 zn = q < 1 .


n →∞

Şiruri şi serii de funcţii. Convergenţa uniformă

Definiţie. Un şir de funcţii { f n } converge punctual la o funcţie f


pe o mulţime E dacă oricare ar fi punctul z0 ∈ E şi oricare ar fi
ε > 0 , există un întreg N (ε , z0 ) astfel încât dacă n ≥ N (ε , z0 ) ,
atunci f n ( z0 ) − f ( z0 ) < ε .
92 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Aceasta înseamnă că şirul de numere { f n ( z0 )} converge pentru


fiecare z0 ∈ E .
Funcţia limită este definită de lim f n ( z0 ) = f ( z0 )
n →∞
( z0 ∈ E ) .

Definiţie. Un şir de funcţii { f n } converge uniform la o funcţie f


pe o mulţime E dacă oricare ar fi ε > 0 , există un întreg N (ε )
astfel încât dacă n ≥ N (ε ) , atunci f n ( z ) − f ( z ) < ε , pentru oricare
z∈E .

Propoziţie. Dacă un şir de funcţii { fn } converge uniform pe o


mulţime E , atunci { f n } converge punctual pe mulţimea E.

Convergenţa uniformă permite să permutăm operaţiile de trecere


la limită. Astfel, datorită convergenţei uniforme funcţia limită
păstrează multe proprietăţi ale funcţiilor şirului.

Teoremă. Fie { f n } un şir convergent uniform către o funcţie f


pe o mulţime E . Dacă fiecare funcţie f n este continuă într-un
punct z0 ∈ E , atunci funcţia limită f este continuă în z0 , i. e.

(
z → z0 n → ∞ ) (
lim lim f n ( z ) = lim lim f n ( z ) .
n → ∞ z → z0 )
Demonstraţie. Inegalitatea următoare
f ( z ) − f ( z0 ) ≤ f ( z ) − f n ( z ) + f n ( z ) − f n ( z0 ) + f n ( z0 ) − f ( z0 )
este adevărată pentru oricare n .

Fie ε > 0 , oarecare. Din convergenţa uniformă a şirului { fn }


Dumitru D. DRĂGHIA 93

rezultă că există N astfel încât f ( z) − f N ( z) < ε 3 (z ∈ E) .


Deci, f ( z ) − f ( z0 ) ≤ ε 3 + f N ( z ) − f N ( z0 ) + ε 3 .

Din continuitatea funcţie f N în punctul z = z0 , rezultă că există


δ > 0 astfel încât dacă z − z0 < δ , atunci f N ( z ) − f N ( z0 ) < ε 3 .
Deci, pentru oricare ε > 0 , există δ > 0 astfel încât dacă

z − z0 < δ , atunci f ( z ) − f ( z0 ) < ε 3 + ε 3 + ε 3 = ε .

Fie { f n } un şir de funcţii definite pe o mulţime E şi z0 ∈ E .

Asociem şirului { f n } un nou şir de funcţii {Sn } definite de

Sn ( z ) = ∑ k =1 f k ( z ) ( z ∈ E ) , numit şirul sumelor parţiale.


n



Dacă există S ( z0 ) = lim Sn ( z0 ) , spunem că seria k =1
fk ( z)
n→ ∞



este convergentă în punctul z0 şi are suma S ( z0 ) = k =1
f k ( z0 ) .



Seria k =1
f k ( z ) este absolut convergentă dacă seria modulelor



k =1
f k ( z ) este convergentă.
Dacă şirul sumelor parţiale {Sn } converge uniform pe o mulţime



E , atunci seria k =1
f k ( z ) se numeşte uniform convergentă pe E .



Teoremă. Dacă o serie k =1
f k ( z ) este convergentă uniform pe

o mulţime E şi dacă toate funcţiile f k sunt continue pe E ,

atunci suma seriei, S ( z ) , este continuă pe E .


94 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Demonstraţie. Înlocuim, în teorema precedentă, şirul { fn } cu

∑ ( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) şi
n
şirul sumelor parţiale Sn ( z ) = k =1
fk ( z) avem

( )
lim lim S n ( z ) = lim lim Sn ( z )
z → z0 n→ ∞ (
n → ∞ z → z0 ) ( z0 ∈ E ) ,
echivalent,
lim
z → z0
(∑ ∞
n =1 ) ∞
(
f n ( z ) = ∑ n =1 lim f n ( z )
z → z0 ) ( z0 ∈ E ) .
De aici rezultă că, pentru z0 ∈ E ,

(
lim S ( z ) = lim lim S n ( z ) = lim lim Sn ( z ) =
n →∞ z → z0 n →∞ ) (
n →∞ z → z0 )
= lim S n ( z0 ) = S ( z0 ) . ,
n →∞

O condiţie suficientă pentru uniform convergenţa unei serii de


funcţii este dată de următoarea teoremă.

Criteriul convergenţei dominate al lui Weierstrass. Fie { fn }


un şir de funcţii definite pe o mulţime E şi {un } un şir de numere
reale astfel încât f n ( z ) ≤ un oricare ar fi z ∈ E , n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅ .



Dacă seria de numere u converge, atunci seria de funcţii
n =1 n



n =1
f n ( z ) converge uniform şi absolut pe mulţimea E .



Demonstraţie. Convergenţa absolută a seriei n =1
f n ( z ) rezultă



aplicând criteriul comparaţiei. Seria cu termeni pozitivi u este
n =1 n
Dumitru D. DRĂGHIA 95

convergentă, i.e. oricare ar fi ε > 0 , există un întreg N (ε ) astfel

∑ ( p = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) .
n+ p
încât dacă n > N (ε ) , atunci k = n +1
uk < ε

Dar, pentru oricare z ∈ E , rezultă următoarele inegalităţi:

∑ f k ( z ) ≤ ∑ k = n +1 f k ( z ) ≤ ∑ k = n +1 uk < ε ( p = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) .


n+ p n+ p n+ p
k = n +1



Astfel, din criteriul Cauchy rezultă că seria n =1
f n ( z ) este
uniform convergentă pe E .

Teoremă. Dacă un şir de funcţii continue { fn } pe un contur C


este uniform convergent către o funcţie f pe C , atunci

lim ∫ f n ( z ) dz = ∫ lim f n ( z ) dz .
n→ ∞ n→ ∞
C C

Demonstraţie. Deoarece funcţia limită f este continuă pe C ,


există ∫ C
f ( z ) dz . Fie ε > 0 . Din ipoteză rezultă că există un întreg
N = N (ε ) > 0 astfel încât dacă n > N , atunci f n ( z ) − f ( z ) < ε ,
oricare ar fi z ∈ C . Atunci, pentru n > N , avem

∫ C
f n ( z ) dz − ∫ f ( z ) dz
C
= ∫ (fC n ( z ) − f ( z ) ) dz ≤

≤ ∫ f n ( z ) − f ( z ) dz < ε L,
C

unde L este lungimea lui C .

Astfel, lim
n→ ∞ ∫f
C
n ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz .
C
96 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Corolar. Dacă { fn } este un şir de funcţii continue şi dacă seria



n =1
f n ( z ) converge uniform pe un contur C , atunci

∞ ⎛ ⎞
⎛ ∞ ⎞
⎜ ∑
∫C ⎝ n=1 f n ( z ) ⎟

dz = ∑ ⎜ ∫
n =1 ⎝ C
f n ( z ) dz ⎟ .

Demonstraţie. Aplicăm teorema pentru şirul sumelor parţiale

Sn ( z ) = ∑ k =1 f k ( z ) ( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅ ) şi obţinem


n

⎛ ∞ ⎞
lim ∫ Sn ( z ) dz = ∫ ⎜ ∑ f n ( z ) ⎟ dz ,
C ⎝ n =1 ⎠
n→ ∞
C

n
lim ∫ S n ( z ) dz = lim ∫ ∑ f k ( z ) dz
n →∞ n →∞
C C k =1

n ⎛ ⎞
= lim ∑ ⎜ ∫ f k ( z ) dz ⎟
n →∞
k =1 ⎝ C ⎠

∞ ⎛ ⎞
= ∑ ⎜ ∫ f n ( z ) dz ⎟ .
n =1 ⎝ C ⎠
∞ ⎛ ⎞
⎛ ∞ ⎞
Deci, ∫C ⎜⎝ ∑
n =1
f n ( z ) ⎟

dz = ∑ ⎜ ∫ f n ( z ) dz ⎟ .
n =1 ⎝ C ⎠

Cu ajutorul acestui corolar dăm mai departe o demonstraţie simplă


teoremei lui Taylor pentru funcţii complexe.
Dumitru D. DRĂGHIA 97

Şiruri şi serii de funcţii analitice. Convergenţă uniformă,


diferenţiere şi integrare

Teoremă. Dacă { fn } este un şir de funcţii analitice pe un


domeniu D care converge uniform la o funcţie f pe toate
submulţimile compacte ale domeniului D , atunci f este
analitică în D .

Demonstraţie. Este suficient să arătăm că f ( z ) este analitică


într-un punct arbitrar z0 din domeniul D .
Construim o vecinătate D0 a lui z0 conţinută în D . Funcţia
f ( z ) este continuă pe D0 . Fie C un contur simplu închis oarecare
conţinut în D0 . Din ipoteză, f n ( z ) este analitică în D0 şi

∫C
f n ( z ) dz = 0 , pentru fiecare n .
Astfel, 0 = lim ∫
n →∞ C
f n ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz .
C

Din teorema lui Morera rezultă că f ( z ) este analitică în D0 .


În particular, f ( z ) este analitică în z0 .

Corolar. Dacă { fn } este un şir de funcţii analitice pe un

∑ f n ( z ) converge uniform la f ( z ) pe

domeniu D şi seria n =1

toate submulţimile compacte ale domeniului D , atunci funcţia f


este analitică în D .

