Capetienii

La moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea, în urma unui accident de vânătoare, în lipsa unor
urmași carolingieni direcți, marii nobili francezi îl aleg rege pe cel mai puternic dintre ei, Hugo
Capet (sau Hugues) (987-996), urmaș al lui Robert Capet, cel care cu un secol în urmă asigurase
regența în regatul Franței. Hugo Capet a rămas în istorie datorită faptului că a fondat o dinastie
continuă de 36 de regi, care vor domni timp de peste opt secole pe tronul Franței, până la 1848
(dintre care Capețieni direcți, un număr de 15 regi).

Timp de două secole, capețienii își vor încorona primul născut încă din timpul vieții și-l vor asocia
la domnie pentru a întări puterea. Filip August (1180-1223), capețian direct, dar descendent al
carolingienilor pe linie feminină, deci suveran absolut legitim, va înlătura această practică. Până
la acesta din urmă, regatul Franței va fi divizat, consecință a întăririii puterii locale a marilor
seniori, autoritatea regală efectivă exercitându-se asupra unei regiuni restrânse. Astfel,
comitatele Angers, Flandra, ducatele Normandiei, Aquitaniei, ajung să se bucure de o autonomie
largă, seniorii respectivi fiind mai puternici și mai influenți decât suzeranul lor, regele Franței. Se
ajunge chiar la situația în care ducele Normandiei, Wilhelm (Guillaume) reușește în anul 1066 să
își cucerească propriul său regat, Anglia, asupra căruia avea aceleași drepturi succesorale ca și
regele ales, Harold, pe care Wilhelm îl învinge la Hastings. În această situație, Wilhelm, duce de
Normandia, deci vasal al regelui Franței, devine rege al Angliei, conform dreptului cuceritorului.
Calitatea regilor francezi ai Angliei de duci de Normandia și imperiul angevin pe care ei vor reuși
să-l creeze, vor duce la izbucnirea războiului de 100 de ani.

Este perioada „clasică” a feudalismului francez: monarhul capețian, considerându-se urmaș

legitim al primilor regi franci, moștenește dreptul acestora asupra teritoriului, obținut la origine
prin cucerire, însă puterea sa efectivă este mai limitată ca oricând. Treptat, monarhia electivă
este înlocuită cu cea ereditară -„dreptul sângelui”, și de drept divin, prin ceremonia religioasă a
încoronării la Reims. Toți vasalii datorau supunere monarhului, a cărui putere era legitimată,
deci, prin erediatate și recunoaștere din parte divinității prin intermediul Bisericii catolice.

În fapt, regele nu își exercită autoritatea decât asupra domeniului regal, însă de drept toți marii
nobili din regat îi erau vasali, datorându-i supunere, deferență, ajutor militar și financiar, în
schimb, ei primind de la rege feuda sau domeniul feudal, împreună cu țăranii, animalele și
atelajele proprii domeniului. Dreptul feudal francez stipula că nobilul (seniorul) feudal conducea
așa cum dorea treburile domeniului său, exercitând funcții militare, administrative, judecătorești,
atâta timp cât își îndeplinea obligațiile feudale față de suzeran. Trădarea suzeranului, felonia,
însemna anularea contractului feudal, felonul fiind pedepsit cu moartea. În aceste condiții, este
evident că seniorul feudal era un exploatator fără scrupule, deoarece nimic nu-i limita puterea.
Cea mai grea condiție o aveau servii (les serfs), țărani cu un statut juridic aparte, al căror drept
de proprietate asupra pământului propriu era condiționat de plata unui impozit anual pe pământ
și a numeroase taxe (atunci când fiul intra în posesia moștenirii, când se însurau - lucru pe care îl
puteau face doar cu acordul seniorului, etc.). Toate acestea demonstrau că servii nu erau oameni
liberi, dar nici nu erau țărani dependenți, deoarece nu primeau lotul de la senior, ci îl
moșteneau; situația lor juridică se datora faptului că seniorii feudali au considerat că pământurile
țăranilor învecinate cu propriile lor domenii, le aparțineau de drept, însă acceptau, de regulă, să-i
elibereze pe servi contra unei sume de bani. În 1110, regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) a
acordat poporului său o cartă prin care servajul era desființat, înlăturând astfel acest abuz al
feudalilior.