Demonstraţie. Pentru oricare contur simplu închis C inclus în D

⎛ ∞ ⎞ ∞
⎛ ⎞
avem: ∫ f ( z ) dz = ∫ ⎜ ∑ f n ( z ) ⎟ dz = ∑ ⎜ ∫ f n ( z ) dz ⎟ = 0 .
C C ⎝ n =1 ⎠ n =1 ⎝ C ⎠
98 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Corolar. Dacă { fn } este un şir de funcţii analitice într-un


domeniu D , uniform convergent la f ( z ) pe toate submulţimile
compacte ale lui D , atunci

(lim f ( z))′ = lim f ′( z)


n →∞
n
n →∞
n ( z ∈ D) .

Demonstraţie. Fie z ∈ D . Fie C un contur simplu închis într-o


vecinătate D0 a punctului z conţinută în domeniul D .
Din ipoteză rezultă că f ( z ) este analitică în D . Prin urmare,

1 f (ζ ) ⎧⎪ f (ζ ) ⎫⎪
f ′( z ) = ∫
2π i C (ζ − z )2
dζ . De asemenea, şirul ⎨
n
2⎬
⎪⎩ (ζ − z ) ⎭⎪
f (ζ )
converge uniform la pentru ζ ∈ C . Atunci
(ζ − z )
2

( lim f ( z) )′
n →∞
n = f ′( z ) =
1

f (ζ )
2π i C (ζ − z )2

1 ⎛ f n (ζ ) ⎞
2π i C∫ ⎜⎝ n →∞ (ζ − z )2 ⎟⎠
= ⎜ lim ⎟ dζ

⎛ 1 f n (ζ ) ⎞
n →∞ ⎜ 2π i ∫
= lim ⎜ d ζ ⎟
( ζ − z )
2

⎝ C ⎠

= lim f n′ ( z ). ,
n →∞
Dumitru D. DRĂGHIA 99

Corolar. Dacă { fn } este un şir de funcţii analitice într-un


domeniu D , uniform convergent la f pe toate submulţimile
compacte ale domeniului D , atunci şirul derivatelor { f ( ) } de
n
k

ordinul k este uniform convergent pe toate submulţimile


(k )
compacte ale lui D la f , i.e.

(lim f ( z))
(k )
n →∞
n = lim f n( ) ( z )
n →∞
k
( z ∈ D ) ( k = 1, 2,3, ⋅⋅ ⋅) .

Demonstraţie. Fie z0 ∈ D şi 0 < ρ < r , astfel încât discul închis

z − z0 ≤ r este înclus în domeniul D . Fie z cu z − z0 ≤ ρ . Atunci:

fn(
k)
( z ) − f (k ) ( z ) =
k! f n (ζ ) k! f (ζ )
= ∫
2π i ζ − z0 = r (ζ − z ) k +1
dζ − ∫
2π i ζ − z0 = r (ζ − z )k +1
dζ ≤

k!

f n (ζ ) − f (ζ ) k !r
≤ ∫ r dθ < sup f n (ζ ) − f (ζ ) .
2π (r − ρ )
k +1 k +1
0 ζ −z ζ − z0 = r

Din convergenţa uniformă a şirului { f (ζ )} la f (ζ )


n pe cercul

ζ − z0 = r , deducem convergenţa uniformă a şirului { f ( ) ( z )} la


n
k

f(
k)
(z) pe discul închis z − z0 ≤ ρ .
100 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Corolar. Dacă { fn } este un şir de funcţii analitice într-un



domeniu D şi dacă seria n =1
f n ( z ) converge uniform la f ( z )
pe toate submulţimile compacte ale lui D , atunci

⎛ ∞ ⎞′ ∞
⎜ ∑ f n ( z ) ⎟ = ∑ f n′( z ) ( z ∈ D) .
⎝ n =1 ⎠ n =1
Mai mult,

(k )
⎛ ∞ ⎞ ∞

⎜ ∑ fn ( z) ⎟ = ∑ f n( ) ( z ) ( z ∈ D ) ( k = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) .
k

⎝ n =1 ⎠ n =1

Demonstraţie. Din corolarul precedent rezultă că f ( z ) este

1 f (ζ )
analitică în D . Deci, f ′( z ) = ∫
2π i C (ζ − z )2
dζ , unde C este un

contur simplu închis într-o vecinătate D0 a punctului z conţinută în

domeniul D . De asemenea,
1 f n (ζ )
f n′( z ) = ∫ dζ ( n = 1, 2,3, ⋅ ⋅⋅) .
2π i C (ζ − z )2

f n (ζ )
Din ipoteză rezultă că seria ∑ (ζ − z )
n =1
2
converge uniform la

f (ζ )
pentru ζ ∈ C . Atunci, rezultă următoarele egalităţi:
(ζ − z )
2
Dumitru D. DRĂGHIA 101

1 f (ζ ) 1 ⎛ ∞ f n (ζ ) ⎞
⎜∑
2π i C∫ (ζ − z )2 2π i C∫ ⎜⎝ n =1 (ζ − z )2 ⎟⎠
f ′( z ) = d ζ = ⎟ dζ

∞⎛ 1 f n (ζ ) ⎞ ∞
= ∑⎜ ∫ d ζ ⎟ = ∑ f n′( z ). ,

n =1 2π i C ( ζ − z )
2
⎟ n =1
⎝ ⎠

Serii de puteri. Serii Taylor

Există o clasă de funcţii speciale pentru care comportarea într-un


punct determină proprietăţi într-o regiune. Această clasă de funcţii are
un rol important în teoria funcţiilor analitice. Cele mai importante
funcţii sunt cele exprimabile ca serii de puteri.

Funcţia limită a unui şir de funcţii exprimabile ca serie de puteri


este întotdeauna analitică în regiunea de convergenţă.



Expresia a0 + n =0
an ( z − b) n , notată în mod convenţional



n=0
an ( z − b) n , unde b ∈ ^ , an ∈ ^ , z ∈ ^ , se numeşte serie de
puteri în z − b .
∑ ∑
∞ ∞
Dacă b = 0 , seria a ( z − b) n se reduce la
n=0 n n=0
an z n , care
se numeşte serie de puteri în z .


Proprietăţile seriilor de puteri n=0
an z n sunt transferabile la



seriile de forma n=0
an ( z − b) n înlocuind pe z cu z − b .
102 ANALIZĂ COMPLEXĂ



Teoremă. Dacă seria n =0
an z n converge într-un punct z0 ≠ 0 ,
atunci ea converge absolut pentru z < z0 .



Demonstraţie. Dacă seria n =0
an z0 n este convergentă, atunci
lim an z0 n = 0 . Deci, există M > 0 astfel încât an z0 n ≤ M pentru
n →∞
n = 1, 2,3," .
Deoarece an z = an z0n ( z z0 ) ≤ M z z0 , n = 1, 2,3," ,
n n n

1

∞ n
rezultă că an z ≤ M , cu condiţia z < z0 .
n=0
1 − z z0



Corolar. Dacă seria n =0
an z n diverge într-un punct z = z0 ,



atunci seria n =0
an z n diverge pentru z > z0 .



Corolar. Dacă seria n =0
an z n converge pentru oricare
z = x ∈ \ , atunci seria converge pentru oricare z ∈^ .



Demonstraţie. Dacă seria n =0
an z0n diverge într-un punct
z0 ∈ ^ , atunci, din corolarul precedent, rezultă că seria



n =0
an x n este divegentă pentru x > z0 , contrazicând ipoteza.



Teorema lui Cauchy-Hadamard. Fie seria n =0
an z n şi

A = lim sup n an .
n→∞
Dumitru D. DRĂGHIA 103



(i) Dacă A = 0 , atunci seria n =0
an z n este absolut
convergentă în tot planul complex;


(ii) Dacă A = ∞ , atunci seria n =0
an z n converge numai în
punctul z = 0 ;


(iii) Dacă 0 < A < ∞ , atunci seria n =0
an z n converge pentru
z < 1 A şi diverge pentru z > 1 A .

Demonstraţie. (i) Din 0 = A = lim sup n→ ∞ n an = lim n→ ∞ n an


n
rezultă că lim n→ ∞ n
an z = 0 pentru oricare z ∈ ^ .


∞ n
Aplicând criteriul lui Cauchy, rezultă că seria n =0
an z



converge, i.e. seria n =0
an z n este absolut convergentă în tot planul.
(ii) Dacă A = ∞ , atunci există un şir crescător de indici {kn } ,
astfel încât kn
akn → ∞ .
kn
Pentru oricare z ≠ 0 , avem kn
ak n z = k n ak n z → ∞ .


kn ∞
Deci ak n z → ∞ , adică seria n =0
an z n nu îndeplineşte
condiţia necesară pentru convergenţă.


(iii) Fie 0 < A < ∞ . Dacă z = 0 , atunci seria n =0
an z n se
reduce la termenul constant a0 şi, deci, este absolut convergentă.
Dacă z ≠ 0 şi z < 1 A , putem scrie z = ε 2 A , cu 0 < ε < 1 .
Întrucât A ε > 1 , din proprietatea limitei superioare rezultă că
există N 1 , astfel încât dacă n > N1 , atunci n an < A ε .
n
Apoi, pentru n > N1 , avem n
an z < A z ε = ε < 1 .
104 ANALIZĂ COMPLEXĂ



Din criteriul lui Cauchy, rezultă că seria n =0
an z n este absolut
convergentă. Dacă z > 1 A , atunci z = 1 ( Aε ) , cu 0 < ε < 1 .
Din proprietatea limitei superioare, rezultă că există un şir
crescător de indici {kn } astfel încât kn
a kn → A .
kn
Atunci kn
akn z → A z = 1 ε > 1.


kn ∞
Deci, akn z → ∞ , adică seria n =0
an z n diverge.

1
R= se numeşte raza de convergenţă a seriei.
lim sup n an
n→∞

Dacă A = lim sup n an = 0 , atunci R = ∞ .


n→∞

Dacă A = lim sup n an = ∞ , atunci R = 0 .


n→∞

Cercul z = R se numeşte cercul de convergenţă al seriei.

Interiorul cercului de convergenţă se numeşte discul de


convergenţă al seriei.

O serie de puteri converge în discul de convergenţă z < R şi


diverge în exteriorul cercului de convergenţă z > R .
Pe cercul de convergenţă z = R , o serie converge în toate, în
niciunul sau numai în unele puncte.

O serie de puteri este definită de coeficienţii ei şi aceşti coeficienţi


sunt singurii care determină raza de convergenţă.
Dumitru D. DRĂGHIA 105



Teoremă. Fie o serie n =0
an z n de puteri cu raza de convergenţă
R > 0 . Atunci seria converge uniform în oricare disc închis
z ≤ r , unde r < R .

Demonstraţie. Aplicăm criteriul lui Weierstrass pentru seria de



puteri n =0
an z n . Fie z1 astfel încât r < z1 = ρ < R . Atunci

inegalitatea an z n ≤ an z1n este valabilă pentru oricare n şi z , cu



z ≤ r . Seria n =0
an z1n converge, deci, conform criteriului lui



Weierstrass, rezultă că seria n =0
an z n este uniform convergentă

pentru z ≤ r , r < R .

Există serii de puteri care converg, dar nu converg uniform. Cel


mai simplu exemplu este seria geometrică. Pe de altă parte, există serii
de puteri care converg uniform în discul închis de convergenţă. Un


exemplu este seria n =1
zn n2 .

Teorema lui Taylor. Dacă f ( z ) o funcţie analitică într-un


domeniu D şi z0 este un punct din domeniul D , atunci


f ( n ) ( z0 )
f ( z) = ∑ ( z − z0 ) ,
n

n=0 n!

seria fiind convergentă pentru z − z0 < δ , unde δ este distanţa


de la z0 la frontiera lui D .
106 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Demonstraţie. Fie Cρ : ζ − z0 = ρ , ρ < δ . Fie z astfel încât


f (ζ )
z − z0 < ζ − z0 . Atunci avem f ( z ) = ∫ ζ − z dζ

dezvoltarea

1 1 1 1
= = ⋅
ζ −z ζ − z 0 − ( z − z 0 ) ζ − z 0 1 − ( z − z 0 ) ( ζ − z0 )


1
=∑ ( z − z0 )
n
.
( ζ − z0 )
n +1
n=0

Convergenţa seriei fiind uniformă pe C ρ , integrăm termen cu


termen şi obţinem:

⎛ ∞ 1 ⎞
∫⎜ ∑ ( )
n
⎜ z − z ⎟ f (ζ ) dζ =
C ρ ⎝ n = 0 ( ζ − z0 )
n +1 0

∞ ⎛ 1 f (ζ ) ⎞
= ∑ ( z − z0 ) ⎜ ∫
n
dζ ⎟.
⎜ 2π i C (ζ − z0 )n +1 ⎟
n=0
⎝ ρ ⎠

Folosind formula integrală a lui Cauchy, rezultă dezvoltarea în

f ( ) ( z0 )
∞ n

∑ ( z − z0 ) .
n
serie Taylor f ( z ) =
n =0 n!

Astfel, am obţinut următorul rezultat important pentru teoria


funcţiilor analitice.
Dumitru D. DRĂGHIA 107

Teoremă. O funcţie f este analitică într-un punct z0 dacă şi

∑ an ( z − z0 ) într-un disc z − z0 ≤ r ,
∞ n
numai dacă f ( z ) = n =0

unde coeficienţii sunt unic determinaţi:

f ( n ) ( z0 ) 1 f ( z)
an = = ∫ dz ( n = 0,1, 2,3, ⋅⋅⋅) . ■
n! 2π i z − z0 = r
( z − z 0 ) n +1


f (n) ( 0 ) n
Reprezentarea f ( z ) = ∑n=0 n!
z se numeşte dezvoltarea în

serie Maclaurin a funcţiei f ( z ) .


Avem dezvoltările în serie Maclaurin ale funcţiilor elementare:

1 n
ez = 1 + ∑ z ( z < ∞);
n =1 n !


z 2 n −1
sin z = ∑ ( −1)
n +1
( z < ∞);
n =1 ( 2n − 1)!

z 2n
cos z = 1 + ∑ ( −1)
n
( z < ∞);
n =1 ( 2n ) !

z 2 n −1
sh z = ∑ ( z < ∞);
n =1 ( 2n − 1) !


z 2n
ch z = 1 + ∑ ( z < ∞);
n =1 ( 2n ) !


zn
Log (1 + z ) = ∑ ( −1)
n −1

n
( z < 1) .
n =1
108 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Zerourile funcţiilor analitice

Dacă o funcţie f este analitică într-un punct z0 , atunci există r0


astfel încât pentru z − z0 < r0 funcţia f este reprezentată printr-o
n
f ( z ) = a0 + ∑ n =1 an ( z − z0 ) , unde a0 = f ( z0 ) şi

serie Taylor
an = f ( n ) ( z0 ) n ! ( n = 1, 2,3,") .
Dacă z0 este un zerou al funcţie f , atunci a0 = 0 . Dacă, în plus,

f ′ ( z0 ) = f ′′ ( z0 ) = " = f ( ( z0 ) = 0 , ( z0 ) ≠ 0 ,
m −1)
f(
m)

atunci z0 este numit zerou de ordinul m al funcţiei f .

Teoremă. Dacă f este funcţie analitică într-un punct z0 care


este un zerou al lui f , atunci există o vecinătate a lui z0 în care
f nu are alte zerouri. (Cu alte cuvinte: zerourile unei funcţii
analitice sunt izolate).

Demonstraţie. Presupunem că funcţia analitică f are în punctul

z0 un zerou de ordinul m . Atunci

f ( z ) = ( z − z0 )
m


n=0
am + n ( z − z0 )
n
(a m ≠ 0, z − z0 < r0 ) .

Notăm g ( z ) = ∑ am + n ( z − z0 ) ( z−z < r0 ) şi observăm


∞ n
n =0 0

că g ( z0 ) = am şi că funcţia g ( z ) este continuă în z0 .

În consecinţă, oricare ar fi ε > 0 , există δ > 0 astfel încât

z − z0 < δ ⇒ g ( z ) − am < ε .
Dumitru D. DRĂGHIA 109

În particular, dacă ε = am 2 , atunci există δ ε astfel încât

z − z 0 < δ ε ⇒ g ( z ) − am < am 2 .

Rezultă că g ( z ) ≠ 0 pentru z − z0 < δ ε .

Teorema de identitate

Comportarea unei funcţii analitice într-un şir de puncte


influenţează comportarea funcţie peste tot.

Teoremă. Fie f ( z ) o funcţie analitică într-un disc z − z0 < R


şi { zn } un şir de puncte distincte care converge la z0 . Dacă
f ( zn ) = 0 pentru oricare n , atunci f ( z ) = 0 pentru oricare z
din discul z − z0 < R .

Demonstraţie. Funcţia f ( z ) are reprezentarea în serie de puteri:

f ( z ) = a0 + ∑ k =1 ak ( z − z0 ) (z−z < R) .
∞ k
0

Din continuitatea lui f ( z ) în z0 , rezultă că

( )
a0 = f ( z0 ) = f lim zn = lim f ( zn ) = 0 .
n→ ∞ n→ ∞

Atunci putem scrie f ( z ) = ( z − z0 ) a1 + ( ∑



k =2
a k ( z − z0 )
k −1
)
∑ a k ( z n − z0 ) ( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) .
∞ k −1
şi avem 0 = a1 + k =2

Trecem la limită pentru zn → z0 şi rezultă a1 = 0 .


110 ANALIZĂ COMPLEXĂ

În acelaşi fel, obţinem şi următoarele:


2
(
f ( z ) = ( z − z0 ) a 2 + ∑ k = 3 a k ( z − z 0 )
∞ k −2
) şi a 2 = 0.
Apoi, prin inducţie, rezultă an = 0 ( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) , adică
f ( z) = 0 (z−z 0 < R) .

Teorema precedentă este generalizată pentru domenii oarecare.

Teoremă. Fie f ( z ) o funcţie analitică într-un domeniu D şi


{ zn } un şir de puncte distincte care converge la un punct z0 din
D . Dacă f ( zn ) = 0 pentru oricare n , atunc f ( z ) = 0 oricare
ar fi z din D .

Demonstraţie. Fie K un disc inclus în domeniul D , cu centrul


în punctul limită z0 . Din teorema precedentă rezultă că funcţia
f ( z ) = 0 pentru z ∈ K .
Fie z ′ ∈ D \ K . Arătăm, în continuare, că f ( z ′) = 0 .
Unim punctul limită z0 cu punctul z′ printr-o curbă continuă L
inclusă în domeniul D .
Notăm cu ρ distanţa dintre curba L şi frontiera domeniului D .
Dividem curba L în arce prin punctele z0 , z1 , z2 , ⋅⋅⋅, zn −1 , zn = z ′
astfel încât z j − z j +1 < ρ ( j = 0,1, 2, ⋅⋅⋅, n − 1) .
Construim discurile K j : z − z j < ρ , j = 0,1, 2, ⋅⋅⋅, n .
Prin construcţie, discul K j este inclus în domeniul D şi conţine
centrul z j +1 al următorului disc K j +1 , j = 0,1, 2, ⋅⋅⋅, n − 1 .
În discul K 0 cu centrul în z0 , funcţia f ( z ) se anulează.
Presupunem că f ( z ) se anulează în toate discurile K j ,
j ≤ n − 1.
Dumitru D. DRĂGHIA 111

Arătăm că f ( z ) = 0 pentru z ∈ K j +1 .
Deoarece z j +1 se află în discul K j , z j +1 este un punct limită
pentru o mulţime pe care funcţia se anulează. Atunci, din teorema
precedentă rezultă că funcţia f ( z ) se anulează în întreg discul K j +1 .
Aceasta implică faptul că funcţia f ( z ) se anulează în discul K n ; în
particular, f ( z ′) = 0 .
Deoarece z ′ ∈ D \ K a fost ales arbitrar, rezultă că f ( z ′) = 0
pentru toate punctele z ′ ∈ D \ K .
Deci, f ( z ) = 0 pentru z ∈ D .