Procesul de centralizare continuă, însă paralel și contrar acestui proces, este cel de formare a
imperiului angevin, posesiunile regilor Angliei în Franța. În 1151, regele Angliei, Henric al II-lea
Plantagenetul poseda deja de la tatăl său ducatul Normandiei (fieful originar al regilor
Plantageneți) și comitatul Bretaniei, iar prin căsătorie obține comitatele Anjou și Maine, regiuni
pentru care îi era vasal regelui francez. În același an se ivește o ocazie nesperată: regele Ludovic
al VII-lea al Franței (1137-1180), care își consolidase poziția prin căsătoria cu Eleonora de
Aquitania, singura moștenitoare a enormului ducat al Aquitaniei, divorțează, acuzându-și soția
de adulter (crimă cu implicații foarte grave deoarece regina adulteră era susceptibilă de a aduce
pe tron un copil nelegitim). Divorțând, regele pierde titlul de duce de Aquitania, ocazie nesperată
pentru Plantageneți; în același an, Henric al II-lea se însoară cu Eleonora, obținând astfel încă o
treime din regatul francez. Astfel, regii Angliei ajung să posede jumătate din regatul Franței,
regiune ce va rămâne în istorie sub numele de imperiul angevin (în centrul ei se afla importantul
comitat Anjou); acest fapt a fost, mai târziu, una dintre cauzele războiului de 100 de ani. În mod
natural, această stare de fapt era inacceptabilă pentru regii Franței, care se vedeau amenințați, și
în imposibilitate de a centraliza statul. De cealaltă parte, regii Angliei vor căuta să-și extindă
influența în Franța și să obțină coroana acestui regat, dar vor fi ținuți în șah de alianța dintre
Franța și Scoția. În concluzie, nici unul dintre cei doi suverani nu se putea declara mulțumit de
actuala stare de fapt.

Mormântul lui Filip cel Frumos la Catedrala Saint-Denis

Mormântul lui Filip cel Frumos la Catedrala Saint-Denis

În anul 1180 vine pe tronul Franței un mare rege capețian, Filip al II-lea, pe care contemporanii
săi l-au supranumit Filip August. În numai un deceniu, Filip August reușește să aducă sub
autoritatea sa directă comitatele Champagne, Provence, Toulouse, Flandra. Conflictul cu
angevinii părea iminent, însă se încearcă un compromis: căsătoria dintre Blanche de Castilia,
nepoata regelui Angliei și Ludovic, Delfinul Franței (1200). Însă în 1204, regele Franței începe
războiul pentru cucerirea imperiului angevin; căsătoria nu își atinge scopul politic, dar lucrurile
merg cât se poate mai bine pentru capețieni, care, în timpul lui Filip August, Ludovic al VIII-lea
(1223-1226) și Ludovic al IX-lea (Sfântul Ludovic) (1226-1270), își extind domeniul regal, anexând
Normandia, Poitou și Anjou. Aducerea sub controlul regal efectiv a unui domeniu feudal se făcea
fie pe calea armelor, fie prin căsătorii, prin care se puteau obține feude în cadrul dotei. Blanche
de Castilia a fost de asemenea prima femeie din istoria regalității franceze care a asigurat regența
în timpul minoratului fiului ei, cel care avea să devină Sfântul Ludovic, ocupându-se de
administrarea regatului chiar după încoronarea fiului ei, în timpul cruciadei din Egipt, iar atunci
când a aflat că acesta a căzut prizonier, ea a aranjat plata recompensei. Cu toate acestea,
Blanche de Castilia nu a fost niciodată suverană a Franței, titlu rezervat bărbaților, însă a fost cu
siguranță o foarte influentă femeie din istoria acestei țări.

Ludovic al IX-lea, unul dintre cei mai importanți regi capețieni, a fost primul care s-a preocupat
de a da domeniului regal o organizare eficientă. În această perioadă apar funcționarii regali, la
nivelul fiecărui oraș, însărcinați cu administrarea bunurilor Coroanei în circumscripția lor și
putând răspunde în fața monarhului pentru modul de administrare. În provinciile nordice
(Normandia, Anjou), ei se numeau „baillis”, iar în sud (Poitou, Languedoc), erau denumiți
„sénéchaux”. Pentru a descuraja favoritismul și corupția, acestor funcționari le era interzis să
primească cadouri sau să posede pământ în circumscripția lor.