O consecinţă a acestei teoreme este teorema de identitate.

Teorema de identitate. Fie { zn } un şir de puncte cu un punct


limită într-un domeniu D . Dacă f ( z ) şi g ( z ) sunt funcţii
analitice în D , astfel încât f ( zn ) = g ( zn ) pentru oricare n ,
atunci f ( z ) = g ( z ) pentru oricare z din D .

Demonstraţie. Fie z0 punctul limită al şirului { zn } . Atunci

{ } care converge la z
există un subşir znk 0 .
Notăm h( z ) = f ( z ) − g ( z ) . Deoarece h ( znk ) = 0 pentru toate

{ }
elementele şirului znk , rezultă că h( z ) = 0 pe D .

Această proprietate importantă a funcţiilor analitice este exprimată


şi în forma următoare.

Teorema unicităţii. Există cel mult o funcţie analitică f ( z ) într-


un domeniu D care admite valori date pe o mulţime de puncte E
din D şi care are cel puţin un punct limită z0 în D .
112 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Demonstraţie. Întrucât z0 este punct limită pentru E , putem


alege din E un şir de puncte {zn } care diferă de z0 şi diferite între
ele, care converge la z0 .

Aplicaţii
(i) Teorema identităţii arată că există o singură funcţie întreagă
care coincide cu sin x ( x ∈ \ ).

Fie E segmentul 0 < z = x < π 2 de pe axa reală.


Fiecare punct al mulţimii E este punct limită pentru E şi
aparţine lui ^ .
Teorema identităţii afirmă că există cel mult o funcţie f ( z ) care
este analitică în ^ şi ale cărei valori pentru z = x ∈ E coincid cu
valorile funcţiei f ( x ) = sin x ( 0 < x < π 2 ).
(
Această funcţie este f ( z ) = eiz − e − iz ) 2i = sin z .

(ii) Aplicăm teorema de identitate pentru demonstrarea identităţii


trigonometrice sin 2 z + cos2 z = 1 în planul complex.

Funcţia f ( z ) = sin 2 z + cos 2 z este o funcţie întreagă.


Identitatea f ( z ) = 1 pentru oricare 0 < z = x < π 2 rezultă din
teorema lui Pitagora.
Deci, sin 2 z + cos2 z = 1 pentru oricare z din ^ .

Observaţie
Formula integrală a lui Cauchy ne arată că:

Valorile unei funcţii analitice pe un contur simplu inchis


determină valorile funcţiei în interiorul conturului.

Teorema de identitate ne spune mai mult:


Dumitru D. DRĂGHIA 113

Comportarea funcţiei într-un şir de puncte din interiorul sau de pe


conturul simplu închis determină comportarea funcţiei analitice în
toate punctele domeniului.

Teorema maximului modulului

Următoarea teoremă arată că


Dacă o funcţie f ( z ) este analitică, neconstantă într-o vecinătate
a unui punct z0 , atunci există cel puţin un punct z în acea
vecinătate astfel încât f ( z ) > f ( z0 ) .

Teorema maximului modulului. Dacă f ( z ) este analitică şi


neconstantă într-un domeniu D , atunci f ( z ) nu are valoare
maximă în D .

Demonstraţie. Considerăm un disc oarecare z − z0 ≤ R conţinut


în D . Presupunem că f ( z ) ≤ f ( z0 ) pentru z − z0 ≤ R .
Pentru fiecare r , 0 ≤ r ≤ R , folosind teorema valorii medii a lui
Gauss, avem:

1 2π 1 2π
f ( z0 ) =
2π ∫ 0
f ( z0 + reiθ ) dθ ≤
2π ∫
0
f ( z0 + reiθ ) dθ

1 2π

2π ∫0
f ( z0 ) dθ = f ( z0 ) ,


de unde rezultă ∫ ⎡⎣ f ( z ) − 0 f ( z0 + reiθ ) ⎤⎦ dθ = 0 (0 ≤ r ≤ R ) .
0
114 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Ultimul integrand este continuu şi pozitiv. Atunci, pentru z în


discul închis z − z0 ≤ R , avem f ( z0 ) − f ( z0 + reiθ ) = 0 , adică
f ( z ) = f ( z0 ) . Dar aceasta înseamnă că f ( z ) este constantă în
discul z − z0 ≤ R .
Prin urmare, f ( z ) trebuie să fie constantă în acest disc.
Din teorema de identitate rezultă că f ( z ) este constantă în întreg
domeniul D .
Deci, dacă f ( z ) nu este constantă, atunci f ( z ) nu are
maximum în D .

Corolar. Dacă f ( z ) este analitică şi neconstantă într-un


domeniu D mărginit şi este continuă pe închiderea sa D , atunci
f ( z ) atinge maximul numai pe frontiera lui D .

Observaţie. Este posibil ca modulul unei funcţii analitice


neconstante să atingă minimul într-un domeniu şi nu pe frontieră. De
fapt, modulul funcţiei atinge minimul într-un zerou al funcţiei.
7

TEOREMA REZIDUULUI ŞI APLICAŢII

Serii Laurent
Clasificarea şi caracterizarea singularităţilor
Teorema reziduului
Calculul reziduurilor
Calculul unor integrale complexe
Evaluarea unor integrale reale

Serii Laurent

Dacă o funcţie f ( z ) este analitică într-un punct z0 , atunci f ( z )

∑ an ( z − z0 ) într-o
∞ n
are o reprezentare în serie de puteri f ( z ) = n =0

vecinătate a lui z0 .

∑ b ( z − z0 )
∞ −n
Observăm că seria n =1 n
poate fi considerată o serie
de puteri în variabila 1 ( z − z0 ) , convergentă pentru 1 z − z0 < R ,
unde R este raza de convergenţă.
∑ b ( z − z0 )
∞ −n
Astfel, seria n =1 n
reprezintă o funcţie f1 ( z )
analitică pentru z − z0 > R1 = 1 R .

∑ a n ( z − z0 ) ,
∞ n
Dacă R2 este raza de convergenţă a seriei n =0

f 2 ( z ) = ∑ n = 0 a n ( z − z0 )
∞ n
atunci este analitică în discul
z − z0 < R2 .
116 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Dacă R1 < R2 , atunci funcţiile f1 ( z ) şi f 2 ( z ) sunt analitice în


coroana circulară R1 < z − z0 < R2 .
În concluzie, funcţia f ( z ) = f1 ( z ) + f 2 ( z ) este analitică în
oricare punct din coroana circulară R1 < z − z0 < R2 .
Notăm a− n = bn şi avem

a− n ∞
f ( z) = ∑ + ∑ an ( z − z 0 )
n

( z − z0 )
n
n =1 n=0

sau

∑ a (z − z )
n
f ( z) = n 0 .
n =−∞

∑ a ( z − z0 ) se numeşte
∞ n
Definiţie. O expresie de forma n =−∞ n
serie Laurent.

Seria Laurent generalizează noţiunea de serie de puteri. Seria


∑ a n ( z − z0 )
∞ n
Laurent este considerată ca suma a două serii n =0
şi

∑ a − n ( z − z0 )
∞ −n
n =1
dacă şi numai dacă cele două serii sunt
convergente.
Domeniul de convergenţă al unei serii Laurent este o coroană
circulară.
∑ an ( z − z0 ) este
∞ n
Dacă R1 < ρ < R2 , seria Laurent f ( z ) = n =−∞

convergentă uniform pe cercul γ : z − z0 = ρ .


1
f ( z ) = ∑ n =−∞ an ( z − z0 ) ( z − z0 ) ,
∞ n − k −1
Multiplicăm cu
2π i
unde k este un întreg arbitrar, apoi integrăm termen cu termen de-a
lungul cercului γ .
Astfel, obţinem:
Dumitru D. DRĂGHIA 117

1 f ( z) 1
∑ ( z − z0 ) dz .
n − k −1

2π i γ ( z − z0 ) k +1
dz =
n =−∞
an ∫
2π i γ
Deci
1 f ( z)
∫ dz = ak ( k = 0, ± 1, ± 2, ⋅⋅⋅) .
2π i γ ( z − z0 )k +1
Această relaţie exprimă coeficienţii unei serii Laurent în funcţie
de suma seriei.

Teorema următoare arată că oricare funcţie analitică într-o


coroană circulară are o reprezentare în serie Laurent.

Teorema lui Laurent. Dacă o funcţie f ( z ) este analitică într-o


coroană circulară R1 < z − z0 < R2 , atunci f ( z) are
reprezentarea în serie Laurent

∑ a (z − z ) (R < z − z0 < R2 ) .
n
f ( z) = n 0 1
n =−∞

Coeficienţii sunt unic determinaţi:

1 f (ζ )
an = ∫ dζ ( n = 0, ± 1, ± 2, ⋅⋅⋅) ,
2π i C (ζ − z0 )n +1

unde C este un contur simplu închis, în jurul punctului z0 ,


conţinut în coroana circulară.

Demonstraţie. Fie z un punct oarecare din coroana circulară


R1 < z − z0 < R2 . Funcţia f ( z ) este analitică în coroana circulară
închisă ρ1 ≤ z − z0 ≤ ρ 2 , unde ρ1 şi ρ 2 verifică inegalităţile
R1 < ρ1 < z − z0 < ρ2 < R2 .
118 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Fie cercurile C1 : z − z0 = ρ1 şi C2 : z − z0 = ρ 2 .
Scriem formula integrală a lui Cauchy

1 f (ζ ) 1 f (ζ )
f ( z) = ∫
2π i C2 ζ − z
dζ − ∫
2π i C1 ζ − z
dζ .

Dacă ζ este pe cercul C2 şi ρ1 ≤ z − z0 ≤ ρ 2 , atunci avem



1 1 1 1
=∑ n +1 (
z − z0 ) ,
n
= ⋅
ζ − z ζ − z0 1 − z − z0 n =0 (ζ − z0 )
ζ − z0
convergenţa seriei fiind uniformă pe cercul C2 . Deci,

1 1
=∑ n +1 (
z − z0 ) .
n

ζ − z n =0 (ζ − z0 )

f (ζ )
Multiplicăm această egalitatea cu şi integrăm termen cu
2π i
termen de-a lungul cercului C2 . Astfel, obţinem

∞ ⎛ ⎞
1 f (ζ ) 1 f (ζ )
∫ = ∑⎜ ∫ ⎟ ( z − z0 )
n
dζ dζ
2π i C2 ζ − z ⎜
n = 0 2π i C2 ( ζ − z0 )
n +1

⎝ ⎠


= ∑ an ( z − z0 ) ,
n

n=0

1 f (ζ )
cu an = ∫ dζ ( n = 0,1, 2,3, ⋅⋅⋅) .
2π i C2 (ζ − z0 )n +1
Dumitru D. DRĂGHIA 119

Procedăm în mod similar pentru ζ pe cercul C1 şi avem



1 1 1 1
= ∑ (ζ − z 0 )
n −1
− = ⋅ ,
ζ − z z − z0 1 − ζ − z0 n =1 ( z − z0 )
n

z − z0
convergenţa seriei fiind uniformă pe C1 . Deci,

1 1
= ∑ (ζ − z0 )
n −1
− .
ζ − z n =1 ( z − z0 )
n

f (ζ )
Multiplicăm această egalitatea cu şi integrăm termen cu
2π i
termen de-a lungul cercului C1 . Astfel, avem

∞ ⎛ ⎞
1 f (ζ ) 1 1
= ∑⎜ f (ζ ) (ζ − z0 ) dζ
n −1
− ∫
2π i C1 ζ − z

⎜ ∫
n =1 ⎝ 2π i C1

⎟ ( z − z )n
⎠ 0


a− n
=∑ ,
( z − z0 )
n
n =1

1 f (ζ )
cu a− n = ∫ dζ ( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) .
2π i C1 (ζ − z0 ) − n +1

În concluzie, ecuaţia
1 f (ζ ) 1 f (ζ )
f ( z) = ∫
2π i C2 ζ − z
dζ − ∫
2π i C1 ζ − z

devine
∞ ∞
f ( z ) = ∑ a n ( z − z0 ) + ∑ a − n ( z − z 0 ) ,
n −n

n =0 n =1
120 ANALIZĂ COMPLEXĂ

unde coeficienţii seriilor sunt, respectiv,


1 f (ζ )
an = ∫ dζ ( n = 0,1, 2,3, ⋅ ⋅⋅) ,
2π i C2 (ζ − z0 )n +1

1 f (ζ )
a− n = ∫ dζ ( n = 1, 2,3, ⋅ ⋅⋅) .
2π i C1 (ζ − z0 )− n +1

f (ζ )
Întrucât este analitică în ρ1 ≤ z − z0 ≤ ρ 2 , din formula
ζ − z0
integrală a lui Cauchy rezultă că putem calcula coeficienţii an
înlocuind C1 şi C2 cu un contur simplu închis C oarecare în jurul
punctului z0 , cuprins între cercurile C1 şi C2 . Astfel, dezvoltarea

∑ an ( z − z0 ) , cu
∞ n
funcţiei f ( z ) în serie Laurent este f ( z ) = n =−∞

1 f (ζ )
an = ∫ dζ ( n = 0, ± 1, ± 2, ⋅⋅⋅) .
2π i C (ζ − z0 )n +1
Deoarece ρ1 şi ρ 2 pot fi alese oricât de aproape de R1 şi R2 ,
respectiv, această dezvoltare în serie Laurent este valabilă pentru
oricare punct z din coroana circulară R1 < z − z0 < R2 .

Propoziţie. Reprezentarea în serie Laurent a unei funcţii analitice


este unică.

Demonstraţie. Presupunem că există două reprezentări ale unei


funcţii analitice în serie Laurent într-o coroană circulară
R1 < z − z0 < R2 ,
∞ ∞

∑ an ( z − z0 ) = ∑ b (z − z )
n n
f ( z) = n 0 .
n =−∞ n =−∞
Dumitru D. DRĂGHIA 121

Fiecare serie converge uniform pe un contur simplu închis C în


jurul lui z0 , inclus în coroana circulară.
Multiplicăm egalitatea

∑ an ( z − z0 ) = ∑ n =−∞ bn ( z − z0 ) , cu ( z − z0 )
∞ n ∞ n − k −1
n =−∞
,

unde k este un întreg oarecare.


Integrăm apoi, termen cu termen, de-a lungul conturului C .
Obţinem astfel egalitatea
∞ ∞

∑ a ∫(z − z ) ∑ b ∫(z − z )
n − k −1 n − k −1
n 0 dz = n 0 dz ,
n =−∞ C n =−∞ C

de unde rezultă că 2π iak = 2π ibk , pentru oricare întreg k .

Deci ak = bk ( k = ⋅⋅⋅ − 3, −2, −1,0,1, 2,3, ⋅⋅⋅) .

Observăm că seria de puteri pozitive ale lui z − z0 converge în


interiorul cercului z − z0 = R2 , iar seria de puteri negative ale lui
z − z0 converge în afara cercului z − z0 = R1 .

∑ a (z − z )
n
Fie f ( z ) = n 0 dezvoltarea în serie Laurent a unei
n =−∞

funcţii f ( z ) .

∑ an ( z − z0 ) de puteri negative ale lui z − z0 se


−1 n
Seria n =−∞

numeşte partea principală a dezvoltării funcţiei în serie Laurent.

∑ an ( z − z0 ) de puteri pozitive ale lui z − z0 se


∞ n
Seria n =0

numeşte partea analitică a dezvoltării funcţiei în serie Laurent.


122 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Clasificarea şi caracterizarea singularităţilor funcţiilor analitice

Definiţie. Spunem că o funcţie f ( z ) are o sigularitate într-un


punct z0 (sau, z0 este punct singular al funcţiei f ( z ) ), dacă funcţia
nu este analitică în punctul z0 .
Dacă o funcţie este analitică într-o vecinătate punctată a unei
{ }
singularităţi z0 , z ∈ ^ : 0 < z − z0 < ε , atunci singularitatea z0
se numeşte singularitate izolată (alternativ, punct singular izolat).

Comportatea unei funcţii f ( z ) în vecinătate unei singularităţi


izolate z0 poate fi descrisă după cum urmează:
(i) f ( z ) este mărginită într-o vecinătate punctată a lui z0 ;

(ii) lim f ( z ) = ∞ ;
z → z0

(iii) f ( z ) nu satisface nici (i), nici (ii).

Exemple
sin z
(1) f ( z) = , z ≠ 0.
z

Funcţia f ( z ) este mărginită într-o vecinătate punctată a originii.


Exemplul nu este interesant din punct de vedere al singularităţilor,
deoarece funcţia f ( z ) poate deveni analitică în z = 0 , dacă
definim f (0) = 1 .

(2) f ( z ) = 1 z , z ≠ 0.

Funcţia f ( z ) are o singularitate izolată în origine şi lim1 z = ∞ .


z→ 0
Dumitru D. DRĂGHIA 123

(3) f ( z ) = e1 z , z ≠ 0 .

Pentru z = x ∈ \ , avem lim+ e1 x = ∞ şi lim− e1 x = 0 .


x→ 0 x→ 0

Astfel, într-o vecinătate a originii, funcţia e1 z nu este nici


mărginită, nici nu tinde la infinit.

Definiţie. Dacă o funcţie f ( z ) are o singularitate izolată într-un


punct z0 şi dacă lim f ( z ) există şi este finită, atunci singularitatea se
z → z0

numeşte singularitate eliminabilă (sau aparentă).

Avem următoarele caracterizări importante.

Propoziţie. Fie f ( z) analitică într-un disc punctat


0 < z − z0 < R şi z0 un punct singular izolat al lui f ( z ) . Atunci
următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) Partea principală a dezvoltării funcţiei f ( z ) în serie
Laurent este egală cu zero, adică an = 0 ( n < 0) ;
(ii) lim f ( z ) există şi este finită;
z → z0

(iii) lim ( z − z0 ) f ( z ) = 0 ;
z → z0

(iv) f ( z ) este mărginită.

Demonstraţie. Demonstrăm că (iv) implică (i). Fie 0 < r < R şi


fie M > 0 astfel încât f ( z ) ≤ M (0 ≤ z − z0 ≤ r ) .
∞ ∞
a− n
Fie f ( z ) = ∑ + ∑ an ( z − z0 )
n
(0 < z − z0 < r )
( z − z0 )
n
n =1 n=0

dezvoltarea funcţiei f ( z ) în serie Laurent.


124 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Fie 0 < ρ < r . Avem

1 f (ζ )
a− n = ∫ ρ (ζ − z ) − n +1
dζ ( n = 1, 2,3, ⋅ ⋅⋅) ,
2π i z − z0 = 0

de unde rezultă că
1 1
a− n ≤ ⋅ M ⋅ − n +1 ⋅ 2πρ = M ρ n .
2π i ρ
Dacă facem ρ → 0 , rezultă că a− n = 0 ( n = 1, 2,3, ⋅⋅⋅) .

Observaţie. În acest caz, singularitatea izolată a funcţiei f ( z ) în


z0 este eliminată, dacă definim f ( z0 ) = a0 = lim f ( z ) .
z → z0

Atunci funcţia devine analitică în discul z − z0 < R , iar seria

∑ a n ( z − z0 ) .
∞ n
Laurent este de fapt seria de puteri f ( z ) = n =0

Notă importantă. Pentru scopuri practice, considerăm că o


funcţie care are o singularitate eliminabilă este o funcţie întreagă.

Exemple
sin z
(1) Funcţia f ( z ) = are o sigularitate izolată eliminabilă în
z
origine.

sin z ∞
( −1) n
Funcţia f ( z) = = 1+ ∑ ⋅ z 2n devine funcţie
z n =1 (2n + 1)!

întreagă, dacă definim f (0) = 1 .


Dumitru D. DRĂGHIA 125

ez − 1
(2) Funcţia f ( z ) = are un singularitate izolată elimiabilă
z
în origine şi

1
e −1
z ∑ n! z n

1 n −1
f ( z) = = n =1
= 1+ ∑ z .
z z n=2 n !

Dacă definim f (0) = 1 , funcţia devine întreagă.

Definiţie. Dacă o funcţie f ( z ) este analitică într-o vecinătate


punctată a unui punct z0 şi dacă există un întreg pozitiv k astfel încât
lim ( z − z0 ) f ( z ) = a ( a ≠ 0, a ≠ ∞ ) , atunci spunem că
k
f are un
z → z0

pol de ordinul k în z0 .
Un pol de ordinul k = 1 se numeşte pol simplu.

Teorema următoare dă o condiţie necesară şi suficientă pentru ca o


singularitate izolată să fie pol.

Teoremă. Fie f ( z ) o funcţie cu o singularitate izolată în z0 .


Funcţia f ( z ) are un pol în z0 dacă şi numai dacă
lim f ( z ) = ∞ .
z → z0

Demonstraţie. Din definiţie rezultă că dacă o funcţie f ( z ) are


un pol în z0 , atunci lim f ( z ) = ∞ .
z → z0

1
Dacă lim f ( z ) = ∞ , atunci g ( z ) = este mărginită într-o
z → z0 f ( z)
vecinătate punctată a lui z0 .
126 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Deci, funcţia g ( z ) are o singularitate eliminabilă în z0 şi are

dezvoltarea în serie g ( z ) = a0 + a1 ( z − z0 ) + a2 ( z − z0 ) 2 + ⋅⋅⋅ .

1
Astfel rezultă că a0 = lim g ( z ) = lim = 0 . Coeficienţii lui
z → z0 z → z0 f ( z)
g ( z ) nu pot fi toţi zero, deoarece aceasta ar însemna că f ( z ) ≡ ∞
într-o vecinătate punctată a lui z0 . Fie ak primul coeficient nenul al

lui g ( z ) . Atunci

1
= ak ( z − z0 ) + ak +1 ( z − z0 ) + ⋅⋅⋅ ,
k k +1
g( z) =
f ( z)
sau
1
= ak + ak +1 ( z − z0 ) + ak + 2 ( z − z0 ) + ⋅⋅⋅ .
2

f ( z ) ( z − z0 )
k

Rezultă că
1 1
= ak ≠ 0 , adică lim ( z − z0 ) f ( z ) =
k
lim .
f ( z ) ( z − z0 )
k
z → z0 z → z0 ak

În consecinţă, f ( z ) are un pol de ordinul k în z0 .

Corolar. Dacă o funcţie f ( z ) are un pol de ordinul k în z0 ,


atunci f ( z ) poate fi dezvoltată în serie Laurent de forma

f ( z ) = ∑ n =− k an ( z − z0 ) .
∞ n
Dumitru D. DRĂGHIA 127

Demonstraţie. Funcţia
1
= ak + ak +1 ( z − z0 ) + ⋅⋅⋅ ( ak ≠ 0 )
f ( z ) ( z − z0 )
k

este analitică în z0 .

Din continuitate, rezultă că există o vecinătate a lui z0 în care

1
≠ 0.
f ( z ) ( z − z0 )
k

Deci, f ( z ) ( z − z0 )
k
este analitică în z0 şi are dezvoltarea
∞ ∞
f ( z ) ( z − z0 ) = ∑ cm ( z − z0 ) , adică f ( z ) = ∑ cm ( z − z0 )
k m m −k
.
m =0 m =0

∑ a (z − z )
n
Notăm n = m − k , an = cn + k şi avem f ( z ) = n 0 .
n =− k

Avem, deci următorul criteriu pentru recunoaşterea polilor.

Propoziţie. f ( z ) analitică într-un disc punctat


Fie
0 < z − z0 < R , cu z0 un punct singular izolat al lui f ( z ) .
Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) Partea principală a dezvoltării funcţiei f ( z ) în serie
Laurent are un număr finit de termeni nenuli,
adică a− k ≠ 0 şi a− n = 0 ( − n < − k ) ;
(ii) lim f ( z ) = ∞ ;
z → z0

(iii) lim ( z − z0 ) f ( z ) = a ( a ≠ 0, a ≠ ∞ ) .
k

z → z0
128 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Observaţie. În acest caz partea principală a dezvoltării în serie


Laurent a funcţiei f ( z ) , într-o vecinătate a unui pol z0 de ordinul k ,
are un număr finit de termeni nenuli şi coeficientul termenului nenul
cu cel mai mic exponent este a− k ≠ 0 , i.e.

1 ∞
a− n
f ( z) = ∑ + ∑ a n ( z − z0 ) .
n

( z − z0 )
n
n =k n =0

Exemple
ez
(1) Funcţia f ( z ) =
z2
(0 < z < ∞ ) are un pol de ordinul al

doilea în origine, după cum rezultă din dezvoltarea următoare:

ez 1 ⎛ ∞
1 n ⎞ 1 1 1 z z2
f ( z) = = 1 + ∑ z = + + + + + ⋅⋅ ⋅
z 2 z 2 ⎜⎝ n =1 n ! ⎟⎠ z 2 z 2! 3! 4!

sin z
(2) Funcţia f ( z ) =
z2
( 0 < z < ∞ ) are dezvoltarea:
sin z 1 ⎛ z3 z5 ⎞ 1 z z2
f ( z) = = ⎜ z − + − ⋅⋅⋅ ⎟ = − + − ⋅⋅⋅ ,
z2 z2 ⎝ 3! 5! ⎠ z 3! 5!
de unde rezultă că f ( z ) are un pol simplu în origine.

1
(3) Funcţia f ( z ) = ( z − 1 > 0) este de forma unei
( z − 1)
2

serii Laurent (cu un singur termen nenul) în z − 1 > 0 şi are un


pol de ordinul al doilea în z0 = 1 .
Dumitru D. DRĂGHIA 129

Definiţie. O singularitate izolată care nu este nici sigularitate


eliminabilă (aparentă), nici pol se numeşte sigularitate izolată
esenţială.

Observaţie. Un punct singular izolat z0 al unei funcţii f ( z ) este


punct singular izolat esenţial dacă şi numai dacă partea principală a
dezvoltării în serie Laurent a funcţiei f ( z ) , într-o vecinătate a lui z0 ,
are o infinitate de termeni nenuli:

∞ ∞
a− n
f ( z) = ∑ + ∑ a n ( z − z0 ) .
n

( z − z0 )
n
n =1 n =0

Exemple
2 1 1 1 1 1
(1) Funcţia f ( z ) = e1 z = 1 + + ⋅ + ⋅ + ⋅⋅⋅ are o
z 2 2! z 4 3! z 6
singularitate izolată esenţială în origine.

1 1 1 1 1 1
(2) Funcţia f ( z ) = sin 2
= 2 − ⋅ 6 + ⋅ 10 − ⋅⋅⋅ are o
z z 3! z 5! z
singularitate izolată esenţială în origine.

1 ⎛1 1 1 ⎞
(3) Funcţia f ( z ) = z sin = z2 ⎜ − + − ⋅⋅ ⋅ ⎟
2
3 5
z ⎝ z 3! z 5! z ⎠
1 1
= z− + − ⋅⋅⋅
6 z 120 z 3
are o singularitate izolată esenţială în origine.
130 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Teorema lui Weierstrass. Dacă f ( z ) are o sigularitate izolată


esenţială în z0 şi dacă r > 0 , ε > 0 şi a ∈ ^ sunt date, atunci
există z cu z − z0 < r astfel încât f ( z ) − a < ε .

Demonstraţie. Fie a un număr complex oarecare şi ε > 0 .


Presupunem că f ( z ) − a ≥ ε > 0 oricare ar fi z într-un disc punctat
1
0 < z − z0 < δ . Notăm g ( z ) = .
f ( z) − a
Atunci g ( z ) ≤ 1 ε pentru 0 < z − z0 < δ .
Rezultă că g ( z ) are o singularitate eliminabilă în z0 şi putem
1
= a0 + a1 ( z − z0 ) + a2 ( z − z0 ) + ⋅ ⋅⋅ .
2
scrie g ( z ) =
f ( z) − a
1
Observăm că lim = a0 .
z → z0 f ( z ) − a

Sunt posibile două cazuri: a0 = 0 sau a0 ≠ 0 .

1
Dacă a0 ≠ 0 , atunci lim f ( z ) = + a şi f ( z ) are singularitate
z → z0 a0
eliminabilă în z0 .
Dacă a0 = 0 , presupunem că ak este primul coeficient nenul.
Atunci

1
= ak + ak +1 ( z − z0 ) + ak + 2 ( z − z0 ) + ⋅⋅⋅
2

( f ( z ) − a )( z − z0 )
k

şi
1
lim ( z − z0 ) ( f ( z ) − a ) = zlim ( z − z0 )
k k
f ( z) = .
z → z0 →z0 ak
Astfel rezultă că f ( z ) are un pol de ordinul k în z0 .
Dumitru D. DRĂGHIA 131

Întrucât ipoteza exclude amândouă cazurile, inegalitatea


f ( z ) − a ≥ ε > 0 nu poate fi adevărată.

Corolar. Dacă f ( z ) are o singularitate izolată esenţială în z0


şi a este un număr complex oarecare, atunci există un şir {zn }
astfel încât zn → z0 şi lim f ( zn ) = a .
z n → z0

Demonstraţie. Fie {δ n } un şir cu δ n > 0 şi lim δ n = 0 . Atunci,


n→ ∞

conform teoremei, există un şir { zn } astfel încât f ( zn ) − a < 1 n


pentru 0 < zn − z0 < δ n . Deci, f ( zn ) → a când zn → z0 .

Singularitatea de la infinit

Definiţie. O funcţie f ( z ) are o sigularitate izolată în punctul de

la infinit dacă f ( z ) este analitică într-o vecinătate a lui ∞ , exclusiv


punctul de la infinit, adică dacă există un număr real R astfel încât
f ( z ) este analitică pentru R < z < ∞ .

Notăm că f (z) este analitică pentru z > R dacă şi numai dacă


f (1 z ) este analitică pentru 1 z < 1 R .

Deci, f ( z ) are o singularitate izolată în ∞ dacă şi numai dacă


f (1 z ) are o singularitate izolată în 0 .
132 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Mai mult, sigularitatea lui f ( z ) în punctul de la infinit este


eliminabilă, pol sau esenţială după cum singularitatea lui f (1 z ) în
origine este eliminabilă, pol sau esenţială, respectiv.

Exemple
(1) Funcţia f ( z ) = z 2 + 1 are un pol de ordinul doi în z = ∞ ,
deoarece f (1 z ) = 1 z 2 + 1 are un pol de ordinul doi în z = 0 .
(2) Funcţia f ( z ) = e z are o singularitate izolată esenţială în
z = ∞ , deoarece f (1 z ) = e1 z are o singularitate izolată esenţială
în z = 0 .

Comportarea funcţiilor întregi


k
Dacă f ( z ) = n =0
an z n este un polinom de gradul k , atunci

funcţia f (1 z ) =
1
z k ( k −1
)
ak + ∑ n =0 an z k −n are un pol de ordinul k în
z = 0.
Deci, f ( z ) are un pol de ordinul k în ∞ .

O funcţie întreagă f are un pol de ordinul k în ∞ dacă şi numai

f ( z)
dacă lim =A ( A ≠ 0, A ≠ ∞ ) .
z→ ∞ zk
f ( z)
Mai mult, dacă lim
z →∞ z k
=A ( A ≠ 0, A ≠ ∞ ) , atunci f ( z)
este un polinom de gradul k .

Astfel, o funcţie întreagă transcendentă nu poate avea un pol în


punctul de la infinit.
Dumitru D. DRĂGHIA 133

Adică, funcţiile întregi transcendente trebuie să aibă singularităţi


esenţiale în punctul de la infinit.
Teorema Weierstrass arată că o funcţie întreagă transcendentă
devine arbitrar de aproape de fiecare valoare complexă în afara
oricărui cerc z = R .

Exemplu de sigularitate care nu este izolază

1
Funcţia f ( z ) = are o singularitate în origine, deoarece
sin (1 z )
1
lim f ( z ) nu există. Punctele zn = ( n = ±1, ± 2, ± 3, ⋅⋅⋅) sunt
z→ 0 nπ
singularităţi ale lui f . Oricare vecinătate punctată 0 < z < ε a
singularităţii z = 0 conţine singularităţi zn = 1 ( nπ ) ale lui f ( z ) ,
deoarece lim zn = 0 .
n→ ∞

Deci, originea este o sigularitate care nu este singularitate izolată a


1
funcţiei f ( z ) = .
sin (1 z )

Reziduul unei funcţii analitice într-un punct singular izolat

Dacă funcţia f ( z ) este analitică într-o vecinătate punctată a lui


z0 , atunci f ( z ) are o reprezentare în serie Laurent
f ( z ) = ∑ n =−∞ an ( z − z0 ) ,
∞ n

1 f (ζ )
cu an = ∫ dζ ( n = 0, ± 1, ± 2, ⋅⋅⋅) ,
2π i C (ζ − z0 )n +1
134 ANALIZĂ COMPLEXĂ

unde C este un contur simplu închis care înconjoară punctul z0 şi


este conţinut în vecinătatea punctată a lui z0 . (Teorema lui Laurent).

1
2π i C∫
Definiţie. Coeficientul a−1 = f ( z ) dz , din dezvoltarea în

serie Laurent a funcţiei f ( z ) , se numeşte reziduul funcţiei f ( z ) în


punctul z0 .
Notăm Rez ( f ; z0 ) = a−1 .

Notă. Ecuaţia ∫C
f ( z ) dz = 2π i ⋅ a−1 poate fi folosită pentru
calcularea unor integrale.

Exemple. Fie C un contur simplu închis care înconjoară originea.

∫e dz = 2π i ;
1z
(1)
C

1 1
Din serie de puteri e1 z = 1 + + + ⋅⋅⋅ , rezultă că a−1 = 1 .
z 2! z 2

1
(2) ∫ sin z
C
2
dz = 0 ;

3 5
1 1 1⎛ 1⎞ 1⎛1⎞
Din sin 2 = 2 − ⎜ 2 ⎟ + ⎜ 2 ⎟ − ⋅⋅ ⋅ , rezultă că a −1 = 0 .
z z 3! ⎝ z ⎠ 5! ⎝ z ⎠

1 π 1
∫z sin dz = − i ; Rezultă a−1 = − din seria de puteri
2
(3)
C
z 3 6

1 ⎛1 1 1 ⎞ 1 1
z 2 sin = z2 ⎜ − 3
+ 5
− ⋅⋅⋅ ⎟ = z − + − ⋅⋅⋅ .
z ⎝ z 3! z 5! z ⎠ 6 z 120 z 3
Dumitru D. DRĂGHIA 135

Teorema reziduului

Teorema reziduului generalizează formula ∫C


f ( z ) dz = 2π i ⋅ a−1 .

Teorema reziduului. Fie f ( z ) o funcţie analitică în interiorul


unui contur simplu închis C şi pe acest contur, cu excepţia unui
număr finit de puncte singulare izolate z1 , z2 , z3 , ⋅⋅ ⋅, zn din
interiorul conturului C . Fie
Rez ( f ; z1 ) , Rez ( f ; z2 ) , ⋅⋅⋅, Rez ( f ; zn )
reziduurile funcţiei f ( z ) în punctele z1 , z2 , z3 , ⋅⋅ ⋅, zn , respectiv.
Atunci

∫ f ( z ) dz = 2π i ⋅ ∑ Rez ( f ; zk ) .
C k =1

Demonstraţie. În jurul singularităţilor zk , construim cercuri Ck


exterioare două câte două, conţinute în interiorul conturului C .
Din teorema lui Cauchy pentru domeniu multiplu conex rezultă:

∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz + ∫
C C1 C2
f ( z ) dz + ⋅⋅⋅ + ∫ f ( z ) dz .
Cn

Deoarece
∫ f ( z ) dz = 2π i ⋅ Rez ( f ; zk ) ( k = 1, 2, ⋅⋅⋅, n ) ,
Ck

ecuaţia de mai sus se reduce la formula

∫ f ( z ) dz = 2π i ⋅ ∑ Rez ( f ; zk ) .
C k =1
136 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Observaţie. Formula integrală a lui Cauchy este un caz


particular al formulei din teorema reziduului.

Justificare. Fie f ( z ) o funcţie analitică în interiorul unui contur


simplu închis C şi pe acest contur, care înconjoară punctul z0 , cu
condiţia f ( z0 ) ≠ 0 .
f ( z)
Atunci funcţia g ( z ) = are un pol simplu în z0 şi
z − z0

∑ a (z − z )
n
g ( z) = n 0 .
n =−1

Apoi,

( z − z0 ) g ( z ) = a−1 + a0 ( z − z0 ) + a1 ( z − z0 )
2
+ ⋅⋅⋅ .

Reziduul funcţiei g ( z ) în z0 este

a−1 = lim ( z − z0 ) g ( z ) = lim f ( z ) = f ( z0 ) .


z → z0 z → z0

Astfel,
f ( z)
∫ z−z
C 0
dz = ∫ g ( z ) dz = 2π i ⋅ f ( z0 ) .
C

Calculul reziduurilor

Metoda de bază pentru calcularea reziduului unei funcţii analitice


f ( z ) într-un punct singular izolat z0 este dezvoltarea funcţiei în
serie Laurent într-o vecinătate punctată a lui z0 (i.e. 0 < z − z0 < r )
şi determinarea coeficientului termenului 1 ( z − z0 ) din această
dezvoltare.
Dumitru D. DRĂGHIA 137

Observaţie. Dacă o funcţie f ( z ) este analitică într-o vecinătate


punctată a unui punct z0 şi dacă f ( z ) are un pol de ordinul k
în z0 , atunci reziduul lui f ( z ) în z0 se calculează astfel:

1 ( k −1)
Rez ( f ; z0 ) = lim ⎡( z − z0 ) f ( z ) ⎤
k
.
( k − 1)! z → z0 ⎣ ⎦

Justificare. Fie f ( z ) analitică, cu un pol de ordinul k în z0 .


Atunci
−1
( z − z0 ) f ( z ) = ∑ a (z − z ) + g ( z ) ( z − z0 ) ,
k n+k k
n 0
n =− k

unde g ( z ) este o funcţie analitică în z0 .

Diferenţiem apoi de k − 1 ori şi calculăm valoarea în z0 .

Astfel, rezultă
1 ( k −1)
Rez ( f ; z0 ) = lim ⎡( z − z0 ) f ( z ) ⎤
k
.
( k − 1)! z → z0 ⎣ ⎦

Există o altă metodă de calcul pentru reziduul unei funcţii f ( z )


într-un pol z0 , dacă funcţia poate fi scrisă sub forma unui cât
p( z )
f ( z) = .
q( z )

p( z )
Propoziţie. Fie o funcţie de forma f ( z ) = , unde p( z ) şi
q( z )
q( z ) sunt funcţii analitice în z0 şi p( z0 ) ≠ 0 .
138 ANALIZĂ COMPLEXĂ

(i) Dacă z0 un pol simplu ( q( z0 ) = 0 şi q′( z0 ) ≠ 0 ) al funcţiei


f ( z ) , atunci reziduul lui f ( z ) în polul simplu z0 este dat de
formula
p ( z0 )
Rez ( f ; z0 ) = .
q′( z0 )
(ii) Dacă z0 un pol dublu ( q( z0 ) = q′( z0 ) = 0 şi q′′( z0 ) ≠ 0 ) al
funcţiei f ( z ) , atunci reziduul lui f ( z ) în polul dublu z0 este

p′( z0 ) 2 p ( z0 ) q′′′( z0 )
Rez ( f ; z0 ) = 2 − .
q′′( z0 ) 3 [ q′′( z0 ) ]2

Demonstraţie. Notăm că z0 este punct singular izolat al lui f ( z )


dacă şi numai dacă q( z0 ) = 0 .
(Aceata rezultă printr-un argument de continuitate şi din faptul că
zerourile unei funcţii analitice care nu este identic nulă sunt puncte
izolate).
Dezvoltăm funcţiile p( z ) şi q( z ) în serii Taylor într-un disc

centrat în z0 şi obţinem, pentru 0 < z − z0 < r ,

p ( z0 ) + p′( z0 ) ( z − z0 ) + ⋅⋅⋅
( z − z0 ) f ( z ) = ,
q′( z0 ) + q′′( z0 ) ( z − z0 ) 2! + ⋅⋅⋅
respectiv,
p ( z0 ) + p′( z0 ) ( z − z0 ) + ⋅⋅⋅
( z − z0 )
2
f ( z) = .
q′′( z0 ) 2! + q′′′( z0 ) ( z − z0 ) 3! + ⋅⋅⋅

p ( z0 )
Astfel, rezultă că Rez ( f ; z0 ) = lim ( z − z0 ) f ( z ) = ≠ 0,
z → z0 q′( z0 )
Dumitru D. DRĂGHIA 139

sau
⎛p ⎞
Rez ( f ; z0 ) = Rez ⎜ ; z0 ⎟ = lim
( z − z0 ) p ( z )
⎝q ⎠ z → z0 q( z)

p(z) p ( z0 )
= lim = ≠ 0,
z → z0 q ( z ) − q ( z 0 ) q ′ ( z0 )
z − z0
respectiv,

′ p′( z0 ) 2 p( z0 )q′′′( z0 )
Rez ( f ; z0 ) = lim ⎡( z − z0 ) f ( z ) ⎤ = 2
2
− .,
z → z0 ⎣ ⎦ q′′( z0 ) 3 [ q′′( z0 )]2

Exemple
cos z
(1) Funcţia f ( z ) = are punctele singulare izolate zn = nπ
sin z
( n = 0, ± 1, ± 2, ⋅⋅⋅) .
Fiecare din aceste puncte este pol simplu, iar reziduul funcţiei este
p (nπ ) cos nπ
Rez ( f ; zn ) = = =1 ( n = 0, ± 1, ± 2, ⋅⋅⋅) .
q′(nπ ) sin nπ

1
(2) Funcţia f ( z ) = are un pol de ordinul al doilea în
z ( e z − 1)
origine.

( )
În acest caz, p( z ) = 1 , q( z ) = z e z − 1 , q (0) = 0 , q′(0) = 0,

q′′(0) = 2, q′′′(0) = 3 .
140 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Reziduul funcţiei în acest pol este


p′(0) 2 p (0)q′′′(0) 1
Rez ( f ;0) = 2 − =− .
q′′(0) 3 [ q′′(0) ]2
2

Calculul unor integrale complexe

Prezentăm acum câteva aplicaţii ale teoremei reziduului la


calculul unor integrale complexe.

1
1. Calculăm integrala ∫ z( z − 3) dz , unde C este un
C
contur

simplu închis oarecare.

1
Funcţia f ( z ) = are doi poli simpli z1 = 0 şi z2 = 3 .
z ( z − 3)
1 1
Reziduul funcţiei f în z1 = 0 este lim zf ( z ) = lim =− ,
z →0 z →0 z−3 3
1 1
iar reziduul în z2 = 3 este lim( z − 3) f ( z ) = lim = .
z →3 z →3 z 3
Analizăm toate cazurile posibile.
Dacă z1 = 0 este interior şi z2 = 3 este exterior conturului C ,

1 ⎛ 1⎞ 2π
atunci ∫C z ( z − 3)
dz = 2π i ⎜ − ⎟ = −
⎝ 3⎠ 3
i.

Dacă z1 = 0 este exterior şi z2 = 3 este interior conturului C ,

1 1 2π
atunci ∫C z ( z − 3)
dz = 2π i ⋅ =
3 3
i.
Dumitru D. DRĂGHIA 141

Dacă amândoi polii sunt interiori conturului C , atunci


1 1
Rez ( f ; z1 ) = − şi Rez ( f ; z2 ) = .
3 3
Deci,
1 ⎛ 1 1⎞
∫C z ( z − 3)
dz = 2π i ⎜ − + ⎟ = 0 .
⎝ 3 3⎠

z 4 − z 3 − 17 z + 2
2. Calculăm integrala ∫
C ( z − 1)
3
dz de-a lungul

unui contur simplu închis care conţine z0 = 1 în interior.

Punctul z0 = 1 este un pol de ordinul 3 pentru funcţia

z 4 − z 3 − 17 z + 2
f ( z) = .
( z − 1)
3

Atunci reziduul funcţiei f în pol z0 = 1 se calculează astfel:

1 ′′ 1
lim ⎡ ( z − 1) f ( z ) ⎤ = lim (12 z 2 − 6 z ) = 3 .
3
a−1 =
2! z →1 ⎣ ⎦ 2 z→1
Deci,
z 4 − z 3 − 17 z + 2

C ( z − 1)
3
dz = 6π i.
142 ANALIZĂ COMPLEXĂ

Evaluarea unor integrale reale folosind teorema reziduului


Reamintim că integrala improprie ∫ f ( x ) dx este, prin definiţie,
a
R
lim ∫ f ( x ) dx , dacă această limită există.
R →∞ a

Aplicăm teorema reziduului la evaluarea unor integrale reale.


1
1. Calculăm ∫
−∞
x +12
dx .

1
Funcţia complexă f ( z ) = are poli simpli în z1 = −i şi
z +1
2

z2 = i .
Considerăm conturul C format din segmentul real [ − R, R ] , cu
R > 1 , urmat de semicercul z = R din semiplanul superior (i.e.
z = R eiθ , cu 0 ≤ θ ≤ π ).
Atunci, în interiorul lui C este numai polul z2 = i .
Reziduul funcţiei în acest pol simplu este dat de
1
lim( z − i ) f ( z ) = .
z →i 2i
1 1
Deci, ∫z
C
2
+1
dz = 2π i ⋅ = π .
2i
R π
1 1 1
Avem ∫ 2 dx = ∫ 2 dz − ∫ 2 2iθ ⋅ Rieiθ dθ .
−R
x + 1 C
z + 1 0
R e + 1
Dumitru D. DRĂGHIA 143

Observăm că

π π
1 R
∫R e ≤∫

2 2 iθ
⋅ Rie dθ dθ ≤
0
+1 0
2 2 iθ
Re +1

π
R
≤∫ 2 2 iθ
dθ =
0 Re −1

πR R →∞
= ⎯⎯⎯ → 0.
R2 −1

Astfel rezultă că
∞ R
1 1 1
∫−∞ x 2 + 1 dx = Rlim
→∞ ∫ x2 + 1
−R
dx = lim ∫ 2
R→ ∞
C
z +1
dz = π .


1
2. Calculăm ∫ a + b cosθ dθ , pentru a şi b , cu a > b .
0

Deoarece 0 ≤ θ ≤ 2π , putem considera cercul unitate z = 1 sau,


echivalent, z = eiθ .
eiθ + e − iθ
Folosind definiţia funcţiei trigonometrice cos θ = şi
2
1 z +1 z z+z
dz = iz dθ , e − iθ = , obţinem cos θ = , sau cos θ = .
z 2 2
144 ANALIZĂ COMPLEXĂ

1 1 iz
Atunci ∫ a + b cosθ dθ = ∫
0 z =1
a + ( b 2 )( z + 1 z )
dz .

Funcţia
1 iz 2 1
f ( z) = = ⋅ 2
a + ( b 2 )( z + 1 z ) i bz + 2az + b
are doi poli simpli:

−a + a 2 − b2 −a − a 2 − b2
z1 = şi z2 = .
b b
Polul z1 este în interiorul cercului unitate, iar polul z2 este în

exteriorul cercului unitate.


Avem
1 1
Rez ( f ; z1 ) = lim ( z − z1 ) f ( z ) = ⋅ .
z → z1 i a − b2
2

În fine,

1 1 iz 2π
∫ a + b cosθ dθ = ∫
0 z =1
a + ( b 2 )( z + 1 z )
dz =
a 2
− b 2
.
Dumitru D. DRĂGHIA 145

BIBLIOGRAFIE

1. Ahlfors, Lars V.: Complex Analysis, McGraw-Hill, New York,


1966.
2. Boboc, Nicu: Funcţii complexe, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1969.
3. Conway, John B.: Functions of one Complex Variable, Springer
Verlag, Berlin, 1973.
4. Churchill, Ruel V., Brown, James W., and Verhey, Roger F.:
Functions of complex variables, McGraw-Hill, Inc., 1974.
5. Lang, Serge: Complex Analysis, Addison-Wesley, Reading, 1977.
6. Markusevici, A. I.: The Theory of Analytic Functions: A Brief
Course, Mir Publisher, 1983.
7. Mayer, Octav: Teoria funcţiilor de o variabilă complexă, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981.
8. Mocanu, Gheorghe: Introducere în teoria funcţiilor complexe,
Editura Universităţii din Bucureşti, 1996.
9. Silverman, Herb: Complex Variables, Houghton Mifflin
Company, Boston, 1975.
10. Stoka, Marius: Funcţii de variabilă reală şi funcţii de variabilă
complexă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964.